$$$

 MEMORIE CULTURALA - WOLFGANG AMADEUS MOZART

În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart s-a stins pentru totdeauna… Avea numai 35 de ani și în scurta sa viață a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime.  

Născut la Salzburg, Wolfgang Amadeus Mozart a fost un unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Încă de mic copil, Mozart a dat dovada geniului său muzical. Sprijinit de tatăl său Leopold, violonist și el, Mozart își începe încă de la vârsta de 5 ani mai multe turnee prin orașe europene de prim rang, unde-și uluiește asistența cu interpretarea și compozițiile sale, primind aplauze și ovații inclusiv din partea familiei imperiale austriece. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.

Stabilit în Viena, care în acea epocă era capitala mondială a muzicii clasice, Mozart devine protejatul împăratului Iosif II, acesta numindu-l ”compozitor al curții imperiale". Compozitorul dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date și aplauzele publicului în extaz nu mai contenesc. În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la splendidele lucrări muzicale și trezește resentimente în rândurile concurenței. 

Sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv, pe fondul febrei reumatismale recurentă cu insuficiență renală. Ultima compoziție, pe care nu o termină, este Requiemul, lucrare ce s-a încercat a-i fi furată. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat, pentru că în 5 decembrie 1791 a murit și a fost înhumat în Viena.

Mottoul lui a fost: " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine".

https://youtu.be/IYd1-cPwQCk?si=_Qeb40stXGYM2ssL

$$$

 În anul 1816, medicina era foarte diferită de cea de astăzi. Doctorii nu aveau la dispoziție aparate complexe pentru a stabili un diagnostic. De exemplu, pentru a verifica starea inimii sau a plămânilor unui pacient, medicul trebuia să își lipească urechea direct de pieptul bolnavului pentru a asculta sunetele interne.

Dr. René Laennec, un medic francez care lucra la Spitalul Necker din Paris, s-a confruntat într-o zi cu o situație delicată. Pacienta sa era o femeie tânără care prezenta simptomele unei boli de inimă. Laennec era un bărbat extrem de timid și pudic. Dată fiind vârsta pacientei, el a considerat că este nepotrivit și jenant să își pună urechea direct pe pieptul ei. În plus, pacienta era destul de corpolentă, ceea ce însemna că metoda veche oricum nu ar fi funcționat foarte bine, sunetele fiind prea slabe.

Aflat în acest impas, medicul și-a amintit de o regulă simplă a fizicii care spune că sunetul călătorește mult mai bine și mai clar prin materiale solide decât prin aer. Și-a adus aminte de jocurile copilăriei, când zgâria un capăt al unei bârne de lemn, iar sunetul se auzea clar la celălalt capăt.

Având nevoie de o soluție rapidă, Laennec a luat un teanc de foi de hârtie care se afla pe masă. L-a rulat foarte strâns până a format un cilindru rigid. A pus un capăt al tubului de hârtie pe zona inimii pacientei, iar la celălalt capăt și-a pus urechea.

Rezultatul l-a uimit. Nu doar că a evitat momentul jenant, dar a auzit bătăile inimii mult mai clar și mai distinct decât le auzise vreodată prin metoda directă. Tubul a funcționat ca un amplificator. Realizând importanța descoperirii sale, Laennec a început să construiască cilindri din lemn pentru a înlocui hârtia. El a numit noul instrument „stetoscop” (din cuvintele grecești „stethos” - piept și „skopein” - a examina).

Dintr-un moment de timiditate, s-a născut instrumentul care astăzi este simbolul universal al medicilor din întreaga lume.

$$$

 Muzeul Național al Țăranului Român 

Despre Sfântul Nicolae se spune că, ajuns arhiepiscop, se îngrijea şi de sufletele, dar şi de nevoile trupești ale locuitorilor din Mira. Umbla neştiut prin cetate şi le dăruia cele necesare pe furiș. Unui om i-a dat, pe rând, trei pungi cu galbeni, ca să aibă fetele lui zestre, să se poată căsători. Pentru a lega viața Sfântului Nicolae de obiceiul de a pune cadouri în ciorapi sau în ghete, într-o legendă populară se zice că a azvârlit una dintre pungile de bani pe fereastră și aceasta a căzut într-un ciorap pus la uscat lângă foc. Alţii spun că era o gheată. 

De aceea, ziua Sfântului Nicolae se mai numește, prin unele ținuturi, Crăciunul Copiilor. Seara, în ajun, copiii își curăță ghetele, în care vor primi daruri mărunte: ciocolată, bomboane, fructe de iarnă (portocale, mandarine, curmale și smochine), haine și jucării. Darurile mult visate, mai costisitoare, le vor fi date de Crăciun, sub pom. Cei care nu au fost cuminți primesc o nuielușă (semn al pedepsei pe care o merită). 

Sărbătoarea Arhiepiscopului Nicolae marchează începutul sărbătorilor de iarnă, care se încheie pe 7 ianuarie, odată cu praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, având în miezul ei Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos. În multe locuri, în această zi se adună cetele de colindători şi încep repetiţiile. Ei afirmă că nu se cuvine să cânţi colinde înainte de Sfântul Nicolae, nici după Sfântul Ioan. În unele sate, colindătorii încep pregătirile cântând chiar colinde închinate Sfântului Nicolae la casele celor ce îi poartă numele. 

A fost iubit în toată Europa, atât în Est, unde cultul său a pătruns din primele secole creștine, cât și în Vest, unde cultul său s-a răspândit mai ales după 1087, anul strămutării moaștelor sale făcătoare de minuni în Bari (Italia). Dar, în ultima sută de ani, Sfântul Nicolae a intrat într-un con de umbră: văzut mai ales prin prisma cadourilor făcute copiilor, a ajuns pe locul al doilea, după Moș Crăciun (Santa Claus), deși, culmea ironiei, Santa Claus este un personaj inventat tocmai după modelul său. Mulți factori au contribuit la aceasta: rolul din ce în ce mai important al copiilor în societate și atenția crescândă acordată educației lor începând cu secolul al XIX-lea (ceea ce a dus la apariția unor cărți cu scop pedagogic avându-l ca erou pe Santa Claus); utilizarea în scop comercial a imaginii lui Santa Claus de către Coca Cola; asocierea cu sărbătoarea Nașterii Domnului, cea mai importantă sărbătoare creștină a iernii etc. 

În România, în sate, nici astăzi nu se prea obișnuiește să se pună daruri în ghetuțe; acesta este un obicei mai degrabă urban. Țăranii l-au transformat în personaj de basm și de legendă, care îi ajută pe cei ce îl cinstesc; pentru că sărbătoarea sa cade iarna, în apropierea solstițiului de iarnă, îl consideră unul dintre sfinții ocrotitori ai lumii, cel ce împiedică soarele să fugă de pe cer; îl roagă să le apere vitele de lupi și urși, un real pericol iarna în zonele de munte, și să obțină iertare pentru cei morți și să le ducă sufletele la cer. Soldații, marinarii și pescarii, copiii și tinerii, toți se bucură de ajutorul lui.

Text: Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Kiruleanu | Copii îmbrăcați cu cămășuici, Năsăud, județul Bistrița-Năsăud (K-1523)

$$$

 Versuri Ion Minulescu

- Epilog sentimental

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi lasă-mă să plec!...

Tu nu-nţelegi

Că-n orchestrarea întregirii noastre

Nu-i ciripit de păsărele-albastre,

Ci-i răcnet doar de bestie turbată,

Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă

De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă

Sau de piciorul patului s-o legi?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi nu-ţi mai cer nimic!...

Tu n-ai ghicit

Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit

Şi toată fericirea-mprovizată

Cu care ne-avântăm tot mai departe

N-a fost decât iluzia că ne-am iubit

Ca două manechine cu suflete de vată,

Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,

În cinstea întregirii noastre din trecut,

Din care-acum n-a mai rămas nimic

Decât o falsă frescă-n mozaic,

Pe care nişte gheare de bestie turbată

Însângerează două imagini omeneşti!...

Nu le cunoşti?...

Încearcă -

Şi-ai să ţi le-aminteşti!

$$$

 6 DECEMBRIE SF.IERARH NICOLAE

Sfântul Nicolae (în mod tradițional 15 martie 270, Patara, provincia Licia, Imperiul Roman – 6 decembrie 343, Myra, Roma Antică), cunoscut și sub numele de Nicolae de Mira, a fost un episcop creștin al orașului maritim antic grecesc Myra din Asia Mică (greacă veche Μύρα, orașul modern Demre, Turcia) în timpul Imperiului roman. Sfântul Nicolae este sfântul patron al marinarilor, negustorilor, arcașilor, hoților care regretă, copiilor și studenților din diverse orașe și țări din Europa. Reputația sa a evoluat în rândul credincioșilor, așa cum era obișnuit pentru sfinții creștini, iar legendarul său obicei de a da daruri secrete a dat naștere modelului tradițional al lui Moș Nicolae, apoi al lui Moș Crăciun.

VIAȚA

Cele mai vechi relatări ale vieții sale au fost scrise la secole după moartea sa și conțin multe elemente legendare. Se spune că s-a născut în portul grecesc din Patara, regiunea Licia din Asia Mică din părinți creștini înstăriți. Într-unul dintre primele incidente atestate și cele mai faimoase din viața sa, se spune că a salvat trei fete de la a fi forțate să se prostitueze, aruncând un sac de monede de aur pe fereastra casei lor în fiecare seară timp de trei nopți, pentru ca tatăl lor să poată plăti o zestre pentru fiecare dintre ele. Alte povești timpurii povestesc despre el calmând o furtună pe mare, salvând trei soldați nevinovați de executarea greșită și tăind un copac stăpânit de un demon. În tinerețe, se spune că a făcut un pelerinaj în Egipt și în zona Palestinei. La scurt timp după întoarcerea sa, a devenit episcop de Myra. Ulterior a fost aruncat în închisoare în timpul persecuției lui Dioclețian, dar a fost eliberat după ascensiunea împăratului Constantin cel Mare. O listă timpurie îl face participant la Primul Conciliu de la Niceea în 325, dar nu este menționat în nicio scriere de către alți participanți. Legendele târzii, nefondate, susțin că el a fost caterisit temporar și a fost întemnițat în timpul conciliului pentru că l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie.

PRIMELE MENȚIUNI

Toate elementele biografice sunt târzii și îndoielnice. Sfântul Nicolae de Mira este menționat pentru prima dată în secolul al VI-lea, în Martirologiul roman; nu era vorba de vreo pomenire ca atare a sfântului, ci doar de vedenia când sfântul Nicolae Licianul i s-ar fi arătat în vis lui Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe trei ostași osândiți la moarte. De fapt, sărbătoarea de pe 6 decembrie pomenește tocmai această vedenie.

Tot în secolul al VI-lea Nicolae Sionitul, episcop de Pinara, ar fi zidit o biserică în cinstea sfântului Nicolae de Mira Liciei.

Toate celelalte elemente biografice despre sfântul Nicolae provin din Legenda aurea a lui Iacob de Voragina, scrisă în 1264.

Un cult al sfântului Nicolae de Mira își face apariția în Occident, o dată cu Nicolae I († 867), papa Romei, care zidește, în bazilica Santa Maria Maggiore, un altar lateral dedicat patronului său.

În secolul al X-lea cultul sfântului Nicolae s-a răspândit mai departe în Occident: împăratul Otto al III-lea a zidit o biserică de rit bizantin la Burtscheid (lângă Aachen), căreia i-a dat ca ocrotitor pe sfântul Nicolae.

Cultul popular al sfântului Nicolae datează din secolul al XI-lea. Cruciații aduceau moaște din Răsărit, și de obicei marile orașe occidentale care primeau moaștele vreunui sfânt răsăritean, își luau drept patron pe acel sfânt. Astfel, cruciații din Bari (în Italia) au adus cu ei moaștele sfântului Nicolae de Mira. Pe vremea aceea, arhiepiscopul Nicolae al Veneției a zidit două biserici, una în 1036, probabil la Bari, iar cealaltă în 1039 la Veneția, în care să așeze moaștele. Se păstrează două diplome ale acestui episcop, precum și numele celor șaizeci și doi de bărbați care aduseseră moaștele din Răsărit. Cele două biserici au fost târnosite pe 9 mai 1098. Cei doi arhiepiscopi, Ilie de Bari și Nicolae de Veneția au răspândit cultul sfântului Nicolae în Occident. Mai mult, papa Romei, Urban al II-lea, a cunoscut cultul sfântului Nicolae la Bari, unde s-ar fi făcut minuni, lucru pentru care papa l-a distins pe Ilie cu omoforul.

După încreștinarea slavilor, cultul sfântului Nicolae l-a înlocuit pe cel al zeului Mikula, zeul agriculturii. Dar de fapt, unii sunt de părere că rușii l-ar fi cunoscut pe sfântul Nicolae datorită diasporei rusești de la Bari. Aici, rușii au dedicat sfântului Nicolae biserica lor, apoi spitalul și ospiciul. Legenda aurea a fost tradusă în slavonă, de unde a intrat în sinaxarul rusesc.

În secolul al XII-lea sfântul Nicolae intră în cărțile de slujbe de la mănăstirea "Sfântul Trudo" (orașul belgian Sint-Truiden). De aici cultul său ajunge la Roskilde (Danemarca), la Vadstena (Suedia) și în vreo patruzeci de sate din Islanda. În secolul al XIII-lea, părticele din moaștele sfântului Nicolae ajung la catedrala din Canterbury, iar cultul sfântului începe să se răspândească, datorită influenței de pe continent.

Cunoscut sub numele de la Nikolaus în Germania, Sinterklaas în Belgia și Țările de Jos și Kleeschen în Luxemburg, este o sărbătoare legată de personajul istoric Nicolae din Mira. Santa Claus din lumea anglofonă (Moș Crăciun în România) a apărut prin deformarea cuvântului neerlandofon Sinterklaas. Sărbătoarea lui Moș Crăciun a înlocuit-o pe cea a Sfântului Nicolae în numeroase țări, devenind un prilej pentru a face cadouri, iar pentru comercianți una de a-și spori vânzările, și a apărut chiar și în țări care nu au o legătură culturală directă cu sfântului Nicolae, precum China.

Sfântul Nicolae este patronul spiritual al Țărilor de Jos, Rusiei, al provinciei franțuzești Lorena, precum și al mai multor orașe vest-europene, între care Bari etc. Sfântul Nicolae este cunoscut ca protector al celor acuzați pe nedrept, al comercianților, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor și, în special, al copiilor mici.

LĂCAȘE DE CULT

La mai puțin de 200 de ani de la moartea lui Nicolae, Biserica "Sf. Nicolae" a fost construită în Mira sub ordinele lui Teodosie al II-lea peste locul bisericii în care a servit ca episcop, iar rămășițele lui Nicolae au fost mutate într-un sarcofag din acea biserică. În 1087, în timp ce locuitorii greci creștini din regiune erau subjugați de administrația selgiucidă (turco-persană), un grup de negustori din orașul italian Bari a îndepărtat majoritatea osemintelor lui Nicolae din sarcofagul său din biserică, fără autorizație, și le-au adus în orașul natal, unde sunt acum consacrate în Basilica di San Nicola. Fragmentele osoase rămase din sarcofag au fost îndepărtate ulterior de marinari venețieni și duse la Veneția, în timpul Primei cruciade. Se spune că moaștele sale din Bari emană o substanță uleioasă, motiv pentru care Sfântul Nicolae este socotit „izvorâtor de mir”.

ÎN ROMÂNIA

- Biserica "Sf. Nicolae" din Bacău, romano-catolică

- Biserica "Sfântul Nicolae" din Brăila, ortodoxă română

- Biserica Rusă din București, ortodoxă rusă

- Biserica "Sfântul Nicolae" din Constanța, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae" din Cuhea, română unită (greco-catolică)

- Biserica Domnească din Curtea de Argeș, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae" din Densuș, ortodoxă română și română unită

- Catedrala arhiepiscopală din Galați, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae Domnesc" din Iași, ortodoxă română

- Catedrala episcopală din Miercurea Ciuc, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae" din Odorheiu Secuiesc, romano-catolică

- Catedrala "Sf. Nicolae" din Oradea, română unită (greco-catolică)

- Biserica "Sf. Nicolae" din Suceava, ortodoxă română

- Catedrala "Sf. Alexandru și Sf. Nicolae" din Sulina, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae" din Șcheii Brașovului, ortodoxă română

- Biserica "Sfântul Nicolae" din Timișoara, ortodoxă sârbă

- Catedrala episcopală din Tulcea, ortodoxă română

- Catedrala "Sf. Nicolae" din Oltenița, ortodoxă română

- Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi, ortodoxă română

$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1484: La această dată, Papa Inocenţiu al VIII-lea emitea bula papală „Summis desiderantes affectibus” împotriva magiei si vrăjitoriei, act care a dat semnalul declanşării vânătorii de vrăjitori/vrăjitoare. O vrăjitoare în credinţa populară era o femeie cu puteri magice, ce putea realiza vindecări miraculoase, sau poate aduce nenorociri, după perioada de creştinizare fiind considerată ca fiind în legătură de alianţă cu demonii lui Lucifer.În perioada Evului Mediu, sub pretextul învinuirii de vrăjitorie, la o simplă delaţiune, puteau fi condamnate persoane de ambele sexe, dar mai ales femei. În această perioadă se diferenţiează două feluri de vrăjitori/vrăjitoare, distincţia făcându-se prin două cuvinte ale limbii latine:

-striga „vrăjitoarea cu mătură” – ea fiind în perioada dinaintea creştinismului făcătoarea de farmece, femeia-vraci

-malefica (feminin), mai rar maleficus (masculin) – însemnând „făcătoare” (f) - „făcător” (m) sau „dăunătoare” (f) - „dăunător” (m), acestea sunt efectiv vrăjitoarea şi maistrul vrăjitor, zis „succubus" şi „incubus".

Credinţa în existenţa vrăjitoarelor provine din timpurile religiilor politeiste, anterioare creştinismului, când se credea în zâne bune iar cele rele fiind vrăjitoarele, care erau frecvent de sex feminin. Nuielele rupte din gard, sau cozile de mătură erau folosite pentru zbor de vrăjitoare. Biserica consideră că actul magic este impur, pentru că practicantul crede într-o eficacitate a cuvântului şi a ritualului în sine. Represiunea vrăjitoriei a funcţionat prin valuri succesive iar vrăjitoarele au fost acuzate de satanism, dar şi de a fi adus ciuma. Perioada de apogeu a acestor procese odioase este atinsă între anii 1450 – 1750.Biserica catolică îşi justifica intervenţiile împotriva unor persoane socotite vrăjitoare, printr-un pasaj din Vechiul Testament (Cartea lui Moise) care spunea: „Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare".Sfântul Scaun timp de şase secole a emis circa 100 Bule Papale care condamnau practicile eretice. Seria bulelor culminează, în 5 decembrie 1484, cu vestita „Summis desiderantes affectibus", emisă de papa Inocenţiu al VIII-lea, care a dat semnalul declanşării vânătorii.Inchizitorii dominicani, Jacob Spenger şi Heinrich Kramer au publicat în 1486, cartea „Malleus maleficarum" (Lovituri împotriva vrăjitoarelor), care până anul 1520 s-a publicat de 13 ori. Acesta carte timp de trei secole, a rămas manualul urmăririi, torturării şi judecării vrăjitoarelor.În 1491 Facultatea de Teologie din Universitatea din Köln, a avertizat societatea credincioşilor că oricine îndrăzneşte să pună la îndoială existenţa vrăjitoarelor, implicit atrage ameninţarea inchiziţiei.Prin anii 1520 isteria vrăjitoarelor făcea ravagii în toată Europa. La mijlocul secolului, catolicii şi protestanţii arseseră sute de vrăjitoare

Surse:

https://monoskop.org/images/6/60/Muchembled_Robert_editor_Magia_si_vrajitoria_in_Europa_1997.pdf

https://liber-cugetatori.ro/index.php/2017/05/03/vanatoarea-de-vrajitoare-2-evul-mediu-crestin/

http://www.dansandu.ro/pdf/carti/vrajitoria-si-practicile-magice.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/10-lucruri-de-stiut-despre-magie-si-vrajitorie

$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1791: În această zi a trecut în eternitate compozitorul austriac Wolfgang Amadeus Mozart, unul dintre cei mai prodigioşi şi talentaţi creatori în domeniul muzicii clasice. Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg, d. Viena) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioşi şi talentaţi creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la naşterea compozitorului, în Austria şi Germania a fost cunoscut ca „Anul Muzical Mozart”.

Încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de cinci ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Sigismund von Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”. Turneul a durat în realitate 9 ani. Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang cântă la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.

Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), un renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămâne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia în 1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. 

După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curțile domnești. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului. Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.

La 4 august 1782 s-a căsătorit cu Constanze Weber. La 1785 a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita fiului său. A fost încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: „Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif al II-lea - prezent în sală - s-a ridicat în picioare agitându-și pălăria și strigând „Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Pierre Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.

Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, cel care îl numise „compozitor al curții imperiale". În martie 1790 a susținut ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV 595. A compus de asemenea opera Flautul fermecat, cu care a obținut un mare succes. Începând din luna noiembrie 1791 sănătatea lui Mozart s-a degradat progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă, cu insuficiență renală.Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator a fost hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze asupra cărora s-a speculat au fost febră reumatică, sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei sale. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.

Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. 

În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena (Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost: „Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine".

În scurta sa viaţă, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumuseţe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat şi catalogat compoziţiile lui Mozart, fiind numerotate cu menţiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creaţie, Requiem-ul, are numărul 626.Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menţionat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 şi nr. 41 Jupiter.A compus 27 concerte pentru pian şi orchestră, 7 concerte pentru vioară şi orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă şi flaut, pentru corn şi orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.

În domeniul muzicii de cameră sunt de menţionat cele șase cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară şi pian, trios pentru vioară, violoncel şi pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc. Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate şi astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro,Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană şi orchestră, oratoriul „Die Schuldigkeit des ersten Gebots" şi, în fine, „Requiem"-ul în re minor.

Surse:

https://www.austria.info/ro/activitati/orase-si-cultura/wolfgang-amadeus-mozart

https://www.britannica.com/biography/Wolfgang-Amadeus-Mozart

http://www.roh.org.uk/people/wolfgang-amadeus-mozart

http://www.arkivmusic.com/classical/Name/Wolfgang-Amadeus-Mozart/Composer/8429-1