$¢$

 💕Povestea de dragoste dintre LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ şi MITICĂ POPESCU nu are ingredientele cu care ne-am obişnuit până acum, adică pasiune, certuri şi reîntoarceri furtunoase....    

  Dimpotrivă, istoria acestor doi oameni s-a bazat pe o iubire caldă şi pe o camaraderie cum rar s-au întâlnit....

     Este un subiect care l-a răscolit pe MITICĂ POPESCU, tocmai pentru ca nimeni nu i-a mai cerut să cotrobăie în cufărul cu amintiri. Nu i-a fost uşor să îşi adune gândurile şi a avut nevoie să tragă cu sete din ţigara, pentru a-şi limpezi sufletul.....

„Eram actor la Teatrul din PIATRA-NEAMŢ când am fost anunţat că s-a eliberat un loc la Teatrul Mic din BUCUREŞTI. Era în anul 1973, iar eu încă îmi căutam drumul, chiar dacă aveam 37 de ani.” 

     Destinul a vrut ca actorul să fie distribuit alături de LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ în spectacolele „DUPĂ CĂDERE" şi „STÂLPII SOCIETĂŢII ”. În scurt timp, MITICĂ POPESCU a fost cooptat în grupul de prieteni ai LEOPOLDINEI, din care făceau parte ILEANA DUNAREANU sau MIHAI DOGARU, fostul soţ al DANEI DOGARU. 

      Cum era şi normal, în primul an, intre POLDI şi MITICĂ a existat doar o amiciţie, având în vedere că mergeau împreună în turnee, unde s-au cunoscut mai bine. Până în acest punct, nu au fost efluviuni sentimentale, ci doar discuţii despre oameni, întâmplări cotidiane sau cariera.  

    💕 Încet-încet, în sufletele celor doi actori se strecura timid iubirea, o iubire târzie care venea să răsplătească puterea răbdării singurătăţii.....

„Ne făcea plăcere să ne întâlnim doar noi doi, fără prieteni, şi stăteam ore întregi într-un restaurant până la ora închiderii. Fără declaraţii banale, pompoase, am simţit amândoi că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Am realizat că o iubesc pe POLDI atunci când a trebuit să fie internată timp de o lună şi jumătate la FUNDENI, din cauza unei peritonite....😢

 O vizitam în fiecare zi, îi duceam de mâncare şi stăteam cât mai mult posibil lângă ea. Şi acum îmi mai aduc aminte că m-a rugat să-i fac rost de o casetă cu DEMIS ROUSSOS. I-am îndeplinit dorinţa şi m-am bucurat de bucuria ei.”

    După externare, LEOPOLDINA i-a cerut lui MITICĂ să se mute împreună. Colegii ştiau că ei trăiesc o poveste de dragoste, însă nimeni nu le-a cerut amănunte, deoarece POLDI şi MITICĂ erau doi oameni deosebit de discreţi în ceea ce priveşte viaţa lor particulară. 

    S-au căsătorit la trei luni după cutremurul din martie 1977. Ca o ironie a sorţii, în ziua cununiei, pe 2 iunie, MITICĂ POPESCU a trebuit să fie prezent la spectacolul „CÂNTAREA ROMÂNIEI ”. 

Viitoarea soţie l-a aşteptat două ore la Starea Civilă din PIAŢA AMZEI, alături de un unchi şi doi colegi. Într-un final, actorul a venit transpirat, dar fericit că îşi îndeplineşte visul...În acelaşi an, la FOCŞANI, şi-au petrecut Revelionul la casa părinţilor LEOPOLDINEI. Tatăl actriţei, preot, i-a cununat religios în acea noapte... MITICĂ POPESCU avea 40 de ani, iar LEOPOLDINA BĂLĂNUŢA, 42 de ani....

Se pare că timpul nu a vrut să ţină cu aceşti oameni a căror dragoste a fost pe cât de puternică, pe atât de discretă..... 

Din nefericire, LEOPOLDINA BĂLĂNUŢA era o fire bolnăvicioasă.....inainte de a-l cunoaşte pe MITICA POPESCU, regretata actriţa suferise şase operaţii.... De altfel, cei doi s-au căsătorit atât de târziu, deoarece marea doamna a teatrului românesc a ezitat să facă acest pas, spunându-i lui MITICĂ: „Nu are rost să te înhami la o căruţă stricată”. 

    În acea perioadă, LEOPOLDINA făcea parte din distribuţia piesei „BATISTA PE DUNĂRE ”. Dramatismul destinului a făcut să fie internată cu diagnosticul ocluzie intestinală.... 😢Aflat lângă iubita sa în timp ce era transportata spre sala de operaţie, MITICĂ POPESCU a fost zguduit de cuvintele triste ale soţiei sale: 

„Tu ştii că ar fi trebuit să fiu la spectacol. Ei bine, Dumnezeu a vrut ca acum să merg la un alt spectacol, mult prea dureros pentru mine”..... 

Finalul acestei poveşti de iubire este cutremurător şi ne duce cu gândul la efemeritatea fiinţei umane....😢💕

Pe 14 octombrie 1998, cei doi soţi au urmărit meciul de fotbal UNGARIA - ROMÂNIA şi s-au enervat cumplit când spectatorii maghiari au fluierat imnul de stat al ROMÂNIEI.... 

După încheierea partidei, într-o efuziune sufletească, LEOPOLDINA i-a mărturisit actorului: „Te iubesc atât de mult, încât aş vrea să mori înaintea mea”. 

     LEOPOLDINA ar fi vrut să-i supravietuieasca, pentru a fi ea cea care să jelească. După care LEOPOLDINA i-a cerut ceva de mâncare şi apoi şi-a aprins o ţigară..... La scurt timp a acuzat dureri stomacale foarte mari.... La miezul nopţii, MITICĂ POPESCU îşi transportă soţia la Spitalul de Urgenţă. Imediat, medicii i-au făcut o ecografie, iar după paloarea feţei lor actorul şi-a dat seama că soţia să se afla într-o stare foarte gravă....😢

     Chiar în acea noapte, LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ a fost operată, pentru ca în dimineaţa zilei de 14 octombrie, la ora 7:00, marea actriţa a murit.....😢

Ultima conversaţie, MITICĂ POPESCU şi LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ au avut-o despre ochelarii şi verigheta actriţei.

 Tocmai de aceea, MITICĂ POPESCU a considerat ca aceste două obiecte trebuie să o însoţească în mormânt.....

    Deoarece LEOPOLDINA a debutat la Teatrul Mic cu piesa „PRIMA ÎNTÂLNIRE ”, colegii au ţinut ca sicriul să fie depus pe scenă, într-un semn de respect faţă de memoria lui POLDI. 

Când trupul neînsufleţit a fost scos de pe scena pe care a slujit-o cu sfinţenie, lumea s-a ridicat în picioare şi a început să aplaude. 

    Pe CALEA VICTORIEI, o ţigancă, de la care actriţa obişnuia să cumpere flori, a aruncat un braţ de trandafiri, un gest emoţionant din partea unui om simplu care cu siguranţă nu a trecut pragul teatrului. 

De asemenea, pe tot traseul până la cimitir, oamenii se opreau, bărbaţii îşi scoteau pălăriile şi aplaudau. 

Pentru ca Patriarhul TEOCTIST nu a putut fi prezent la ceremonia funerară, şi-a cerut scuze şi a trimis să oficieze slujba pe unul dintre vicarii săi.

     MITICĂ POPESCU şi LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ nu s-au căsătorit în biserica pentru că le-a fost jena să mai facă pe tinerii însuratei. El avea 40 de ani, iar ea, 42. 

Au acceptat să-i cunune tatăl LEOPOLDINEI, chiar în casa în care a copilărit actriţă. 

„Ne-a fost jenă de vârsta noastră. 

Pentru dragoste nu contează vârsta, dovada că am stat împreună 25 de ani, dar lumea te mai judecă. 

M-am înţeles foarte bine cu LEOPOLDINA. 

Eu făceam piaţa, iar ea gătea. 

Ei îi plăcea să pescuiască, mie nu. 

Dar am mers în Delta zece ani. 

Nu avem copii, pentru ca ea nu putea să rămână însărcinată. 

Plus că, nouă, actorilor, ne este foarte greu să creştem şi o floare, la programul pe care-l avem."

CONSIDERAȚIE ȘI RESPECT!

$$$

 Găsesc biletul în buzunarul paltonului vechi al lui tata când sorteaz hainele lui după înmormântare. E un bilet de tren, îngălbenit, datat 15 martie 1989, București-Timișoara, clasa a doua, un bilet pe care nu-l mai poate folosi nimeni pentru că trenul ăla a plecat acum treizeci și cinci de ani și tata a murit acum trei zile la șaptezeci și doi de ani și eu sunt aici, în apartamentul lui gol, hotărând ce să păstrez și ce să arunc.

Am patruzeci și unu de ani, lucrez ca și profesor de istorie la un liceu din București, și credeam că știu tot ce era de știut despre tatăl meu — Ioan Munteanu, profesor universitar de matematică, om liniștit care și-a trăit viața între cărți și table și studenți, văduv de cincisprezece ani de când mama a murit, pensionar care își petrecea zilele citind și rezolvând probleme de matematică pentru plăcere.

Dar biletul ăsta mă face să mă întreb. De ce ar fi păstrat tata un bilet de tren din 1989 în buzunarul unui palton pe care nu l-a mai purtat de ani de zile? Era ceva special în data aia? Ceva ce eu nu știu?

Verific pe telefon. 15 martie 1989. Cu patru luni înainte de începutul revoluției. România era încă sub Ceaușescu. Ce făcea tata în Timișoara atunci?

Mă duc la biblioteca lui, la raftul cu jurnale personale pe care le-a ținut toată viața. Găsesc jurnalul din 1989. Deschid la martie. Citesc intrarea din 15 martie:

"Azi plec la Timișoara. Nu pot să-i spun Mariei adevărul. Dacă află, ne pune pe toți în pericol. E mai bine așa. Mă întorc mâine. Sau deloc."

Mă opresc. Ce înseamnă "sau deloc"? Ce adevăr nu putea să-i spună mamei?

Continui să citesc:

"Am făcut ceea ce trebuia făcut. Am predat documentele. Acum ei au dovezile. Dacă totul merge bine, poate schimbăm ceva. Dacă nu... cel puțin am încercat."

Documente? Dovezi? Despre ce vorbește?

Mă întorc la cutia cu hainele lui. Caut în toate buzunarele. În buzunarul interior al aceluiași palton găsesc altceva — un plic mic, sigilat cu ceară roșie, niciodată deschis. Pe plic, scris cu cerneală neagră: "Pentru Andrei. Deschide doar dacă ajunge ziua."

Andrei. Ăsta-s eu.

Rup sigiliul. Deschid plicul. Înăuntru, o scrisoare scrisă de mâna lui tata, datată 14 martie 1989:

"Andrei,

Dacă citești asta, înseamnă că am murit fără să-ți spun adevărul. Îmi pare rău.

În 1989, am fost parte dintr-o rețea clandestină care colecta dovezi împotriva regimului Ceaușescu. Eram profesori, medici, ingineri — oameni obișnuiți care voiau schimbare. Am documentat abuzuri, crime, corupție. Am predat documentele către contact în Timișoara, sperând că vor ajunge în Occident.

Nu au ajuns. Contactul nostru a fost prins. Tortiură. Închisoare. Moarte.

Eu am scăpat pentru că nimeni nu știa că fusesem acolo. Am ars toate dovezile. Am tăcut. Am trăit cu vinovăția că am supraviețuit în timp ce alții au murit.

După revoluție, am vrut să mărturisesc. Dar ce rost avea? Oamenii erau morți. Adevărul nu-i putea învia.

Așa că am tăcut în continuare. Am trăit viață normală. Am fost tată, bunic, profesor. Dar în fiecare noapte, mă gândeam la ei. La cei care au murit din cauza curajului lor.

Tu meriți să știi adevărul. Tatăl tău nu a fost omul liniștit și plicisitor pe care îl știai. A fost un laș care a supraviețuit ascunzându-se.

Îmi pare rău.

Tata"

Rămân cu scrisoarea în mână, simțind cum realitatea se schimbă în jurul meu. Tatăl meu, omul pe care l-am considerat mereu plictisitor, predicibil, lipsit de curaj, fusese de fapt parte dintr-o rețea de rezistență împotriva dictaturii. Și se considera laș pentru că supraviețuise.

Caut pe Google: "Rețea rezistență Timișoara 1989". Găsesc articole. Găsesc nume. Găsesc povestea unui grup de intelectuali prinși în martie 1989, torturați, condamnați. Unii executați. Alții morți în închisoare.

Și apoi găsesc ceva care mă face să-mi pierd respirația.

O fotografie dintr-un arhivă. Fotografie făcută de Securitate în 1988. Grup de oameni într-o cameră, la o masă, lucrând la documente. În colțul fotografiei, ușor neclar dar recognoscibil — tatăl meu. Tânăr, cu păr negru, ochelari, uitându-se la camera cu expresie speriată.

Sub fotografie, legendă: "Membri suspecți ai rețelei anti-stat. Fotografie de supraveghere, decembrie 1988."

Tatăl meu era pe lista Securității. Și a scăpat.

Dar cum?

Continui să citesc jurnalul. Găsesc o intrare din aprilie 1989:

"Ofițerul m-a sunat azi. A zis că știe. A zis că are dovezi. Dar îmi oferă un deal — tac, dispar, nu mai particip la nimic, și el uită că m-a văzut vreodată. Altfel, închisoare. Sau mai rău.

Am acceptat. Sunt un laș. Dar vreau să trăiesc. Vreau să-mi văd fiul crescând.

Îmi iert alegerea? Nu știu. Probabil că nu."

Tatăl meu a făcut un deal cu Securitatea. A trădat rețeaua pentru a supraviețui.

Sau a supraviețuit pentru că a tăcut.

Sau a tăcut pentru că a fost șantajat.

Nu știu ce e adevărul complet. Dar știu că omul pe care l-am cunoscut toată viața — omul liniștit, omul care nu vorbea despre politică, omul care părea că nu-l interesa nimic în afară de matematică — a fost de fapt un om care a trăit cu o povară teribilă toată viața lui.

Și acum eu știu.

Și nu știu ce să fac cu informația asta.

Îl admir pentru curaj? Îl condamn pentru trădare? Îl înțeleg pentru supraviețuire?

Nu știu.

Dar țin biletul în mână — biletul îngălbenit din 15 martie 1989 — și realizez că fiecare om are o poveste ascunsă. Chiar și tatăl meu plictisitor.

$$$

 Vecina de jos plânge în fiecare noapte la ora trei. O aud prin tavanul subțire al blocului construit în anii '80, când economia plana și calitatea construcțiilor era ultimul lucru care conta, și acum, la șaizeci și opt de ani, stând în patul meu la etajul patru exact deasupra apartamentului ei de la etajul trei, o aud plângând — un plâns încet, sugrumat, care durează vreo cincisprezece minute și apoi încetează brusc, ca și cum ar fi pornit și oprit la comandă.

Nu știu cine e femeia. Nu ne-am vorbit niciodată. Am văzut-o ocazional în scară — femeie în jur de șaptezeci de ani, mică, subțire, păr alb, mereu îmbrăcată în negru, mereu cu capul plecat, mereu grăbită să intre în apartamentul ei și să închidă ușa în urma ei. În cei cinci ani de când locuiesc în blocul ăsta, nu am schimbat niciodată mai mult de un salut politicos cu ea.

Dar plânsul ei nocturn m-a făcut curioasă. De ce plânge în fiecare noapte la aceeași oră? Ce s-a întâmplat la ora trei care o face să se trezească și să plângă cu o regularitate de ceas?

Într-o dimineață, o întâlnesc în lift. Suntem doar noi două. Ea stă în colț, privind podeaua. Eu stau în celălalt colț, privind-o pe ea.

„Bună ziua," spun eu.

„Bună ziua," răspunde ea fără să ridice privirea.

Liftul coboară încet. La etajul doi, apas butonul de oprire. Liftul se oprește. Ea ridică privirea, surprinsă.

„Scuzați-mă," spun eu. „Știu că poate vi se pare ciudat, dar... locuiesc deasupra dumneavoastră. Și... vă aud plângând în fiecare noapte. La ora trei. Și mă întrebam... sunteți bine?"

Ea mă privește lung. Ochii ei sunt obosiți, roșii, bătrâni.

„Nu sunt treaba dumneavoastră," spune ea în cele din urmă.

„Știu. Dar dacă aveți nevoie de ajutor..."

„Nu am nevoie de ajutor."

„Atunci de ce plângeți?"

Ea tace. Apoi, brusc, începe să vorbească.

„Plâng pentru că la ora trei dimineața, pe 15 noiembrie 1987, fiul meu s-a sinucis. Avea douăzeci și doi de ani. S-a aruncat de pe bloc. A murit în fața mea. Și în fiecare noapte, la ora trei, mă trezesc și îmi amintesc."

Rămân fără cuvinte.

„Îmi pare atât de rău," reușesc să spun.

„Nu vă pare rău. Nu ați făcut nimic. Nimeni n-a făcut nimic. Asta e problema."

„Ce înseamnă asta?"

Ea apasă butonul pentru parter. Liftul pornește din nou.

„Înseamnă că fiul meu a murit pentru că oamenii ca dumneavoastră nu au făcut nimic când era nevoie."

Liftul ajunge la parter. Ea iese fără să se uite înapoi.

Nu pot să scot conversația din minte. Ce a vrut să spună? De ce a murit fiul ei? Și de ce spune că e vina oamenilor ca mine?

O săptămână mai târziu, bat la ușa ei. Deschide. Mă privește fără surpriză, ca și cum s-ar fi așteptat.

„Da?"

„Vreau să știu," spun eu. „Vreau să știu ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastră."

Ea ezită. Apoi deschide ușa mai larg.

„Intră."

Apartamentul ei e mic, înghesuit, plin de fotografii. Pe fiecare perete, pe fiecare raft, pe fiecare masă — fotografii cu același băiat. Copil. Adolescent. Tânăr. Zâmbind. Serios. Jucându-se. Studiind. O viață întreagă condensată în sute de fotografii care acoperă fiecare suprafață disponibilă.

„Ăsta e el," spune ea, arătând spre o fotografie mare înrămată pe perete. „Andrei. Fiul meu."

„Era frumos," spun eu.

„Era inteligent. Excepțional. A terminat liceul cu media zece. A intrat la Politehnică cu nota maximă. Avea viitor. Avea tot."

„Ce s-a întâmplat?"

Ea se așază pe canapea. Îmi face semn să mă așez și eu.

„În 1987, România era iadul pe pământ. Ceaușescu. Foame. Frig. Teroare. Andrei făcea parte dintr-un grup de studenți care distribuiau manifeste anti-regim. Nimic violent. Doar cuvinte. Adevăr scris pe hârtie."

Ea se oprește, respirând greu.

„Au fost prinși. Securitatea i-a luat pe toți. I-au torturat. I-au amenințat. Andrei a fost eliberat după trei zile, dar nu mai era același. Era speriat. Paranoia. Spunea că îl urmăresc. Că o să-l omoare."

„Și?"

„Și pe 15 noiembrie, la ora trei dimineața, a ieșit pe balconul de la etajul șase și s-a aruncat. A aterizat în fața blocului. Am ieșit și l-am găsit. Încă viu. M-a privit. A încercat să spună ceva. Apoi a murit în brațele mele."

Lacrimile îi curg pe față.

„Toată lumea a zis că e suicid. Securitatea a spus că era instabil psihic. Au închis cazul. Nimeni n-a investigat. Nimeni n-a pus întrebări. Vecinii și-au văzut de treaba lor. Colegii lui au tăcut. Profesorii au tăcut. Toată lumea a tăcut."

„Dar... dumneavoastră credeți că nu a fost suicid?"

Ea mă privește direct în ochi.

„Andrei era la etajul patru. Apartamentul nostru. Nu aveam acces la etajul șase. Ușa era închisă. Cum a ajuns acolo?"

Simt un fior pe șira spinării.

„Securitatea l-a dus acolo. L-a aruncat. Și au făcut să pară suicid. Dar nimeni nu vrea să audă asta. Nici atunci. Nici acum."

„De ce nu ați spus nimic?"

„Am încercat. Am mers la poliție. Mi-au spus să tac. Am mers la ziar. Mi-au închis ușa în față. Am mers la vecinii care au auzit zgomote în noaptea aia. Toți au spus că nu au auzit nimic. Toți au tăcut. Pentru că tăcerea e sigură. Adevărul te ucide."

Tăcem amândouă.

„După revoluție," continuă ea, „am încercat din nou. Am cerut deschiderea dosarului. Mi-au spus că dosarul a fost pierdut. Nu există probe. Nu există martori. Nu există nimic."

„Îmi pare atât de rău."

„Nu vreau să vă pară rău. Vreau să știți. Vreau ca cineva să știe că fiul meu nu s-a sinucis. Că a fost asasinat. Și că toată lumea a știut și nimeni n-a făcut nimic."

Mă ridic să plec. La ușă, mă întorc.

„De ce mi-ați spus mie?"

Ea zâmbește trist.

„Pentru că ați întrebat. În treizeci și șapte de ani, sunteți prima persoană care a întrebat."

Plec din apartamentul ei cu inima grea.

Noaptea următoare, la ora trei, o aud din nou plângând.

Dar de data asta, plâng și eu.

Pentru Andrei. Pentru mama lui. Pentru toți cei care au murit și ale căror povești au fost îngropate în tăcere.

În săptămâna următoare, încep să cercetez. Caut dosare vechi. Caut articole din 1987. Caut orice informație despre grupul de studenți din care făcea parte Andrei.

Găsesc ceva. Un articol într-un ziar mic, arhivat. "Student găsit mort în fața blocului. Suicid. Familia devastată."

Dar găsesc și altceva. O listă. O listă cu nume. "Membri suspecți ai grupului anti-stat, noiembrie 1987."

Pe listă: Andrei Popescu. Și alți zece studenți.

Caut ce s-a întâmplat cu ceilalți. Șapte au supraviețuit. Trei au murit în "accidente" în lunile următoare.

Andrei a fost primul.

Scriu totul într-un articol. Îl trimit către ziarele mari. Către televiziuni. Către site-uri de investigație.

Niciunul nu răspunde. Sau răspund cu "Nu e de actualitate." "Nu avem dovezi." "E prea controversat."

Dar un site mic de istorie recentă publică. Articolul se numește: "Studenții pierduți ai lui 1987: Andrei Popescu și moartea care nu a fost suicid."

Nu schimbă nimic. Nu aduce justiție. Dar aduce adevărul la lumină.

Printez articolul. Cobor la etajul trei. Bat la ușa vecinei.

Ea deschide. Îi întind articolul.

„Ce e asta?"

„Citește."

Ea citește. Lacrimile îi încep să curgă. Dar de data asta, nu sunt doar lacrimi de durere. Sunt lacrimi de ușurare.

„Mulțumesc," șoaptește ea. „Mulțumesc că ați crezut."

„Cu plăcere."

„Poate acum pot să dorm," spune ea.

În noaptea următoare, la ora trei, aștept să o aud plângând.

Dar nu aud nimic.

Tăcere completă.

Și sper că, în sfârșit, după treizeci și șapte de ani, ea doarme în pace.

$$$

 Când a intrat în magazin, toți s-au întors spre el.

Avea paltonul ud, pantalonii plini de noroi și o plasă ruptă din care se vedeau trei pâini calde.

„Nu e al nostru”, a șoptit una dintre vânzătoare.

El s-a apropiat de tejghea.

— Cât costă untul?

— Douăzeci și patru, domnule.

— Să-mi dați jumătate.

Toată lumea a râs. Dar el nu a schițat niciun gest. A scos o bucată de ziar din buzunar, a rupt-o în două și a pus banii acolo.

— Atât am, a zis calm. Restul… îl las la Dumnezeu.

Când a ieșit, vânzătoarea cea tânără a alergat după el.

— Luați tot pachetul. Nu pot să dorm dacă știu că v-am lăsat așa.

El s-a oprit, s-a uitat la ea lung, și a spus:

— Fata mea a murit acum doi ani. Avea ochii ca tine. Ține banii, nu-i pentru mine. E pentru pacea ta.

A plecat, lăsând urme adânci în zăpada murdară.

Câteva ore mai târziu, în fața bisericii din sat, femeia care cerșea de ani de zile a primit de la el cele trei pâini.

— Ține, mamă. Am promis că azi nu mănânc singur.

A doua zi, s-a aflat că bărbatul locuia într-un vagon părăsit, la marginea gării. Pe pereți erau lipite desene făcute de o mână de copil.

Când polițiștii au venit să-l ducă la azil, l-au găsit dormind, cu o bucată de unt în palmă și o hârtie mototolită lângă el:

„Să nu uiți că binele făcut azi s-ar putea să-ți salveze sufletul mâine.”

$$$

 Taxiurile claxonau în spate, dar el nu s-a clintit.

Pe marginea drumului, o femeie în halat subțire încerca să ridice un sac de cartofi mai mare decât ea.

Radu o privea.

Mâinile ei tremurau, dar nu cereau nimic. Doar se lupta în tăcere cu plasa care se rupea fir cu fir.

El s-a uitat la pantofii lui de piele, la noroiul de pe asfalt, la semaforul care clipea.

Apoi s-a urcat înapoi în SUV-ul negru. Motorul a trosnit.

Prin oglindă, a văzut-o cum își trage sacul pe marginea drumului și se sprijină de un gard.

🔹 Zgomotul portierei trântite se topește în ecoul unei uși de sticlă.

În vila din Pipera, aerul mirosea a cafea scumpă și detergent.

Irina, soția lui, tastează pe laptop fără să-l privească.

— Ai adus chitanțele de la fundație?

— Da. Le semnează mâine.

— Perfect. Punem poza cu copiii din orfelinat. Și textul ăla: „Ajutor pentru bătrânii singuri din mediul rural.”

Pe ecran, fotografia lui: zâmbind larg, întinzând o pungă unei bătrâne.

Dar Radu știa că punga era goală. Era doar pentru poză.

S-a apropiat de geam. În reflexia sticlei, i-a apărut chipul femeii de dimineață.

Halatul spălăcit. Privirea aceea care nu cere, dar rușinează.

A tras draperia. Afară, ploua.

Noaptea, fumează în curte. Ploaia se prelinge de pe acoperiș.

Pe stradă trece o Dacie veche, cu o pătură în benă.

Sub ea, o siluetă mică.

Recunoaște mersul. Halatul. E aceeași femeie.

Se oprește la capătul străzii, la o baracă din tablă.

Trage sacul de cartofi înăuntru.

Un câine latră.

El aruncă țigara, dar flacăra rămâne lipită de ochii lui.

Câteva zile mai târziu, fundația îl trimite pe teren.

„Caută un loc autentic, cu oameni simpli. Să pară real.”

Ironia: adresa primită e chiar strada aceea.

Coboară din mașină cu fotograful. Casele par lipite cu noroi.

Femeia e în curte, spălând oale într-un lighean.

— Bună ziua, doamnă. Suntem de la fundația Inimă pentru România.

Ea ridică privirea.

— Nu vreau nimic. Am tot ce-mi trebuie.

Fotograful îi șoptește:

— Perfect decorul. Repede, până nu pleacă norii.

Radu scoate o sacoșă cu alimente din portbagaj și o întinde teatral.

— Luați, mamă, din partea noastră. Dumnezeu să vă ajute.

Femeia îl privește drept în ochi.

— Dumnezeu ajută, domnule. Dar oamenii?

Clic.

Fotograful prinde momentul.

Ea ia sacoșa, dar o lasă pe prag. N-o duce în casă.

Zilele următoare, fotografia devine virală.

„Un gest mic care schimbă o viață.”

Comentarii peste tot:

👉 Ce om minunat!

👉 Așa ar trebui să fim toți!

Irina zâmbește.

— Ai văzut? S-au dublat donațiile.

Radu se uită la ecran.

Chipul femeii, în prim-plan. Privirea ei nu zâmbește.

Parcă îl întreabă ceva. Ceva ce nu știe să răspundă.

Noaptea, deschide frigiderul, ia o sticlă de apă. Dar nu bea.

Pe ușa de sticlă, reflexia lui: costum, ceas, tăcere.

Și undeva în spate, imaginea acelei femei.

Merge înapoi pe strada de noroi.

Baraca e închisă. Poarta căzută.

Bate o dată. Apoi încă o dată.

Un vecin iese din curte.

— Femeia de aici?

— A murit azi-dimineață. Inimă. Era bolnavă, dar nu spunea la nimeni.

Tăcere. Doar vântul.

Prin geamul spart se vede o masă mică, un sac de cartofi tăiat pe jumătate.

Lângă el, sacoșa lui. Neatinse.

Câteva zile mai târziu, fundația postează un clip:

🎥 „În memoria doamnei Maria, femeia care ne-a învățat demnitatea.”

Imagini alb-negru. Muzică tristă.

Chipul lui Radu, în centru. Zâmbind fals.

El închide telefonul.

Inspiră adânc. Simte o greutate în piept.

Rușine, nu durere.

A doua zi merge la sat.

Bisericuță mică, albă, cu lemn crăpat.

Aprinde o lumânare.

Lângă el, un copil desculț.

— Era bună tanti Maria, zice copilul. Îmi dădea mere.

Apoi îl privește în ochi:

— A zis că și dumneata e om bun. Doar că ai uitat cum e să fii.

Radu tace.

Scoate plicul cu banii fundației și îl lasă pe treptele bisericii.

Fără nume. Fără poze.

Pe drumul de întoarcere, plouă din nou.

Noroiul i se lipește de pantofi.

Pe margine, un sac mic de cartofi, uitat acolo.

Se oprește, îl ridică. Îl pune în portbagaj.

Nu știe de ce.

Pornește motorul, dar nu dă drumul ștergătoarelor.

Lasă ploaia să-l ascundă.

În oglindă, drumul dispare încet.

Pe banchetă, un fir de pământ cade pe tapițeria albă.

Nu-l șterge.

$$$

 Ușa de metal s-a trântit în spatele lui cu un ecou rece.

Ion a rămas o clipă nemișcat, cu haina strânsă la piept. Mirosul de spital vechi — clor, praf, transpirație — i-a urcat în nări și l-a făcut să clipească repede, ca și cum ar fi vrut să uite unde e.

„Vizitatorii au voie doar zece minute”, i-a spus asistenta fără să-l privească, scriind ceva pe o foaie pătată de cafea.

El a încuviințat, tăcut. Zece minute — după treizeci de ani.

Coridorul era lung, luminat de neoane tremurătoare. Pe pereți, vopseaua scorojită cădea în fâșii subțiri, ca pielea veche. Dintr-o cameră se auzeau tuse, din alta un aparat care piuia ritmic. Ion mergea încet, ținând în mână o pungă de plastic. În ea, o portocală, o cutie de bomboane și o poză înrămată.

S-a oprit în dreptul camerei 17. Pe ușă scria: „Pacienți cronici – acces restricționat”. A bătut de două ori, apoi a intrat.

Pe patul din colț, o femeie slabă, cu părul alb și ochii închiși, respira greu.

Ion s-a apropiat fără zgomot.

— Mamă…

Femeia nu a reacționat. A ridicat mâna tremurând și i-a atins obrazul fără să deschidă ochii.

— Ți-ai adus aminte, a murmurat ea. Credeam că nu mai vii.

El s-a așezat pe scaunul de lângă pat.

— Am avut treabă, mamă. Muncă multă.

— Treabă... Muncă... Asta zici de treizeci de ani.

Ion și-a strâns pumnii în poală. În spatele lui, geamul crăpat lăsa vântul să intre în șoapte.

Pe noptieră, o cană fără toartă, un ceas digital, o Biblie și o bucată de pâine uscată.

— Ți-am adus portocale, a zis el. Ți le plăceau mereu.

Ea a zâmbit slab.

— Acum nu mai pot mesteca. Dar miroase frumos.

S-au privit fără cuvinte. În privirea ei era o blândețe ciudată, care nu lăsa loc de reproșuri, deși tăcerile dintre ei erau mai grele decât aerul din salon.

Când a ieșit, asistenta l-a oprit pe hol.

— Domnule, femeia aceea n-are pe nimeni. Ați putea să veniți mai des, e singură.

Ion s-a întors și a privit înapoi spre ușă.

— O să vin.

— A zis că mai are un fiu. Ați ști ceva de el?

Ion a înlemnit.

— Un fiu?

— Da. Cică l-a dat la stat când era mic. Nu mai știe nimic de el.

El a dat din cap, mecanic.

— Nu… n-am auzit.

Și a plecat.

Trei zile mai târziu s-a întors, cu un buchet de flori ieftine. Femeia dormea. Pe pervaz, razele de soare desenau forme lungi peste cearșaful albastru.

Ion s-a așezat și a scos poza din pungă.

În ea, doi copii mici — un băiat și o fată — stăteau într-o curte cu gard de scânduri.

Ea s-a trezit încet.

— Ce e acolo?

— Noi, mamă. Eu și frate-miu. Ții minte?

— Țin. Dar nu mai știu care ești tu.

Ion a simțit un nod în gât.

— Eu sunt cel care a rămas.

— Nu. Tu ești cel care a plecat. Celălalt a rămas, zise ea și întoarse capul spre geam.

Când femeia a murit, nimeni nu a venit la înmormântare. Doar Ion, care a stat în ploaie cu mâinile în buzunar, fără să spună nimic.

După slujbă, preotul i-a dat un plic vechi, găsit în dulapul din salon.

Pe el scria: „Pentru fiul meu care s-a întors.”

Ion l-a deschis. Înăuntru, o scrisoare scurtă:

> „Dacă ai găsit asta, să știi că te-am iertat demult.

Dar să nu uiți — ai avut un frate.

L-au luat de la mine când erai mic. Spune-i că îl iubesc.

Îl chema Andrei.”

Ion s-a aplecat și a privit spre pământul reavăn. A scos din buzunar o hârtie mototolită: era cererea lui de adopție, semnată cu numele Andrei Petrescu.

A zâmbit amar.

După treizeci de ani, aflase că mama pe care venise s-o ierte… nu fusese, de fapt, mama lui.

$$$

 Nota de plată de la restaurant ajunge la masa noastră pe o tavă de argint, prezentată de chelneriță cu un zâmbet profesional, și eu știu deja înainte să o deschid că suma va fi șocantă pentru că am petrecut ultimele două ore privind meniul în care o supă costă treizeci de lei și un file mignon costă o sută cincizeci, prețuri pe care nu le-am văzut niciodată în viața mea de ospătar la un restaurant de cartier unde servim meniu zilnic pentru douăzeci de lei și considerăm că e scump.

Dar astăzi nu sunt ospătarul. Astăzi sunt clientul. Pentru că astăzi e ziua mea de naștere — cincizeci de ani — și fiica mea, Alexandra, m-a invitat la cel mai scump restaurant din București, "Le Grand", unde oameni îmbrăcați în costume de mii de euro mănâncă mâncare pe care o numesc "gastronomie" dar care arată ca trei bucăți minuscule aranjate artistic pe o farfurie uriașă albă.

"Tată, nu te uita la preț," mi-a spus ea când ne-am așezat. "E ziua ta. Comandă ce vrei."

Alexandra are douăzeci și opt de ani, lucrează în IT pentru o corporație americană, câștigă mai mult într-o lună decât câștig eu într-un an întreg, și locuiește într-un apartament modern din centru pe care îl consideră "modest" deși pentru mine pare un palat. Ea e ceea ce eu am visat să fiu când eram tânăr — educată, bogată, de succes. Eu sunt ceea ce am devenit — ospătar obosit care trăiește de la salariu la salariu.

Am comandat conservator. O supă, un fel doi simplu, apă minerală. Ea a comandat aperitiv, feluri principale elaborate, vin scump, desert. Eu m-am simțit inconfortabil toată cena, conștient de prețurile care se adunau, conștient că fiecare îmbucătură costă echivalentul unei zile de muncă pentru mine.

Acum, nota de plată. O deschid.

Total: 847 lei.

Opt sute patruzeci și șapte de lei pentru o cină pentru două persoane. Aproape jumătate din salariul meu lunar.

"E ok, tată," spune Alexandra, văzându-mi expresia. "Eu plătesc. E cadoul meu pentru ziua ta."

Ea scoate cardul — card de metal, negru, cu numele ei gravat — și îl pune pe tavă fără să se uite la suma.

Opt sute patruzeci și șapte de lei. Pentru ea, nimic. Pentru mine, o avere.

Chelneriița ia cardul. Revine cu chitanța. Alexandra semnează. Lasă bacșiș — o sută de lei. Bacșiș mai mare decât nota mea de întreținere lunară.

"Mulțumesc pentru seară," spun eu când ieșim. "A fost... special."

"Cu plăcere, tată. Meriți."

Mergem spre mașina ei — un Audi nou, negru, lucios. Urcăm. Ea conduce prin București, prin străzi pe care eu le-am umblat pe jos toată viața pentru că nu-mi permit mașină.

"Tată," spune ea brusc. "Vreau să-ți spun ceva."

"Da?"

"Îmi e rușine."

Mă uit la ea surprins. "De ce?"

"Pentru că eu trăiesc așa" — arată la mașină, la hainele ei scumpe — "și tu încă lucrezi ca ospătar la cincizeci de ani. Nu e corect."

"Alexandra, tu ai muncit pentru ce ai. Ai învățat, ai studiat, ai reușit. Eu sunt mândru de tine."

"Dar eu m-am întrebat adesea dacă tu ai renunțat la visurile tale ca să mă poți trimite la facultate. Dacă tu ai rămas ospătar pentru că toți banii tăi s-au dus în educația mea."

Tac. Pentru că are dreptate. Am renunțat. Am rămas.

"Tată, vreau să-ți ofer ceva," continuă ea. "Vreau să-ți deschid un restaurant. Un restaurant al tău. Te-am auzit vorbind toată viața despre cum ai vrea să ai propriul restaurant. Acum pot să-ți dau asta."

Rămân fără cuvinte. "Alexandra..."

"Am economisit. Am bani. Pot să investesc cincizeci de mii de euro. E suficient pentru un restaurant mic. Tu conduci. Tu angajezi. Tu faci meniu. Tu ești șeful. Nu mai ești ospătatul."

"Nu pot accepta."

"De ce?"

"Pentru că sunt banii tăi. Munca ta. Visul tău."

"NU!" spune ea, oprind mașina brusc pe o stradă laterală. "Visul MEU a fost posibil pentru că TU ai renunțat la visul TĂU. Acum e timpul să-l recapeți."

"Alexandra..."

"Tată, te rog. Lasă-mă să fac asta. Nu pentru tine. Pentru mine. Ca să nu mai port vinovăția."

Privesc pe fereastra. Strada e liniștită. Bucureștiul nocturn. Lumini. Viață care continuă.

Și realizez ceva: poate că acceptarea ajutorului nu e slăbiciune. Poate că e recunoaștere că ai crescut pe cineva destul de puternic și de generos să vrea să-ți întoarcă sacrificiul.

"Ok," spun în cele din urmă. "Dar cu o condiție."

"Ce condiție?"

"Tu ești parteneră. Nu investitoare. Parteneră. Cincizeci-cincizeci. Construim împreună."

Ea zâmbește. Lacrimi în ochi. "Deal."

Ne îmbrățișăm în mașină, și pentru prima oară în cincizeci de ani, simt că poate viața nu s-a terminat. Poate abia începe.

Trei luni mai târziu, deschidem "Restaurant Tata & Fiica" — un local mic, cu douăzeci de locuri, unde servim mâncare românească tradițională la prețuri pentru oameni ca mine, oameni care muncesc greu și vor o masă decentă fără să-și vândă rinichiul.

În prima seară, vine un client — bărbat în jur de șaizeci de ani, îmbrăcat modest. Comandă ciorbă și mămăligă cu brânză. Când vine nota — douăzeci și cinci de lei — el se uită șocat.

"E... e corect prețul?"

"Da, domnule. De ce?"

"Pentru că e primul restaurant din București unde mă simt că pot să mănânc fără să fiu judecat pentru ce îmi permit."

Și în acel moment știu că am reușit. Nu suntem "Le Grand". Nu avem farfurii uriașe albe cu trei bucăți minuscule. Nu avem prețuri care te fac să te simți sărac.

Avem mâncare onestă la prețuri oneste pentru oameni oneșți.

Și când Alexandra vine în vizită și mănâncă la o masă obișnuită printre oameni obișnuiți, ea nu scoate cardul de metal negru. Ea plătește cu bani gheață. Douăzeci și cinci de lei. Și lasă cinci lei bacșiș.

Și zâmbește. Pentru că înțelege acum ce am știut eu mereu:

Luxul adevărat nu e să poți plăti opt sute de lei pentru o cină.

Luxul adevărat e să poți oferi o cină pentru douăzeci și cinci de lei și să simți că ai dat ceva ce contează.