$$$

 Știai că rasa de câine Saint Bernard a fost crescută în Alpii Elvețieni, la Hospice du Grand-Saint-Bernard, special pentru a găsi călători rătăciți în viscol? 

Cu mirosul lor extraordinar și rezistența la frig, acești câini au devenit un simbol legendar al salvării montane, iar timp de secole au ajutat la salvarea oamenilor din zăpadă și ceață. Călugării augustinieni care administrau acest ospiciu, situat la o altitudine de aproape 2500 de metri, au adus acești câini inițial pentru pază și companie în secolul al XVII-lea, dar au observat rapid abilitățile lor unice de orientare în condiții meteo extreme.

Pasul Marele Saint Bernard era o rută periculoasă, dar necesară, care lega Elveția de Italia, fiind folosită de pelerini și comercianți. Iernile aspre făceau ca potecile să dispară sub metri de zăpadă, iar riscul de avalanșă era constant. Câini, care la acea vreme erau mai mici și aveau blana mai scurtă decât exemplarele moderne, s-au dovedit capabili să simtă poteca sigură sub stratul de omăt, ghidând călugării și călătorii departe de zonele instabile.

Anatomia lor s-a adaptat perfect mediului montan dificil. Au un piept lat și puternic, care le permite să înainteze prin nămeți adânci, spărgând practic zăpada cu corpul. Labele lor sunt neobișnuit de mari și late, funcționând similar cu niște rachete de zăpadă naturale, ceea ce le permite să se deplaseze pe suprafețe instabile fără să se scufunde complet, oferindu-le o mobilitate superioară oamenilor în acel teren.

Simțul olfactiv al acestei rase este remarcabil, fiind capabili să detecteze prezența unei persoane îngropate sub zăpadă de la o distanță considerabilă. Există documente istorice care atestă că acești câini puteau simți un om aflat sub un strat de zăpadă de câțiva metri sau puteau anticipa sosirea unei furtuni cu zeci de minute înainte ca aceasta să înceapă, avertizând călugării prin comportamentul lor agitat.

Cel mai faimos reprezentant al rasei a fost Barry der Menschenretter, un câine care a trăit la începutul secolului al XIX-lea și căruia i se atribuie salvarea a peste 40 de vieți. Legenda sa este atât de puternică încât, până în ziua de azi, la canisa fundației care continuă tradiția, există întotdeauna un câine numit Barry. Corpul său a fost conservat și este expus la Muzeul de Istorie Naturală din Berna, ca un omagiu adus curajului acestei specii.

Un detaliu vizual celebru, dar incorect istoric, este butoiașul cu coniac legat la gâtul câinelui. Această imagine a fost popularizată de o pictură a artistului Edwin Landseer și a devenit un simbol universal, însă călugării au confirmat că, în realitate, câinii nu purtau niciodată alcool. Alcoolul ar fi dilatat vasele de sânge ale victimelor suferind de hipotermie, grăbindu-le sfârșitul, nu salvându-le; câinii cărau, în schimb, alimente sau lapte.

Încrucișarea rasei a suferit modificări majore după iernile cumplite din jurul anului 1830, când mulți câini au pierit. Pentru a revitaliza populația canină, călugării i-au încrucișat cu câini Terra Nova (Newfoundland). Deși acest lucru le-a mărit talia și forța, blana lungă rezultată s-a dovedit a fi un dezavantaj în misiunile de salvare, deoarece zăpada se lipea de ea și forma gheață, îngreunând animalul. Prin urmare, exemplarele cu păr lung au fost dăruite oamenilor din văi, păstrându-se la mănăstire doar linia cu păr scurt.

Metoda de dresaj nu implica instructori umani în sensul modern al cuvântului, ci se baza pe învățarea socială în cadrul haitei. Câinii tineri erau lăsați să îi însoțească pe cei bătrâni și experimentați în patrulare. Astfel, prin imitație și instinct, juniorii învățau cum să caute, cum să sape după victime și cum să se poziționeze lângă omul căzut pentru a-i oferi căldură corporală până la sosirea ajutoarelor umane.

Odată cu dezvoltarea tehnologiei moderne și apariția elicopterelor, rolul utilitar al câinilor Saint Bernard în salvarea alpină s-a diminuat până la dispariție. Ultima misiune de salvare documentată în care au fost implicați acești câini a avut loc în 1955. Viteza de reacție a echipajelor aeriene și senzorii moderni au preluat sarcinile pe care patrupezii le îndeplineau cu eroism, dar mult mai lent.

Astăzi, câinii de la Hospice du Grand-Saint-Bernard sunt îngrijiți de Fundația Barry și au devenit ambasadori culturali și câini de terapie. Deși nu mai scormonesc prin avalanșe pentru a găsi supraviețuitori, ei vizitează spitale și centre de îngrijire, oferind alinare pacienților. Prezența lor rămâne o mărturie vie a unei epoci în care legătura dintre om și animal era singura speranță pe muntele alb.

$$$

 Transhumanța este una dintre cele mai impresionante și vechi tradiții vii din România: ciobanii își mutau turmele pe jos, sute de kilometri, din munți spre câmpie și înapoi, urmărind anotimpurile și pășunile. Curiozitatea este că aceste drumuri ale oilor au creat, în timp, adevărate „autostrăzi” pastorale și au legat regiuni întregi, influențând graiul, obiceiurile și chiar răspândirea unor comunități românești în Balcani. Acest ciclu natural era dictat de necesitatea biologică a animalelor de a avea hrană proaspătă tot timpul anului, evitând temperaturile extreme care le-ar putea pune viața în pericol.

Mecanismul de bază al acestei migrații pendulatorii implica urcarea oilor la munte primăvara, imediat ce se topea zăpada și apărea iarba alpină nutritivă. Carpații ofereau condițiile ideale pentru vară: răcoare, apă curată și pășuni vaste, neatinse de agricultură. Odată cu venirea toamnei și a primului îngheț, turmele trebuiau coborâte treptat spre zonele joase, cum ar fi Bărăganul, Dobrogea sau luncile marilor râuri, unde iernile erau mai blânde și zăpada nu persista mult timp.

Aceste deplasări nu se făceau haotic, ci urmau rute străvechi, bine stabilite, cunoscute sub numele de „drumurile oilor”. Aceste trasee ocoleau de obicei orașele mari și drumurile principale aglomerate, șerpuind pe crestele dealurilor și prin văile ferite. Cunoașterea acestor poteci, a locurilor de popas și a surselor de apă era transmisă oral de la o generație la alta, constituind o formă de educație geografică esențială pentru supraviețuirea turmei.

Impactul cultural al acestor mișcări a fost profund, acționând ca un factor de omogenizare pentru limba română. Faptul că păstorii din Transilvania, Moldova și Țara Românească se întâlneau constant și traversau dintr-o regiune în alta a împiedicat formarea unor dialecte puternic diferențiate. Lingviștii notează că unitatea limbii române pe un teritoriu atât de vast se datorează în mare parte acestei mobilități continue a unei părți semnificative din populație.

Organizarea socială a grupului de păstori era riguroasă și bine ierarhizată în timpul deplasării. Baciul era liderul absolut, cel care lua deciziile privind traseul și vânzarea produselor, fiind urmat de ciobanii specializați pe diferite sarcini, cum ar fi mulsul sau paza. Viața lor era una de austeritate, dormind adesea sub cerul liber în cojoacele lor grele de lână, indiferent de ploaie sau vânt, veghind permanent siguranța animalelor.

Câinii ciobănești, rase precum Mioritic sau Carpatin, au evoluat specific pentru a face față acestor condiții dure. Ei nu erau simpli companioni, ci parteneri de muncă vitali, selecționați pentru curajul de a ține la distanță prădătorii naturali, precum lupii și urșii. Prezența și eficiența acestor câini permiteau turmelor să traverseze zone sălbatice periculoase fără pierderi majore.

Pe lângă aspectul pastoral, transhumanța avea și o componentă economică majoră, fiind sursa principală de venit pentru satele de munte. Produsele obținute, în special brânza și lâna, erau comercializate în târgurile organizate la punctele de contact dintre munte și câmpie. Prosperitatea unor localități precum cele din Mărginimea Sibiului sau Țara Bârsei s-a clădit pe baza acestui comerț secular cu produse animale.

Un efect demografic interesant a fost sedentarizarea unor păstori în zonele de iernat. Mulți dintre cei care plecau din satele transilvănene alegeau să rămână definitiv în câmpiile Munteniei sau în Dobrogea, întemeind noi așezări. Există numeroase sate în sudul României populate de descendenții acestor oieri, care au păstrat portul, tradițiile și arhitectura caselor specifice zonelor montane de unde au plecat strămoșii lor.

Recunoașterea valorii universale a acestei tradiții a venit prin includerea transhumanței în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO. Această distincție subliniază faptul că relația simbiotică dintre om, animal și natură reprezintă un model de viață sustenabil și o moștenire culturală europeană. Documentele istorice atestă că această practică a rămas neschimbată în esență timp de secole, supraviețuind tuturor schimbărilor politice.

Astăzi, deși mijloacele moderne de transport au început să înlocuiască deplasarea pe jos pe distanțe foarte lungi, spiritul transhumanței persistă. Încă se pot vedea turme mari traversând drumurile țării sau pășunând pe marginile acestora, conduse de oameni care păstrează ritmul anotimpurilor. Este o dovadă vie de rezistență și adaptare, un ecou al unei lumi în care timpul se măsura nu în ore, ci în răsărituri și apusuri.

$¢$

 În corpul uman există un detaliu aproape incredibil: oasele sunt țesut viu, care se remodelează permanent. Ele nu sunt „piatră”, ci se reconstruiesc constant în funcție de presiune și mișcare. De aceea, sportul și mersul influențează direct densitatea osoasă: corpul își „aranjează” scheletul în funcție de cum trăiești. Această capacitate de adaptare permite sistemului osos să își mențină integritatea structurală de-a lungul vieții, răspunzând dinamic la solicitările mecanice la care este supus zilnic.

Acest proces continuu de regenerare este realizat de două tipuri de celule specializate care lucrează în tandem: osteoclastele și osteoblastele. Osteoclastele au rolul de a descompune și absorbi țesutul osos vechi sau micro-fisurat, într-un proces numit resorbție. Imediat după ce acestea își termină treaba, osteoblastele vin să depună material osos nou în locurile curățate. Datorită acestui ciclu neîntrerupt, întregul schelet al unui adult este înlocuit complet la nivel celular aproximativ o dată la fiecare zece ani.

Principiul care guvernează această adaptare este cunoscut în lumea medicală sub numele de Legea lui Wolff, formulată în secolul al XIX-lea. Aceasta stipulează că osul sănătos își va modifica arhitectura internă pentru a rezista sarcinilor sub care este plasat. Dacă o anumită parte a scheletului este supusă frecvent unei presiuni ridicate, osul se va îngroșa și va deveni mai dens în acea zonă. În lipsa presiunii, organismul conservă resursele și nu mai întreține țesutul osos nefolosit, ceea ce duce la slăbirea acestuia.

Un exemplu clar al acestui fenomen se observă la astronauții care petrec misiuni lungi în spațiu. În condiții de microgravitație, scheletul nu mai trebuie să susțină greutatea corpului, iar semnalele mecanice de întărire dispar. Fără contramăsuri adecvate, astronauții pot pierde o cantitate semnificativă de masă osoasă într-un timp scurt. De aceea, regimul lor zilnic pe Stația Spațială Internațională include ore obligatorii de exerciții fizice cu rezistență pentru a simula gravitația și a stimula oasele.

Studiile efectuate pe sportivii de performanță, în special pe jucătorii de tenis, oferă o altă dovadă vizibilă a remodelării. Radiografiile arată adesea că oasele brațului dominant, cel care ține racheta și lovește mingea, sunt vizibil mai groase și mai dense decât cele ale brațului opus. Această asimetrie demonstrează că osul răspunde local la stresul mecanic, întărindu-se exact acolo unde este nevoie de suport suplimentar.

Structura internă a osului, numită os trabecular sau spongios, arată ca un burete dur sau ca o rețea de mini-grinzi. Aceste trabecule nu sunt dispuse haotic, ci se aliniază precis de-a lungul liniilor de forță și presiune care traversează osul. Când o persoană își schimbă stilul de viață sau începe un nou sport, orientarea acestor structuri interne se poate modifica treptat pentru a prelua mai eficient noile tipuri de șocuri, optimizând rezistența cu un consum minim de material.

Pe lângă funcția de susținere, oasele servesc drept cel mai mare depozit de minerale al organismului, stocând 99% din calciul din corp. Când nivelul de calciu din sânge scade sub limita necesară funcționării inimii și a nervilor, corpul extrage mineralul direct din oase. Astfel, sănătatea scheletului depinde nu doar de mișcare, ci și de o alimentație adecvată; în lipsa nutrienților, densitatea osoasă este sacrificată pentru a menține funcțiile vitale imediate.

Vârsta este un factor determinant în echilibrul dintre formarea și resorbția osoasă. În copilărie și adolescență, formarea de os nou depășește distrugerea celui vechi, ducând la creștere și consolidare până în jurul vârstei de 30 de ani, când se atinge masa osoasă maximă. După acest punct, procesul natural tinde să favorizeze ușor resorbția, motiv pentru care activitatea fizică devine critică la vârsta adultă pentru a încetini pierderea densității.

Capacitatea de regenerare a osului este poate cel mai bine ilustrată în procesul de vindecare a fracturilor. Atunci când un os se rupe, organismul declanșează un răspuns complex de reparație, formând un calus care leagă fragmentele. Spre deosebire de alte țesuturi care se vindecă prin cicatrici fibroase, osul are capacitatea unică de a se regenera complet, revenind în timp la structura sa originală, adesea fără a lăsa urme vizibile pe termen lung.

În concluzie, sedentarismul prelungit este perceput de corp ca un semnal că scheletul nu mai are nevoie de rezistență sporită. Fără impactul generat de gravitație prin mers sau alergare, oasele devin fragile și vulnerabile. Astfel, mișcarea nu este doar un mod de a consuma energie, ci un mesaj chimic și mecanic esențial pe care îl transmitem propriului schelet pentru a rămâne puternic.

$$$

 Ca să reziste frigului de -40°C din Siberia, localnicii mănâncă tradițional alimente extrem de bogate în grăsimi și calorii, precum pește înghețat crud (stroganina) și carne de ren, pentru că în astfel de temperaturi corpul are nevoie de energie rapidă ca să-și păstreze căldura. Metabolismul uman lucrează la o turație mult mai mare în aceste condiții extreme, arzând rezervele de energie rapid doar pentru a menține funcțiile vitale de bază, motiv pentru care o dietă ușoară, bazată pe salate, ar fi total ineficientă.

Stroganina este considerată o delicatesă esențială în regiunea Iacuția și nu doar o simplă sursă de hrană. Aceasta se prepară din pește de apă dulce, cum ar fi omul sau nelma, care este pescuit la copcă și lăsat să înghețe instantaneu la aerul liber. Peștele bocnă este apoi tăiat în fâșii lungi și extrem de subțiri, care se curbează natural, și se consumă imediat, fiind înmuiate într-un amestec simplu de sare și piper negru, oferind o textură fină care se topește în gură.

Carnea de ren constituie baza alimentației pentru multe comunități indigene din nord, fiind o sursă vitală de proteine și fier. Este o carne roșie, slabă în aparență, dar densă nutrițional, plină de vitamine și minerale necesare organismului pentru a funcționa optim în lipsa legumelor proaspete pe timpul iernii. Aceasta este gătită în diverse moduri, de la supe consistente până la feluri principale, fiind apreciată pentru capacitatea sa de a potoli foamea pentru perioade lungi de timp.

O altă sursă importantă de nutrienți este carnea cailor iacuți, o rasă unică adaptată perfect biologic la condițiile polare, având o blană foarte groasă. Carnea lor este diferită de cea a vitelor, având un conținut de grăsime care nu îngheață la fel de repede și este foarte bogată în acizi grași nesaturați. Localnicii consideră că această grăsime este esențială pentru a menține temperatura corpului ridicată în timpul activităților desfășurate afară.

Produsele lactate sunt consumate cu un conținut cât mai ridicat de grăsime, diferit de variantele degresate preferate în alte părți ale lumii. Laptele este adesea păstrat sub formă de blocuri de gheață în timpul iernii și este tăiat bucată cu bucată pentru a fi folosit în gospodărie. Untul este adăugat generos în ceaiul fierbinte, o băutură care servește drept tonic revigorant și sursă de căldură internă după expunerea prelungită la ger.

Vitaminele sunt obținute ingenios din fructe de pădure locale, precum merișoarele sau murele pitice, culese toamna și conservate prin îngheț natural. Acestea sunt adevărate rezerve de vitamina C și antioxidanți, vitale pentru prevenirea scorbutului și întărirea imunității. Localnicii le amestecă adesea cu grăsime de ren, untură de pește sau cu smântână foarte groasă pentru a crea un desert nutritiv tradițional, cunoscut sub numele de „kierchekh”.

Apa potabilă este o resursă care necesită efort fizic considerabil pentru a fi obținută în satele izolate, unde conductele ar îngheța instantaneu. Oamenii taie blocuri mari de gheață cristalină din râurile și lacurile înghețate, pe care le stochează în stive în curți. Aceste blocuri sunt aduse în casă și topite treptat în butoaie speciale amplasate lângă sursa de căldură, asigurând o apă curată și proaspătă pentru gătit și băut.

Pe lângă dietă, îmbrăcămintea stratificată joacă un rol decisiv în conservarea energiei obținute din hrană. Hainele tradiționale sunt confecționate din blănuri naturale, cum ar fi cea de ren, vulpe sau lup, care oferă o izolație superioară multor materiale sintetice moderne. Cizmele înalte, numite „torbasa”, sunt realizate din pielea picioarelor de ren, care este foarte rezistentă și călduroasă, protejând extremitățile de degerături severe.

Locuințele sunt proiectate specific pentru a conserva fiecare grad de căldură generat în interior, completând strategia de supraviețuire. Ferestrele au adesea trei rânduri de sticlă, iar intrarea se face printr-un vestibul tampon care împiedică aerul polar să pătrundă direct în camerele de locuit când se deschide ușa. Temperatura interioară este menținută ridicată constant, permițând corpului să se relaxeze și să se recupereze după stresul termic suferit afară.

Viața în aceste condiții extreme a creat o cultură a rezilienței și a respectului profund față de natură și resursele ei limitate. Oamenii nu încearcă să domine mediul, ci au învățat să conviețuiască cu el, adaptându-și ritmul biologic și obiceiurile alimentare la ciclul sever al anotimpurilor. Această simbioză între om și mediul înghețat demonstrează capacitatea extraordinară de adaptare a ființei umane, care poate prospera chiar și în cele mai ostile climate de pe Pământ.

$$$

 În 1969, produsele fabricii Kandia din Timișoara se exportau în 70 de țări pe trei continente, în timp ce românii stăteau la coadă pentru o simplă ciocolată la Alimentară.

Fabrica de ciocolată Kandia era o poveste de succes care începuse în 1890, într-un mic atelier din Timișoara. Din 1895 funcționa deja ca o fabrică completă, iar din 1917 primea numele oficial Kandia - după insula Creta din Grecia antică.

Chiar din anii 1920, Kandia devenise lider pe piața românească de ciocolată. Lucra cu 300 de muncitori, iar sortimentele de bomboane și ciocolată ajungeau în toate zonele țării. În 1923, se construia un nou corp de clădire, iar fabrica era echipată cu cele mai moderne utilaje ale vremii din Europa.

În perioada interbelică, ciocolata românească rivalizează cu cea din Occident. Fabrica Zamfirescu din București era cel mai mare producător de ciocolată din Balcani și furnizorul Curții Regale. Regina Maria avea propria fabrică de ciocolată în București. Capșa producea bomboane fondante și caramele la fel de rafinate ca cele pariziene.

În 1948, toate fabricile private sunt naționalizate. Kandia intră în sistemul planificat comunist. Dar surprinzător, în loc să stagneze, se dezvoltă. În anii '60-'70, Kandia ajunge la 800 de angajați, majoritatea femei, și devine producător de top pentru export.

Pe 1 ianuarie 1964 se lansează primul baton de ciocolată din România: celebrul Rom. Era un produs revoluționar - ciocolată cu rom într-un ambalaj individual, pe care îl puteai lua cu tine oriunde. Rețeta din 1964 s-a păstrat neschimbată până astăzi.

În 1979, Kandia creează prima prăjitură ambalată din țară: Măgura. Pentru prima dată, românii puteau cumpăra o prăjitură gata făcută, ambalată, care rezista câteva zile. Era un concept complet nou pentru piața românească.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat paradoxul: România exporta ciocolată în 70 de țări, iar românii stăteau la coadă ore întregi pentru o tabletă de Kandia care apărea rar pe rafturi.

Calitatea ciocolatei Kandia era recunoscută internațional. Utilajele moderne, rețetele bine puse la punct, controlul strict al calității pentru export - toate făceau ca produsele românești să concureze cu cele occidentale. În 1969, când exporturile atingeau vârful, Kandia trimitea bomboane și ciocolată în Europa, Asia, America.

Ironia sistemului comunist era că produsele de cea mai bună calitate plecau la export pentru a aduce valută statului. Românii primeau sortimentele de calitate inferioară sau stăteau la coadă pentru cele bune când apăreau sporadic în magazine.

La Alimentară, când "se dădea" ciocolată Kandia, se forma imediat coadă. Femeile veneau cu plasa, își luau locul la rând de la 6 dimineața. Câte două tablete per persoană, dacă mai apucai. Ciocolata cu alune sau cu cremă de rom era lux pur.

Te-ai întrebat vreodată cum era să produci pentru export ciocolată de clasă mondială și să nu ai voie s-o cumperi în propria țară? Pentru că în anii '70, muncitoarele de la Kandia făceau batoane Rom pentru 70 de țări străine, dar ele însele trebuiau să stea la coadă ca să cumpere una pentru copiii lor.

Magazinele Comturist vindeau ciocolată Kandia la liber - dar doar pentru dolari. Românii cu valută puteau cumpăra cât voiau. Restul stăteau la coadă. Era economia pe două niveluri a comunismului: unul pentru export și cei cu privilegii, altul pentru populație.

În anii '80, pe măsură ce criza economică se adâncea, ciocolata devine și mai rară. Eugenia - biscuiții cu cremă la mijloc - devine dulcele de zi cu zi. Bomboanele Cibo se vindeau cu pumnul la magazine. Kandia dispărea săptămâni întregi de pe rafturi.

Fabrica însă continua să producă pentru export. 1.500 de angajați lucrau în trei schimburi. Utilajele germane achiziionate în anii '20 și cele mai noi aduse în anii '60 funcționau non-stop. România își îndeplinea contractele externe în timp ce propria populație flămânzea după dulciuri.

În 1989, după Revoluție, Kandia intră într-o perioadă zbuciumată. Privatizare, vânzări succesive, schimbări de proprietari. În 2003, fabrica din Timișoara este cumpărată de Excelent București și producția se mută în capitală. Clădirea legendară de pe malul Begii se demolează în 2015.

Astăzi, brandurile Rom, Măgura, Kandia există încă, produse de Kandia Dulce din București. Dar generația care a crescut în anii '70-'80 își amintește: ciocolata aceea pe care o făceam pentru toată lumea, dar pe care noi, românii, o vedeam doar la coadă sau în vitrina Comturist-ului unde nu aveam voie să intrăm fără dolari. Era cea mai amară dulceață a comunismului.

$$$

 Pe 7 octombrie 1943, printre gardurile electrice, fumul acru și țipetele înăbușite de la Auschwitz, s-a întâmplat ceva ce chiar și astăzi pare imposibil de povestit fără tremur. Într-un loc menit să stingă orice licărire de demnitate, Ottla Kafka - sora mai mică a celebrului Franz Kafka - a făcut un act care a rupt, pentru o clipă, tăcerea inumană a fricii cu un ecou de curaj și iubire.

Ottla nu era destinată să moară în ziua aceea. Din lagărul de la Terezín, fusese selectată pentru un alt transfer, poate un alt lagăr, poate muncă forțată. Dar, în timp ce mergea de-a lungul perimetrului, a văzut ceva care a oprit timpul: un grup de copii îngroziți pregătiți pentru deportare. Copii mici, unii desculți, alții îmbrățișându-se, cu privirile pierdute, mâinile căutând pe cineva pe care să-l țină.

Ottla nu a ezitat. S-a apropiat și a cerut, cu forța tăcută pe care doar dragostea o cunoaște, să fie adăugată la acel transport. Nu era obligată. Nimeni nu o obliga. Dar a ales. A ales să-i însoțească, știind foarte bine ce însemna acea călătorie. Toată lumea știa asta. Auschwitz nu lăsa nicio îndoială: oricine se urca în acele vagoane nu se va mai întoarce niciodată.

Poate că a crezut că îi poate liniști. Poate că își dorea, măcar pentru o clipă, ca acei copii să nu se simtă singuri, să nu simtă doar frică. Poate că voia să transforme oroarea într-o îmbrățișare, chiar dacă doar pentru o clipă. Și așa s-a urcat alături de ei. A mers alături de ei. Până la sfârșit.

Când vagonul s-a oprit, nu au mai fost cuvinte. Doar ordine scurte. Doar metalul rece al morții. Ottla și copiii au fost trimiși imediat în camerele de gazare. Fără proces. Fără explicații. Doar o ușă care se închidea. Pentru totdeauna.

Dar ceea ce mișcă, ceea ce rămâne, este acea alegere. În mijlocul unui mecanism menit să ștergă sufletul, Ottla a îndrăznit să fie om. A ales iubirea în inima urii. Și a făcut-o nu cu discursuri mărețe, ci cu un pas simplu, tăcut, absolut. Un pas către cei mai lipsiți de apărare. Un pas către durerea celorlalți. Prezența ei, în acel vagon de tren, nu a schimbat soarta acelor copii. Dar a schimbat sensul acelui moment. L-a umplut cu o ultimă lumină. Cu o mângâiere finală. Cu o prezență adevărată.

Ottla Kafka nu a fost o martiră celebră și nici o eroină a cărților de istorie. Dar, prin acel gest, a devenit un far scufundat. O șoaptă puternică. O mărturie că, chiar și în cel mai total întuneric, un singur gest al umanității poate străluci precum o mie de sori.

Într-o lume care uitase sensul compasiunii, ea a întruchipat-o până la sfârșit.

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE… 120 de ani de la călugăria tânărului teolog Victor (Visarion) Puiu, la Catedrala Episcopală din Roman. 

În lucrarea autobiografică „Însemnări din viața mea” (1944), mitropolitul Visarion Puiu consemnează un episod important din anii tinereții, anii formării sale duhovnicești, care s-a petrecut în decembrie 1905, la Catedrala Episcopală din Roman.

 Tocmai obținuse licența în teologie la Facultatea de Teologie din București și avea în față două drumuri: căsătoria, sau călugăria. Iată contextul și deciziile luate de tânărul teolog Victor Puiu, care în decembrie 1905 și-a ales ca metanie Catedrala Episcopală din Roman, unde a fost tuns în monahism, primind numele Visarion. 

Iată cum s-au petrecut lucrurile, în acele momente decisive pentru cariera sa eclesiastică: 

„Aveam de ales între preoția de mir și monahism. Dar îmbierile spre căsătorie ce mi le făceau colegii și câțiva cunoscuți din București au fost întrecute de dorința mai puternică ce aveam de a intra în monahism. Pe atunci foarte rar intrau teologii în călugărie (…) de aceea dorința grupului nostru de cinci colegi, de a intra în monahism după terminarea studiilor universitare, era primită cu glume de ceilalți studenți și de familiile noastre.

 În ce privește hotărârea mea de a intra în călugărie, ea se datorește unei îndelungate reflectări.

În acest scop, îmi trebuia un loc unde să mă așez, cu o cât de slabă ocrotire. După ce am cercetat pe rând cele două mitropolii de la Iași și București și toate episcopiile și după ce m-am consultat cu colegul Ilarion Mircea (viitor arhiereu Ilarion Băcăuanul n.n.), care se călugărise în Episcopia Romanului, unde era episcop asprul călugăr Gherasim Safirin, mi-am ales loc de metanie Episcopia Romanului, de care mă legau și atâtea dulci amintiri din primii ani ai seminarului, neținând seama nici de nedumerirea și compătimirile prietenilor, nici de îmbierile ademenitoare ale lumii mirene pentru căsătorie, care înadins parcă se iveau mai puternice de îndată ce am prezentat Sf. Sinod cererea de tundere în călugărie (…).

De aceea, în deplină înțelegere cu episcopul Gherasim Safirin și cu ierodiaconul Ilarion Mircea, care m-a luat sub mantie, devenindu-mi astfel naș de călugărie, tunderea mea în călugărie s-a săvârșit într-o geroasă dimineață de iarnă, la 21 decembrie 1905, în Catedrala din Roman, nefiind de față decât episcopul Gherasim Safirin, care mi-a citit rugăciunile, Ilarion care mă avea sub aripile mantiei sale și doi cântăreți ai stranei, într-un semi-întuneric rece, luminat numai de candelele catapetesmei și de lumânările ce țineam noi în mână. 

Astfel, mi-am început acest act eroic la Roman, plin de nespusă mulțumire sufletească pentru norocul de a fi sub ocrotirea unui episcop iubitor de monahism și în tovărășia unui coleg cu o mare lărgime și bunătate de suflet rară, cum era Ilarion, până în ianuarie 1907, când am plecat pentru continuarea astudiilor la Kiev (…).

Și dacă anii internatului teologic din București au fost cei mai frumoși ani ai tinereții mele, apoi cei doi ani petrecuți în Episcopia Romanului au fost cei mai frumoși ani ai călugăriei mele”.