$$$

 Găsesc biletul în buzunarul paltonului vechi al lui tata când sorteaz hainele lui după înmormântare. E un bilet de tren, îngălbenit, datat 15 martie 1989, București-Timișoara, clasa a doua, un bilet pe care nu-l mai poate folosi nimeni pentru că trenul ăla a plecat acum treizeci și cinci de ani și tata a murit acum trei zile la șaptezeci și doi de ani și eu sunt aici, în apartamentul lui gol, hotărând ce să păstrez și ce să arunc.

Am patruzeci și unu de ani, lucrez ca și profesor de istorie la un liceu din București, și credeam că știu tot ce era de știut despre tatăl meu — Ioan Munteanu, profesor universitar de matematică, om liniștit care și-a trăit viața între cărți și table și studenți, văduv de cincisprezece ani de când mama a murit, pensionar care își petrecea zilele citind și rezolvând probleme de matematică pentru plăcere.

Dar biletul ăsta mă face să mă întreb. De ce ar fi păstrat tata un bilet de tren din 1989 în buzunarul unui palton pe care nu l-a mai purtat de ani de zile? Era ceva special în data aia? Ceva ce eu nu știu?

Verific pe telefon. 15 martie 1989. Cu patru luni înainte de începutul revoluției. România era încă sub Ceaușescu. Ce făcea tata în Timișoara atunci?

Mă duc la biblioteca lui, la raftul cu jurnale personale pe care le-a ținut toată viața. Găsesc jurnalul din 1989. Deschid la martie. Citesc intrarea din 15 martie:

"Azi plec la Timișoara. Nu pot să-i spun Mariei adevărul. Dacă află, ne pune pe toți în pericol. E mai bine așa. Mă întorc mâine. Sau deloc."

Mă opresc. Ce înseamnă "sau deloc"? Ce adevăr nu putea să-i spună mamei?

Continui să citesc:

"Am făcut ceea ce trebuia făcut. Am predat documentele. Acum ei au dovezile. Dacă totul merge bine, poate schimbăm ceva. Dacă nu... cel puțin am încercat."

Documente? Dovezi? Despre ce vorbește?

Mă întorc la cutia cu hainele lui. Caut în toate buzunarele. În buzunarul interior al aceluiași palton găsesc altceva — un plic mic, sigilat cu ceară roșie, niciodată deschis. Pe plic, scris cu cerneală neagră: "Pentru Andrei. Deschide doar dacă ajunge ziua."

Andrei. Ăsta-s eu.

Rup sigiliul. Deschid plicul. Înăuntru, o scrisoare scrisă de mâna lui tata, datată 14 martie 1989:

"Andrei,

Dacă citești asta, înseamnă că am murit fără să-ți spun adevărul. Îmi pare rău.

În 1989, am fost parte dintr-o rețea clandestină care colecta dovezi împotriva regimului Ceaușescu. Eram profesori, medici, ingineri — oameni obișnuiți care voiau schimbare. Am documentat abuzuri, crime, corupție. Am predat documentele către contact în Timișoara, sperând că vor ajunge în Occident.

Nu au ajuns. Contactul nostru a fost prins. Tortiură. Închisoare. Moarte.

Eu am scăpat pentru că nimeni nu știa că fusesem acolo. Am ars toate dovezile. Am tăcut. Am trăit cu vinovăția că am supraviețuit în timp ce alții au murit.

După revoluție, am vrut să mărturisesc. Dar ce rost avea? Oamenii erau morți. Adevărul nu-i putea învia.

Așa că am tăcut în continuare. Am trăit viață normală. Am fost tată, bunic, profesor. Dar în fiecare noapte, mă gândeam la ei. La cei care au murit din cauza curajului lor.

Tu meriți să știi adevărul. Tatăl tău nu a fost omul liniștit și plicisitor pe care îl știai. A fost un laș care a supraviețuit ascunzându-se.

Îmi pare rău.

Tata"

Rămân cu scrisoarea în mână, simțind cum realitatea se schimbă în jurul meu. Tatăl meu, omul pe care l-am considerat mereu plictisitor, predicibil, lipsit de curaj, fusese de fapt parte dintr-o rețea de rezistență împotriva dictaturii. Și se considera laș pentru că supraviețuise.

Caut pe Google: "Rețea rezistență Timișoara 1989". Găsesc articole. Găsesc nume. Găsesc povestea unui grup de intelectuali prinși în martie 1989, torturați, condamnați. Unii executați. Alții morți în închisoare.

Și apoi găsesc ceva care mă face să-mi pierd respirația.

O fotografie dintr-un arhivă. Fotografie făcută de Securitate în 1988. Grup de oameni într-o cameră, la o masă, lucrând la documente. În colțul fotografiei, ușor neclar dar recognoscibil — tatăl meu. Tânăr, cu păr negru, ochelari, uitându-se la camera cu expresie speriată.

Sub fotografie, legendă: "Membri suspecți ai rețelei anti-stat. Fotografie de supraveghere, decembrie 1988."

Tatăl meu era pe lista Securității. Și a scăpat.

Dar cum?

Continui să citesc jurnalul. Găsesc o intrare din aprilie 1989:

"Ofițerul m-a sunat azi. A zis că știe. A zis că are dovezi. Dar îmi oferă un deal — tac, dispar, nu mai particip la nimic, și el uită că m-a văzut vreodată. Altfel, închisoare. Sau mai rău.

Am acceptat. Sunt un laș. Dar vreau să trăiesc. Vreau să-mi văd fiul crescând.

Îmi iert alegerea? Nu știu. Probabil că nu."

Tatăl meu a făcut un deal cu Securitatea. A trădat rețeaua pentru a supraviețui.

Sau a supraviețuit pentru că a tăcut.

Sau a tăcut pentru că a fost șantajat.

Nu știu ce e adevărul complet. Dar știu că omul pe care l-am cunoscut toată viața — omul liniștit, omul care nu vorbea despre politică, omul care părea că nu-l interesa nimic în afară de matematică — a fost de fapt un om care a trăit cu o povară teribilă toată viața lui.

Și acum eu știu.

Și nu știu ce să fac cu informația asta.

Îl admir pentru curaj? Îl condamn pentru trădare? Îl înțeleg pentru supraviețuire?

Nu știu.

Dar țin biletul în mână — biletul îngălbenit din 15 martie 1989 — și realizez că fiecare om are o poveste ascunsă. Chiar și tatăl meu plictisitor.