$$$

 Taxiurile claxonau în spate, dar el nu s-a clintit.

Pe marginea drumului, o femeie în halat subțire încerca să ridice un sac de cartofi mai mare decât ea.

Radu o privea.

Mâinile ei tremurau, dar nu cereau nimic. Doar se lupta în tăcere cu plasa care se rupea fir cu fir.

El s-a uitat la pantofii lui de piele, la noroiul de pe asfalt, la semaforul care clipea.

Apoi s-a urcat înapoi în SUV-ul negru. Motorul a trosnit.

Prin oglindă, a văzut-o cum își trage sacul pe marginea drumului și se sprijină de un gard.

🔹 Zgomotul portierei trântite se topește în ecoul unei uși de sticlă.

În vila din Pipera, aerul mirosea a cafea scumpă și detergent.

Irina, soția lui, tastează pe laptop fără să-l privească.

— Ai adus chitanțele de la fundație?

— Da. Le semnează mâine.

— Perfect. Punem poza cu copiii din orfelinat. Și textul ăla: „Ajutor pentru bătrânii singuri din mediul rural.”

Pe ecran, fotografia lui: zâmbind larg, întinzând o pungă unei bătrâne.

Dar Radu știa că punga era goală. Era doar pentru poză.

S-a apropiat de geam. În reflexia sticlei, i-a apărut chipul femeii de dimineață.

Halatul spălăcit. Privirea aceea care nu cere, dar rușinează.

A tras draperia. Afară, ploua.

Noaptea, fumează în curte. Ploaia se prelinge de pe acoperiș.

Pe stradă trece o Dacie veche, cu o pătură în benă.

Sub ea, o siluetă mică.

Recunoaște mersul. Halatul. E aceeași femeie.

Se oprește la capătul străzii, la o baracă din tablă.

Trage sacul de cartofi înăuntru.

Un câine latră.

El aruncă țigara, dar flacăra rămâne lipită de ochii lui.

Câteva zile mai târziu, fundația îl trimite pe teren.

„Caută un loc autentic, cu oameni simpli. Să pară real.”

Ironia: adresa primită e chiar strada aceea.

Coboară din mașină cu fotograful. Casele par lipite cu noroi.

Femeia e în curte, spălând oale într-un lighean.

— Bună ziua, doamnă. Suntem de la fundația Inimă pentru România.

Ea ridică privirea.

— Nu vreau nimic. Am tot ce-mi trebuie.

Fotograful îi șoptește:

— Perfect decorul. Repede, până nu pleacă norii.

Radu scoate o sacoșă cu alimente din portbagaj și o întinde teatral.

— Luați, mamă, din partea noastră. Dumnezeu să vă ajute.

Femeia îl privește drept în ochi.

— Dumnezeu ajută, domnule. Dar oamenii?

Clic.

Fotograful prinde momentul.

Ea ia sacoșa, dar o lasă pe prag. N-o duce în casă.

Zilele următoare, fotografia devine virală.

„Un gest mic care schimbă o viață.”

Comentarii peste tot:

👉 Ce om minunat!

👉 Așa ar trebui să fim toți!

Irina zâmbește.

— Ai văzut? S-au dublat donațiile.

Radu se uită la ecran.

Chipul femeii, în prim-plan. Privirea ei nu zâmbește.

Parcă îl întreabă ceva. Ceva ce nu știe să răspundă.

Noaptea, deschide frigiderul, ia o sticlă de apă. Dar nu bea.

Pe ușa de sticlă, reflexia lui: costum, ceas, tăcere.

Și undeva în spate, imaginea acelei femei.

Merge înapoi pe strada de noroi.

Baraca e închisă. Poarta căzută.

Bate o dată. Apoi încă o dată.

Un vecin iese din curte.

— Femeia de aici?

— A murit azi-dimineață. Inimă. Era bolnavă, dar nu spunea la nimeni.

Tăcere. Doar vântul.

Prin geamul spart se vede o masă mică, un sac de cartofi tăiat pe jumătate.

Lângă el, sacoșa lui. Neatinse.

Câteva zile mai târziu, fundația postează un clip:

🎥 „În memoria doamnei Maria, femeia care ne-a învățat demnitatea.”

Imagini alb-negru. Muzică tristă.

Chipul lui Radu, în centru. Zâmbind fals.

El închide telefonul.

Inspiră adânc. Simte o greutate în piept.

Rușine, nu durere.

A doua zi merge la sat.

Bisericuță mică, albă, cu lemn crăpat.

Aprinde o lumânare.

Lângă el, un copil desculț.

— Era bună tanti Maria, zice copilul. Îmi dădea mere.

Apoi îl privește în ochi:

— A zis că și dumneata e om bun. Doar că ai uitat cum e să fii.

Radu tace.

Scoate plicul cu banii fundației și îl lasă pe treptele bisericii.

Fără nume. Fără poze.

Pe drumul de întoarcere, plouă din nou.

Noroiul i se lipește de pantofi.

Pe margine, un sac mic de cartofi, uitat acolo.

Se oprește, îl ridică. Îl pune în portbagaj.

Nu știe de ce.

Pornește motorul, dar nu dă drumul ștergătoarelor.

Lasă ploaia să-l ascundă.

În oglindă, drumul dispare încet.

Pe banchetă, un fir de pământ cade pe tapițeria albă.

Nu-l șterge.