$$$

 Ușa de metal s-a trântit în spatele lui cu un ecou rece.

Ion a rămas o clipă nemișcat, cu haina strânsă la piept. Mirosul de spital vechi — clor, praf, transpirație — i-a urcat în nări și l-a făcut să clipească repede, ca și cum ar fi vrut să uite unde e.

„Vizitatorii au voie doar zece minute”, i-a spus asistenta fără să-l privească, scriind ceva pe o foaie pătată de cafea.

El a încuviințat, tăcut. Zece minute — după treizeci de ani.

Coridorul era lung, luminat de neoane tremurătoare. Pe pereți, vopseaua scorojită cădea în fâșii subțiri, ca pielea veche. Dintr-o cameră se auzeau tuse, din alta un aparat care piuia ritmic. Ion mergea încet, ținând în mână o pungă de plastic. În ea, o portocală, o cutie de bomboane și o poză înrămată.

S-a oprit în dreptul camerei 17. Pe ușă scria: „Pacienți cronici – acces restricționat”. A bătut de două ori, apoi a intrat.

Pe patul din colț, o femeie slabă, cu părul alb și ochii închiși, respira greu.

Ion s-a apropiat fără zgomot.

— Mamă…

Femeia nu a reacționat. A ridicat mâna tremurând și i-a atins obrazul fără să deschidă ochii.

— Ți-ai adus aminte, a murmurat ea. Credeam că nu mai vii.

El s-a așezat pe scaunul de lângă pat.

— Am avut treabă, mamă. Muncă multă.

— Treabă... Muncă... Asta zici de treizeci de ani.

Ion și-a strâns pumnii în poală. În spatele lui, geamul crăpat lăsa vântul să intre în șoapte.

Pe noptieră, o cană fără toartă, un ceas digital, o Biblie și o bucată de pâine uscată.

— Ți-am adus portocale, a zis el. Ți le plăceau mereu.

Ea a zâmbit slab.

— Acum nu mai pot mesteca. Dar miroase frumos.

S-au privit fără cuvinte. În privirea ei era o blândețe ciudată, care nu lăsa loc de reproșuri, deși tăcerile dintre ei erau mai grele decât aerul din salon.

Când a ieșit, asistenta l-a oprit pe hol.

— Domnule, femeia aceea n-are pe nimeni. Ați putea să veniți mai des, e singură.

Ion s-a întors și a privit înapoi spre ușă.

— O să vin.

— A zis că mai are un fiu. Ați ști ceva de el?

Ion a înlemnit.

— Un fiu?

— Da. Cică l-a dat la stat când era mic. Nu mai știe nimic de el.

El a dat din cap, mecanic.

— Nu… n-am auzit.

Și a plecat.

Trei zile mai târziu s-a întors, cu un buchet de flori ieftine. Femeia dormea. Pe pervaz, razele de soare desenau forme lungi peste cearșaful albastru.

Ion s-a așezat și a scos poza din pungă.

În ea, doi copii mici — un băiat și o fată — stăteau într-o curte cu gard de scânduri.

Ea s-a trezit încet.

— Ce e acolo?

— Noi, mamă. Eu și frate-miu. Ții minte?

— Țin. Dar nu mai știu care ești tu.

Ion a simțit un nod în gât.

— Eu sunt cel care a rămas.

— Nu. Tu ești cel care a plecat. Celălalt a rămas, zise ea și întoarse capul spre geam.

Când femeia a murit, nimeni nu a venit la înmormântare. Doar Ion, care a stat în ploaie cu mâinile în buzunar, fără să spună nimic.

După slujbă, preotul i-a dat un plic vechi, găsit în dulapul din salon.

Pe el scria: „Pentru fiul meu care s-a întors.”

Ion l-a deschis. Înăuntru, o scrisoare scurtă:

> „Dacă ai găsit asta, să știi că te-am iertat demult.

Dar să nu uiți — ai avut un frate.

L-au luat de la mine când erai mic. Spune-i că îl iubesc.

Îl chema Andrei.”

Ion s-a aplecat și a privit spre pământul reavăn. A scos din buzunar o hârtie mototolită: era cererea lui de adopție, semnată cu numele Andrei Petrescu.

A zâmbit amar.

După treizeci de ani, aflase că mama pe care venise s-o ierte… nu fusese, de fapt, mama lui.