&&&

 A fost un alcoolic distrus, fără carieră și fără speranță. Apoi a primit un rol pe care nimeni nu l-a vrut – și a devenit cel mai puternic actor din istoria televiziunii.

În 1970, când serialul „I Dream of Jeannie” s-a încheiat, Larry Hagman avea 39 de ani, era recunoscut pe stradă și complet neangajabil. Timp de cinci sezoane, jucase rolul maiorului Tony Nelson. America îi știa fața. Regizorii de casting îi știau însă și reputația: Larry Hagman bea. Și bea mult.

Nu social, nu recreațional. Ci compulsiv, zilnic, distructiv. Votcă înainte de scene, votcă între scene, votcă ca să adoarmă. Studiourile au observat. Executivii au început să șoptească. Ofertele au dispărut ca prin farmec.

Hollywood are un spațiu infinit pentru actorii de încredere. Dar are toleranță zero pentru cei neserioși. Și Larry devenise sinonim cu neseriozitatea.

Timp de mai bine de un deceniu, a fost „tipul ăla” – cel care fusese într-un serial de succes, dar nu mai primea nimic. Agentul său nu mai răspundea la telefon. Asigurările refuzau să-l acopere. Apărea în episoade izolate din seriale aflate în declin, accepta roluri în filme de televiziune pe care nimeni nu le mai ținea minte. Privea cum actorii mai tineri primeau părți pentru care el ar fi fost perfect.

Telefonul continua să nu sune.

Apoi, în 1978, CBS i-a oferit un rol într-o nouă operă de soap de noapte numită „Dallas”. Personajul era J.R. Ewing, fiul mașinist și fără scrupule al unui magnat petrolier din Texas. Fusese gândit ca un personaj minor – cineva să provoace un conflict în primele episoade, apoi să dispară discret în fundal.

Dar Larry a văzut altceva.

A văzut un personaj care putea deveni magnetic dacă era jucat corect. Nu simpatic – J.R. n-avea cum să fie simpatic. Ci captivant. Genul de ticălos care se bucură să fie rău, care intrigă cu o plăcere atât de evidentă încât publicul nu se poate abține să nu fie fascinat.

Larry a făcut ca J.R. Ewing să fie „distractiv de urât”.

Rostea replicile cu un zâmbet obraznic. Transforma manipularea într-o artă. A transformat un personaj scris ca un obstacol temporar în întreaga rațiune de a fi a serialului.

„Dallas” a avut premiera în aprilie 1978. Până la sfârșitul primului sezon, era clar că J.R. Ewing nu avea de gând să dispară. El era serialul.

Apoi a venit 21 martie 1980: episodul în care cineva l-a împușcat pe J.R. Ewing. Rămânerea în suspans – „Cine l-a împușcat pe J.R.?” – a devenit un fenomen global. Pariuri în toată America. Tricouri. Prezentatori de știri care speculau în direct. Misterul a dominat conversațiile timp de opt luni întregi.

Când episodul răspuns a fost difuzat pe 21 noiembrie 1980, 83 de milioane de americani s-au uitat. Record absolut. Cel mai vizionat episod din istoria televiziunii până în acel moment.

Larry Hagman, actorul ieșit din schemă care nu mai găsea de lucru cinci ani mai devreme, era acum starul celui mai mare serial din lume.

Și știa exact ce însemna asta. Avusese putere? Acum avea pârghie. Și a folosit-o fără milă.

A cerut – și a primit – creșteri salariale fără precedent. A devenit cel mai bine plătit actor de la televizor. A negociat control creativ. A cerut limite ale orelor de muncă. Când executivii au ezitat, le-a reamintit: „Dallas” fără J.R. Ewing era doar o altă operă de soap. Cu el, era un fenomen cultural.

Îi dădeau întotdeauna ce voia.

Dar în spatele camerelor, trupul lui era pe moarte. Zeci de ani de băutură excesivă îi distruseseră ficatul. Până la începutul anilor ’90, medicii au fost direcți: fără un transplant, mai avea de trăit câteva luni.

În 1995, la 64 de ani, a primit un transplant de ficat. Donatorul era un tânăr care murise într-un accident de motocicletă. Moartea unui străin i-a dat o a dou a șansă la viață.

Întoarcerea în timp