$$$

 LIVIU REBREANU

,,El singur e mai mult decât o întreagă epocă literară”.

Camil Petrescu

,,Geniul creator al lui Liviu Rebreanu este mai presus de orice îndoială”

Mircea Zaciu

„Plecarea” lui Liviu Rebreanu, în urmă cu 75 de ani, la 1 septembrie 1944, este o „plecare amăgitoare”, pentru că a rămas cu „Ion, Apostol Bologa, cu Adam și Eva”, a rămas cu opera sa nemuritoare…

Cel mai drept omagiu, pe care noi, cei de azi, îl putem aduce scriitorului comemorat, este recitirea sau citirea integrală a operei sale.

Ardelean și greco-catolic, Liviu Rebreanu, din aceleași meleaguri năsăudene ca G. Coșbuc, s-a născut în comuna Târlișua, unde tatăl său, Vasile Rebreanu, era învățător. A fost primul copil din cei paisprezece ai familiei.

Tatăl i-a povestit „miracolul ” nopții în care a venit pe lume, noaptea de 27 noiembrie 1885, când Pământul a întâlnit resturile cometei Bialla. Stătea pe prispă și aștepta nerăbdător pe cel dintâi născut, se ridica „și-și tot plimba neastâmpărații pași pe afară, când, dintr-o dată, de sus , e împroșcat cu stele! Picurau din cer din belșug, cu prisosință, stropi de lumină, scăpărări argintii în noapte târzie de toamnă. S-a minunat dascălul Vasile Rebreanu de un dar așa de mare. Profetică vestire, a strigat atunci Ludovicăi: – Bucură-te, nevastă, feciorul meu va fi om însemnat! Afară plouă cu stele!” (Puia – Florica Rebreanu, „Zilele care au plecat”, Editura pentru Literatură, București,1969, p.357).

La scurt timp, învățătorul se stabilește la Maieru, aproape de izvoarele Someșului Mare, locul copilăriei fericite a viitorului scriitor: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”, mărturisește Rebreanu.

Copil fiind, era preferatul grofilor de la conac, adesea chemat la ei; acolo intra într-o altă lume și rămânea uimit în fața bibliotecii uriașe, întrebându-se: „Ce-o fi scris în atâtea cărți? Câte povești minunate trebuie să fie închise acolo!”. O previziune?! Și tot la Maieru a descoperit, în școala primară, „cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte”, mai ales l-au pasionat Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop Reteganul.

„Maieru a fost dimineața senină a unei vieți zbuciumate de peste 58 de ani! Oamenii, plaiurile și întâmplărilr de acolo au fost preludiul îndepărtat al unei opere nemuritoare” (Fanny – Liviu Rebreanu, ,,Cu soțul meu”, Editura pentru Literatură, București, 1963, p.39).

Din 1895 urmează timp de doi ani „Gimnaziul Greco-Catolic” din Năsăud, unde George Coșbuc și Vasile Rebreanu au fost și ei elevi și colegi, apoi, cu anul 1897, alți trei ani, la „Gimnaziul Evanghelic” din Bistrița, azi, Colegiul Național „Liviu Rebreanu”. Este perioada începuturilor literare, prima dezvăluire a talentului articulat prin poezii în limba maghiară.

După absolvirea liceului, tatăl l-a îndrumat spre Teologie, fiul ar fi dorit să urmeze Medicina, dar situația modestă a părinților nu-i permite. Alege cariera militară pe care o învață la „Școala Reală Superioară de Honvezi” din Șopron, unde este calificat „eminent” și atrage atenția prin înclinarea deosebită pentru studiul limbilor străine. Între 1903-1906 urmează Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta, la încheierea căreia este repartizat ofițer la Regimentul de Honvezi regali din Gyula. Este perioada când îi apar cinci povestiri în limba maghiară, din ciclul Szamarletra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon.

Preocupările literare sunt tot mai evidente, este atras de clasicii francezi, germani, italieni, ruși, englezi, maghiari, citește intens literatură universală și scrie, își formează o cultură temeinică. Caieteleeditate de N. Gheran(1975) fac cunoscut laboratorul de creație al autorului, căutările începutului și truda imensă a formării personale și apoi a scrisului, talentul nefiind o izbucnire spontană a unui foc de artificii, cum spune M. Zaciu, ci muncă.

În 1908 demisionează din armată cu dorința de a se dedica literaturii și se înapoiază în ținuturile natale, în Prislopul Năsăudului, unde era de-acum învățător Vasile Rebreanu. Acesta își ridicase o casă modestă pe o porțiune de pământ dăruit din pământul Bisericii de preotul greco-catolic al satului, Belciug – astăzi „Muzeul Memorial Liviu Rebreanu”.

O parte a copilăriei și adolescența viitorului romancier este legată de Prislop. Aici îl regăsește pe fostul coleg și prieten de la „Gimnaziul Greco-Catolic”, Ion al Glanetașului, care, din cauza sărăciei familiei, s-a retras după câteva luni de școală. Contactul cu oamenii locului îi lărgește dimensiunea cunoașterii vieții țăranilor și a dragostei lor pentru pământ. Acum îi încolțește ideea nuvelei Zestrea.

Anul 1908 are o însemnătate deosebită pentru viitorul scriitor: debutul în literatură. De acum, odată cu schița Codrea (Glasul inimii), publicată în revista Luceafărul din Sibiu, va scrie în limba română; vor continua să apară nuvelele Ofilire, Răfuiala și Nevasta. Aprecierile lui Octavian Codru Tăslăuanu, părintele Luceafărului, nu au întârziat. Și peste ani, Tăslăuanu își va aminti și va mărturisi bucuria de a-l fi descoperit pe Rebreanu: „Îmi părea bine că pe plaiurile Ardealului răsare un nou prozator. Dar… nu mi-am închipuit că va ajunge așa de mare”.

Pentru Năsăud și pentru tânărul Rebreanu, anul mai avea o însemnătate: vizita lui G. Coșbuc (timp de 20 de ani i-a fost interzisă intrarea în Ardeal). Poetul a trecut și pe la prietenul său drag, dascălul Vasile Rebreanu, acum ,,împovorat de necazuri și cu o casă de copii”, și a aflat că Liviu are talent și a început să scrie. Surprins, Coșbuc i-a spus: „Eu nu te-aș sfătui să te apuci de literatură. Dar știu bine că sfatul meu ar fi zadarnic și că nu l-ai asculta. Dacă ai să vii la București, treci și pe la mine să mai vorbim…”.

Nu peste mult timp, Vasile Rebreanu și-a însoțit băiatul, care pleca în „țara speranțelor” până la Năsăud, l-a îmbrățișat și cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Să dea Dumnezeu să ajungi cât Coșbuc de mare!”.

În anul 1909 pleca din Ardeal la București, „purtând în suflet dorința de muncă, răbdare și încredere”. Intelectualii ardeleni din Capitală îl iau în grupul lor, îl sprijină, G. Coșbuc îl pune în legătură directă cu profesorul universitar și criticul literar Mihail Dragomirescu, care îl primește în cenaclul său literar unde i-a cunoscut din personalitățile literare ale timpului: pe Emil Gârleanu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Corneliu Moldovanu, Șt. O. Iosif și D. Anghel. În cadrul cenaclului prezintă nuvela Proștii și în revista lui M. Dragomirescu,Convorbiri critice, îi va apărea nuvela Volbura dragostei (Cântecul iubirii).

Se căsătorește cu Ștefana Rădulescu (Fanny), absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică și scriitoare. Fiica lor este Puia-Florica Rebreanu.

De la primele afirmări cu scrieri originale, Liviu Rebreanu a publicat și traduceri din literatura germană, maghiară și franceză, stăpânind desăvârșit aceste limbi. La București, în prima etapă, va fi traducător la Teatrul Național. Este perioada în care îl cunoaște Tudor Vianu, care îl vizita în camera săracă, unde Rebreanu scria atunci a cincea, a șasea oară romanul Ion. Se așeza la birou la lăsarea serii și continua să lucreze până spre revărsatul zorilor. Rebreanu și-a scris întreaga operă numai noaptea.

La începutul anului 1910, o întâmplare dramatică îi întrerupe scrisul: Guvernul austro-ungar a cerut extrădarea lui Liviu Rebreanu. Scriitorul a fost arestat, închis la Văcărești și extrădat. A fost întemnițat la Gyula, dar eliberat după câteva luni, când s-a înapoiat la București.

Anii 1916-1918 au fost ani de restriște pentru Rebreanu și familia sa. Prin ocuparea Bucureștiului, ca ardelean, era considerat ofițer în cadrul Armatei austro-ungare și declarat dezertor.

Venit pentru a-l aresta, maiorul austriac cu soldații, la perchiziție, au luat tot ce era scris. Și, la un moment dat, așezat la birou, începu să controleze sertarele; în unul era manuscrisul romanului Ion. Rebreanu încremenise… „Maiorul se întoarse spre mine. Ne privirăm mult, adânc…, fără clipire, fără respirație aproape. Și deodată, cu aceeași voce domoală, rosti în limba germană: – Sunt profesor universitar. Privi din nou pe tânărul din fața lui.Acest om, care nu cruțase nici o hârtiuță, care ridicase aproape tot avutul literar al scriitorului –cărți, însemnări, notițe, tot – acest aprig mandatar al trupelor de ocupație, avu o secundă de omenie și, privindu-mă cu tristețe, puse manuscrisul încet în fundul sertarului, pe care-l închise ușor. Se ridică de la birou, își înclină capul și părăsi casa…” (Op.cit., p.87).

Liviu Rebreanu a fost arestat urmând să fie trimis la Budapesta și judecat de instanțele militare. La Comandament, într-o încăpere, în timp ce gradatul care îl păzea scria, „cu energia uriașă a desperării, se azvârli asupra paznicului său, lovindu-l în plină față…”, ieși repede și răsuci cheia în urma lui. S-a adăpostit la M. Sorbul și la pictorul J. Al. Steriadi, care l-a ascuns în pivinițele Muzeului „Kalinderu”, iar apoi prietenii l-au ajutat să treacă în Moldova.

În anul 1920 apare romanul Ion și odată cu el consacrarea imediată ca mare scriitor. Academia Română i-a acordat cea mai înaltă distincție a timpului: Premiul ,,Năsturel”.

Romanul Ion, cu cele două părți: Glasul pământului șiGlasul iubirii, reflectă lumea satului în care valoarea umană este determinată doar de posesia pământului. Și ceva mai mult, chiar o dragoste pătimașă a țăranului pentru pământ, surprinsă de scriitor într-o imagine uluitoare: „la hotarul satului Prislop, un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare sărutând pământul”.

Referitor la roman, Eugen Lovinescu spune: ,,Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, cu o acțiune pe două planuri: satul și drama unui țăran sărac, Ion al Glanetașului, personajul principal, și intelectualitatea rurală. Romanul Ion marchează un moment crucial în istoria noastră literară, remarca M. Dragomirescu.

În creația sa, Rebreanu se situează în tradiția Școlii Ardelene, pe care o preia și și-o asumă. La fel ca exponenții ei, reflectă o conștiință istorică: romanul nu este doar înfățișarea unui „caz individual”, ci se înscrie în coordonatele generalității, în centrul fiind problema vitală a pământului. O mărturisește direct: „Problema pământului mi-a apărut ca însăși problema vieții românești, a existenței poporului românesc, o problemă menită să fie veșnic de actualitate”.

Cu Ion și cu scrisul lui Rebreanu nu pășim oricum în pragul Europei, ci cu opere solide care îmbogățesc cromatica literaturii universale. Un astfel de roman este și Pădurea spânzuraților, apărut în 1922, roman psihologic, prima operă tradusă a lui Rebreanu. Este romanul unei drame de conștiință, drama lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, reprezentat prin Apostol Bologa, ofițer în Armata austro-ungară, care, în Primul Război Mondial, în imposibilitatea morală de a lupta împotriva românilor, încearcă să treacă la români, este prins și condamnat la moarte prin spânzurătoare. Astfel, un personaj, ,,incolor”, devine erou prin situația fără ieșire a istoriei.

Moartea fratelui prin ștreang l-a tulburat profund, a căutat locul execuției, mormântul de la Ghimeș și a mutat osemintele dincolo de fosta graniță, cum a dorit Emil Rebreanu. În Geniul greco-catolic românesc, opera lui Cristian Bădiliță și a Laurei Stanciu, la o analiză mai profundă, se observă că această capodoperă este construită „în mod intenționat… după scenariul Pătimirilor lui Isus”. Apostol Bologa, care se îndepărtase un timp de Dumnezeu, trăiește din nou senzația prezenței divine și ajunge să-și spună: ,,Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu!”. Doar astfel, acceptă moartea cu seninătate mistică.

Aceste prime două romane vor fi urmate de Crăișorul, Răscoala și Gorila, cu caracter social, de Adam și Eva, Ciulandra,Jar, romane psihologice, și de romanul polițist Amândoi.

Până să se afirme însă ca romancier, a publicat nuvelele: Catastrofa, Ițic Ștrul dezertor, Golanii, Norocul, Cântecul lebedei, Cuibul visurilor, Dintele și altele. Tot în această perioadă scrie piesele de teatru Cadrilul și Apostolii, iar după apariția primelor romane, piesa Plicul, Metropole (1931, însemnări de călătorie), Mărturisiri (1932), Amalgam (1943, articole și textele conferințelor) și Jurnalul (1927-1944).

La propunerea lui M. Sadoveanu, din partea Secțiunii literare, în 1939 este primit în Academia Română. Referatul de propunere este un omagiu adus scriitorului, o cale de a-l răsplăti pentru opera sa de înaltă valoare. Felicitările nenumărate l-au bucurat, dar, după cum mărturisește în Jurnal, cea mai mare bucurie i-a adus-o felicitarea primită de la Blaj, din partea Bisericii Greco-Catolice, Biserica sa…

Potrivit tradiției, peste un an, noul academician își ține discursul de recepție. A fost la 29 mai 1940, cu Laudă țăranului român. Cuvântul său aducea elogiu țăranului, relevând rolul lui în asigurarea continuității noastre ca popor și limbă. În fața unei Europe ale cărei frontiere se prăbușeau, discursul lui Rebreanu era un crez, readucea speranța.

Dar peste câteva luni, Diktatul de la Viena i-a prăbușit sufletul: „Mutilarea Ardealului…a lovit toate inimile, parcă neamul întreg ar simți că în Ardeal bate inima cea mare”, scria cu durere nestăpânită. Ardealul de Nord era ținutul Năsăudului, al lui Ionși a celei mai mari părți a literaturii sale, al străbunilor, al părinților, al vieții lui.

Puia-Florica, fiica sa, mărturisește că deși locuia în Capitală, Liviu Rebreanu ,,trăia” în Ardeal,revenea mereu în ținuturile sufletului și înâlnirile cu cei de ,,acasă” îl făceau fericit; pentru el ,,Valea Someșului a fost și va rămâne cel mai frumos loc de pe pământ”. La Prislop, vara,se trezea înaintea tuturor și ,,pleca la școala unde odinioară învățase clasele primare, ca elev al părintelui său, dascălul Vasile Rebreanu. Se așeza în aceeași bancă, aflată în același loc, își făcea însemnări…”, scria (Puia Rebreanu, op.cit., p.109).

Lumea și prietenii vechi care veneau la el până noaptea târziu era lumea lui, cunoștea gândurile, cuvintele și tăcerile acestei lumi, toate erau și ale lui… Și ca scriitor, Liviu Rebreanu aparține acestei lumi, asemenea tuturor scriitorilor greco-catolici, a fost un continuator al Scolii Ardelene.

În 1932 prof. univ. D. Caracostea, de la Facultatea de Litere din București, creează seria de ,,mărturisiri literare” ale unor scriitori români contemporani. Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu au avut fiecare seara lui de ,,mărturisire”. Prezența, simplitatea, sinceritatea, concepția despre literatură, au fost aceleași la cei doi cărturari ardeleni. Dacă Părintele Agârbiceanu ,,s-a dezvălluit întreg, așa cum era, ca și cum ar fi vorbit unui prieten”, la fel s-a dezvăluit și Rebreanu, pentru care sinceritatea era o calitate esențială a omului și a scriitorului, și nu numai sinceritatea, ci și dăruirea, sacrificiul și renunțarea. Pentru amândoi, arta însemna viață, mai ales viață sufletească. „Pentru mine, zic «artă» și mă gândesc mereu la literatură, înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină”, spunea Rebreanu. Și dacă arta înseamnă viață sufletească, „numai arta pornită din credință dă merinde sufletească”, iar Agârbiceanu întregea: „ …dacă opera literară nu adaugă nimic la bucuria noastră de viață, cred că e zadarnic scrisă, zadarnic citită”.

Au crezut în Dumnezeu. Rebreanu mărturisește: „Cred în Dumnezeuși în clipa în care mi-aș pierde credința aceasta, îmi închipuiesc că ar trebui să pierd dragostea de viață și încrederea în orice rost”. Avea o reproducere a Madonnei de Rafael [Raffaello], de care nu s-a despărțit niciodată: „a stat la căpătâiul lui Rebreanu, înlesnindu-i marea trecere la Judecata de Apoi a scriitorului, atunci când acesta a închis ochii pentru ultima oară, încheindu-și socotelile cu prădalnica viață” (Paul Rogojinaru, „Parfumul aristocrației interbelice răzbate Casa Memorială «Liviu și Fanny Rebreanu»”,Literatorul nr.3, 2019).

Liviu Rebreanu și I. Agârbiceanu au iubit Biserica Greco-Catolică, credința și Biserica le-au fost sprijin. Loviturile vieții nu i-au ocolit: „Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruțat nimic. Viața mea cea mai intimă ca și activitatea mea publică”, spune cu tristețe Rebreanu în Jurnal.

Activitatea literară a lui Liviu Rebreanu a fost deosebit de bogată. A condus reviste literare, încurajând tinerii: săptămânalul Mișcarea literară (1924) și România literară (1932-1934), dar și altele, și a colaborat la principalele reviste ale timpului: Sburătorul, Universul literarși Revista Fundațiilor Regale.

A fost președinte al Societății Scriitorilor Români și lui i se datorează sediul de astăzi al Societății. Și tot în această calitate a făcut cunoscută literatura română în Europa. În țară, în spiritul Școlii Ardelene, a organizat șezători culturaleîn principalele orașe ale Ardealului, cu participarea lui I. Agârbiceanu și a scriitorilor ale căror nume împodobesc frontispiciul literaturii noastre. La Blaj, au fost primiți de erudiții preoți-cărturari în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu – o fotografie imortalizează evenimentul: în grup, Mitropolitul și Liviu Rebreanu…

,,Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”, afirmă G. Călinescu. Este exponentul ,,tendinței de sinteză între tradiție și modernitate, premisă a noului clasicism” constituit în literatura română în anii care au precedat cel de al Doilea Război Mondial, susține M. Zaciu.

Dar Liviu Rebreanu „face parte din impresionanta listă de personalități culturale și religioase pe care greco-catolicii i-a dat neamului românesc”. A adus cu sine între noi și a transmis credința, truda, simplitatea și jertfa Corifeilor Școlii Ardelene, „a dat vieții o operă și operei o viață”.

$$$

 „MANĂ CEREASCĂ” - ORIGINE ȘI SENS

Mană cerească este, încă, o expresie foarte vie în limbajul popular/ oral/ colocvial, chiar şi în cel scris/ literar, atunci când se subliniază, într-un mod metaforic, o anume situaţie. O simplă căutare pe Internet oferă nenumărate exemple de contexte în care este folosită – “Problema pensiilor, o mană cerească pentru guvernanţii populişti”, ”Prima zi de şcoală, o adevărată mană cerească pentru florari”, “Delta Dunării ar trebui să fie o adevărată mană cerească pentru turismul românesc…”, “TikTok, mană cerească și pentru cei cărora nu le place munca…”, “Mană cerească cu gust amar pentru…” etc.

Exemplele menţionate sunt o dovadă a felului în care o expresie referitoare, iniţial, la o “realitate sacră” a pătruns în profan, păstrându-şi însă puterea de sugestie, pe care orice vorbitor de limba română o înţelege cu uşurinţă.

Originea expresiei “mană cerească”

Expresia “mană cerească” are o origine biblică și o semnificație profund legată de ideea de ajutor divin neașteptat. Mai exact, expresia provine din Biblia ebraică (Vechiul Testament), în special din “Cartea Exodului”, capitolele 16 și 17.

După ce poporul evreu a fost eliberat din robia Egiptului și rătăcea prin pustiu sub conducerea lui Moise, a început să sufere de foame. Atunci, Dumnezeu le-a trimis “mană” din cer – o substanță misterioasă, care cădea dimineața, odată cu roua, și care le oferea hrana necesară pentru supraviețuire – Exodul 16:15 – “Când au văzut-o, fiii lui Israel și-au zis unul către altul: ‘Ce este aceasta?’ căci nu știau ce este. Moise le-a zis: “Aceasta este pâinea pe care v-a dat-o Domnul ca hrană”.

Etimologia cuvântului „mană”

Cuvântul “mană”, din expresia „mană cerească”, provine, în limbajul actual, din limba latină și din greaca biblică, dar cu rădăcini în ebraica veche. Cuvântul “mān”, din ebraică (provenit, probabil, din aramaică), este folosit in Exodul 16:15 – Când israeliții au văzut hrana necunoscută căzută din cer, au întrebat “Man hu?”, adică “Ce este aceasta?”, iar hrana a primit acest nume: “mană”.

În “Septuaginta” (traducerea în greaca veche a Cărţilor Bibliei ebraice, baza Vechiului Testament), “man”, din ebraică, a devenit “manna”, forma preluată ulterior în limba latină, ca termen religios sau liturgic.

În limba română, cuvântul “mană” a pătruns tot prin filieră religioasă (traduceri ale textului biblic, sub influenţă slavă şi latină) şi păstrat cu sensul originar.

Sensul expresiei “mană cerească” în limbajul actual

Trebuie reţinut că există mai multe sensuri proprii ale cuvântului “mană”: 1. “Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor mici gheme cenușii, purtate uneori de vânt în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie/ Lecanora esculenta” (DEX); 2. denumirea “mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite” (DEX), 3. “Rouă sau ploaie de vară pe vreme însorită, care are un efect dăunător asupra dezvoltării plantelor”/ “mană de rouă”, 4. exsudat dulce, secretat de unele plante sau insecte, adesea folosit de albine pentru miere.

De altfel, sensul figurat al expresiei “mană cerească” derivă din unele dintre aceste inţelesuri, pentru că “hrana trimisă din cer” israeliţilor, “pâinea” trimisă de Dumnezeu era, după cum se spune în “Cartea Exodului”, ceva “asemănător fulgilor” (probabil mici gheme de licheni), sosind odată cu roua dimineţii şi care trebuiau colectaţi înainte de a se topi la căldura soarelui. Boabele erau măcinate/ pisate şi din pasta obţinută se făceau mici turte care se coceau în spuză.

În interpretările teologice, expresia are o conotaţie spirituală: “Mana înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu care hrăneşte sufletul şi care este potrivit tuturor, pe măsura fiecăruia, prin lucrarea practică şi prin cunoştinţă” (Maxim Mărturisitorul, “Filocalia”).

În limbajul obişnuit, în sens figurat, “mană” înseamnă abundență, belşug, rod, balsam, mângâiere, ajutor nesperat, venit exact la momentul potrivit, un dar neașteptat și salvator într-o situație de criză, ceva providențial care pare venit „din cer”, fără efort propriu – de exemplu, “Moștenirea aceea a venit ca o mană cerească, tocmai când avea datorii”, “Vacanța a fost mană cerească după luni întregi de muncă intensă” etc.

&&5

 MARIA DE FRANȚA

Maria de Franța (scrisă în jurul anului 1160-1215 d.Hr.) a fost o poetă și traducătoare multilingvă, prima poetă a Franței și o voce literară extrem de influentă în Europa secolului al XII-lea d.Hr. I se atribuie stabilirea genului literar al literaturii cavalerești (deși acest lucru este contestat), contribuția la dezvoltarea Legendei Arthuriene și dezvoltarea lais-ului breton (o poezie scurtă) ca formă de artă. Printre lucrările publicate ale Mariei se numără:

Lais (inclusiv lucrările arturiene Chevrefueil și Lanval)

Fabulele lui Esop (o traducere din engleza medie în franceză) și alte fabule

Purgatoriul Sfântului Patrick (cunoscut și sub numele de Legenda Purgatoriului Sfântului Patrick )

Era trilingvă, scriind în dialectul francien (parizian) și stăpânind latina și engleza medie. Lais-urile sale au fost dezvoltate din forma poetică bretonă anterioară, lais, așadar trebuie să fi cunoscut și limba celtică bretonă și să fi fost familiarizată cu Bretania. Operele sale au influențat poeții de mai târziu, în special pe Geoffrey Chaucer , iar imaginile ei din Purgatoriul Sfântului Patrick aveau să fie folosite de scriitori mai târziu în reprezentări ale vieții de apoi creștine.

Operele Mariei au fost populare în cercurile aristocratice, dar au prezentat frecvent personaje din clasele inferioare ca fiind mai demne și mai nobile decât presupușii lor superiori sociali și au prezentat întotdeauna femeile ca personaje centrale puternice. Viziunea ei asupra egalității feminine a dus la desemnarea ei drept proto-feministă în zilele noastre, iar operele sale rămân la fel de populare ca în timpul vieții sale.

Identitate

Numele ei real este necunoscut – „Marie de France” este un pseudonim care i-a fost dat abia în secolul al XVI-lea d.Hr. Tot ce se știe despre ea provine din lucrările sale, în care se identifică drept Marie din Franța. Pe baza detaliilor din lucrările sale, inclusiv a cunoștințelor despre denumirile locurilor și geografia, precum și a surselor din care s-a inspirat, cercetătorii au stabilit că Marie a petrecut o perioadă semnificativă de timp în Anglia , la curtea lui Henric al II-lea (domnit între 1154 și 1189 d.Hr.) și a soției sale, Eleanor de Aquitania (m. 1122-1204 d.Hr.).

Operele lui Marie se bazează în mod clar pe o tradiție preexistentă a literaturii de dragoste curteană , ale cărei motive centrale le inversează.

Cercetătorii sugerează că Maria ar fi putut fi sora vitregă a lui Henric, care probabil l-a urmat din Normandia în Anglia când a fost încoronat rege în 1154 d.Hr. Laiurile Mariei de Franța sunt dedicate „unui rege nobil”, cel mai probabil Henric al II-lea, dar nu este clar cum a vrut Maria să spună această dedicație. Poezia Mariei prezintă adesea femei închise sau tratate prost de bărbați, iar această temă reflectă relația lui Henric cu Eleanor.

De-a lungul căsniciei lor, Henric i-a fost infidel soției sale de numeroase ori și a avut o aventură deschisă cu nobila Rosamund Clifford. Când fiii lui Henric s-au răzvrătit în 1173-1174 d.Hr. cu sprijinul Eleanorului, regele a închis-o pentru următorii 16 ani. Același tip de relație, adesea cu detalii similare, apare într-o serie de opere ale Mariei. În plus, Henric nu pare să fi fost la fel de pasionat de poezie și poeți ca soția sa, așadar este probabilă o interpretare a dedicării Mariei ca fiind sarcastică.

În literatura academică modernă, Mariei i se atribuie aproape întotdeauna meritul de a fi înființat genul literaturii cavalerești, dar acest lucru pare puțin probabil, deoarece operele sale se bazează în mod clar pe o tradiție preexistentă a literaturii de dragoste curtenească, ale cărei motive centrale le inversează. În poezia de dragoste curtenească, cavalerul este văzut salvând domnișoara aflată în suferință; în operele Mariei, cavalerul este adesea cel care a închis-o în primul rând sau, uneori, cel care are nevoie de salvare.

Dragoste curteană și romantism arturian

Dragostea curteană a fost posibil un joc social al curților medievale franceze sau, eventual, o reprezentare alegorică a sectei eretice a catarilor – nimeni nu știe – dar conceptul unei iubiri exaltate, pasionale, între o doamnă căsătorită și un cavaler celibatar a fost esențial pentru poezia trubadurilor din sudul Franței în secolul al XII-lea d.Hr. Cel mai mare dintre acești poeți a fost Chrétien de Troyes (1130-1190 d.Hr.), care a stabilit unele dintre cele mai recunoscute aspecte ale Legendei Arthuriene, cum ar fi aventura lui Lancelot cu Guinevere , Căutarea Graalului și numele curții lui Arthur ca Camelot. Autorii de literatură medievală au scris sub patronajul unui membru al nobilimii care îi plătea pentru munca lor, iar patroana lui Chrétien a fost Marie de Champagne (1145-1198 d.Hr.), fiica Eleanoarei de Aquitania, care a fost probabil patroana Mariei de Franța.

Operele lui Chrétien au ilustrat lumea iubirii curtene prin stabilirea unor modele de comportament cavaleresc în care o doamnă impunea devotamentul complet al unui cavaler, iar cavalerul îndura orice greutăți sau umilințe pentru onoarea de a o servi. Cel mai bun exemplu în acest sens este Lancelot sau Cavalerul Căruței de Chrétien, în care Guinevere este răpită de ticălosul Meleagant, iar Lancelot îi urmărește. Când calul său moare, Lancelot trebuie să continue pe jos, dar în curând întâlnește un pitic care conduce o căruță, care spune că îl va ajuta dacă cavalerul va consimți să călărească în căruță. Căruțele erau asociate cu criminalii și cu clasa de jos, așa că Lancelot ezită, doar pentru o clipă, dar apoi se urcă în căruță.

De-a lungul restului operei, Lancelot este umilit în mod repetat pentru că a călătorit în căruță, dar în cele din urmă ajunge la Guinevere în turnul ei și încearcă să o salveze. Ea îl mustră însă pentru ezitarea sa anterioară; el și-a pus propria onoare și modul în care alții l-ar considera mai presus de devotamentul față de ea. Lancelot trebuie apoi să o recâștige dovedindu-se, mergând chiar până la a pierde în fața unor concurenți mai puțin demni într-un turneu, atunci când Guinevere îi cere acest lucru. În cele din urmă, însă, Guinevere este salvată de cavalerul ei. Aceasta a fost viziunea iubirii curtene, iar această lume a fost cea pe care Maria de Franța a inversat-o.

În poemul lui Marie, Yonec , ca să citez doar un exemplu, o tânără și frumoasă domnișoară este luată de bătrânul stăpân al satului Caerwent și adusă la castelul său. Este atât de frumoasă, încât stăpânul ei se teme că îi va fi infidelă și o închide într-un turn înalt. Pe măsură ce anii trec, fata începe să se ofilească din cauza lipsei de iubire și se roagă la Dumnezeu să-i trimită un campion care să o salveze, același tip de erou despre care a citit în literatura romantică.

Maria descrie frecvent căsătoria ca pe o închisoare, iar aventurile amoroase adulterine ca pe libertate, contestând opiniile și autoritatea Bisericii medievale și a aristocrației.

Într-o zi, după rugăciunile ei, ea vede un șoim apropiindu-se de fereastra ei, care se transformă într-un cavaler chipeș, Muldumarec, și devine iubitul ei. Ori de câte ori bătrânul lord este plecat de la conac, Muldaumarec o vizitează pe fecioară. Lordul își pune sora să vegheze asupra fecioarei, dar sora nu a observat niciodată nimic suspect până când fata începe să strălucească de frumusețe datorită noii sale iubiri. Privind mai atent acum, sora îl vede pe Muldaumarec sosind sub forma unui șoim și se grăbește să-i spună lordului. Lordul pune apoi țepi de fier în fereastră, iar data viitoare când șoimul aterizează, este rănit mortal. Reușește să zboare, iar fecioara sare din turnul ei și îl urmează, găsindu-l în cele din urmă într-un oraș de argint . Pe moarte, el îi spune că este însărcinată, dar îi dă un inel magic care îl va face pe stăpânul ei să uite de aventura lor. De asemenea, îi dă o sabie pe care îi spune să i-o dea fiului lor, care într-o zi va răzbuna moartea tatălui său.

Tânăra se întoarce în închisoarea ei cu stăpânul și dă naștere unui fiu, pe care îl numește Yonec. Când băiatul crește, ea călătorește cu el și stăpânul ei și ajung la locul unde se afla odinioară orașul de argint, acum o abație. Acolo se află însă marele mormânt al prințului Muldumarec, iar tânăra cade îndurerată la amintirea iubitului ei. Îi spune fiului ei povestea tatălui său și îi dă sabia, apoi moare la picioarele mormântului. Yonec îl ucide pe stăpân, își îngroapă mama lângă Muldumarec și devine noul stăpân al Caerwentului.

Această poveste a unei femei închise care speră să fie salvată se îndepărtează evident de motivele povestirii lui Chretien în mai multe privințe, dar cel mai evident este că femeia este forțată să se salveze. Tânăra se roagă pentru un erou și îl ia pe acel erou drept iubit, dar Muldumarec nu o poate salva. Ea evadează din turnul ei și apoi, aflându-se în lumea exterioară fără protecție sau mijloace de trai, se supune din nou închisorii sale și, în cele din urmă, joacă un rol esențial în răzbunarea iubitului ei. De-a lungul operelor lui Marie, ea descrie frecvent căsătoria ca pe o închisoare și aventurile amoroase adulterine ca pe libertate, contestând opiniile și autoritatea Bisericii medievale și a aristocrației.

Cele două opere arturiene ale Mariei continuă această temă, în timp ce Chevrefueil („caprifoi”, un motiv central al poemului) celebrează dragostea adulterină dintre Tristan și Isolde la un spectacol organizat de soțul Isoldei (și unchiul lui Tristan), Mark . Lanval merge mai departe, însă, înfățișând-o pe regina căsătorită Guinevere ca fiind legată nefericit de un bărbat pe care nu-l iubește, în timp ce prințesa zână - care îl alege pe Lanval ca iubit - este strălucitoare și veselă ca o femeie singură. Lanval inversează și mai mult paradigma iubirii curtene, în sensul că, în acest poem, doamna este cea care îl salvează pe cavaler.

Lanval părăsește curtea Regelui Arthur după ce se simte insultat și intră în tărâmul prințesei zânelor. Cei doi se îndrăgostesc, iar prințesa îl pune să jure că va păstra secretul în legătură cu aventura lor. Când Lanval se întoarce la curte, Guinevere îi face o propunere în căsătorie, iar el refuză. Ea îl acuză că este un laș, că trebuie să fie homosexual ca să o refuze, iar el simte că nu are de ales decât să-i spună că este îndrăgostit de prințesa zânelor, încălcându-și astfel jurământul. Guinevere, insultată, îi spune lui Arthur că Lanval i-a făcut o propunere în căsătorie, iar Lanval este judecată.

Se pare că va fi condamnat, dar prințesa zână sosește exact la timp, călare pe un modest cal de luptă, și îl salvează, trăgându-l pe spatele calului ei. Imaginea finală a poemului – a cavalerului călare pe un cal de luptă (în loc de un cal de război) agățat de talia doamnei sale – este o inversare izbitoare a motivului cavalerului care salvează domnișoara aflată în suferință și o duce spre apus.

Nu este clar cât de mult au reflectat operele unor autori precum Chrétien idealul societății de clasă superioară privind relațiile romantice, dar operele lui Marie descriu în mod constant astfel de relații mai în concordanță cu ceea ce se știe despre poziția femeii în societatea medievală. Marie descrie relația unui cuplu căsătorit ca fiind unilaterală, bărbatul având avantajul, iar femeia trebuind să se bazeze pe propriile forțe și abilități pentru a scăpa dintr-o situație intolerabilă. Căsătoria nefericită era în mare parte situația femeilor care constituiau publicul ei, iar entuziasmul lor pentru opera ei a făcut-o suficient de populară pentru a fi tradusă în alte limbi și chiar a merita critici din partea altor autori.

Lucrări și critici

Ca în cazul oricărui aspect al vieții și operei lui Marie, orice încercare de a data poeziile și fabulele sale este speculativă. Unii cercetători cred că și-a început cariera ca traducătoare, așadar Fabulele lui Esop și alte fabule au fost primele, în timp ce alții susțin că poeziile au fost mai vechi, iar fabulele au urmat. Este probabil ca fabulele să fi apărut primele, deoarece, în prologul său la Lais , Marie comentează despre cei care i-au criticat pe nedrept opera și, prin urmare, evident, trebuie să fi publicat ceva anterior.

Deși cercetătorii suspectează că au existat probabil critici semnificative la adresa operei Mariei, există doar comentarii ale unuia dintre critici, cele ale călugărului Denis Pyramus (cca. 1180 d.Hr., menționat și ca Piramus) de la Abația Bury St. Edmunds, care o condamnă pe o anumită „Dame Marie” pentru că a scris lucrări „care nu sunt deloc adevărate”, ci care „le plac doamnelor; ele le ascultă cu bucurie și de bunăvoie, căci sunt exact ceea ce își doresc” (Lindahl și colab., 255). Nu este surprinzător faptul că un călugăr ar critica opera Mariei, deoarece aceasta mergea direct împotriva învățăturilor Bisericii conform cărora femeile valorau mai puțin decât bărbații. Marie răspunde la această critică, posibil adresată în mod specific lui Pyramus, în prologul poemului său Guigemar :

„Ascultați, domnii mei, cuvintele Mariei care, atunci când are ocazia, nu-și irosește talentele. Cei care câștigă o bună reputație ar trebui lăudați, dar când există într-o țară un bărbat sau o femeie de mare renume, oamenii care sunt invidioși pe abilitățile lor vorbesc adesea insultător despre ei pentru a le păta reputația. Astfel, încep să se comporte ca un câine vicios, laș și trădător, care îi va mușca pe alții din răutate. Dar doar pentru că guralivii răutăcioși încearcă să-mi găsească defecte, nu intenționez să renunț.” (Burgess & Busby)

Poemul care urmează acestui pasaj, Guigemar , este una dintre puținele opere ale Mariei cu un final fericit, în care un cavaler își salvează doamna, dar, în conformitate cu viziunea ei obișnuită, doamna trebuie mai întâi să se salveze pe sine. Poemul îl prezintă pe cavalerul Guigemar, care este rănit la început și poate fi vindecat doar de o femeie care îl iubește la fel de mult cum o iubește el pe ea. Cavalerul dă peste o barcă care îl duce împotriva voinței sale într-un ținut îndepărtat, unde este vindecat de o fecioară și de doamna ei, amândoi închiși într-un turn. Guigemar și doamna se îndrăgostesc, dar sunt descoperiți de soțul doamnei, care îl alungă pe cavaler și o întemnițează din nou pe soția sa. Înainte de a se despărți, doamna îi dă lui Guigemar un nod pe care numai ea îl poate dezlega, iar el îi dă o curea pe care numai el o poate desface.

Doamna nu mai poate suporta închisoarea și evadează, luând aceeași barcă misterioasă care i-a adus-o pe Guigemar și ajungând pe meleagurile sale din Bretania, doar pentru a fi răpită de un alt lord și închisă. Cureaua pe care i-a dat-o Guigemar îl împiedică pe lord să o violeze, iar Guigemar știe că doamna este cu adevărat a lui când ea desface nodul pe care i l-a făcut mai devreme; apoi o salvează după o bătălie sângeroasă în care maleficul lord este ucis.

Aceste tipuri de teme sunt explorate și în cele 102 fabule ale Mariei, multe dintre ele fiind traduceri ale operei lui Esop, cu unele compoziții proprii ale Mariei (sau, cel puțin, cu înfrumusețări). Urmând exemplul lui Esop, multe dintre fabulele Mariei prezintă animale, iar dinamica relației dintre sexe este la fel de plină de pericole în lumea naturală ca și în cea a cavalerilor, doamnelor și curților. Femeile sunt frecvent păcălite, scoase din casele lor confortabile, violate sau amenințate cu violul și trebuie fie să găsească o modalitate de a se elibera, fie să cedeze.

În fabula lui Marie, Șoarecele și Broasca , de exemplu, un șoarece fericit este păcălit să-și abandoneze casa pentru a urma broasca printr-un câmp mlăștinos. Șoarecele scapă doar după ce face un zgomot care atrage un vânturel care se năpustește și ia broasca, lăsând șoarecele să se întoarcă acasă. În Lupul și Mielul , un lup furios și arogant găsește defecte în felul în care un miel bea în aval de el și începe o ceartă, care se termină cu uciderea mielușelului. În această fabulă, mielul este mascul, dar este forțat să se așeze în poziția multor personaje feminine din opera lui Marie, fiind nevoit să se supună unei figuri patriarhale puternice. Când mielul refuză să se supună, lupul îl atacă, iar Marie încheie fabula observând cum lupul este ca judecătorii și nobilii care distrug viețile oamenilor simpli prin aroganța și dreptul lor la respect.

Concluzie

Compasiunea Mariei pentru clasele inferioare este evidentă și în Purgatoriul Sfântului Patrick, care este propria sa versiune a unei opere ecleziastice scrise în jurul anului 1180 d.Hr. de călugărul Henry de Saltry. Opera lui Henry a subliniat învățătura Bisericii despre păcat și pedeapsă; cea a Mariei se concentrează pe călătoria eroului Owen prin iad și pe răscumpărarea sa prin propriile merite, nu pe cele ale Bisericii. Sufletele pe care Owen le întâlnește în călătoria sa sunt descrise cu simpatie, nemeritând întotdeauna soarta pe care le-a dat-o Biserica. Eruditul Pack Carnes comentează:

Într-adevăr, toate operele lui Marie care au supraviețuit sunt impregnate de un sentiment de compasiune rar întâlnit pentru vremea ei, o compasiune care se extinde chiar dincolo de simpatia ei pentru situația dificilă a femeilor. (Lindahl și colab., 257)

Carnes observă în continuare cum țăranii care apar în operele Mariei sunt în mod constant inteligenți, nobili și demni de respect, spre deosebire de descrierile lor făcute de alți autori ai vremii. Femeile, cavalerii, nobilimea și țăranii reprezentați de Marie aveau să influențeze scriitori mai târziu precum Christine de Pizan , Geoffrey Chaucer, Dante Alighieri și Thomas Malory . În epilogul Fabulelor sale , ea scrie:

La încheierea acestei lucrări, pe care am scris-o și am povestit-o în franceză, mă voi autointitula pentru posteritate: Numele meu este Marie și sunt din Franța. Poate că mulți scriitori își vor revendica opera mea ca fiind a lor, dar nu vreau ca nimeni altcineva să și-o atribuie. Cine se lasă să cadă în uitare face o treabă proastă. (Martin, 253)

Se pare că Marie nu avea nimic de temut, deoarece numele ei a rămas întotdeauna atașat de opera care a fost admirată încă de la publicarea sa. Remarcabila putere imaginativă și abilitatea artistică a Mariei au asigurat că va fi ținută minte, deoarece poeziile și fabulele sale erau atât de populare în vremea sa încât au fost copiate și recopiate; mai multe dintre operele sale au supraviețuit intacte astăzi decât majoritatea scriitorilor din vremea sa. În zilele noastre, la 800 de ani după ce a trăit, este încă considerată una dintre cele mai mari poete ale Evului Mediu.

Surse:

Burgess, GS și Busby, K. Lais-ul Mariei de France. Penguin Classics, 1999.

Cantor, NF, Civilizația Evului Mediu. Harper Perennial, 1994.

Duby, G. „Dragoste și căsătorie în Evul Mediu”. University of Chicago Press, 1996.

Kelly, A. Eleanor de Aquitania și cei patru regi. Harvard University Press, 1991.

Lacy, NJ, Enciclopedia Arthuriană. Peter Bedrick Books, 1987.

Lindahl, C. și alții. Folclor medieval: Ghid pentru mituri, legende, povești, credințe și obiceiuri. Oxford University Press, 2002.

Martin, M. Fabulele Mariei de France: o traducere în engleză. Summa Pubns, 1984.

Newman, FX, Semnificația iubirii curtene. State University of New York Press, 2019.

Power, E. Femeile medievale. Cambridge University Press (13.10.1997), 2019.

Staines, D. *Romanțele complete ale lui Chrétien de Troyes*. Indiana University Press - Indiana University Press, 1991.

$$$

 Pe data de 1 ianuarie 1897 s-a născut medicul ANA ASLAN , unul dintre pionierii gerontologiei mondiale; a evidenţiat, în studii şi în practică, importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă (tratamentele cu „Gerovital”). Ana Aslan (n. Brăila – d. 20 mai 1988, Bucureşti) a fost medic, inventator, membru titular al Academiei Române din 1974.                                   

A evidenţiat importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, apoi a inventat vitamina H3 (Gerovital), care a început să fie produs pe scară largă şi folosit în bolile bătrâneţii, arteroscleroza, vitiligo, sclerodermie, fiind comercializat în farmacii şi brevetat în peste 30 de state.            

Împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu a inventat Aslavitalul, brevetat şi produs pe scară largă din 1980, folosit în tratarea profilactică şi curativă a formelor de îmbătrânire predominant cerebrală şi cardiovasculară, în astenia psihică şi fizică, surmenajul intelectual sau tulburările de memorie.                                                                     

Fiica unor intelectuali de origine armeană, Mărgărit şi Sofia Aslan, urmează cursurile Colegiului Romaşcanu din Brăila şi, după stabilirea familiei la Bucureşti, Şcoala Centrală. În anul 1915 se înscrie la Facultatea de Medicină. În timpul Primului Război Mondial, a participat la îngrijirea soldaţilor din spitalele militare aflate în spatele frontului de la Iaşi.                                                                             

După revenirea la Bucureşti, în anul 1919, a lucrat alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, a absolvit facultatea şi a fost numită preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă şi în alcătuirea tezei de doctorat Cercetări asupra inervaţiei vasomotorii, susţinută în 1924.             

După perioada de rezidenţiat, în mai multe spitale din Bucureşti (1922 - 1925), a fost medic cardiolog la spitalul CFR (1931 - 1946), şef de lucrări la Clinica Medicală a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, medic şi şef de secţie la Clinica Universitară a Spitalului Filantropia (1943 - 1947) şi profesor titular de medicină internă la Timişoara (1945 - 1949).                                                 

A deţinut şi funcţiile de secretar al Academiei Române de Medicină (1947 - 1948), preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Medicale din Timişoara (1947 - 1949), şefa secţiei pentru problemele vârstei a treia la Institutul de Endocrinologie, din 1949 şi, din 1952, director al Institutului de Geriatrie din Bucureşti, primul din lume cu acest profil, înfiinţat de către ea, cu sprijinul doctorului Constantin Ion Parhon, preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale. În 1974, a devenit Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, propus ca model, în 1964, de preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.În timpul cât a profesat la Timişoara, a experimentat procaina pe un tânăr reumatic căzut la pat, reuşind să-i amelioreze boala.                 

Observând rezultatele notabile ale experimentului, l-a continuat la un Complex Social al Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale, pe bătrâni suferinzi, evidenţiind importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă.                       

În 1952, a inventat vitamina H3 (Gerovital), care avea la bază novocaina, un anestezic, folosită în bolile bătrâneţii, arteroscleroza, vitiligo, sclerodermie, ş.a.                                           

În 1956, rezultatele cercetărilor sunt prezentate de Ana Aslan la lucrările Congresului European de Gerontologie de la Karlsruhe, unde a fost primită cu oarecare scepticism, şi la Congresul European de Gerontologie de la Basel.                                         

Timp de doi ani a experimentat produsul pe câteva mii de persoane, rezultatele fiind favorabile, procesul îmbătrânirii naturale fiind diminuat cu peste 40% şi, din 1958, GH3 a început să fie produs pe scară largă, fiind comercializat în farmacii şi brevetat în peste 30 de state.                                                                   

A urmat, în 1961, inventarea Aslavitalului, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, care conţine, pe lângă procaină, şi un factor activator şi antieterogen, brevetat şi produs pe scară largă din 1980, folosit în tratarea profilactică şi curativă a formelor de îmbătrânire predominant cerebrală şi cardiovasculară, în astenia psihică şi fizică, surmenajul intelectual, tulburările de memorie, ş.a.Lucrări publicate.                               

Distincţii primiteA publicat peste 300 de lucrări, studii, comunicări sau articole: Novocaina - factor eutrofic şi regenerativ în tratamentul preventiv şi curativ al bătrâneţii (1952, în colaborare cu C. I. Parhon), Tratament cu Gerovital H3 în îmbătrânire (1973), Tehnica şi acţiunea tratamentului cu Gerovital H3. Precizări după 34 ani de folosire (1985) în „Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics”, fondat în 1980, ş.a.                             

A fost membră a Academiei de Ştiinţe din New York, a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică şi Igienă Socială, a Societăţii Naţionale de Gerontologie din Chile, membră de onoare a Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative, membră în Consiliul de Conducere al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie, preşedinta Societăţii Române de Gerontologie, consilier în Organizaţia Mondială a Sănătăţii.                                                

 Este numită membru titular al Academiei Republicii Socialiste România (1 martie 1974).A primit multe premii şi distincţii: Premiul internaţional şi medalia „Leon Bernard”, acordate de OMS (1952), Ordinul Muncii, Clasa a III-a, România (1958), Distincţia Ştiinţifică, Clasa I, România (1967), Merito della Repubblica, Commander Degree, Italia (1969), Medalia de Aur, Nicaragua (1971), Erou al Muncii Socialiste, România (1971), Crucea de Merit, Clasa I a Ordinului de Merit, Germania (1971), Diploma de Profesor Extraordinar al Primului Curs Internaţional pentru Dezvoltare în Gerontologie şi Geriatrie, Fuengirola, Spania (”, Florenţa (1977) ş.a.         

Au folosit produsele inventate de Ana Aslan numeroase celebrităţi, printre care J. F. Kennedy, I. B. Tito, Pablo Neruda, Charlie Chaplin, Salvador Dali, Indira Gandhi, Charles de Gaulle, Nikita Hruşciov, Aristotel Onasis, Marlene Dietrich, ş.a.                                                      

A tratat mulţi bătrâni fără posibilităţi, la Institut, fără să perceapă taxe de cămin, fapt pentru care i-a fost imputată suma de 1.500.000 de lei, contravaloarea cheltuielilor. După ani de procese, a fost achitată în 1987.A murit la vârsta de 91 de ani la spitalul Elias, din cauza complicaţiilor survenite în urma unei operaţii de cancer la colon.                               

La indicaţiile Elenei Ceauşescu, a fost transportată direct de la morga spitalului la capela Cimitirului Bellu ortodox. Cheltuielile de înmormântare au fost suportate de Academia Română. Activitatea medicală şi cea de cercetător a Anei Aslan, împreună cu şcoala aflată sub conducerea sa, au fost unanim apreciate pe plan internaţional şi recunoscute ca o prioritate românească incontestabilă .

Sursa: Adevărul.ro.

$$$

 ALEXANDRU PESAMOSCA: "ÎNGERUL" COPIILOR........"DUHOVNICUL" CU BISTURIU !

A operat mii de copii, dar nimeni nu vorbeste despre el.......

-Unul din marile nume din istoria chirurgiei româneşti. Profesorul Pesamosca era genul de medic care nu se hrănea cu titluri şi distincţii, nu lua bani de la pacienţi, nu a avut nicio avere – case sau maşini – dar a dovedit o umanitate cum rar se poate întâlni în breasla medicală.Deşi era un om foarte sever din punct de vedere profesional, fiindcă voia ca totul să fie perfect în sala de operaţie, când ieşea din sală devenea cel mai bun prieten, tată, profesor şi coleg. A lăsat în urma sa generaţii de doctori care i-au ascultat sfaturile, au învăţat de la el meserie, practicată cu pasiune şi dedicaţie, şi care, iată, la ani distanţă de plecarea mentorului lor într-o lume mai bună, au a dezvoltat secţii întregi de tratament pe care, desigur, profesorul Pesamosca le-ar fi admirat cu o foarte mare încântare.Alexandru Pesamosca s-a născut la Constanţa, la 14 martie 1930, într-o familie cu origini italiene. Bunicul său, meșteșugar dintr-o zonă săracă a Italiei, venise în România în speranța unei vieți mai bune.Pesamosca a parcurs studiile primare la Școala Italiană din Constanța, apoi a urmat Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraşul natal, unde a absolvit ca şef de promoţie.În anul 1954 a absolvit Facultatea de Medicină Generală la Bucureşti, unul dintre profesorii săi fiind reputatul chirurg Dumitru Vereanu.A fost repartizat la Niculeşti-Jianu, un sat de lângă Feteşti, unde a profesat timp de 3 ani medicină pentru adulţi, iar din anul 1957 a profesat ca medic chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, devenind ulterior şef de clinică, până în anul 1984.În anul 1971, timp de un an, a fost bursier la „Hôpital des Enfants Malades”, din Paris.În perioada 1972-1975 realizează primele intervenţii de chirurgie toracică la nou născut.Lucrează apoi la Spitalul „Marie Curie” (fostul Budimex), unde a şi locuit o bună bucată de vreme, fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică din 1984 până în anul 2000.Recunoaşterea acestei prolifice activităţi medicale s-a concretizat prin acordarea titlului de profesor universitar, în anul 1991 şi de membru titular al Academiei Ştiinte Medicale din România, în anul 1993.Alexandru Pesamosca este și unul dintre ctitorii bisericii din curtea Spitalului „Marie Curie”, cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, un proiect al său care data încă de pe vremea comuniştilor, slujba de târnosire a bisericii având loc la 22 februarie 1998.De-a lungul vieţii a primit alte nenumărate tiluri şi distincţii, cum sunt titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Chişinău, Constanţa şi Craiova, titlul de cetăţean de onoare al oraşelor Constanţa şi Craiova sau, ca omagiu pentru întreaga sa activitate, Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Comandor, primit din partea preşedintelui României, în anul 2000.Despre aceste recompense, doctorul Pesamosca afirma spre finalul vieţii: „Nu mi-au plăcut niciodată titlurile, medaliile, diplomele, deşi am primit câteva… N-am fost niciodată trufaş. Trufia e cel mai urât păcat al medicului. Din nenorocire, astăzi cam toate spitalele sunt bântuite de păcătoşi d-ăştia. Doctori care se cred Dumnezeu. Pentru ei, toţi pacienţii sunt nişte gunoaie. Întind mâna să le ia plicul cu bani şi-apoi îi tratează în bătaie de joc. Toată viaţa m-am luptat cu buldogii ăştia îmbuibaţi. Au tăbărât pe mine la sfârşitul vieţii. Mi-au dat tot felul de titluri, m-au făcut academician, m-au făcut fel de fel. Nu în asta constă valoarea unui chirurg. Niciun titlu profesional sau academic nu-ţi sporeşte sau nu-ţi suplineşte priceperea”.După anul 2000, starea sănătăţii sale s-a deteriorat, iar din anul 2006 doctorul Pesamosca nu a mai operat.Apoi a fost amenințat cu evacuarea din rezerva în care locuia, însă intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se mai întâmple.A iubit enorm copiii. A operat nenumărate cazuri extrem de complicate, unele în premieră mondială, a avut pacienţi cu maladii complexe atât din ţară cât şi din străinătate, iar graţie talentului său profesional excepţional a fost solicitat să realizeze şi operaţii în clinici din Franța, Italia, Republica Moldova, China.Această dedicare profesională totală nu i-a lasat timp pentru nimic altceva. Iar în blocul operator a făcut chirurgie abdominală, chirurgie ortopedică, chirurgie reconstructivă, a scăpat mii de copii de malformaţii care le-ar fi curmat vieţile mult prea devreme. Când intervenţia chirurgicală se termina cu bine, începea să cânte, acesta fiind tabietul său prin care se descătuşa de tensiunea enormă pe care o simţea când opera fiecare caz în parte. Fredona arii de operă, mai ales Rigoletto, sau Aida. Dealtfel, chiar dacă timpul său liber era extrem de limitat, doctorul Pesamosca era un om extrem de citit, fiind un as în istorie, geografie, sau muzică.Profesorul era şi un om extrem de credincios, rugându-se înainte de fiecare operaţie, tocmai credinţa sa în Dumnezeu determinându-l să înregistreze atât de multe reuşite profesionale. De fapt Pesamosca nu considera că operaţiile sale au adus salvarea copiilor, ci el doar trata, vindecarea venind de la Dumnezeu.Din cazurile grave care i-au trecut prin mână, două i-au rămas în memorie: în primul caz, acum circa 20 de ani, au venit la el părinţii unui copil grav bolnav, cu o recomandare din partea unui coleg de breaslă care îşi călcase pe mândrie şi îl trimisese la profesorul Pesamosca. Acesta a rămas uluit: băiatul de şapte ani avea esofagul plin de tumori şi se putea sufoca oricând în somn. Cu toată experienţa, cazul l-a dat peste cap şi a acceptat să-l opereze, hotărârea fiind urmată de ore întregi de zbateri sufleteşti, de căutări prin tratatele de medicină, din care însă nu a aflat nimic şi a intrat în operaţie „în orb”, realizând o veritabilă premieră.S-a apropiat de iconiţa din peretele cabinetului, acolo unde îşi regăsea mereu tihna şi nădejdea, şi-a împreunat mâinile şi a rostit o rugăciune numai de el ştiută şi apoi s-a pregătit de operaţie.Despre acel moment, profesorul rememora: „Dumnezeu mi-a dat atunci forţa să iau poate cea mai grea hotărâre din viaţa mea. I-am înlăturat tot organul bolnav şi-am început să fac altul, din colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am facut un esofag nou-nouţ”.Un alt caz care i-a rămas adânc întipărit printre amintiri a fost acela al unei fetiţe care se născuse fără sfinctere, cel anal şi cel uretral. Deşi nedormit de două zile, profesorul a reuşit o altă premieră mondială: a luat din pulpa fetei un mănunchi de fibre musculare, din care a confecţionat două noduri, pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul uterului. După mai mulţi ani, a primit o invitaţie la botezul copilului fetei pe care o operase.La toate acestea, profesorul Pesamosca a rostit o frază memorabilă: „Astea împliniri, domnule. Nu vile, maşini sau mai ştiu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădeşti şi să-i cârpeşti tendoanele şi ligamentele şi să-l faci biped, să alerge la tine, asta înseamnă fericire.

A murit pe 1septembrie 2011. RESPECT și ADMIRAȚIE!

Sursa : Adevărul.ro.

$$$

 DE UNDE VINE EXPRESIA ............„OK“ şi ce a însemnat iniţial !

Una dintre cele mai folosite expresii la nivel mondial şi, cu siguranţă, cel mai folosit ”americanism” în rândul românilor este expresia ”OK”. În Anglia şi America, ”OK” era deja o expresie răspândită în urmă cu un secol. În Europa, „OK” a intrat în rândul expresiilor uzuale după Primul Război Mondial. 

- Românii au adopat expresia ”OK” după anii 90 şi în prezent o folosesc, ca şi cum ar face parte din vocabularul fundamental al limbii române. 

Românii spun ”OK” atunci când vor să spună ”Da”,” Sunt de acord” sau ”Este bine”.

Originea expresiei ”OK” a fost îndelung comentată de-a lungul anilor. Cea mai veche atestare a expresiei ”OK” datează din 1839 şi se spune că inventatorul cuvântului ar fi Charles Gordon Green, redactor și proprietar al Boston Post, care obişnuia să creeze acronime pentru cititorii săi. Green scria pe marginea articolelor sale acronime precum ”NG” (no go-nu merge”) sau ”GC”(gin cocktail).

În data de 23 martie 1839, editorul a notat pe marginea unui articol legat de o dispută cu rivalii de la Providence Journal, expresia ”OK”, însemnând ”all corect” (totul corect).

O altă variantă a originii expresiei OK vine din America anului 1840 şi se leagă de cel de-al optulea preşedinte al SUA. Martin Van Buren era poreclit in timpul campaniei electorale "Old Kinderhook", cu referire la numele localităţii sale natale Kinderhook. ”Old Kinderhook”, prescurtat ”OK”, însemna omul potrivit. Prescurtarea ”OK” a apărut pe toate panourile sale electorale, ajungând în final o expresie uzuală cu sensul ”de acord”.

O altă legendă a originea expresiei ”OK” se leagă de numele unui inginer auto Otto Kraus. Angajat al fabricii de automobile Henry Ford, inginerul ştanţa fiecare maşină, care ieşea din fabrică cu ”OK” după iniţialele sale. De aici expresia ar fi căpătat conotaţia de ”Bun”.

O poveste aparte legată de originea cuvântului ”OK” vine din Marea Britani

- Ce însemna la britanici "OK"?

Britanicii însemnau în evidentele militare numărul morţilor cu expresii de genul "17K", adică 17 morti (17 killed). În zilele fără decese, în evindeţe era trecut ”OK”, însemnând ”0 killed”. 

Cifra zero s-a transformat, în timp, în litera ”0”, astfel luând naştere expresia ”OK”.

Există şi o varinată germană a celebrului americănism. 

În Germania, OK ar fi însemnat abreviere pentru expresia ”ohne Korrektur", adica "fără corectură“.

- Explicaţie sportivă

”Knock-out” este o expresie mai veche decât ”OK”, folosită în box de arbitrii care confirmă astfel o victorie prin punerea la pământ a adversarului. Răsucirea expresiei ”knock-out” ar fi dat naştere, se spune, expresiei ”OK”, devenită astăzi uzuală în rândul mai multor naţionalităţi.

Românii folosesc expresia ”OK” pentru a-şi exprima acordul, entuziasmul, pentru a încheia o conversaţie sau pentru a deschide alta, dar şi pentru a încuraja sau felicita. (adev.ro)

$$$

 Un bărbat a ușurat munca a milioane de femei când a decis să inventeze mașina de spălat rufe. Înainte, spălatul însemna ore întregi de frecat, apă fierbinte, săpun și epuizare, iar pentru multe familii era cea mai grea muncă din gospodărie. Primele modele mecanice au apărut în secolul al XIX-lea, dar momentul care a schimbat lumea a fost apariția mașinii de spălat moderne, care a transformat o zi întreagă de muncă într-un gest simplu. A fost una dintre invențiile care au eliberat timp, energie și viață.

Istoria consemnează mai mulți inventatori care au contribuit la acest progres, dar un pas esențial a fost făcut de Alva J. Fisher, căruia i se atribuie adesea crearea primei mașini de spălat electrice comercializate pe scară largă, numită „Thor”, în jurul anului 1908. Până la acel moment, dispozitivele existente erau acționate manual, prin rotirea unei manivele sau a unui levier care imita mișcarea de frecare, ceea ce reducea efortul fizic doar parțial. Inovația majoră a constat în atașarea unui motor electric care rotea tamburul, eliminând complet necesitatea forței musculare pentru agitarea rufelor.

Primele versiuni electrice nu erau însă lipsite de riscuri, deoarece motorul nu era protejat corespunzător împotriva apei, iar mecanismele de rotație erau expuse, putând prinde hainele sau chiar părul utilizatorilor neatenți. Cu toate acestea, cererea a fost imensă, deoarece promisiunea de a scăpa de corvoada spălării manuale era irezistibilă pentru gospodinele epocii. Tamburul din lemn, folosit inițial la multe modele, a fost înlocuit treptat cu metal galvanizat, mult mai igienic și mai durabil în timp.

Un alt moment de referință în evoluția acestui aparat a fost anul 1937, când compania Bendix a lansat prima mașină de spălat automată de uz casnic. Aceasta aducea o noutate absolută: nu doar că spăla rufele, dar le și clătea și le storcea prin centrifugare, totul într-un singur ciclu, fără ca utilizatorul să fie nevoit să mute hainele grele și ude dintr-o cuvă în alta. Deși era un echipament scump și vibra puternic în timpul funcționării, a stabilit standardul pentru electrocasnicele pe care le cunoaștem astăzi.

Impactul social al acestei invenții a fost analizat pe larg de sociologi și statisticieni, care au concluzionat că mașina de spălat a jucat un rol crucial în emanciparea femeilor. Prin reducerea timpului alocat treburilor casnice de la o zi întreagă — de obicei lunea — la câteva minute necesare doar pentru încărcare și descărcare, femeile au câștigat timp prețios. Aceste ore au putut fi redirecționate către educație, lectură, îngrijirea copiilor sau intrarea pe piața muncii, schimbând structura societății.

Evoluția mașinii de spălat a dictat și o schimbare majoră în industria chimică, ducând la apariția detergenților sintetici moderni. Săpunul clasic, bazat pe grăsimi, nu era eficient în noile mașini automate și putea lăsa reziduuri care afectau mecanismele interne sau țesăturile. Astfel, au fost dezvoltate formule chimice speciale care să curețe eficient prin agitare mecanică și să se dizolve rapid, indiferent de duritatea apei folosite în gospodărie.

Înainte de generalizarea centrifugării automate, uscarea rufelor se făcea cu ajutorul unui storcător cu două role, montat deasupra cuvei, prin care hainele erau trecute manual. Acesta prezenta un pericol real de accidentare pentru degete și distrugea adesea nasturii, dar era singura metodă de a scoate excesul de apă înainte de întinderea pe frânghie. Introducerea centrifugării la viteze mari a eliminat acest risc și a scurtat considerabil timpul de uscare finală.

Din punct de vedere ecologic, mașinile moderne au devenit, paradoxal, mult mai eficiente decât spălatul manual, care consumă volume mari de apă pentru clătire. Senzorii avansați din dispozitivele actuale cântăresc încărcătura și ajustează precis cantitatea de apă și energie necesară pentru fiecare ciclu, reducând risipa. Inginerii au optimizat continuu mișcarea tamburului pentru a proteja țesăturile, permițând spălarea chiar și a celor mai delicate materiale, precum mătasea sau lâna, care înainte se spălau doar la lighean.

Infrastructura orașelor s-a dezvoltat și ea în paralel cu adoptarea acestor mașini, deoarece funcționarea lor depindea de accesul la apă curentă și canalizare. Răspândirea mașinii de spălat a fost un motor pentru modernizarea locuințelor, impunând standarde noi de instalații sanitare și electrice. Astfel, confortul interior a crescut nu doar prin prezența aparatului în sine, ci și prin condițiile necesare instalării lui.

Astăzi, prezența unei mașini de spălat în casă este considerată o necesitate absolută, nu un lux, fiind adesea primul obiect achiziționat într-o locuință nouă. De la cuvele de lemn acționate cu manivelă la dispozitivele inteligente conectate la internet, acest aparat a parcurs un drum lung și impresionant. Rămâne una dintre cele mai clare dovezi ale modului în care ingineria aplicată în viața de zi cu zi poate îmbunătăți fundamental calitatea  existenței umane.