$$$

 S-a întâmplat în 2 decembrie…

-„Ziua internaţională pentru abolirea sclaviei"; marchează adoptarea de către Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 317/8 din 2.XII.1949, a Convenţiei internaţionale pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării omului de către om

- 514 î.Hr.: Este atestată, de catre istoricul antic grec Herodot, existenţa geto-dacilor. Acesta relatează campania din 514-512 î. Hr. a lui Darius împotriva sciţilor la nord de Marea Neagră, şi arată că „înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geţi care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: „ei (geţii) au fost cei mai viteji şi cei mai neînfricaţi dintre traci".

- 1409: Este fondată Universitatea din Leipzig 

- 1492: Descoperirea Insulelor Haiti de către Cristofor Columb 

- 1547: A murit Hernan Cortes (Cortez), conchistador spaniol, cuceritorul Mexicului (în anul 1519). Hernán(do) Cortés, marqués del Valle de Oaxaca (n. 1485) a fost conquistadorul care a cucerit Mexicul pentru regii Spaniei. A fost cunoscut şi sub numele de Hernando sau Fernando Cortés în timpul vieţii şi şi-a semnat toate scrisorile drept Fernán Cortés.Cortés s-a născut în Medellin, în provincia Extremadura, în Regatul Castiliei din Spania în 1485.

- 1594: A murit (în Duisburg, Germania) Gerardus Mercator (numele latinizat al lui Gerhard Kremer) (1512-1594), geograf flamand. A realizat hărţile Palestinei (1537), a Lumii (1538), Flandrei (1540), precum şi globurile terestru (1541) şi ceresc (1551). Unul dintre fondatorii geografiei matematice moderne.

- 1697: A fost deschisă catedrala anglicana londoneză „Saint Paul". Patronul edificiului este Sfântul Paul (Pavel). Sfantul Paul nu este doar cea mai mare cladire in stil baroc din Anglia, ci şi a cincea biserica din lume în ceea ce priveşte dimensiunile.

- 1804: La Catedrala Nôtre Dame din Paris, Napoleon Bonaparte a fost încoronat Împărat al Franţei (1804-1814 si 1815) de către Papa Pius al VII-lea 

- 1805: Bătălia de la Austerlitz (localitate în Cehia, azi Slavkov u Brna); înfrângerea decisivă a armatei ruso-austriece de către armata franceză comandată de Napoleon Bonaparte; considerată drept una dintre cele mai răsunătoare victorii din istoria militară a omenirii.Bătălia de la Austerlitz, cunoscută şi ca Bătălia celor trei împăraţi, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliţii formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de ţarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverşunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km(12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.

- 1814: A murit Marchizul de Sade (Donatien Alphonse François de Sade), scriitor francez (n. 1740)

- 1815: A murit scriitorul polonez Jan Potocki, autorul romanului „Manuscrisul găsit la Saragosa” (n. 8.03.1761)

 - 1823: „Doctrina Monroe". Preşedintele SUA, James Monroe, prezintă în faţa Congresului această linie politică, potrivit căreia SUA nu au nici o pretenţie de amestec în afacerile interne ale statelor europene, opunându–se în acelaşi timp extinderii sistemelor politice ale acestor state asupra continentului american.

- 1839: S-a născut profesorul de teologie Barbu Constantinescu; primul decan (1881-1882) al noii Facultăţi de Teologie din Bucureşti, înfiinţate la 1/13.XI.1881; profesor de istorie bisericească la această facultate până la sfârşitul vieţii (m. 1891)

- 1845, 2/14: S-a înfiinţat, la Paris, Societatea Studenţilor Români, în frunte cu Ion Ghica (preşedinte), C. A. Rosetti (secretar) şi Scarlat Vârnav (casier); Societatea a ţinut legătura cu cercurile revoluţionare franceze, a organizat în capitala Franţei o Bibliotecă română (la 8/20.XII.1846) şi a militat pentru unitatea naţională şi politică a Ţărilor Române 

- 1848: Urcarea pe tron a lui Franz Joseph I de Habsburg (1830-1916), împărat al Austriei (1848-1916) şi rege al Ungariei (1867-1916). În timpul domniei sale, Franz Joseph I a înăbuşit Revoluţia de la 1848-1849 din Ungaria şi Transilvania şi a reprimat mişcările naţionale din Imperiul Habsburgic, restabilind absolutismul; în timpul său s-a creat statul dualist Austro-Ungaria (1867); a participat la înfăptuirea Triplei Alianţe (bloc politic şi militar constituit, în 1882, prin aderarea Italiei la Alianţa dintre Germania şi Austro-Ungaria, încheiată în 1879) şi a dus o politică expansionistă în sud-estul Europei

- 1849: Este constituită, la Paris, „Asociaţia română pentru emigraţie", condusă de Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu  

- 1859: S-a născut pictorul francez Georges Seurat. 

- 1896: S-a născut Ana Jiquidi, artist decorator, soţia pictorului Aurel Jiquidi. Au colaborat, printre altele, la realizarea compoziţiei în frescă de la Institutul Politehnic din Bucureşti 

- 1899: S-a născut Sir John Barbirolli, dirijor englez (m. 1970)

- 1901: A apărut, la Bucureşti, revista literară săptămânală „Sămănătorul" sub conducerea lui George Coşbuc şi Al. Vlahuţă  

- 1901: King Camp Gillette a inventat primul aparat de ras, care îi poartă numele  

- 1915: Albert Einstein publică teoria relativităţii generalizată. 

-1918: A murit Edmond Rostand, poet francez(„Romanţioşii”,„Prinţesa îndepărtată”, „Cyrano de Bergerac”).Edmond Rostand (n. 1 aprilie 1868 a fost poet şi dramaturg francez. A fost membru al Academiei Franceze.Teatrul său reprezintă o reacţie la naturalism şi simbolism. Prin comediile sale, a satirizat obscurantismul, minciuna, laşitatea.

- 1923: S-a născut Maria Callas, soprană americană de origine greacă. Maria Callas (n. New York, SUA–d. 16 septembrie 1977, Paris, Franţa) este numele de artistă al Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, renumită soprană, considerată de unii drept cea mai mare cântăreaţă de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, denumită „La Divina" sau „Regina della lirica".

- 1925: S-a născut mezzo-soprana de origine rusă Irina Arhipova (m. 2010) 

- 1935: S-a născut Nicolae Labiş, poet–simbol al anilor 50, numit de criticul Eugen Simion, „buzduganul unei generaţii” („Primele iubiri”, „Moartea căprioarei”, „Mama”) (n. satul Satul Mălini, Poiana Mărului, jud. Suceava; d. 1956 Bucureşti, în urma unui accident de tramvai suferit în noaptea de 9/10 decembrie) 

- 1936: S-a născut actorul de teatru şi film Mitică Popescu, un adevărat maestru al comediei româneşti.

- 1940: S-a născut Cornel Fugaru, compozitor de muzică uşoară, solist vocal şi instrumentist, lider al formatiei Sincron. Fugaru a participat la numeroase turnee în străinătate, a făcut parte din jurii naţionale de concursuri de muzică uşoară, a susţinut numeroase concerte şi recitaluri la televiziune, a apărut ca interpret în filme şi a compus muzică de film pentru pelicule precum Brezaia, Cici, Cei 4 M, Oacă şi Boacă etc. Printre cele mai cunoscute piese compuse de el se numără „Dau viaţa mea pentru o iubire”, „Nu sunt sclavul tău”, „Eu nu mai sunt cel de ieri”. Cornel Fugaru colaborează foarte mult cu soţia sa, Mirela Fugaru.

- 1940: S-a născut poetul George Iarin (pseudonimul lui Gheorghe Ionescu) 

-1942: La Universitatea din Chicago (SUA), a fost efectuată prima explozie nucleară în lanţ controlată  

- 1944: A murit Filippo Tommaso Marinetti, prozator, poet şi dramaturg italian; fondatorul mişcării futuriste („Manifestul futurist", publicat la 20.II.1909, în ziarul francez „Le Figaro") (n. 1876)

- 1946: S-a născut creatorul italian de modă Gianni Versace (m. 1997, asasinat, la Miami/SUA)

- 1950: A murit (la Geneva) Dinu Lipatti, pianist şi compozitor; ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în Elveţia; membru post-mortem al Academiei Române (1997) (n. 1917) 

- 1951: S-a născut Dumitru Hărădău, tenisman şi antrenor (a câştigat de patru ori titlul de campion de tenis al României) 

- 1956: Fidel Castro Ruz, aflat în exil în Mexic, revine în Cuba împreună cu un grup de 82 de revoluţionari, printre care fratele său, Raul şi Ernesto Che Guevara. Acesta este începutul revoluţiei cubaneze 

- 1964: S-a născut Leo Iorga, fost solist vocal al trupelor „Compact" şi „Schimbul 3"; în prezent cântă alături de formaţia „Pacifica"

- 1970: A murit soprana Elena Drăgulinescu-Stinghe; membră fondatoare a Operei Române din Bucureşti (n. 1881) 

- 1973: S-a născut Monica Seleş, jucătoare de tenis, născută la Novi Sad (Voivodina)

- 1978: S-a născut Nelly Furtado, solista si compozitoare portugheză, de origine canadiana 

- 1981: S-a născut solista americană de muzică pop Britney Spears

- 1988: Cargoul „Sadu” s-a scufundat aproape de capul digului de Nord al Portului Constanţa. Naufragiul s-a soldat cu moartea a 22 marinari din cei 28 membri ai echipajului 

- 1989: Încheierea „războiului rece”. Întâlnirea la nivel înalt de la Malta dintre George Bush, preşedintele SUA, şi Mihail Gorbaciov, preşedinte URSS, consacrată „noii ordini mondiale”; cei doi lideri declară că „războiul rece” s–a încheiat (2-4)  

- 1990: A fost lansată nava cosmică sovietică „Soiuz TM-11", la bordul căreia s-a aflat şi ziaristul nipon Toyhiro Akiyama - primul ziarist din lume şi primul japonez care a călătorit în Cosmos

 - 1990: A murit compozitorul şi dirijorul american Aaron Copland, unul dintre întemeietorii şcolii componistice americane (n. 1900)

- 1995: A murit romancierul canadian de limbă engleză Robertson Davies (n. 1913) 

- 1995: A murit Aleksandr Kaidanovski, actor şi regizor de film rus (n. 1946) 

- 1998: A murit părintele arhimandrit Ilie Cleopa, de la Mănăstirea Sihăstria/Neamţ, considerat unul dintre cei mai apreciaţi duhovnici din întreaga lume ortodoxă. Cleopa Ilie, născut cu numele de Constantin Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Suliţa, judeţul Botoşani - d. Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit şi stareţ la Mănăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinţei ortodoxe.

- 1998: Parlamentul Românei a ratificat Convenţia împotriva dopajului (Legea 171/1998), adoptată de Consiliul Europei la 16.XI.1989, la Strasbourg 

- 2003: La Muzeul Ţăranului Român s-a deschis expoziţia permanentă „Casă în casă", în cadrul căreia este prezentată locuinţa lui Antonie Mogoş din Ceauru, jud. Gorj

$$$

 CARAGIALE ȘI GAZETĂRIA

Despre cum îşi imaginează Caragiale Bucureştiul, numindu-l Tâmpitopole şi epoca de aur a gazetăriei românești din secolul al XIX-lea.

“Gluma fantastică” sau viața în Tâmpitopole

„Suntem în anul grației 3874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de sinercorzi, ciudate ființe limpezi, cărora le lipsește partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinercorzii sunt un trib de chinezi”.

Așa începe I.L. Caragiale articolul despre viața în Tâmpitopole, povestind într-o paranteză despre cum chinezii declaraseră război rușilor, învinseseră, Bucureștiul devenise sucursală a Pe-Kingului, iar lumea bucureșteană „chinizată”.

Iată cum descrie toată atmosfera orașului într-o scurtă plimbare. “Așa! (…)Aici este Casa Justiției. Ce severă faciadă! Totul respiră nepărtinirea și oarba dreptate. Întoarceți-vă puțin privirile spre acel nenorocit chinez care sosește asudat pe scara principală a Casei Justiției! Îl cunoașteți, e bietul Pim-Pim. Nu vă uitați că e slab și lihnit; era gras și burtos acum vreo cinci ani, când adversitatea soartei îl îmboldi să intente proces unui vecin care-i răpise un pui de curcă din curte. Vedeți-l, iese din Casa Justiției. Ce tristă figură! O să fie silit bietul chinez să bea cinci cești de ceai și șapte doze de opiu pentru a-și recăpăta buna umoare. (…) Edificiu de acolo, pe ușa căruia se văd încrucișate două cotoare de lemn de banan – emblemă ce reprezintă libertatea-n alegeri – este așa numita de chinezi Muma Tutulor. Câtă gingășie în nume chiar. Sunt foarte picanți chinezii într-ale lor. Priviți dincoace, pe poartă, această imagine alegorică: plin de sudoare și despoaiat, un chinez, condamnat la un supliciu analog cu al fetelor lui Danaus, aruncă cu o lopată colosale cătățimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând… Ați crede că această poartă este intrarea infernului (…); am onoare a vă spune, este casa numită Punga- Publică; mandarinul cel mai mare peste astă “pungă” este Pungaciul, titlu dat prin simplă derivațiune etimologică. Atenție, doamnă! gravitate, domnule! Trecem pe dinaintea palatului lui Sik-Tir, guvernator general al Tâmpitopolei și reprezintante al Fiului-Soarelui de la Pe-King. Aș vrea să vă spun multe despre Sik-Tir, dacă în jurisdicțiunea chineză nu ar fi scris că se taie limba oricăruia va cuteza să puie în discuțiune numele acestui mandarin suprem. Să ne plecăm frunțile la pământ, după obiceiul pământului, și să ne vedem de cale. Cred, acum, doamnă, că sunteți ca și mine de părere, după atâta umblet și fatigă, să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua și noi ceaiul și vom fuma opiul, repauzându-ne puțin. Din fericire, acesta este tocmai locul public de predilecțiune al tuturor notabilităților chineze din Tâmpitopole. Să intrăm. Priviți pe chinezii mei cum șed cu indolență pe tapetele lor bizar colorate, vedeți cum, prin o mișcare d-o regularitate perfectă și egale, clătinând capul când afirmativ, când negativ, sorbind cu deliciu ceaiul și aspirând cu încântământ opiul, ei își petrec inocent timpul! O, tabel admirabil de moravuri pacifice! O, fericiți, chinezi!!!! Binecuvântate ființe bipezi, cât este de invidiat soarta noastră. Voi nu vă frământați cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment în stare de escepțiune în viața voastră calmă și neofensivă: nici rahitismul primatur al micelor chineze; nici legenda lui Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei Justiției; nici crâmpeiele de banan încrucișate pe ușa edificiul Mumei Tutulor; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-Publice să-ncerce a sătura pe nesăturabilul monstru; nici tăierea limbii din jurisdicțiunea voastră. Vouă, ceaiul, și opiul să vi se dea… și-ncolo, pace! (…) Cum vi se pare, grațioși cetitori, apocalipsul meu?”

După această “glumă fantastică” despre București Caragiale recomandă ca tot omul să citească: „Ghimpele” din 9 iunie 1874.

Epoca de aur a gazetăriei românești sau “Bucureștiurile” lui Caragiale

Ne aflăm în 1885, când I.L. Caragiale se află într-un important moment de inspirație și creație. E comentator și analist politic la diverse ziare. Format ca toți publiciștii vremii la „Românul”, gazeta lui C.A. Rosetti, colaborează la: „Alegătorul liber” și „Uniunea Democratică”, „Universul” și „Românul de Arad”. Redactează singur revistele: „Calendarul Nichipercea” și „Calendarul Dacia”, „Moftul Român” sau „Epoca literară”. Proiectează gazete literare care n-au văzut lumina tiparului: „Nea Ion”, „Pagini literare”. Este contemporan cu Eminescu şi Slavici. Lucrează toți în redacţie la „Timpul”.

 “Trădând” în lanț când pe conservatori pentru junimiști când pe liberali pentru conservatori sau junimiști, ori pe junimiști pentru liberali, Caragiale se mută dintr-o redacție în alta. Susține liberalii, dar nu e liberal, sau conservatorii, fără să fie conservator. Observă lumea, vede cum politica își devorează adepții. Știe că puterea se joacă cu oamenii, nu oamenii cu puterea. Critică un partid sau altul, se convinge că toate merg prost. Scrie despre eroii care-și schimbă numele, costumele și vorbesc cu ”fraze late”.

În „Voința națională” publică cum îi dictează conștiința pe lângă editorialul și foiletonul ziarului, unul-două “entre-fileuri”, „notițe”, „polemice”, „săgeți”. În „Constituționalul” semnează cu pseudonimele: “Quodlibet”, „Papură”, „Luca” câteva editoriale politice. Citește gazeta liberalului Brătianu, o comentează cu ochiul unui personaj din „O scrisoare pierdută”, mai ales când se află că și-a făcut pașaport cu numele Papuca, îl urmărește la fel cum l-a urmărit pe Gună Vernescu din Guvern, ce devenise o victimă a puterii. Ambilor le dedică articole ce stârnesc hazul, în mai multe numere de ziar. La „Gazeta poporului” descrie alte măști din politică: P. P. Carp și Al Lahovari, care fac parte din “echipajul șubred” din guvernul lui Lascăr Catargiu.

În gazetărie, Caragiale pornește de la munca de jos: corector, redactor, girant, colaborator, proprietar. În redacție lucrează cot la cot cu toată lumea. Ca să publice, i se oferă spațiu nelimitat, i se încredințează onoarea de a decide articolele care urmează a fi publicate număr de număr. Articolele lui rămân punctul de atracție și de senzație din gazetă, ziarul devine cel mai căutat în orașul plin de farmec ce arată ca un Mic Paris.

Rosetti scria pe la 1850, că dacă ar avea la îndemână o gazetă, ar provoca o “revoluţie morală”. În secolul al XIX-lea, ziarul are personalitate şi forţă. Nu conta autorul articolului, ci articolul în sine, ca punct de vedere al grupului, partidului, guvernului.

Lumea se adresa cu: “ce mai e nou?” „ce spune la gazetă?” pentru că gazetăria e activitate de grup, iar redactorii nu sunt obligați să renunțe la iscălitură. Bucureșteanul cumpără gazeta pentru opinie și mesaj. Când omul de rând nu înțelege mesajul, ca Ipingescu din „O Noapte furtunoasă”, este curios să-i afle autorul. Între gazete și gazetari se divulgă cu ușurință secretul autorului editorialului de mare succes. Pulsul “Micului Paris” de atunci e viu în articolele denumite de către cercetători „Bucureștiurile” lui Caragiale.

Neliniștea evenimentelor, descărcarea rapidă a energiei îl determină pe Caragiale să lucreze până într-un an în redacția oricărui ziar. Intervine saturarea care determină ruptura, pleacă decepționat și dă vina pe gazetă. Prin articolele sale spectacolul grotesc al „formelor fără fond” din viața politică devine spectacolul de gală în istoria publicisticii românești, în epoca gazetăriei de aur a secolului al XIX-lea.

Scriitură fără violența vulgarității

În orice redacție, devine stâlpul gazetei, ridică tirajul ziarului. Socotindu-se “publicist” gazetar, are voluptatea scrisului anonim. Își redactează pe loc articolele, deși nu le semnează. N-o face ca să se ascundă. Nu inventează pseudonime ascunzându-se după adevăruri care dor. Nu dinamitează pagina de ziar prin rânduri fără perdea de dragul de a circula mesajul liber prin care ar spune ceva ce nu-și asumă. Scriitura sa nu are violența vulgarității. Când scrie, atacă prin cuvânt și o face inteligent, nu prin calomnie sau invective. Nu se foloseşte de poreclele ce se şopteau pe la grădini, la teatru sau la Şosea.

Articolele sale devin periculoase pentru că oferă omului de rând alt mod de a gândi. Adevărurile dor, inamicii se înmulţesc. Se amuză de replicile primite, privește de deasupra, apoi răspunde la duel prin ofensiva spiritului creator, cu mult umor și ironie. Râvnit de orice redacție, “grămăticul” se deconspiră în scris prin calitatea polemicii.

Sarcasmul cu a lui tensiune și ardere unică dă ritmul în scriitura articolelor din presă. Tocmai acest ritm îl scoate din anonimat, iar articolele sale ce alcătuiesc un volum din „Opere complete”, arată și azi, cât de genial și actual este, și greu de imitat. Nu-l pedepsește cineva pentru umorul său, nu-l amendează pentru ironii, nici nu-l dă în judecată pentru sarcasmul muşcător şi mişcător. Scrie, publică, stârneşte râsul. Când se vede cât se râde într-o epocă, atâta libertate este!

“Combateți-i, băieți! combateți-i sarcastic de tot!”

Publicistica lui Caragiale însumează articole inedite despre trădările politice, cu o scriitură de-o frumusețe unică. În orice redacție lucrează, urmărește ca totul să fie corect scris din punct de vedere gramatical. La un concurs pentru un post în redacția „Moftului român”, Caragiale publică următorul anunț: „Autorii sunt absolut liberi să aibă orice vederi sociale, morale, politice, filozofice, estetice etc.; pot trimite lucrări vesele, triste, hazlii, lugubre, sentimentale, răutăcioase, infame, candide, grave sau umoristice; pot scrie după orice şcoală le convine, clasică, romantică, naţionalistă, realist, idealistă, decadentistă, parnasianistă, secesionistă, optimistă, pesimistă, obscurantistă”.

Toni Bacalbașa dezvăluie public în „Grămătici și măscărici” pe Caragiale, ca victimă a “târgului cu liberalii”. Cu niște secole în urmă, când boierul român nu socializa la “Capșa”, sau la “Șosea”, avea bani, dar n-avea studii, își alegea un „grămătic”, adică un tânăr școlit care-i îi ținea socotelile curții, îi scria corespondența. Pe lângă intelectual își permitea să mai plătească “un măscărici și taraf de lăutari”. Măscăriciul incult, recrutat dintre robi, îi “făcea boierului servicii intime la împrejurări sentimentale”, îl distra, sau polemiza din poarta curții cu dușmanii lui. În replică, autorul “Nopții furtunoase” își explică porecla de “grămătic”, în „Gazeta Poporului” din 19 noiembrie 1895, la „Inserțiuni și reclame”, amintindu-i lui Bacalbașa, că trecuse vremea “grămăticilor cu călimările în brâu și pana de gâscă la ureche” că trăiau în „epoca cu hârtie și cerneală violentă”, subliniind că exista o „presă a elitei sociale destul de spirituală și convenabilă”.

Prin ironia duioasă, sarcasmul muşcător, cinismul ucigător, I.L. Caragiale lovește în prostie, incultură, infatuare și suficiență. “Învârteşte-ţi condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, şi, după ce l-ai scris, gândeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei”. Așa-i îndruma pe toți cei care scriau, iar când pomenea despre personajele comediei de pe scena politică a vremii, recomanda:“Combateți-i, băieți! combateți-i sarcastic de tot”.

Privind degradarea omului contagiat de politică, în joaca condeiului redacțional, Caragiale trasează liniile inconștientului colectiv românesc. Nu trebuie să ne mirăm, că deși au trecut niște secole, măștile din vestitele lui comedii sunt printre noi și azi, pe scena politică mai ales: Cațavencu, Trahanache și mai ales Agamiță Dandanache; Mița și Veta. Până în ultima clipă a vieții sale, la Berlin, autorul „Scrisorii pierdute”, păstrează contactul cu gazetele românești, citindu-le la rând și printre rânduri. Dacă ar mai fi trăit, cu siguranță s-ar întrebat acum ca și Cetățeanul turmentat din piesa “O scrisoare pierdută”: “Eu, cu cine votez?”

(Sursa: I.L. Caragiale, “Publicistică, Politică și… delicatese”, Editura Fundației Culturale Române, 2003)

$$$

 ARTHUR CONAN DOYLE

La 22 mai 1859 se năştea la Edinburgh scriitorul Arthur Conan Doyle, creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes, primul detectiv care apare într-o serie lungă de romane, povestiri şi nuvele poliţiste, cu o biografie fictivă care fără îndoială că o pune în umbră pe cea a autorului său.

De origine irlandeză (părinţii săi erau irlandezi emigraţi în Scoţia), viitorul Sir Arthur Conan Doyle, contemporan cu irlandezii Oscar Wilde şi George Bernard Shaw, urmează o şcoală a iezuiţilor la Stonyhurst. Nu e clar dacă tânărul era credincios. Se pare că nu, în 1875, când absolvă şcoala medie, trecând mai degrabă drept agnostic. În 1876 devine student la Medicină la Universitatea din Edinburgh. După absolvire, se angajează ca doctor pe un vapor care pleca spre coasta Africii. Aventura nu durează prea mult, pentru că în 1882 Arthur Conan Doyle avea deja, împreună cu un fost coleg de clasă, George Budd, un cabinet particular la Plymouth, în sud-vestul Angliei. Colaborarea intră însă repede în dificultate şi Conan Doyle pleacă în iuie 1882 la Portsmouth. Aici îşi cumpără cu 10 lire dreptul de a-şi deschide un cabinet propriu, în Southsea (în Bush Villas in Elm Grove nr. 1). În 1885 îşi ia doctoratul cu o teză despre „Tabes dorsalis”, degenerescenţă a măduvei spinării care apare în neurosifilis. În acelaşi an se căsătoreşte cu Louise Hawkins. Bolnavă de tuberculoză, prima sa soţie avea să moară în 1906.

Cabinetul din Southsea nu era prea frecventat. În aşteptarea pacienţilor, Conan Doyle începe să scrie literatură. Debutase cu ani în urmă, în timpul studenţiei, în „Chambers’s Edinburgh Journal”, cu o povestire. În 1887 publică Un studiu în roşu (A Study in Scarlet) în „Beeton’s Christmas Annual”, actul de naştere al personajului Sherlock Holmes. Este felicitat de Rudyard Kipling, care l-ar fi întrebat: „Oare e vorba de bătrânul meu prieten, Dr. Joe”? Personajul lui Conan Doyle, care va face o carieră extraordinară atât în timpul vieţii scriitorului, cât şi după moartea acestuia, devenind sinonimul detectivului ideal, îi fusese inspirat de un profesor de chirurgie din facultate, Joseph Bell, care îl impresionase prin deducţiile uimitoare referitoare la bolile pacienţilor. De la medicină la ştiinţa specială a detectivului, se vede, nu a fost un pas foarte greu de făcut pentru tânărul medic-scriitor care, în aceiaşi ani, se ocupa şi de fotbal, contribuind la înfiinţarea clubului Portsmouth F.C. Juca pe postul de portar.

Şi cum adesea personajele literare împrumută câte ceva şi din personalitatea creatorului lor, trebuie să notăm că în persoana ilustrului detectiv particular Sherlock Holmes se amestecă trăsături care erau, probabil, ale lui Conan Doyle: cunoştinţe din mai multe domenii, spirit de observaţie pătrunzător, logică infailibilă, pasiunea pentru sport şi muzică ş.a.m.d. Irlandezul Conan Doyle nu se dezminte: Sherlock Holmes are şi el gustul pentru excentric şi pentru aventură, specific irlandezilor, în ciuda apetitului pentru analiza minuţioasă proprie muncii de detectiv şi pentru asimilarea cunoştinţelor de tip enciclopedic. Este suficient de egotist, predispus adesea extravaganţelor care să-i satisfacă orgoliul. Mare fumător, deopotrivă de ţigări de tot felul şi de pipă, nu refuză nici tentaţia cocainei, din acelaşi gust pentru excentric.

Elegant, uşor dandy, e şi puţintel neglijent pentru a face astfel trimitere la un comportament boem care întotdeauna dă bine iar, în profesiunea lui, are darul de a-i înşela pe eventualii rivali. Făcuse sport în adolescență, scrimă și box. Cântă la vioară, în rarele momente de răgaz și este, bineînțeles, meloman. După dezlegarea teribilului mister al câinelui din Baskerville, merge împreună cu dr. Watson să asculte Hughenoții de Meyerbeer.

Patru romane şi 56 de povestiri şi nuvele îl au ca personaj pe Sherlock Holmes. Între ele: Semnul celor patru (1890), culegerile Aventurile lui Sherlock Holmes (1892) şi Memoriile lui Sherlock Holmes (1894), Câinele din Baskerville (1902), Întoarcerea lui Sherlock Holmes (1904), Valea fricii (1917), Ultima reverență (1917), Arhiva lui Sherlock Holmes (1927).

Interesant este de amintit procedeul – de fapt procedeele narative folosite de Sir Arthur Conan Doyle în aceste istorii despre Sherlock Holmes. Cele mai multe sunt povestite de doctorul John H. Watson, prietenul şi biograful lui Holmes, cu excepţia a două dintre ele, narate de însuşi Sherlock Holmes şi a altor două, scrise în tonul obiectiv al relatării auctoriale la persoana a III-a. Folosind relatarea indirectă a presupusului biograf, Conan Doyle sugerează de fapt, în stilul prozei realiste a secolului al XIX-lea, un plus de obiectivare, contribuind astfel la lansarea mitului lui Sherlock Holmes. O întreagă „literatură” derivată s-a născut astfel făcându-se presupuneri de tot felul, de la data exactă a naşterii personajului fictiv, 1854, ca şi cum aceasta ar avea relevanţă, la diverse detalii asupra vieţii sale. Evident, este o formă de a confunda, fără voie sau dimpotrivă, dintr-un senzaţionalism care adesea înconjoară faptul artistic, ficţiunea cu realitatea. Cert este că, dincolo de popularitatea sa cinematografică, după 1964 vânzările în întreaga lume a povestirilor cu Sherlock Holmes ocupau un onorant loc doi, după Biblie, cea mai vândută carte a tuturor timpurilor, conform unei estimări făcute ziarul „Times”.

După ce devine specialist în oftalmologie la Viena (1890), Conan Doyle se mută în anul următor la Londra, unde deschide un cabinet de oftalmologie. Este perioada în care se dedică şi mai asiduu scrisului. Şi pentru că orice personaj trebuie să aibă, cel puţin în retorica realistă, un sfârşit, scriitorul irlandez hotărăşte să-şi omoare eroul. În povestirea Ultima problemă din Memoriile lui Sherlock Holmes, înfruntându-l pe duşmanul lui de moarte, profesorul Moriarty, Holmes sare împreună cu acesta într-o prăpastie. Evident, publicul reacţionează şi Conan Doyle este nevoit să reia seria aventurilor detectivului particular Sherlock Holmes, găsind o soluţie care pare ingenioasă și publicând încă cinci volume. În fapt, soluția urmează logica prozei poliţiste. În Casa pustie, prima povestire din Întoarcerea lui Sherlock Holmes, personajul cu aureolă mitică „reînvie”: în urma luptei dintre cei doi, în prăpastia Reichenbach din Alpii elvețieni căzuse doar duşmanul detectivului care se salvase in extremis, după alte peripeții…

Arthur Conan Doyle scrie în paralel romane istorice, povestiri diverse, se dedică la începutul veacului al XX-lea spiritismului (v. romanul Ţara ceţii, 1926, din seria care îl are ca personaj principal pe profesorul Challenger). Şi mai bizară este Sosirea zânelor (1921), în care autorul se arată convins de veridicitatea fotografiilor cu zâne din basmele Cottlingey. Teoriile despre natura şi existenţa zânelor şi spiriduşilor îi aduc acuza de ocultism. Se împrieteneşte cu magicianul american Harry Houdini şi e convins că acesta posedă puteri supranaturale, cum se poate observa în Graniţa necunoscutului (1930). În 1923 publică Poveşti ale terorii şi misterului, în 1926, Istoria spiritismului, în 1929, un ultim roman Abisul Maracot. Toate trec însă în umbră, sunt astăzi aproape uitate, în comparație cu seria Sherlock Holmes.

Arthur Conan Doyle moare în 7 iulie 1930, în casa sa din Crowborough, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în cimitirul bisericii din Minstead, în New Forest, Hampshire.

$$$

 CONSTANTIN ARTACHINO

Constantin Artachino (n. 7 noiembrie 1870, Giurgiu, Vlașca, România – d. 9 februarie 1954, București, România) a fost un pictor român, unul din membrii fondatori ai Societății Tinerimea artistică.

Biografie

A fost fiul lui Domenico Artachino, cu ascendenți originari din portul Artachi de la Marea Marmara. În 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, întreaga familie s-a refugiat la București.

După ce a absolvit 4 clase primare, părinții l-au înscris la Școala de Comerț, unde profesorii i-au descoperit aptitudinea lui pentru desen. Cu sprijinul material din partea unui unchi a început să urmeze, concomitent cu Școala de Comerț, și școala de Belle Arte sub îndrumarea pictorilor Theodor Aman și George Demetrescu Mirea. Theodor Aman l-a sfătuit să semneze Artakino, pentru ca numele lui să nu fie pronunțat în străinătate Artașino, după ortoepia franceză.

După ce a primit o bursă de 4 ani pentru studii în străinătate, din partea bancherului Zerleti, a plecat la Paris unde s-a înscris la Academia Julian și a studiat cu L. Doucet, Corot, W. Bouguereau și Brantôt lucrând la Fontainebleau și Barbizon. În perioada studiilor a vizitat orașele Veneția și Milano, iar mai târziu, Londra. Rămânând fără bursă, a fost nevoit să revină în România, unde a expus, cu succes, și a reușit să vândă multe lucrări. Cu banii câștigați a plecat într-o călătorie la Constantinopol.

La 2 mai 1896, din inițiativa lui Ștefan Luchian, s-a deschis la București, "Expoziția artiștilor independenți", al cărei manifest era semnat de Ștefan Luchian, alături de un grup de prieteni (Constantin Artachino, Al. Bogdan-Pitești și Nicolae Vermont). La Expoziția Artiștilor Independenți din 1896 au expus tineri artiști, între care și Constantin Artachino, care fuseseră refuzați la Salonul Oficial, deschis în același timp.

Împreună cu alți pictori ai vremii, printre care Nicolae Vermont și Ștefan Luchian, Artachino organizează în iulie 1897 o societate denumită Societatea pentru dezvoltarea artelor în România – "Ileana".

A fost membru fondator al societății Tinerimea artistică înființată la 3 decembrie 1901 de un grup de pictori, între care Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Arthur Verona, Frederic Storck, Ștefan Popescu și Gheorghe Petrașcu. Gruparea milita pentru o artă realistă, pentru subiecte luate din viața țăranilor, a oamenilor de rând.

După un examen a ocupat postul de profesor la catedra de desen, după natură și antic, la Școala de Arte Frumoase din Iași. După anul 1920, a fost transferat la Școala de Belle Arte din București, unde a predat până în anul 1935, când a fost pensionat pentru limită de vârstă. A continuat să picteze și să expună.

În 1951, pentru a putea fi acceptat la expoziția anuală de la sala Dalles, în plină epocă a realismului socialist, bătrânul Artachino a trebuit să picteze un tablou înfățișând o muncitoare citind ziarul "Scânteia".

În anul 1954, pe 9 februarie, a murit subit, la vârsta de 84 de ani.

Opera

A abordat toate stilurile sfârșitului de secol al XIX-lea, înregistrând influențe din academism, impresionism, postimpresionism ori simbolism, curente cu care a luat contact în timpul studenției ori ulterior, în anii maturității artistice.

Pe lângă multitudinea de picturi de șevalet create de-a lungul vieții, a contribuit și la pictarea a două biserici:

Catedrala Sfântul Alexandru, din Alexandria, în anul 1898, când o echipă formată din Constantin Artachino, Constantin Pascali și Ștefan Luchian, a executat pictura murală în ulei, în stil bizantin, și catapeteasma (în stil neogotic, înaltă de 10 metri). După cutremurul din 1940, pictura a fost restaurată de pictorii Constantin Artachino și Ștefan Panciu.

Catedrala ortodoxă Sf. Nicolae, din Tulcea, care a fost construită în anul 1865, renovată și pictată în 1897 - 1900 de Ștefan Luchian și Constantin Artachino. A fost singura biserică ortodoxă de pe întreg cuprinsul Imperiului Otoman căreia i s-a permis să-și înalțe turlele mai sus decât cele ale geamiilor.

Distincții

Medalia clasa I pentru pictură la Salonul oficial din 1913.

$$$

 DESPRE GEȚI ȘI DACI (I)

Principalul getolog al lumii a fost în opinia noastră profesorul Gabriel Gheorghe, și spunem getolog și nu dacolog, din simplul motiv că nu dorim să scurtăm istoria poporului matcă al europenilor, care începe în această parte de lume odată cu activitatea primilor homo-sapiens care vor dezvolta în arealul curprins de Marea Neagră, Balcani și Arcul Carpatic civilizația care va fi numită generic Vechea Europă – The Old Europe.

De ce am scurta istoria acestui popor dacă am insista pe clișeul introdus de romani în istoriografie – ”dac” sau ”Dacia”?

Pentru că prima menționare a acestui termen este relativ tîrzie, de cel mult 2100 de ani, abia în sec. I î.Hr. fiind pomenit, pe cînd etnonimul de ”get” se pierde în negura vremurilor, plecînd din rădăcina ”GE” care semnifica pămîntul, știindu’se că Zeița Geea (Gaia) era considerată Mama Pămîntului, logic și îndreptățit este ca termenului arhaic GET să’i fie atribuită semnificația de pămîntean, iar prin sintagma get-beget să înțelegem un lucru autentic, autohton, original getic.

Un alt lucru semnificativ de menționat este că știm deja că ”dacii” erau doar un grup războinic al geților, nu o etnie distinctă, Trogus Pompeius afirmînd exact în secolul cînd apar primele menționări ale ”dacilor” că:

”Dacii sînt o mlădiță a geților.”

Acest grup al ”Zecilor” IO sau ”Decilor”, inexistent înainte de Hristos, devine menționat suficient de des pentru a intra în atenția cronicarilor, odată cu confruntările sîngeroase foarte dese cu romanii, la sud sau la nord de Dunăre.

În rîndurile de mai jos și din cercetările D-lui Gabriel Gheorghe, vom afla că nu doar ”dacii” vor fi mlădițele geților, ci toți europenii de sînge european, bineînțeles nu și cei care au ascendența dovedit asiatică: huni, tătari, finici, turci etc.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Istoricii autohtoni sînt tributari unor curente care au luat naștere în baza unor teorii complet false și enumerăm aici DACISMUL, TRACISMUL, LATINISMUL ȘI MAGHIARISMUL

Toate aceste teze sînt orientări fără suport în realitățile trecutului neamului geto-rumînesc. Ceea ce cunoaștem din manualele de istorie sînt invenții vehiculate de istoricii vînduți cîte unei astfel de teorii false.

Latinismul, dacismul sau tracismul ca să aibă obiect la noi, trebuia să fi avut noi rumînii ca neam, printre strămoși ori latini, ori daci, ori traci.

Și n’am avut, noi am avut ori pelasgii neolitici matriarhali, ori geții euro-indieni războinici (acei așa-ziși indo-europeni).

Maghiarismul în schimb este cel mai deplasat, pentru că o limbă adusă din fundul Asiei a primit suportul papal pentru a se extinde peste geții carpatici. Dar ungurii de azi, nu sînt altceva decît niște pelasgo-geți care s’au catolicizat și maghiarizat pentru avantaje politice și averi. Spre exemplificare vom aduce în discuție haplogrupul I al lui Horthy născut la Baia Mare, care este specific rumînilor și vechilor pelasgi (cucutenieni, gumelnițeni, turdeșeni etc) și prezent la peste 33% din populația Rumîniei.

Acei ”zeci”, ”deci” sau ”daci” despre care vorbesc istoricii au fost geții carpatici numiți de romani astfel și pe care i’au luat sclavi în imperiu după ce au numit colonia de la nord de Dunăre, Dacia.

Despre ”traci” același lucru, sînt nordicii atenienilor, care evident că erau ori geți, ori hiperboreeni așa cum sînt îndeobște numiți cei care trăiau în nordul Eladei. Noi nu le spunem azi la norvegieni ”traci”, dar le spunem nordici. ”Trake” se traducea nord sau nordici, adică ”geții din nord”, cum spunem azi noi la scandinavi, nordici.

Și că tot pomenim de scandinavi, ei sînt tot un mix de pelasgi și geți așa cum erau și vikingii acum 12-13 secole.

Dar unde trăiau așa-zis ”tracii” din Tracia (Nord) în afara Traciei?

Nicăieri.

Ce etnie poate fi aceasta? Nordic sau sudic? Estic sau vestic? Acestea sînt determinări de localizare a unei populații pe criteriu cardinal, nu etnie.

Etnia majoritară a Europei pînă în epoca bronzului erau pelasgii. Abia din epoca bronzului geții războinici devin conducătorii Europei, cei care au creat regate, de la vechea Troie pînă la marile imperii de mai tîrziu.

Apoi, pe cînd geții erau numiți de geții eleni (da, tot geți sînt cei care au ocupat sudul peninsulei) din sudul Balcanilor, pentru că trăiau printre ei, și știau cum își spun ei înșiși, vezi denumirea Capitalei spirituale getice Sarmi-GETuzo, nu Sarmi-DACuzo, sau Sarmi-TRACuzo.

Geții din Dave în schimb erau numiți de romani ”daci”, romani care nu trăiau alături de geții carpatici, ci la Roma, nu știau cum își spun geții, ci ei îi numeau ori de la cetățile lor DAVE, Davi, ori de la casta războinicilor IO adică ”Decarii”, ”Decii” de unde ”Daci” și ”Deceneu”, ”Decebal” unde ”bal”, Mihai Vinereanu îi atribuie sensul de ”războinic”, ”luptător”.

Numai că nu toți geții trăiau în Dave (cetăți) în munți, ci și la sate pe văi sau la șes, pentru că munca pămîntului trebuia făcută de cineva.

Geții nu erau doar războinici, ci și meșteșugari, fermieri, mineri, metalurgiști, aurari etc.

Geții, după crearea marilor regate sau orașe stat au fost numiți ulterior și după loc:

Geți de la Geția, traci de la Tracia, iliri de la Iliria, scyți de la Scyția, sarmați de la Sarmația, panoni de la Panonia, spartani de la Sparta, ghetiți (hitiți) de la Imperiul Hitit, brigi de la Brigia, frigieni de la Frygia, bitini de la Bitinia, romani de la Roma, și putem continua pînă epuizăm toate regiunile locuite de geții care au cucerit Pămîntul după epoca bronzului cu arma sau pașnic.

Greci, în schimb, nu au existat în antichitate, ci este o denumire modernă a locuitorilor din Grecia, sau mai exact a regiunilor Tesalia, Atena, Sparta, Teba, Peloponez, parțial Tracia, parțial Macedonia etc.

Nici cu ”românismul” sau cu ”rromii” nu dovedim decît o foarte mare manipulare pentru că nu am venit de la Roma. Mai întîi că noi nu ne numeam români, ci rumîni, rîmi, armîni, rîmni etc.

Cine va cerceta ce triburi au fondat Ruma (Roma) va descoperi că unul dintre triburi se numea ramnes (sau ramnenses), adică rîmnii sau rîmnenii, dar prin cărți îi găsim latinizați ca să li se piardă urma strămoșilor noștri, ca de altfel multe astfel de botezuri care au avut loc în istoria ancestrală a marelui neam getic.

Cu bolșevisme (slavisme), dacisme, tracisme, latinisme, grecisme și maghiarisme nu dovedim nimic pentru istoria noastră antică, sînt doar piste false pentru istoria reală a neamului getic.

Acești istorici simbriași reușesc, însă, să amețească ignoranții de peste tot, prin imensa manipulare la care asistăm de peste 1000 de ani, noi și generațiile trecute.

Nu același lucru se poate spune despre Gabriel Gheorghe.

Profesorul Gabriel Gheorghe a studiat istoria străveche a spaţiului carpatic de mai bine de 40 de ani interdisciplinar, în atenția sa implicau studiul din domenii precum istoria, arheologia, geografia, geologia, fiziologia, lingvistica, etnologia, paremiologia, literatura, aplicînd rigurozitatea unui om de ştiinţă de formaţie tehnică.

Cercetările sale, bazate pe studiul sistematic a zeci de mii de lucrări, au fundamentat concluzia că spaţiul carpatic este vatra civilizaţiei euro-indiene şi că limba rumînă

este continuatoarea directă a limbii primare a Europei. O expunere a argumentelor domnului Gheorghe este prezentată de exemplu în tomurile I-V ale revistei Getica, editată de Fundaţia Gîndirea, din care vom reproduce mai jos un pasaj edificator.

În plus, domnul Gabriel Gheorghe este autorul a zeci de cărți și sute de articole pe tema istoriei poporului rumîn.

Gabriel Gheorghe afirmă într’o manieră tranșantă că:

”Realităţile istoriei poporului rumîn sînt zdrobitoare şi nu admit nici un fel de replică. O să le vedeţi şi o să vă convingeţi singuri.”

Cu această ocazie aducem un omagiu pios d-lui Gabriel Gheorghe care a trecut de curînd în neființă, cel care prin clarviziunea sa remarcabilă a făcut lumină în istoria geto-rumînilor scrisă în mod cu totul fals sau manipulatoriu și a reușit, după o muncă titanică de documentare, și cu o ușurință dezarmantă să cearnă grîul de neghină printre clișeele încă prezente în mentalul colectiv și promovat de istoricii tributari unor teorii false din zilele noastre.

Să’i fie țărîna ușoară în lumea celor drepți !

Prezentăm în continuare cîteva dintre observațiile și concluziile sale. De menționat că cele mai multe dintre cărțile pe care le citează nu au fost publicate în Rumînia.

Dumnealui le’a adus prin împrumut internațional sau prin mijloace personale, adunînd în biblioteca sa peste 10.000 de volume. Domnul Gheorghe preferă să nu aducă în discuție argumentele istoricilor rumîni care îi confirmă punctul de vedere, ca să nu

apară acuzații de prozelitism. El citează în special savanți străini și universități străine celebre.

În anii ’70 Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa.

A trimis’o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, care era profesoară de arheologie la Universitatea din California.

În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania nu există resturi arheologice din mileniul V.

Cu excepția teritoriului carpatic. Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că:

”Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește The Goddesses and Gods of Old Europe și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice.

Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.

Pe vremea aceea nu existau Franţa, Anglia, Marea Britanie. Roma a fost fondată abia în anul 653 î.Hr.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată The Cambridge History of India. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului englezii aveau colonii și în Africa și în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural.

Atunci au vrut să știe ce’i cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria?

A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s’a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, trigri, cămile, elefanți), dar există în schimb dese mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe).

Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, ei au stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume pînă în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații.

Adică Transilvania, care apărea astfel ca leagăn al civilizației de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar:

”Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.”

Și, desigur, deducem că au plecat de pe aceste teritorii și cu limba. Oricine pleacă dintr’un spațiu poartă cu el limba. Aceasta este marca originii de unde te’ai născut și de unde ai plecat.

Ei bine, să nu rămînem doar la ce spune Universitatea din Cambridge, deși nu este o dugheană oarecare, ci este o universitate serioasă și nu este protocronism rumînesc, nu poate fi bănuită de protocronism rumîn, mai ales în 1922.

Să vedem ce spun și alți cercetători care nici nu citează (sau ignoră pur și simplu) The Cambridge History of India. Să luăm un alt studiu, cel al lui Paul MacKendrick, care a fost profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin.

El a scris o carte intitulată ”Pietrele dacilor vorbesc”.

Dar înainte de a publica această carte, a scris mai multe cărți din aceeași serie: ”Pietrele grecilor vorbesc”, ”Pietrele romanilor vorbesc”, ”Pietrele ibericilor vorbesc”, ”Romanii perini” ș.a.m.d.

Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații. Și iată ce spune, la pagina 8:

”Sarmisegetuza getică, cetatea și locul sfînt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le’am văzut pînă acum.”

Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe. Și la pagina 9 spune:

”Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității rumîne și istoriei lor de peste șase milenii.”

Intersant, noi învățăm istoria în școli numai de la Traian și Decebal. Nu e scurtată oare prea tare istoria noastră? Și nu este singurul care o spune. Putem să cităm o mulțime de autori care scriu istorie despre șase milenii de civilizație carpato-dunăreano-pontică.

Revenind la harta întocmită pe baza studiilor Marijei Gimbutas, să observăm că aceasta este făcută pe baza resturilor arheologice.

Resturile arheologice nu mint. Unde trăiește o populație, măcar scheletul rămîne acolo, că nu poți să îl iei cu tine cînd mori. Și cei care vin după noi le găsesc.

Ei bine, în mileniul cinci Franța nu are schelete, Germania nu are, dar găsim schelete din vremea aceea în spațiul carpatic. De ce în spațiul carpatic?

Ei bine, condițiile de mediu au fost hotărîtoare. La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și doctorul Vasile Boroneanț (arheolog român) și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit unde au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii.

Determinarea s’a făcut pe baza cerecetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. Și s’a concluzionaat că în anul 7.800 înaintea erei noastre exista agricultură la Porțile de Fier.

Iată un tabel cu haplogrupul R regăsit la osemintele din Baziinul Dunării, și care este îdeobște considerat ”slav” în mod cu totul eronat.

Cîteva date concrete de la care s’a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune Diodorus Siculus, scriitor grec, ”agricultura a fost cea care i’a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Dar mai e un fapt hotărîtor: sarea.

E util să știm că nici un mamifer nu trăiește dacă nu are în corpul său 0,15% sare din masa corpului. Deci un corp de 100 kg ar trebui să aibă minimum 150 grame sodiu, altfel inima nu se mai contractă și animalul moare prin stop cardiac. Poate că ați văzut la țară că vaca din curtea țăranului se duce și linge bulgărele de sare. Este ceva instinctiv. Ei bine, de la granița cu China pînă la Oceanul Atlantic, la suprafața solului, sare ușor de exploatat nu este decît în spațiul carpatic.

Da, zăcăminte de sare de acum șase mii de ani există și la Salzburg în Germania, există și în Polonia sau în alte locuri, dar la 30 metri adîncime. Cu ce săpai la adîncimea asta și de unde știai unde este sarea?

Pe cînd la noi te duceai cu un bolovan, dădeai în masivul de sare, luai bulgărele de sare și îl aduceai și îl puneai în curte ca să nu’ți moară vaca și așa mai departe… Iată deci condițiile hotărâtoare care au determinat ca civilizația să se stabilească aici.

Sigur, universitățile acestea străine pe care le cităm în continuare și savanții străini nu menționează sarea. Ei spun că nu le este clar de ce de aici pleacă totul. Dar asta este realitatea. Cine a stabilit? Dumnezeu, natura, nu putem să răspundem noi, dar asta este realitatea.

Avem masive de sare la suprafața solului, după cum poate știți, la Praid, Turda, Aiud, Râmnicu Vîlcea, Slănic Prahova, Slănic Moldova ș.a.m.d. E plină țara!

Bunicii noștri mai știu că sare se aducea și din slatine, adică dintr’un lac sărat. Și apoi găteau mîncare. Dar fără sare mîncarea nu se poate mînca. Și fără sare nu există viață! Ultima glaciaţiune Wurm s’a întins pînă la Carpaţii Păduroşi.

Spaţiul rumînesc nu a fost afectat de glaciaţiune. Germania, de exemplu, a fost acoperită de gheaţă. Pe gheaţă vaca nu avea ce să pască şi nu avea unde să trăiască omul.

Deci în momentul în care s’au topit gheţurile, de unde a expandat populaţia? De unde nu a fost afectată de glaciaţiune. Este elementar.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la statuetele de la Hamangia, care sînt datate cu o vechime de peste 6000 de ani. El observă – de exemplu la Gînditorul – realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă o dimensiune spirituală nemaiîntîlnită în arta de pînă atunci și rareori atinsă după aceea.

O spune cine? Un profesor de istoria artei de la Universitatea din Wisconsin. Să cităm un mic paragraf din lucrarea ”Pietrele dacilor vorbesc”, la pagina 13:

”Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești și’l vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Am spus că toate populațiile sînt plecate de aici. Ei bine, grecii sînt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba rumînă. Cum să fie influențe grecești în limba rumînă cînd ei au plecat cu limba rumînă arhaică? Există sute de cuvinte rumînești în greaca veche.

Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu protocronist rumîn!) spune în Stromatele:

”Grecii au luat totul de la barbari.”

Ei bine, acești greci au plecat de aici prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într’o carte, L’Aventure grecque – Aventura greacă, harta plecării grecilor din spațiul carpatic. Nu este de la noi, este de la un mare elenist francez.

Să’l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus datarea cu radiocarbon 14 (carbon radioactiv 14). National Geographic i’a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – Europa își schimbă trecutul. În acest articol se arată că:

”Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4000 î.Hr. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. – au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria, pe la 4500 î.Hr.”

Iată deci că sînt mai mult de 6000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6000 de ani. Dar istoria oficială din Rumînia pornește de acum 2000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din East Gordon, Géographie historique de l’Europe (Geografia istorică a pelasgian-europeEuropei):

”Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma o provincie de cultură foarte avansată al cărui centru teritorial era Transilvania.”

Geția de întindea pînă la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul Trinkovski, un mare istoric polonez, care spune:

”Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s’au întins până la Marea Baltică” și la fel spun și alți profesori, care recunosc că strămoșii lor sunt dacii și geții.

Revenim la Gordon East:

”Invaziile scyte, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfîrșit civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene.”

Nu găsim nici un savant străin care să spună altfel.

Profesorul Ralph Rowlett, profesor de Antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune:

”Pe teritoriul Rumîniei pot afla prin intermediul arheologiei informații despre

$$$

 DUEL LITERAR ȘI PROCES FAIMOS 

În biblioteca marilor procese care au uimit lumea românească se înscrie şi dosarul juridic „Caragiale-Caion”, cu deznodământ în 11 martie 1902 când se dă sentința. Caion (Constantin Al. Ionescu) este condamnat la 3 luni închisoare, 500 de lei amendă către stat şi 10.000 de lei despăgubiri către Caragiale pentru calomnie, după ce afirmase că nuvela „Năpasta” ar fi un plagiat. I.L. Caragiale îşi încredinţa „onoarea sa de dramaturg” justiţiei române pentru a face dreptate într-un caz care depăşise limitele unei polemici jurnalistice, oricât de „pamfletară” era.

Un duel literar şi o ură ce dospeşte

În “Revista literară”, nr. 16 din 30 noiembrie 1901, condusă de Th. M. Stoenescu („discipol” al lui Macedonski), apare sub semnătura primului redactor, Caion (Const.Al. Ionescu), articolul “Domnul Caragiale”.

Dramaturgul este învinuit că a plagiat „Năpasta” după o piesă scrisă de un autor ungur, Kemeny Istvan, tradusă în limba română de Alexandru Bogdan, la Braşov, în 1834, intitulată „Nenorocul”. Ca argument sunt date câteva replici din piesa maghiară. În următorul număr al revistei, cu tupeu, Caion face un rezumat al piesei maghiare punând pe două coloane replici din ambele piese, semnând articolul: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”.

Răzbunările impulsive continuă în “Forţa morală”, un “ziar enciclopedic” cu o durată de 15 numere (28 octombrie 1901 – 17 februarie 1902) unde, din când în când, Macedonski semna câte o poezie, un articol de teorie literară, pe lângă alţi colaboratori obscuri.

Naufragiatul de la “Revista literară” este primit cu braţele deschise în redacţia ziarului “Forţa morală”, unde susţine plagiatul precum şi interesele lui Macedonski. Sub pseudonimul Luciliu, publică articole cu atacuri împotriva lui Caragiale.

Caragiale l-a cunoscut pe Macedonski în redacţia „Ghimpele”, în 1871, unde dramaturgul era redactor, iar poetul doar colaborator. Duelul literar a început în 1893, în “Moftul român”, ziarul lui Caragiale, unde pastişele macedonskiene precum şi autorul lor au fost desfiinţate cu sarcasm de către autorul “Scrisorii pierdute”.

Şi cum orice gest nobil ascunde o atitudine josnică, poetul “Rozelor ce mor” trimite o scrisoare ziarului “Românul” (în noiembrie 1893, publicată şi în „Literatorul”), prin care încearcă o „împăcare”. Scrie că nu este normal ca un fost director al teatrelor să îşi deschidă o berărie ca să se poată întreține; denunţă indiferenţa guvernanţilor, specificând că nu este prietenul lui Caragiale, însă îl consideră un prieten distins şi din acest motiv trage un semnal de alarmă.

Caragiale nu bagă în seamă gestul „împăcării”, iar apariţia volumului „Excelsior” al poetului, în 1895, este iar un motiv pentru dramaturg să-i ironizeze “talentul”, în „Gazeta poporului”. În replică, Macedonski îl atacă acid, în suplimentul literar al ziarului „Liga ortodoxă” publicând „I.L. Caragiale şi opera lui”, sub semnătura Salustiu.

Ura lui Macedonski dospeşte monştrii răului. Duşman de moarte a junimiştilor şi al masonilor, se foloseşte de Caion, crezând că astfel îi zdrobeşte definitiv imaginea autorului „Năpastei”. Ca să se simtă răzbunat, îi permite lui Caion să publice în “Forţa morală” din ianuarie 1902, sub pseudonim, un „studiu critic” despre cum anumite comedii bulevardiere franceze ar fi fost copiate de către autorul “Scrisorii pierdute”.

Mai mult, organizează o conferinţă la Ateneul Român atacând direcţia junimistă precum şi pe autorul “Nopţii furtunoase”, unde este huiduit. Nu-şi termină conferinţa, fiind nevoit să plece din sală.

În epocă, lumea fierbe. Direcţia Teatrului Naţional, ca să-l susţină pe Caragiale, pune urgent pe afiş comedia bulevardieră “Rabagas” a lui Sardou, pentru ca opinia publică să judece noua învinuire de “plagiat” a autorului “D’ale Carnavalului”.

Un proces celebru în epocă

Caragiale îi scrie o scrisoare bunului său prieten, avocat şi dramaturg, Barbu Delavrancea:

„Dragă Barbule, (…) Nu ştiu dacă ai citit al doilea articol care este o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă de faptele lor. Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, aşa cum trebuie să fie cu aceşti neciopliţi scribuleţi. Cu dragoste de frate, Iancu”.

Delavrancea îl sfătuieşte să depună o plângere Preşedintelui Curţii cu Juraţi de Ilfov pentru “defăimare şi calomnie adăugând la înjurăturile triviale ce mi se adresează şi afirmaţiunea că am furat una din operele mele după o lucrare dramatică a unui posibil închipuit autor maghiar Kemeny Istvan” alăturând cele două numere ale revistelor, în felul acesta deschizându-se un proces împotriva autorului articolelor publicate şi a directorului revistei.

Dosarul Caragiale-Caion

Artişti, scriitori, actori ai Teatrului Naţional, boieroaice din protipendada românească, precum şi prietenii celor doi asistă la proces. Neavând dovezi clare decât titlul piesei maghiare scris pe o copertă, Th. Stoenescu îl suspendă pe Caion din redacţie.

Curtea a fost prezidată de domnul consilier de Curte G. Flaişlean. La apelul nominal s-au prezentat inculpaţii: Const. Al. Ionescu asistat de avocaţii Otetelişanu, Ionescu, Mitescu, Băileanu şi inculpatul Stoenescu asistat de avocaţii Şonţu şi Moldoveanu. Ca parte civilă, I.L.Caragiale a fost asistat de avocaţii: Barbu Delavrancea şi Petre Grădişteanu.

La primul termen pentru judecarea procesului, grefierul a înaintat Curţii o cerere spre amânarea procesului din motive medicale. În certificatul medical, Caion suferea de „gripă cu formă nervoasă”. I se ceruse să aducă forma legalizată a traducerii şi, pentru că n-o avea, recurge la actul medical. Traducerea a adus-o Barbu Delavrancea.

Tot atunci, avocatul lui Th. Stoenescu cere ca procesul să nu se amâne deoarece clientul său doreşte să fie judecat, depunând câteva foi prin care aducea argumente despre cum a fost indus în eroare de către Caion, tocmai ca să publice în revista sa acele articole calomniatoare la adresa lui Caragiale.

Prin Procesul verbal de şedinţă, 21 din 11 martie 1902, Th. Stoenescu a fost scos din cauză, dispunându-se ca inculpatul C.A. Ionescu Caion să fie judecat în contumacie (absenţă nejustificată). A urmat memorabila pledoarie a lui Barbu Delavrancea în susţinerea lui I.L.Caragiale.

Prin decizia nr. 12 din 11 martie 1902 juraţii îl condamnă pe inculpat la trei luni închisoare, 500 lei amendă şi 10.000 lei despăgubiri civile; trebuie să-i plătească părţii civile, Ion Luca Caragiale, în termen de 15 zile, 10 000 lei daune de interese.

Judecat în lipsă, Caion face recurs. Procesul se reia în iunie a aceluiaşi an. O comisie formată din 12 judecători şi un preşedinte deschide şedinţa. La apelul nominal, Caragiale este reprezentat de Barbu Delavrancea, iar Caion de către avocaţii: G. Danielopolu, N. Mitescu, M. Băileanu şi I-Tanoviceanu.

Caion îl acuză în continuare pe Caragiale că a plagiat pentru că “domnul Caragiale m-a insultat prin «Moftul român» toată vara şi eu am vrut să mă răzbun” – ceea ce nu fusese adevărat. Pentru ca farsa să fie completă, Caion aduce nişte foi tipărite cu litere chilirice ca dovadă evidentă a calomniei, reprezentând textul plagiatului. Avocatul Danielopolu: „cei care copiază ajung la Academie, la Universitate, deputaţi, senatori etc. Convingerea noastră e că dl. Caragiale a copiat.”

În acelaşi timp, apare la bară, ca să apere calomniatorul, o somitate a vremii, profesorul Tanoviceanu, un adevărat Justinian al dreptului penal român, instigat de Macedonski.

Prin procesul verbal al audienţei Curţii, Instanţa, după dezbateri de două zile, a luat în considerare Ordinul prescris de art. 227 cod penal, aducând verdict de achitare pentru inculpat. În urma acestui verdict, Preşedintele Curţii pronunţă achitarea lui Caion faţă de condamnarea inculpatului, aşa cum s-a întâmplat la primul proces. Marele dramaturg, trist, dar generos, a afirmat: „Bine că l-a achitat! Nu vreau răzbunare, nici câştig moral. Am avut satisfacţia dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decât ca pe o impertinenţă”.

Totul este posibil în justiţia română, chiar să se facă uneori şi „dreptate”. Lovit în plin de decizia de achitare a lui Caion, autorul “Năpastei” se exilează la Berlin de unde-i scrie bunului său prieten Vlahuţă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe nedrept. Nu dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimit. Semnat: Iancu.”

(Sursa: Biblioteca marilor procese, an I – mai –iulie, nr. 4-5, 1924; Procesul Caragiale Caion)

Scrisoare către Moșu'...

 

Se apropie sărbătorile de iarnă. Și, deși nu mai sunt de mult timp un copil decât în suflet, știu că trebuie să vii cu cadouri.

Momentan știu că te numești Moș Nicolae. Și ar trebui să vii pe furiș, în toiul nopții, să lași câteva cadouri in ghetuțele lăsate pe hol, la intrarea în casă. Preferi să o faci discret, fără să te vadă nimeni, fără să te audă nimeni... Fără să te simtă nimeni în nici un fel posibil. Și asta pentru că știi că un bine se face pur și simplu fără să spui la nimeni altcineva.

A trecut ceva timp de când nu am mai primit un cadou: destul de mulți ani. Și atunci știu că te-au îndrumat șefii mei cum și ce să aduci, chiar dacă era doar o agendă și un pix. Au fost bune și acelea; încă le mai am pe undeva, au fost doar două sau trei. Au fost bune în ideea că va veni o vreme când va fi trebuit să îmi organizez cumva propria-mi viață. Căci cu timpul te-ai făcut că uiți să-mi faci o bucurie de sărbători, chiar dacă sufletul meu de copil își dorea o atenție cât de mică. Să fie ceva, chiar simbolic, dar să fie un cadou, chiar neîmpachetat și fără funda de rigoare.

A trecut ceva timp și cred că ar trebui să te gândești că aștept încă din tot sufletul meu de copil să-mi aduci ceva. Poate tot o agendă și un pix ca pe vremuri. Sunt simbolice, nu costă mult și sunt utile pentru a-mi organiza viața; sunt suficiente pentru conturarea unor planuri de lucru, de activitate, pe o durată mai scurtă sau mai lungă.

Sau... Știi că nu mă omor după cafea. Dar că sunt băutoare înveterată de ceai. Și ai putea să-mi aduci un dispozitiv pentru infuzarea frunzelor uscate de ceai pentru a prepara băutura preferată. Și ce poate fi mai plăcut într-o zi dar mai ales într-o seară lungă de iarnă să pot sta cu cana de ceai fierbinte și tare pe masă și să mă cufund într-un hobby, fie că este lectura unei cărți sau vizionarea serialelor preferate.

Sau ... Cine știe? Poate că într-o zi mă ia cu dor de ducă și mi-ar prinde bine o trusă de călătorie: rucsac, busolă, binoclu sau lunetă și un jurnal de călătorie în care să-mi consemnez toate peripețiile și să le împărtășesc celorlalți sau să le păstrez o vreme doar pentru mine. Și știi de ce? Pentru că părinții mei, pe care i-aș mai fi vrut alături, au fost la fel de pasionați de călătorii și mi-au transmis aceeași pasiune și mie.

De idei de cadouri știi că nu duci lipsă. Și nici de cadourile propriu zise. Bani să ai că le poți cumpăra de oriunde, cu dedicație specială sau fără, așa... pur și simplu. Și chiar dacă tu, Moș Nicolae, nu le poți duce, poate fratele tău, Moș Crăciun, le poate duce în sania sa trasă de renii lui năzdrăvani care zboară peste tot in lumea asta mare, ducând cadourile mult așteptate tuturor copiilor și mai ales tuturor celor cu suflet de copil care încă mai cred în minunile basmelor.

Și știi ceva, Moș Nicolae? Te mai rog câteva lucruri.

În primul rând nu-i uita pe toți colegii mei, de acum și de altădată. Cu siguranță și ei își așteaptă cadourile care nu au mai venit de mult timp. Și cu siguranță ai puterea să pătrunzi in gândurile lor și să afli tot ce și-ar dori pentru ei și pentru toți cei dragi lor. În primul rând adu-le multă sănătate și putere de muncă pentru a rezista mai departe la toate provocările vieții. Plus multă pace în suflet și multe gânduri bune.

În al doilea rând, la fel de important, nu-i uita pe șefii mei de acum și de odinioară. Cu siguranță nu mi-au vrut decât binele, tot binele din lume. Adu-le și lor toate cadourile pe care ar fi vrut să le primească, dar mai ales adu-le cadourile pe care ar fi vrut să le dăruiască tuturor angajaților, fie ei colegi sau mai ales subordonați. Cu siguranță că le vor folosi cândva în viață. Și adu-le totodată multe gânduri bune și multă putere de muncă pentru a-și putea desfășura în continuare activitatea.

Mi-e dor de voi, dragi moși: mi-e dor de tine, Moș Nicolae, mi-e dor de tine, Moș Crăciun. Îmi amintesc că în copilărie îmi aduceați multe, foarte multe cărți de povești. Cărți pe care le-am iubit atât de mult încât, chiar după mulți ani după ce am rămas fără ele, le-am căutat și mi le-am luat înapoi pe toate câte le-am găsit. Asta pentru că am iubit atât de mult poveștile încât le citesc și acum cu tot atâta plăcere ca și altădată. Dar și pentru că am crezut că poveștile trebuie să rămână în continuare mereu doar in cărți și să avem siguranța că vor rămâne doar acolo și nu ne vom trăi viețile de zi cu zi de parcă ar fi doar o poveste de nerealizat.

Articol scris pentru SuperBlog 2025