$¢$

 S-a întâmplat în 3 decembrie1954: În această zi, a trecut la cele veșnice, la Paris, Maria Ventura, actriţă de renume european (societară a Comediei Franceze, din 1922), directoare (1929-1934) a unui teatru bucureştean care i-a purtat multă vreme numele, stabilită în Franţa (n. 13 iulie 1886). A jucat în limbile franceză și română. A fost cunoscută în România și sub numele de Mărioara Ventura, iar în Franța ca Marie Ventura.

Fiica actorilor Grigore Ventura şi Lea Fanşeta Vermont, a făcut primele clase de liceu la Bucureşti, apoi a continuat la Paris, la Liceul „Lamartine”. A studiat Arta Dramatică la Conservatorul din Paris cu Eugène Silvain şi Paul Mounet. Încă din timpul studenţiei a participat la mai multe spectacole alături de Sarah Bernhardt. A întreprins un turneu în America, împreună cu Edouard de Max şi Sarah Bernhardt, iar în 1905, a primit Premiul I pentru interpretarea unei tragedii şi Premiul II pentru comedie, acordate de Conservatorul din Paris. 

Debutul parizian are loc în 1919, la Comedia Franceză, cu Le voile dechiré de Pierre Wolff. Maria Ventura relata, la 21 octombrie 1919, într-o scrisoare: „N-am crezut niciodată că presa franceză poate fi unanimă în aprecierile ei. Sunt depăşită de scrisorile de felicitare”. A jucat pe scenele mai multor teatre pariziene, «Thèatre d’Orange», «Odéon», «Réjane» sau «Comédie Française» care, datorită multiplelor succese, o numeşte societară, începând cu 1 ianuarie 1922. Interpretează personaje principale din piesele marilor autori, Jean Racine, Jean Baptiste Molière, Anton Pavlovici Cehov, George Bernard Shaw, Luigi Pirandello, François Mauriac sau Georges Bataille ş.a.

Din 1929, când a întemeiat un teatru care-i va purta numele la Bucureşti, joacă anual în România, piese din dramaturgia universală sau românească. Pe 11 septembrie 1912, în sala Eforie din Bucureşti, are loc premiera, pentru marele public, a primului film românesc, Independenţa României, în care rolurile principale au fost deţinute de Constantin Nottara, în rolul regelui Carol I şi Maria Ventura, în rolul reginei Elisabeta. Filmul, finanţat de Leon Popescu, a fost cumpărat şi rulat la Budapesta, Viena şi Paris. Cincinat Pavelescu, fascinat de creaţia ei din Pavilionul cu umbre de Gib I. Mihăescu, i-a compus o mică epigramă: „O, Gib! Venturei totdeauna/Ar trebui să i te-nchini:/Că-n Pavilionul tău cu umbre/A pus... divinele-i lumini.” A fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză, anume „Ifigenia” de Racine în 1938.Este înmormântată la Cimetière de Passy din Paris.

Filmografie:

Le Roman d’un jeune homme riche(1909)

L’Ensorceleuse(1910) …. L’ensorceleuse

Hérodiade(1910) …. Salom

Antar(1912)

Quentin Durward(1912)

Le Fils de Charles Quint(1912)

Zaza(1913) …. Zaza

Les Misérables – Époque 1: Jean Valjean(1913) …. Fantine Thénardier

Les Misérables – Époque 2: Fantine(1913) …. Fantine Thénardier

Les Misérables – Époque 3: Cosette(1913) …. Fantine Thénardier

Les Misérables – Époque 4: Cosette et Marius(1913) …. Fantine Thénardier

Independența României (1912)

Molière, sa vie, son oeuvre(1922)

Gibier de potence(1951) …. Consuela

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009.

Jean-Yves Conrad „Paris, capitala României - ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris” Junimea, Iași, 2006

https://www.ziarulmetropolis.ro/maria-ventura-romanca-de-la-comedia-franceza/

https://adevarul.ro/locale/alexandria/povestea-uimitoare-mariei-ventura-fetita-orfana-mama-marea-actrita-aplaudata-scena-comediei-franceze-1_577261dc5ab6550cb85d1b34/index.html

https://www.ziaruldevrancea.ro/timp-liber/astazi-despre-maria-ventura

http://www.rador.ro/2016/07/13/marioara-ventura-un-nume-de-referinta-al-scenei/

$$$

 S-a întâmplat în 3 decembrie1973: La această dată, sonda spaţială americană Pioneer 10, lansată la data de 2 martie 1972 și aflată atunci la 113.000 de kilometri de Jupiter, transmite prima fotografie a planetei. Sonda a fost, printre altele, prima care a părăsit sistemul nostru solar, pierzându-se în infinitatea spațiului. De asemenea, a fost şi prima sondă spaţială care a traversat centura de asteroizi. Şi asta nu a fost tot: sonda a fost şi prima care a utilizat un generator termoelectric cu Plutoniu-238, material radioactiv care, prin descompunere, generează căldură, care mai apoi e transformată în curent electric pentru aparatele de pe sondă. Dincolo de Marte, celulele solare nu mai au eficienţă, din cauza îndepărtării de Soare.

S-a studiat centura de asteroizi, vântul solar în apropierea lui Jupiter, radiaţiile emise de Jupiter, cât şi razele cosmice, s-a fotografiat planeta. Nava a trecut la o distanță de 132 de mii de km de Jupiter la 4 decembrie 1973. Au fost obținute date despre compoziția atmosferei lui Jupiter, a fost calculată masa și câmpul magnetic al planetei, s-a constatat de asemenea că fluxul de căldură totală de pe planetă este de 2,5 ori mai mare decât energia primită de la Soare. Pioneer 10 a permis, de asemenea, specificarea densității celor mai mari 4 sateliți galileeni.

La 21 octombrie 2012, nava se depărta de Soare cu o viteză medie de aproximativ 12,046 km/s, sau 2,54 UA, ceea ce este suficient pentru a ieși în spațiul interstelar. Distanța de la Soare fiind de aproximativ 106.960 UA sau 160,01 miliarde km. Tot pe Pioneer 10 s-a amplasat o placă, care are gravat un mesaj către eventualele fiinţe inteligente care ar găsi sonda. La inițiativa lui Carl Sagan, Pioneer 10 și Pioneer 11 transportă câte o placă din aluminiu anodizat cu aur (152 și 229 mm). Plăcile Pioneer conțin un mesaj pictural, în eventualitatea că navele Pioneer vor fi interceptate de forme de viață extraterestră. Plăcuțele prezintă nudurile unui om de sex masculin și feminin, împreună cu mai multe simboluri care sunt concepute pentru a furniza informații despre originea navei spațiale.

În ceea ce privește datele științifice prezentate, partea stângă sus a plăcii indică tranziția hiperfină a hidrogenului neutru ca mijloc de a transmite unităților de timp ale cititorului (0,7 nanosecunde, frecvența tranziției) și distanța (21 cm, lungimea de undă a luminii eliberate de tranziție). Dacă cineva poate deduce că imaginea este cea a hidrogenului, timpul și distanța ar trebui să fie ușor de înțeles. Placa conține, de asemenea, o hartă a soarelui în raport cu 14 pulsari, precum și centrul galaxiei noastre, transmițând atât distanțele față de pulsari, cât și frecvența lor în notația binară. Deoarece această imagine transmite date obiective complexe, o specie spațială ar putea să o interpreteze cu ușurință.

În cele din urmă, placa conține o hartă a sistemului solar. Harta soarelui este probabil printre piesele mai ușor interpretate ale plăcii, iar Pioneer s-a dovedit a proveni de pe a treia planetă. Placa a fost creată într-un moment în care Pluto a fost încă considerat a noua planetă (înainte de descoperirea altor planete pitice trans-neptuniene, cum ar fi Eris și Sedna, printre altele), dar ar îndrepta atenția cititorului către Pământ dacă ar putea să ne dăm seama că sistemul nostru solar era cel descris.

Surse:

https://nssdc.gsfc.nasa.gov/nmc/spacecraft/display.action?id=1972-012A

https://www.nasa.gov/centers/ames/missions/archive/pioneer.html

https://playtech.ro/2015/cat-de-departe-a-ajuns-omenirea-cu-explorarea-spatiului/

https://science.sciencemag.org/content/175/4024/881

https://www.space.com/17651-pioneer-10.html

$$$

 S-a întâmplat în 3 decembrie1991: La această dată, a murit Petre Ţuţea, specialist în drept administrativ; fost înalt funcţionar în Ministerul Economiei Naţionale şi memorialist a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Nae Ionescu la revista „Cuvântul"; deţinut politic, timp de 13 ani, în temniţele comuniste (n. 1902). 

Petre Ţuţea a început studiile secundare la Gimnaziul „Dinicu Golescu” din Câmpulung, finalizându-le, din cauza războiului, la Liceul „George Bariţiu” din Cluj (1920-1923). A frecventat Facultatea de Drept la Universitatea din acelaşi oraş (1923-1926), unde a susţinut şi doctoratul în drept administrativ (1929). A îndeplinit diverse funcţii: funcţionar la judecătoria din Pui (judeţul Hunedoara), referent în Ministerul Comerţului şi Industriei, ataşat la Legaţia Economică Română din Berlin (1933-1934), unde audiază cursuri de politologie la Universitatea „Friedrich Wilhelm”, şef de secţie în Ministerul Economiei Naţionale (1936-1939), şef de secţie, apoi director în Ministerul Comerţului Exterior (1940-1941), şef de secţie în Ministerul Apărării Naţionale (1941-1944), director de studii în Ministerul Economiei Naţionale (1944-1948). 

În 1929 debutează cu un pamflet în revista „Chemarea tinerimii române”, organul clujean al Partidului Naţional Român, în care până în 1932, folosind şi pseudonimul Observator, dă numeroase texte. În 1932-1933, venit la Bucureşti, scrie la săptămânalul „Stânga”, subintitulat „Linia generală a vremii” iar în 1935 publică, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă, Manifestul revoluţiei naţionale. În 1938 îşi începe colaborarea la „Cuvântul”, în care va figura cu articole prolegionare. Pentru acestea, ca şi pentru funcţiile avute în perioada guvernării de extremă dreapta, în 1948 va fi închis (fără proces) la Ocnele Mari, apoi la Jilava. Eliberat în 1953, este arestat din nou în 1956, sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale. 

Va fi condamnat la zece ani de închisoare, însă în urma unui nou proces, din 1959, va primi sentinţa de 18 ani de muncă silnică. Iese în urma amnistiei generale din august 1964 şi trăieşte până la sfârşitul vieţii din ajutor social. Elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris, în perioada comunistă semnând sporadic texte de mici dimensiuni, cu precădere în revistele „Familia” şi „Tribuna”. După 1989 este „descoperit" de media şi devine „vedeta” mai multor documentare, care îi vor pregăti notorietatea postumă.

Eseuri filosofice:

Bătrâneţea şi alte texte filosofice, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1992.

Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, ediţie îngrijită de Ion Aurel Brumaru, Bucureşti, Editura Nemira, 1992.

Philosophia perennis, Bucureşti, Editura Icar, 1992; reeditare în 1993, volum reeditat sub titlul Scrieri filosofice vol. I, Editura România Press, 2006

Nelinisti metafizice, ediţie îngrijită de Petre Anghel, Bucureşti, Editura Eros, 1994.

Filosofia nuanţelor (Eseuri. Profiluri. Corespondenţă), antologie, prefaţă şi aparat critic de Mircea Coloşenco, texte stabilite de Sergiu Coloşenco, postfaţă de Sorin Pavel, Iaşi, Editura Timpul, 1995.

Scrieri filosofice, vol. I, prefaţă de Gavril Matei Albastru, Bucureşti, Editura România Press, 2005.

Scrieri filosofice, vol. II, cu un medalion de Ion Papuc şi postfaţă de Gavril Matei Albastru, Bucureşti, Editura România Press, 2006.

Fragmente, Bucureşti, Editura Romania Press, 2007.

Dialoguri:

Între Dumnezeu şi neamul meu, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, prefaţă şi postfaţă de Marian Munteanu, Bucureşti, Fundaţia Anastasia, Editura şi Imprimeria „Arta Grafică”, 1992.

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuţea, editate cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993; reeditare în 1999, 2000, 2003, 2005.

Ultimele dialoguri cu Petre Țuţea de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 2000.

Scrieri monografice

Mircea Eliade. Apare în fascicole în revista „Familia” din Oradea, între 2 februarie 1990 - 9 septembrie 1990; ediţii ulterioare: Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 1992; ediţie îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj, Editura Eikon, 2007.

Aurel-Dragoş Munteanu, volum îngrijit de Tudor B. Munteanu, Bucureşti, Editura România Press, 2006.

Scrieri cu caracter economic, politic

Manifestul revoluţiei naţionale (în colaborare), ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Crater, 1998.

Ieftinirea vieţii. Medalioane de antropologie economică. Prefaţă şi text stabilit de Mircea Coloşenco. Bucureşti, Editura Elion, 2000.

Reforma naţională şi cooperare, prefaţă şi stabilire de text de Mircea Coloşenco, postfaţă de Mihai Şora, Bucureşti, Editura Elion, 2001.

Anarhie şi disciplina forţei, prefaţă şi ediţie de Mircea Coloşenco, Bucureşti, Editura Elion, 2002.

Surse:

http://www.humanitas.ro/petre-tutea

https://www.fericiticeiprigoniti.net/petre-tutea

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/petre-tutea-am-stat-13-ani-in-temnita-pentru-un-popor-de-idioti

https://doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/petre-tutea-eu-sunt-roman-de-meserie

http://www.marturisitorii.ro/category/martiri-marturisitori/petre-tutea/

$$$

 S-a întâmplat în 3 decembrie…

- „Ziua Internaţională a persoanelor cu dizabilităţi"; instituită de Adunarea Generală a ONU, la 13.X.1992, prin Rezoluţia 47/3, la încheierea Deceniului Naţiunilor Unite pentru Persoanele cu Dizabilităţi (1983-1992); este un apel din partea forului mondial către statele membre pentru ca persoanele cu dizabilităţi să fie integrate tot mai mult în societate

- 1596: S-a născut italianul Niccolo Amati, cel mai cunoscut membru al celebrei familii de lutieri Amati din Cremona; a fost maestrul lui Antonio Stradivari şi al lui Giuseppe Guarneri. A construit mai mult de 1000 de instrumente din care au rămas circa 650 (m. 12.04.1684);

- 1729: La această dată a fost botezat Antonio Soler, compozitor şi organist spaniol (m. 1783)

- 1755: S-a născut Gilbert Stuart, pictor american.Gilbert Stuart este un portretist din Statele Unite cunoscut mai ales pentru portretele unor femei şi bărbaţi celebri în America.După mai multe sejururi la Londra şi Dublin, Stuart revine în America în 1793, unde rămâne până la moarte (9 iulie 1828). O mare parte din operele lui se află la National Gallery of Art din Washington. 

 1800: S-a născut poetul France Prešeren, unul dintre fondatorii literaturii literare Slovene.

- 1812: S-a născut Hendrik Conscience, scriitor belgian, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori în limba flamandă (m. 1883)

- 1838: S-a născut Cleveland Abbe, fondatorul serviciului meteorologic al SUA. Cleveland Abbe (n.New York – d.28 octombrie 1916, Chevy Chase, Maryland, Statele Unite) este un meteorolog american. A studiat astronomia, iar în 1868 a fost numit director al Observatorului din Cincinnati. Interesat de meteorologie, a inaugurat un serviciu meteorologic public, care a servit drept model pentru serviciul meteorologic naţional, organizat, la scurt timp după aceea, ca o filială a Serviciului de Transmisiuni (al armatei Statelor Unite).În 1871, a fost numit meteorolog principal al filialei care, în 1891, a fost reorganizată sub control civil, ca Biroul Meteorologic al Statelor Unite (mai târziu Serviciul Meteorologic Naţional). A rămas în această funcţie mai mult de 45 de ani.

- 1854: A murit Johann Eckermann, poet şi memorialist, bun prieten cu Goethe, secretarul personal al acestuia („Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii lui”) (n. 21.09.1792)

- 1857: S-a născut scriitorul Joseph Conrad, maestru al prozei scurte („Taifun”). Joseph Conrad (născut Józef Teodor Konrad Korzeniowski, la Berdîciv, Imperiul Rus (acum Ucraina) - d. 3 august 1924, Bishopsbourne, Anglia a fost un romancier englez, la origine polonez din Ucraina.

- 1860, 3/15: Se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, prima convenţie internaţională a Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei (va intra în vigoare la 1 februarie 1862)

- 1861, 3/15: În mesajul rostit cu ocazia deschiderii lucrărilor Corpurilor Legiuitoare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) anunţa că „Înalta Poartă, precum şi toate Puterile Garante" au recunoscut Unirea Principatelor, care va fi aşa cum „România o va simţi şi o va dori" 

- 1864, 3/15: Apare Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române; prevedea autocefalia Bisericii Române, legătura cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei (aplicat, în fapt, abia în 1872, ca urmare a Legii din 19/31.XII.1872; Patriarhia din Constantinopol va recunoaşte oficial autocefalia BOR abia în 1885)

- 1865: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă legea de organizare a serviciului de poştă şi telegraf (3/15)

- 1873: S-a născut filologul Ilie Bărbulescu, specialist în slavistică; studii referitoare la slava veche, istoria literaturii bulgare vechi, istoria literaturii medio-bulgare şi istoria literaturii ruse; membru corespondent al Academiei Române (m.5.IV.1945)

- 1879: S-a născut matematicianul Alexandru Myller, iniţiatorul şi îndrumătorul şcolii de geometrie diferenţială de la Iaşi; membru al Academiei Române din 1938 (m. 1965).

- 1883: S-a născut Anton von Webern, compozitor şi dirijor austriac (m. 1945), fiul compozitorului Carl Maria von Webern.Creaţia sa se întemeiază pe tehnica dodecafonică. El a fost discipolul si elevul lui Arnold Schoenberg, iniţiatorul dodecafonismului. Cea mai valoroasă lucrare a sa este piesa pentru orchestră intitulată „Passacaglia”.

- 1886: S-a născut fizicianul suedez Karl Siegbahn; cercetări şi descoperiri în spectroscopia radiaţiilor X; începând din 1937, cercetările sale s-au îndreptat spre fizica nucleară; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1924; membru de onoare străin al Academiei Române (1965) (m. 1978). Fiul său cel mai mic, Kai Siegbahn (1918-2007), a primit şi el, în 1981, Premiul Nobel pentru Fizică

- 1888: A murit Carl Zeiss, optician german, inventatorul renumitului tip de sticlă ce-i poartă numele; a întemeiat, în 1846, cunoscuta firmă de instrumente optice din Jena (n. 1816)

- 1888: S-a născut compozitorul Ion Nonna Otescu (m. 1940)

-1891: S-a născut sculptorul Oscar Han (m. 1976).

-1894: A murit scriitorul scoţian Robert Louis Stevenson (n. 1850). Renumele mondial i l-a adus romanul „Insula comorilor”, care reprezinta un model clasic al literaturii de aventuri (n. 13.11.1850)..

- 1900: S-a născut chimistul german Richard Kuhn; studii în domeniul vitaminelor; în 1935 a sintetizat vitamina B; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1938 (m. 1967)

- 1901: S-a înfiinţat societatea „Tinerimea artistică", de către pictorii Ştefan Luchian, Nicolae Vermont, Constantin Artachino, Gheorghe Petraşcu ş.a.; gruparea milita pentru o artă realistă, pentru subiecte luate din viaţa ţăranilor, a oamenilor de rând 

- 1904: S-a născut ziaristul brazilian Roberto Marinho, proprietarul postului de televiziune TV Globo (cel mai important canal TV din America Latină şi unul dintre cele mai mari din lume) şi al unui adevărat imperiu media, care include mai multe ziare, o editură, canale de televiziune şi radio; Marinho şi-a început cariera, la 21 de ani, la cotidianul „O Globo" (fondat de tatăl său), punct de plecare a imperiului său mass-media (m. 2003)

- 1905: A fost fondată, de către boierii moldoveni, în frunte cu Pavel Dicescu, „Societatea culturală moldovenească” din Basarabia. Cel mai important punct din programul societăţii constituia cerinţa de a introduce limba română în şcolile basarabene.

- 1911: S-a născut compozitorul italian Nino Rota (m. 1979) 

- 1913: S-a născut juristul canadian de origine română Nicolas Mateesco-Matte; autorul unor importante lucrări referitoare la dreptul aerian şi spaţial; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1993)

- 1919: A murit Pierre-Auguste Renoir, pictor şi grafician francez, reprezentant de seamă al impresionismului. Pierre-Auguste Renoir (n.25 februarie 1841, Limoges - d. Cagnes-sur-Mer) a fost unul din cei mai importanţi pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne - al curentului impresionist.

- 1920: Geneva: Este semnat Protocolul privind constituirea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională cu sediul la Haga 

- 1927: S-a născut Andy (Howard Andrew) Williams, interpret, compozitor şi actor american de film (m. 2012)

- 1929: Premiera filmului „Venea o moara pe Siret”, ecranizare dupa Mihail Sadoveanu, în regia cineastului german Martin Berger; filmul era subvenţionat de statul roman.

- 1930: S-a născut Jean-Luc Godard, regizor de film şi scenarist francez, de origine elveţiană, figura centrala a „noului val francez” („Cu sufletul la gura”, „Cele sapte păcate capitale”).A studiat etnología la Sorbona, perioadă în care şi-a descoperit pasiunea pentru cinema. În 1950 a iînceput să lucreze pe post de critic de cinema la diverse reviste, cum ar fi: „Cahiers du Cinéma”, în care se folosea de pseudonimul Hans Lucas. La moartea mamei în 1954, s-a mutat din nou în Elveţia unde a lucrat ca zidar, lucru care i-a servit ca material în primul său documentar, Operation Béton. Se întoarce la Paris şi în timp ce lucra la „Cahiers du Cinéma”, filma scurt metraje: Une femme coquette şi Tous Les Garçons S´Apellent Patrick în 1955 şi 1957. În vara lui 1959, începe filmările la primul său lungmetraj, À bout de souffle după un scenariu scris de Truffaut. În 1961, se căsătoreşte cu actriţa Anna Karina, care va juca în numeroase proiecte ale regizorului. În anii urmatori, Godard a colaborat la „Nouvelle vague” ca actor, co-regizor sau a prudus filme precum: Bande à part (1964) , Pierrot le fou (1965), Masculin féminin (1966). După divorţul de Anna Karina şi căsătoria cu actriţa Anne Wiazemsky, Godard a început să aibă vederi de stânga, făcând filme de influenţă marxistă. În 1968, a regizat One plus one, numit mai târziu Sympathy for the Devil, un documentar care arată cum a fost înregistrată de Rolling Stones, faimoasa piesă. Începând din 1970, a început să experimenteze cu diverse formate video, în acealaşi timp cu regizarea unor filme mai convenţionale, cu mai puţină încărcătură politică, precum Tout va bien.

- 1933: S-a născut compozitorul Liviu Dandara (m. 1991)

- 1933: S-a născut chimistul olandez Paul Crutzen, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1995

- 1937: A murit Attila Jozsef, unul dintre cei mai mari poeţi ai Ungariei („Cerşetorul frumuseţii”, „Rău mă doare”) (n. 11.04.1905); în anul 2005, UNESCO a înscris în calendarul aniversărilor culturale împlinirea a 100 de ani de la naşterea poetului

- 1938: A fost reorganizata „Straja Ţării" ce cuprindea băieţi între 7-18 ani şi fete între 7-21 ani. Scopul organizaţiei era cultul personalităţii regelui Carol al II-lea

- 1938: S-a născut pictorul Florin Mitroi (m. 2002).A predat la secţia de muzeologie (istoria artei) a Institutului „Nicolae Grigorescu“, tehnici ale artelor plastice. După 1990 a început să predea la secţia de pictură a Universităţii de Arte Bucureşti, printre absolvenţii săi numarându-se tineri excepţional înzestraţi. Florin Mitroi expunea foarte rar. S-au putut vedea lucrările sale câte o dată la Salonul Naţional (după ’90), în expoziţia personală de la „Catacomba“ şi la Muzeul Naţional de Artă al României în Transitionland. Dintre participările sale în străinătate amintim expoziţia de artă românească de la Târgul de carte de la Leipzig, 1998, şi Artişti din Bucureşti la La Louvière, Belgia, 1999. Pasionat de fotografie, artistul a dedicat ani întregi fotografiilor cu Muzeul Satului, pe care îl preţuia aşa cum era înainte de „aleile şi construcţiile de beton“, cu Bucureştiul vechi – Calea Moşilor, cu vechi sate şi icoane din Oltenia natală.

- 1941: S-a născut Titus Munteanu, realizator de emisiuni de televiziune 

- 1941: A murit Christian Sinding, pianist şi compozitor norvegian (n. 1856) 

- 1944: A murit Petre Grimm, istoric literar şi traducător; fondatorul catedrei de engleză a Universităţii din Cluj; cercetător al relaţiilor culturale româno-engleze (n. 1881)

- 1947: S-a născut Ion Haiduc, actor, regizor şi scenarist

- 1948: S-a născut Ozzy Osbourne (numele real: John Michael Osbourne), fost solist vocal al formaţiei britanice de heavy metal „Black Sabbath"

- 1949: A murit scriitorul bulgar Elin Pelin (pseudonimul lui Dimitar Ivanov Stoianov) (n. 1877)

- 1950: S-a născut pictorul român Ion Şinca

-1954: A murit (la Paris) Maria Ventura, actriţă de renume european (societară a Comediei Franceze, din 1922); directoare (1929-1934) a unui teatru bucureştean ce i-a purtat multă vreme numele; stabilită în Franţa (n. 1886).

- 1965: S-a născut patinatoarea germană Katarina Witt, figură emblematică a patinajului artistic al anilor ’80; campioană naţională a RDG şapte ani consecutiv (1981-1988), campioană mondială de patru ori (1984, 1985, 1987 şi 1988) şi campioană olimpică de două ori (Sarajevo-1984 şi Calgary-1988)

- 1967: Realizarea primului transplant reuşit al unei inimi umane, de către medicul sud-african Christian Barnard, la spitalul Grote Schuur din Cape Town (Republica Africa de Sud) 

- 1968: A intrat în vigoare Acordul internaţional cu privire la salvarea cosmonauţilor, reîntoarcerea lor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul cosmic (a fost semnat la 22.IV.1968)

- 1970: S-a născut violoncelistul israelian Matt Haimovitz

- 1973: Sonda spaţială americană Pioneer 10, lansată la 2 martie 1972, aflată la 113.000 de kilometri de Jupiter, transmite prima fotografie a planetei.

 - 1974: A murit artista decoratoare Ioana Munteanu (Niţescu) (n. 1902)

- 1976: A murit compozitorul Nelu (Ioan) Ionescu (n. 1906) 

- 1977: Au fost inaugurate lucrările de construcţie a Sistemului hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier II", în zona Ostrovu Mare-Gruiu

- 1987: A murit compozitorul Dorin Liviu Zaharia, autor al coloanei sonore a numeroase filme româneşti („Nunta de piatră", „Duhul aurului", „Tănase Scatiu" ş. a.) (n. 1944)

- 1990: A murit (la Paris) George Tomaziu, pictor, desenator şi ilustrator de carte; antifascist convins, este arestat în iunie 1944 şi ameninţat să fie executat; este eliberat după actul de la 23 august; după instalarea comuniştilor la putere în România este din nou arestat şi condamnat, în noiembrie 1950, la 15 ani de muncă forţată; graţiat în 1963; în 1969 părăseşte România, stă un an la Londra şi apoi se stabileşte la Paris.

- 1991: A murit Petre Ţuţea, gânditor creştin, specialist în drept administrativ; fost înalt funcţionar în Ministerul Economiei Naţionale şi memorialist a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Nae Ionescu la revista „Cuvântul"; deţinut politic, timp de 13 ani, în temniţele comuniste (n. 1902) 

- 1993: A început să emită, la Bucureşti, „Radio Romantic” 

-1996: A murit istoricul francez Georges Duby, unul dintre cei mai mari medievalişti ai epocii sale („Anul 1000”, „Vremea catedralelor”) (n. 7.10.1919) 

- 1997: A murit (la Copenhaga) Eugen Lozovan, lingvist, istoric, filolog şi istoric literar; în 1950 părăseşte ţara (trăieşte o perioadă la Viena şi Paris, iar din 1957 se stabileşte în Danemarca) (n. 1929)

- 1999: Victoria Murden a traversat Oceanul Atlantic la rame.Victoria Murden a acostat la Pointe-à-Pitre, pe insula Guadelupa, devenind prima femeie care a traversat Atlanticul trăgând la rame. Americanca în vârstă de 36 de ani a tras la rame 82 de zile, cate 12-14 ore zilnic.

$$$

 IN MEMORIAM NICOLAE LABIȘ 

Postare preluată de la Nicolae Uszkai (mulțumesc)

S-a întâmplat în 2 decembrie1935: În această zi, s-a născut Nicolae Labiş, poet–simbol al anilor 50, numit de criticul Eugen Simion, „buzduganul unei generaţii”. A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. Încă de la cinci ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al doilea război mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.

A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae!”, poezie care-i va fi publicată în „Iașul nou” și în ziarul „Lupta poporului” din Suceava. În mai 1951 a obținut premiul întâi, la concursul național de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă. În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar. Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”

La 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. Acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.

La absolvire a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.În 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu. În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Lucian Raicu scrie că: „...există în poezia sa nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, Fundoianu, Goga, dar și <<punctul de vedere>>, perspectiva criticii; clasicii și poeții interbelici sunt văzuți în ei înșiși, dar și prin E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu...”

La Plenara secției de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihu Dragomir îl acuză de „asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie” (Ion Barbu și Tudor Arghezi), iar ulterior, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956 a fost învinuit de Mihai Beniuc de „snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”, iar Aurel Rău îl suspectează de teribilism. Pe de altă parte, încă la începutul lunii ianuarie 1956, într-o consfătuire ideologică organizată de ziarul „Scânteia”, Leonte Răutu, șeful Secției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al PCR, incriminează poemul Albatrosul ucis pentru grave abateri de la linia Partidului.

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai. După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central, spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum „Lupta cu inerția”:

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă...

Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”

În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: „Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.” Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș” (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.).

Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat fatal între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polevoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susținute de Maria Polevoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie consemnată de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet și de vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ... când a ajuns la cca. patru metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae, domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat.

Scriitoarea Stela Covaci descrie altfel accidentul: „Patru persoane așteaptă să se urce în tramvai, Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de al patrulea e Grișa [Isac Schwartzman, zis Grișa]. Când se pornește tramvaiul, cel de al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary [Maria Polevoi]...declară că îl cunoaște pe poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la spital.” Stela Covaci mai relatează că la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiș, lui Schwartzman Isac-Grișa i s-au aprobat actele de plecare definitivă din țară. Prezența lui Isac Schwartzman la locul evenimentului este de netăgăduit, deoarece în procesul-verbal întocmit de sergentul major de miliție care a constatat accidentul de circulație figurează ca martori două persoane: Rotaru Jenica și Schwartzman Isac.

Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora după Discursul secret al lui Hrușciov și după Revoluția ungară din 1956. Mihai Stoian a consemnat: La spital, Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.

Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă în colaborare cu Stela Covaci, „Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș”, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polevoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și poetul, dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia să-l scape de sub observație a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii, a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului. Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: Labiș este primul poet român disident... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el.

Surse:

Nicolae Labiș: monografie, Florentin Popescu, Editura Vestala, 2006

Nicolae Labiș, Ion Bălu, Editura Albatros, 1982

http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-labis/index.php

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/129-nicolae-labis-1935-1956

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/nicolae-labis-poezie-si-zbucium

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_nicolae_labis.htm

http://www.certitudinea.ro/articole/salonul-refuzatilor/view/moartea-lui-nicolae-labis-noptile-de-cosmar-ale-poetului-ucis

$$$

 Tatăl își trezește fiul:

– Scoală, hai la cosit.

– Tată, lasă cositul, azi e o zi nefavorabilă pentru asta.

– Cee?? Scoală mai repede și hai la cosit.

"Bine", se gândește fiul; se trezește, se îmbracă, își ia coasa și hai pe deal la cosit. Ajungând pe câmp, îi spune el tatălui:

– Coasa mea nu taie, mă duc până acasă să o ascut.

– Dacă e așa, du-te.

Ajunge fiul acasă și-i spune mamei:

– Tata a zis să faci mămăligă cu tocană și să cumperi vin.

– Dacă a zis tata, chiar acum mă apuc de făcut.

Lasă fiul coasa în șopron și se duce pe deal:

– Tată, mama a făcut tocană cu mămăligă, a cumpărat vin și ne așteaptă la masă.

– Eeee… în așa caz, hai să mergem.

Se pornesc spre casă, în acest timp, mama gătind mâncarea, s-a dus la magazin după vin. Mâncarea gata, dar nici vin, nici mama nu-i. Neînțelegând nimic tatăl zice:

– Mama nu-i, vin nu-i… cum așa tocană fără vin?? Ține bani, fugi la Nea Mărin și cumpără niște vin.

Fiul se pornește la vecin:

– Nea Mărin, tata a aflat că tu și mama sunteți amanți și vrea să vă vă faca felul la amândoi. 

– Ține 3 litri de vin și încearcă să-l liniștești pe taică-tău – spune speriat vecinul.

– Bine, zice fiul. Ia vinul, se întoarce acasă și-i spune tatălui:

– Te roagă nea Mărin să te duci să-l ajuți la tăiat porcul.

– Dacă are nevoie de ajutor, mă duc să-l ajut. Ia toporul și pleacă.

Vede vecinul pe fereastră că vine tatăl cu toporul: ”Nu s-a liniștit” s-a gândit el, sare pe fereastră și se ascunde în lanul cu porumb. Ajunge tatăl, vecinul nu-i, porcul aleargă prin ogradă, taie el porcul și se întoarce acasă. În acest răstimp, mama s-a întors de la magazin cu vinul, iar fiul îi spune:

– Mamă, tata a aflat că sunteți amanți cu vecinul, a luat toporul și a plecat…. Se uită mama pe geam, și-și vede bărbatul, cum vine acasă având în mână toporul însângerat. Sare pe geam și se ascunde în lanul cu porumb.

Ajunge tatăl acasă:

– Nu mai înțeleg nimic. Mama nu-i, vecinul nu-i, unde naiba s-au pierdut cu toții?

– Da ei se zbenguiau prin lanul de porumb.

– Ceeeeeee?- strigă tatăl. Ia toporul și fuge în lanul cu porumb.

Fiul se așează la masă, își toarnă un pahar de vin, începe să mănânce, și uitându-se pe geam spre lanul de porumb, filozofic zice: ”Ehhh… tată, tată, ți-am spus eu că azi e o zi nefavorabilă pentru cosit… ”

$$$

 S-a întâmplat în 2 decembrie 1950: În aceast zi, a decedat, la Geneva, Dinu Lipatti, pianist, pedagog şi compozitor de excepţie.Dinu Lipatti s-a născut la București, la 19 martie 1917, în acest an tulbure al războiului, sub ocupația germană. Părinții, buni muzicieni amatori, tatăl violonist, mama pianistă, decid să-l consacre muzicii. La vârsta de opt ani, după primele noțiuni căpătate în familie, Dinu este încredințat profesorului Mihail Jora, eminentă personalitate, pentru a începe o serioasă și metodică educație muzicală.

Dinu studiază pianul, solfegiul și armonia. După trei ani, având deja nivelul cerut la Conservatorul din București - Academia de Muzică și Artă Dramatică- este admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. Continuă lecțiile cu Maestrul Jora, abordând de data aceasta și compoziția. Progresele tânărului elev sunt rapide. Își termină în mod strălucit studiile în 1932, după numai patru ani și, la audiția laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin. Dar cariera de concertist a lui Dinu Lipatti va fi inaugurată în anul următor, cu Concertul în mi bemol major de Liszt, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu. În același an, 1933, tânărul de 16 ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena și obține Premiul II. Cu această ocazie, Alfred Cortot, membru în juriu, a remarcat cu entuziasm talentul pianistului român, considerând că ar fi meritat „de departe” premiul I, și i-a propus să vină în Franța pentru a-și perfecționa studiile. În același timp, Lipatti se manifestă și în calitate de compozitor, obținând trei recompense succesive la Concursul de compoziție „George Enescu”: Mențiunea I cu Sonata pentru pian solo (1932), Premiul II cu Sonatina pentru vioară și pian(1933) și Premiul I pentru Suita simfonică „Șătrarii” (1934). Această ultimă distincție consacră artistul și în acest domeniu, care îi este foarte drag, dar pe care va fi nevoit să-l lase pe planul doi.

Anul 1934 reprezintă începutul unei noi etape în viața lui Lipatti: studiile sale la Paris. Pleacă împreună cu mama și cu fratele său mai mic. La Școala Normală de Muzică este întâmpinat de Cortot și de asistenta sa Yvonne Lefébure, apoi se înscrie la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Primii săi profesori parizieni își dau seama de la început că au de-a face nu cu un elev, ci cu un artist deja format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile. Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se remarcase deja cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu. Fără a diminua importanța influențelor profunde căpătate de el în contactul cu marile personalități artistice franceze și occidentale, în general, putem afirma că baza meșteșugului său, atât pianistic, cât și componistic, era rezultatul școlii românești.O abundentă corespondență cu profesorii din țară ne permite să urmărim evoluția artistică a acestui talent ieșit din comun, precum și ambianța artistică atât de bogată a epocii. Dar profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Lipatti va fi Nadia Boulanger. După dispariția lui Dukas, ea va fi cea care va declanșa tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.

În această perioadă de studiu, Lipatti lucrează cu entuziasm și modestie. Cortot îl prezintă ca un al doilea Horowitz; dă concerte în Franța și în Elveția cu mare succes și realizează primele sale înregistrări la Școala Normală de Muzică. Repertoriul său se îmbogățește și se diversifică. Este preocupat deasemenea de dirijatul de orchestră, urmând cursurile lui Diran Alexanian și ale lui Charles Münch. În domeniul creației muzicale, compoziții ca bine cunoscutul Concertino în stil clasic sau Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde nu mai sunt lucrări „de școală”, chiar dacă autorul își caută încă mijloacele de expresie și este influențat fie de profesorii săi, fie de muzica contemporană (în special Stravinsky). Adesea, Lipatti este invitat în cercurile muzicale particulare și urmărește de aproape viața artistică pariziană. O serie de cronici muzicale semnate de el și publicate în ziarul Libertatea din București, în 1938-39, relevă un remarcabil spirit de observație, o reală maturitate și probitatea care îi caracterizează toate activitățile.

În 1939, după cinci ani petrecuți la Paris, Lipatti se întoarce în România. Obținuse Licența de concert și, la sfârșitul studiilor de perfecționare, profesorii săi îi deveniseră colegi și distinși prieteni. În țară, artistul român începe să se afirme cu pregnanță în viața muzicală. Participă la câteva turnee cu Filarmonica din București și o prestigioasă colaborare artistică îl apropie mai mult de nașul său George Enescu.Tânărul discipol ascultă cu fervoare sfaturile maestrului, îi studiază operele și îl acompaniază în recitalurile de muzică de cameră. Compozițiile de maturitate ale lui Lipatti se remarcă tot mai mult: printre altele, originalul Concert pentru pian și orgă, Fantezia pentru pian, Sonatina pentru mâna stângăsau Dansurile românești pentru două piane sunt mult apreciate. Ocolind influențele enesciene, Lipatti caută să-și contureze un stil propriu, o sinteză între inspirația autohtonă și procedeele contemporane. Dar pianistul depășește repede în anvergură compozitorul.

La începutul lunii septembrie 1943, Dinu Lipatti, împreună cu logodnica sa pianista Madeleine Cantacuzino, pleacă în ultimul său pelerinaj. Un mare turneu, trecând prin Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna trebuia să-i readucă la București la jumătatea lui octombrie. În ciuda nenumăratelor peripeții datorate războiului, planul se realizează întocmai, în afara ultimului punct; destinul stabilise o altă traiectorie.În octombrie 1943 tânărul cuplu decide să se stabilească la Geneva. Dificultățile nu lipsesc, dar primirea este extrem de călduroasă. Un grup de prieteni sinceri și familiile lor îi înconjoară cu simpatie și admirație, ajutându-i în momentele grele: Ernest Ansermet, Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, Hugues Cuenod, Paul Sacher, la care se adaugă alți numeroși artiști elvețieni sau străini.

Puțin timp după primele concerte la Geneva, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului, îi propune tânărului pianist un post de profesor. Timp de cinci ani Lipatti va lucra cu entuziasm în cadrul cursului superior și de virtuozitate. El devine repede un idol pentru elevii săi.Dar în momentul în care situația sa devine mai sigură, când renumele de pianist și profesor este din ce în ce mai evident, semnele unei misterioase maladii încep să apară în mod îngrijorător: febră, ganglioni dureroși, oboseală.Tânărul pianist anulează unele concerte, este obligat, uneori săptămâni întregi, să nu iasă din casă, sau să facă pauze prelungite, de odihnă, la munte. În momentele de răgaz, el reia cu mult curaj turneele, în ciuda interdicțiilor medicale și cântă cu entuziasm în cele mai mici orașe, unde este întâmpinat cu nespusă afecțiune. Este solicitat din ce în ce mai mult în Europa, ca și în Statele Unite, în America de sud, în Australia. Dar nu va putea pleca niciodată din Europa.La Londra, Lipatti începe să înregistreze la casa Columbia și se împrietenește cu Walter Legge, directorul artistic. Tot în aceeași perioadă, olandezii îi propun să rămână la ei și îi trimit un vagon special amenajat pentru voiaj! Cronicile muzicale elogioase abundă.

La Geneva, un grup de prieteni îi oferă un superb pian de concert Steinway. La numele amicilor și colaboratorilor deja citați ar trebui să adăugăm o listă enormă: Clara Haskil, de care îl leagă o mișcătoare prietenie artistică și o lungă corespondență începută în timpul studiilor în Franța, Edwin Fischer, Wilhelm Backhaus, Antonio Janigro, Herbert von Karajan, Paul Hindemith, Charles Münch, Yehudi Menuhin, Arthur Schnabel, Walter Gieseking, André Marescotti... fără a uita pe mult adorata sa profesoară Nadia Boulanger, sau pe doctorul Henri Dubois-Ferrière, inițiatorul fundației create în 1970 pentru lupta contra maladiilor de sânge, care poartă numele său asociat cu cel al lui Lipatti...Cum sănătatea sa devine din ce în ce mai precară, la Conservator i se sugerează colaborarea unui asistent – Louis Hiltbrand, un tânăr coleg, admirabil profesor. Lipatti îl acceptă cu toată bunăvoința. Ulterior, în 1949, Lipatti decide să renunțe la activitatea sa didactică. Buletinul Conservatorului anunță cu un infinit regret demisia „acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”.Activitatea de concert, însă, nu se oprește. Și nimeni, în afară de soția sa sau de prietenii foarte apropiați, nu-și dă seama exact de amploarea tragediei care se desfășoară în fața ascultătorilor, uimiți de perfecțiunea artistică și prezența umană a lui Lipatti.Între crize, transfuzii și tratamentul atât de obositor cu raze X, el lucrează și își modifică tehnica în funcție de dificultățile provocate de inflamarea ganglionilor. Brațul stâng devine mai gros și fiecare mișcare dureroasă. Acum, Dinu Lipatti își cunoaște maladia: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin) și de asemenea șansele minime de vindecare, dar nu se descurajează. Își păstrează chiar umorul și își încurajează mult familia din țară. Dacă nu are posibilitatea de a cânta, compune, chiar în pat. După Melodiile pe texte de poeți francezi și Dansurile românești transcrise pentru pian și orchestră, termină Aubade pentru suflători, ultima sa compoziție. În acest moment, repertoriul permanent al lui Dinu Lipatti conținea șaisprezece concerte - de la Bach la Bartok - și șase programe diferite de recital. În realitate, repertoriul său era mult mai mare. Lipatti ajunsese la o uimitoare cunoaștere a literaturii pianului, dar idealul său de perfecțiune era atât de înalt, încât numai o mică parte era considerată asimilată.Dacă ar fi cedat facilității, atât de obișnuită în epoca noastră, ar fi putut prezenta în orice moment integrala preludiilor și fugilor de Bach, a mazurcilor și studiilor de Chopin sau de Debussy și chiar a sonatelor de Beethoven etc, pe care le putea, de asemenea, transpune instantaneu în orice tonalitate, după mărturiile elevilor săi!

Anul 1950 îl găsește epuizat, dar relativ restabilit, după câteva luni de tratament și un lung sejur la munte, la Montana, în Elveția. Revine, în fine, la Geneva și poate să cânte din nou la Victoria Hall Concertul de Schumann, cu Ansermet și orchestra Suisse Romande. Entuziasmul publicului și al presei este indescriptibil, la Geneva, la Zürich (Concertul în mi minor de Chopin), la Berna (recital) etc.Vara acestui an aduce o mare speranță: cortizonul fusese descoperit și Lipatti își regăsește în mod miraculos forțele.Prevenit de doctorul Dubois-Ferrière, Walter Legge sosește în grabă la Geneva, cu autocarul casei de discuri Columbia și mai mulți tehnicieni, pentru a realiza înregistrările amânate de nenumărate ori. De la 2 la 12 iulie Lipatti imprimă pe disc cea mai mare parte a testamentului său artistic: Bach, Mozart, Chopin, cu un extraordinar entuziasm și o forță incredibilă.Printre piesele înregistrate în acest moment, cea mai emoționantă rămâne coralul „Jesus bleibet meine Freude” de J.S.Bach, bis-ul său preferat, care i-a marcat existența, urmându-l peste tot, ca un patetic leit-motiv. 

În mijlocul micului parc de la Chêne-Bourg, la marginea Genevei, într-o vilă oferită de prieteni, pe locul actualului cartier „Parc Dinu Lipatti”, Dinu își continuă activitatea, cuminte și concentrat, în vederea noilor angajamente, deși aparenta sa vitalitate începe să scadă.La 23 august interpretează la Lucerna Concertul în do major KV 467 de Mozart, cu Karajan și orchestra Festivalului. Apoi a urmat ultimul recital, cel legendar, de la Besançon.În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Lipatti, doborât de un nou acces de febră, nu crede că va putea cânta. În cele din urmă, susținut de doctorul său, el decide să facă un mare efort. Recitalul, susținut în întregime, va fi ca un sacrificiu pe altarul artei. „Nu vă serviți de muzică, serviți-o !” Marele artist servea muzica pentru ultima oară. Două luni mai târziu, la 2 decembrie 1950, Lipatti ne părăsea pentru totdeauna...

Personalitatea lui Dinu Lipatti se plasează în cultura românească și în afara frontierelor țării pe aceeași orbită cu Enescu, Brâncuși, Eliade.Peste tot în lume, chiar pe continentele unde nu a putut să ajungă în scurta sa existență, artistul român a fost considerat ca unul dintre cei mai mari interpreți ai primei jumătăți a secolului XX. După moartea sa, survenită în momentul descoperirii discului „microssillon”, renumele său, vehiculat de regravările înregistrărilor sale pe discuri cu 33 sau 45 de ture/minut, a crescut în continuu – fapt rar! Și, începând din ultimul deceniu al secolului, totalitatea înregistrărilor lui Lipatti a fost reluată în sistemul „compact disc digital audio”. Dacă moștenirea lui Lipatti nu se pierde astăzi, este și datorită unei viziuni profetice a artistului, care anticipase evoluția tehnicii pianistice și a artei interpretative. Astfel, în muzica lui J.S.Bach, Lipatti punea în valoare conținutul ei profund uman și înalta ei spiritualitate, fără o reconstituire istorică; la Mozart accentua dramatismul în contrast cu seninătatea, presimțind germenii romantismului; față de Chopin avea o atitudine clasicizantă, „apolliniană”, dezvăluind universul afectiv atât de profund al muzicii, cu sobrietate și simplitate; Liszt, cu inovațiile sale vizionare și premonitorii, îi corespundea admirabil; Ravel și impresioniștii îi lăsau posibilitatea de a-și perfecționa căutările sale privitoare la culoarea generată la pian de diversitatea atacurilor...

Renumele lui Dinu Lipatti se datorează calităților sale artistice și umane, cu totul excepționale, puse în valoare de o muncă asiduă, metodică și profundă. Pianistul avea o genială viziune profetică a evoluției tehnicii pianistice și a artei interpretative. Compozitorul apare, evident, ca un continuator al stilului enescian, valorificând ingenios folclorul românesc, cu puternice și înnoitoare aspecte de modernitate.

Surse:

https://www.georgeenescu.ro/georgeenescu-ro_doc_872_dinu-lipatti-un-artist-de-o-spiritualitate-divina_pg_0.htm

https://www.dinulipatti.com/

http://www.romania-muzical.ro/info/zilele-lipatti/biografie.htm

https://radioromaniacultural.ro/portret-dinu-lipatti-un-clasic-al-pianisticii-mondiale-apropierea-de-radiodifuziune-a-unui-destin-frant-la-doar-33-de-ani/

http://www.dinulipatti.org/biografia-viata

http://www.dinulipatti.org/biografia-despre-lipatti