$$$

 În România, dacă spui că ești profesor, nu scapi ușor. În mai puțin de zece secunde apare cineva care îți explică ce ar trebui să faci. A predat? Nu. A făcut un curs de pedagogie? Nici vorbă. Dar a fost elev. Doișpe ani de experiență în sistem!, spune mândru, de parcă ar fi făcut practică pedagogică la Harvard.

   La noi, oricine a stat într-o bancă știe exact cum trebuie să se predea. E o superputere națională. Dacă am aplica aceeași logică și în alte domenii, am avea milioane de chirurgi („Am fost operat o dată, știu cum se face!”) și piloți („Am zburat la Antalya, deci pot ateriza un Boeing!”).

    Păreologul educațional e peste tot: în comentarii, la televizor, la masă de Crăciun. El știe că profesorii au prea multe vacanțe, că nu se mai străduiesc, că „pe vremea lui” învățai de frică și era mai bine. Pe vremea lui, totul era mai bine: pâinea mai caldă, notele mai corecte, iar elevii – mai respectuoși, chiar și când copiau.

   Azi, profesorul e o ființă stranie care trebuie să predea fizică unui copil care filmează pentru TikTok, să-i motiveze pe ceilalți fără să ridice vocea, să fie amuzant, dar nu prea, autoritar, dar nu agresiv, empatic, dar nu sentimental, și, pe deasupra, să facă totul cu zâmbetul pe buze și un PowerPoint impecabil. Iar dacă ceva nu iese, păreologul e acolo: „Eu, dacă eram profesor, i-aș fi făcut să tacă din gură imediat!”.

  Desigur. Nimic mai simplu. Toată lumea e expert în educație — până în momentul în care trebuie să educe pe cineva. Așa cum toată lumea iubește copiii, dar numai până trebuie să stea cu ei trei ore fără să-i lase la tabletă.

  E uimitor cât de sigur e păreologul pe el. Are soluții pentru tot. „Să le dea mai multe teme!” — zice luni. „Sunt stresați copiii, le dați prea multe teme!” — zice joi. „Școala trebuie să fie practică, nu teoretică!” — strigă pe Facebook. „De ce nu știu copiii să scrie corect?” — strigă la evaluare.

   Profesorul, între timp, jonglează cu planificări, formulare, fișe, teste, un laptop din 2013 și o clasă care pare extrasă dintr-un documentar despre biodiversitate comportamentală. Într-un colț, un elev cântă încet o piesă de trap. În altul, cineva mestecă gumă cu atitudine existențială. Doi se ceartă pe un pix, iar unul te privește de parcă i-ai furat copilăria doar pentru că i-ai spus că 2+2 chiar fac 4. Și, peste toată această orchestră, profesorul trebuie să dea dovadă de vocație. Cuvântul magic. Când nu vrei să plătești corect o profesie, îi spui că e o „vocație”. „Dar să știți că eu respect profesorii! E o misiune nobilă!” zice păreologul, în timp ce scrie un comentariu despre cât de leneși sunt profesorii.

  Uneori mă întreb de ce toți avem o părere despre educație, dar nu și despre, să zicem, topografie sau neurochirurgie. Probabil pentru că educația e ca fotbalul: fiecare are impresia că s-ar pricepe, doar că nu l-a întrebat nimeni să joace.

   Profesorii, în schimb, tac. Predau, corectează, gestionează emoții, salvează situații imposibile și, uneori, mai zâmbesc ironic. Pentru că au învățat un adevăr simplu: dacă un păreolog spune că știe cum se face școala, e semn că n-a stat niciodată pe partea cealaltă a catedrei.

  Și când, într-o zi, unul dintre acei păreologi e nevoit să-și ajute propriul copil la teme, se aude din sufragerie un oftat adânc și o propoziție istorică: „Cum reușiți, dom’ profesor, să nu vă pierdeți mințile?”

Răspunsul, firește, nu se predă în nicio școală.

Am supraviețuit mai multor ședințe cu părinții, am fost diagnosticat cu optimism cronic și încă mai cred că educația poate schimba lumea — dacă lumea nu insistă să o schimbe pe educație mai întâi.

$$$

 

Când Vivien Leigh era pe moarte, în 1967, marea ei iubire Laurence Olivier — deși divorțați de mult — s-a grăbit să ajungă la căpătâiul ei.

Prieteni apropiați își amintesc cum i-a ținut mâna toată noaptea, șoptindu-i replici din Romeo și Julieta.

„Nu voi iubi niciodată pe nimeni așa cum te-am iubit pe tine,”  

i-a spus cu blândețe.

Când Vivien și-a dat ultima suflare, Olivier a părăsit camera în tăcere, cu lacrimile curgându-i pe obraz.  

Lumea știa că mariajul lor fusese tumultuos, dar la final, iubirea lor era de necontestat.

Vivien și Olivier fuseseră cuplul de aur al teatrului și cinematografiei, fermecând publicul prin talentul și carisma lor.  

Totuși, viața lor împreună fusese departe de a fi perfectă.  

Lupta îndelungată a lui Vivien cu boala și suferința emoțională apăsa greu asupra relației lor, îndepărtându-i adesea unul de celălalt.  

Dar, în ciuda furtunilor, împărtășiseră o iubire atât de intensă, încât s-a înscris în istorie.

În acele ultime ore, toată furia, distanța și rănile se risipiseră.  

Ceea ce rămăsese era o legătură pe care nici timpul, nici viața nu o putuseră șterge.  

Prezența lui Olivier la căpătâiul ei nu era o obligație,  

ci un act de devotament — o promisiune păstrată în tăcere, după atâția ani.

Când vestea morții lui Vivien a fost anunțată, lumea a plâns pierderea uneia dintre cele mai mari actrițe ale epocii sale.  

Dar cei care îi cunoșteau cu adevărat au înțeles ceva mai profund:  

chiar și despărțiți, Vivien Leigh și Laurence Olivier nu încetaseră niciodată să se aparțină unul altuia.

Ultimul lor capitol nu vorbea despre tragedie,  

ci despre iubire — fragilă, imperfectă,  

și de neuitat...

Preluat: MISTERE 

CURIOZITĂȚI CULTURA...

$$$

 

În 1958, Natalie Wood a trecut pe lângă masa lui Frank Sinatra la Romanoff's din Beverly Hills când acesta a făcut o remarcă zgomotoasă și vulgară la adresa ei.

 Fără ezitare, s-a întors, s-a apropiat și l-a pălmuit în fața oaspeților de elită ai restaurantului.

Lovitura puternică a redus la tăcere conversațiile și a înghețat furculițele în aer. 

Zâmbetul lui Sinatra a dispărut. Natalie nu a spus nimic doar s-a uitat fix la el pentru o clipă, apoi a plecat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Deși incidentul nu a ajuns pe prima pagină a ziarelor, a devenit rapid o știre binecunoscută în tot Hollywood-ul. 

Romanoff's nu era un restaurant obișnuit era un centru de întâlnire pentru actori, producători și directori de studio. 

Sinatra, la acea vreme, era de neatins. Cu un premiu Grammy și o reputație care amesteca farmecul cu amenințarea, el stăpânea fiecare cameră în care intra. 

Cuvântul său putea face sau distruge cariere. 

Totuși,reacția rapidă a lui Natalie Wood a trasat o linie pe care nimeni nu se aștepta ca ea să o depășească.  

Crescută în sistemul studiourilor, Natalie lucrase cu Orson Welles încă de la vârsta de zece ani și jucase în Miracolul de pe strada 34. Hollywood-ul a tratat-o ca pe o păpușă delicată,frumoasă,docilă și pregătită pentru filme.

Până la sfârșitul anilor 1950, după roluri alături de James Dean în Rebel Without a Cause și roluri mai complexe, a început să se opună modului în care industria controla tinerele femei.

Cei din jurul ei au observat o schimbare. 

Natalie devenea mai selectivă în ceea ce privește rolurile și deschisă în ceea ce privește modul în care femeile erau tratate în culise. 

Palma aceea nu a fost o izbucnire bruscă a fost o declarație fizică că nu va mai tolera lipsa de respect, indiferent cine i-o oferea.

Mulți se așteptau ca Sinatra să se răzbune fiind cunoscut pentru ranchiună și pentru închiderea discretă a ușilor pentru cei care i se opuneau,dar reacția sa i-a surprins pe oameni. 

După șocul inițial, se pare că s-a lăsat pe spate și a spus: „Are curaj. Copilul ăla va rezista”. 

Nu a mai adus niciodată în discuție incidentul și nu a arătat nici o animozitate publică față de Natalie.

Unii chiar au crezut că a câștigat un respect discret pentru ea.  

În câteva zile, povestea s-a răspândit a fost împărtășită printre artiștii de machiaj, șoptită în studiouri și menționată în timpul negocierilor contractuale. 

Numele lui Natalie Wood a căpătat o nouă greutate. 

Era încă o vedetă uimitoare,dar acum și cineva care refuza să respecte regulile nerostite ale Hollywood-ului.

În privat,alte actrițe o admirau. 

Multe se confruntaseră cu situații similare în tăcere, temându-se că dacă ar vorbi deschis, le-ar pune capăt carierei. 

Natalie făcuse ceea ce majoritatea doar visase a spus nu, nu cu vorbe, ci cu o reacție care a lăsat o sală plină de bărbați puternici,.. fără cuvinte.

Nu a discutat niciodată public despre eveniment,fără interviuri, fără anecdote. 

Nu era nevoie. 

Așa era felul lui Natalie: forță liniștită sub un exterior blând.

Putere adevărată care nu necesita atenție.

Sinatra, înconjurat de faimă și influență, fusese provocat de cineva mai tânăr, mai mic și mai jos în ierarhia industriei  și acesta nu a uitat niciodată. 

Acea palmă nu era despre răzbunare. Era despre revendicarea controlului într-o industrie care cerea ascultare, în special din partea femeilor.

Natalie nu a țipat și nici nu s-a certat.

A plecat cu toți ochii ațintiți asupra ei și nimeni nu a îndrăznit să o urmeze. Acel singur moment a răsunat mult mai mult decât ar fi putut vreodată să răsune orice discurs.

Sursa postarii Legacy of Empires.

Foto AI 

P.s.

Respect femeilor care își cunosc valoarea și știu să își traseze limita!

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ROMÂNCE CE PICĂ DIN GREȘEALĂ ÎN COȘUL UITĂRII!!!

✍️Mihai Ivașcu 

      19 februarie 2020

-Brâncuși i-a cusut rochii, Coco Chanel i-a fost clientă, Tristan Tzara amic, iar Eliade învățăcel. „Țiganco!”, o striga sculptorul, și-apoi o săruta pe frunte..

-Istoria mai face și nefăcute. Uneori, un nume care-ar trebui să fie pe buzele tuturor românilor, pe raftul ăl de sus, pică din greșeală în coșul uitării. Asta s-a întâmplat cu eroina pe care o vedeți în fotografie. Se numește LIZICA CODREANU ! Francezii îi cunosc bine numele.

Brâncuși a fost sculptor, Tristan Tzara poet, iar Eliade filosof – o frază corectă, dar care totuși nu stă în picioare. Și asta fiindcă sus-numiții se odihnesc pe acel raft al românilor care au pornit adevărate tsunami-uri în cultura universală. Ideile lor s-au mișcat cu dezinvoltură în toate domeniile gândirii, dincolo de vămile vreunei meserii. Drept pentru care istoria i-a clasat ca atare, și memoria românilor așijderea.

-Dansatoarea cu prenume de copil poznaș a fost cea mai remarcabilă femeie din pleiada românilor de la Paris. „Cea mai cea”, vorba târgujienilor, că tot i-a fost muză lui Brâncuși. Și prietenă bună. Cea mai bună prietenă a sculptorului, cred unii.

Între ei funcționa o sinceră relație tată-fiică, lucru neobișnuit pentru donjuanul Brâncuși. „Lizica e frumoasă, veselă și frizează genialitatea” – și asta n-o zicem noi, au zis-o chiar sculptorul, Tzara și Eliade.

Lizica Codreanu a apucat secolul XX în toată zbaterea lui: a venit pe lume în 1901, într-o mahala din București, pe când apa curentă era un lux, iar Maria Tănase nici nu se născuse, și a murit în 1993, la Paris, pe vremea computerelor și a Patriciei Kaas.

Iată, deci, câteva conuri de lumină din viața unui om care n-ar trebui să ne fie străin. Să-o recuperăm – măcar azi, de ziua celui care i-a fost maestru și amic de suflet – din umbra anilor ce-au trecut peste ea.

Se naște într-o familie cu 8 copii. Penultima. Tatăl familiei, avocat. Multe guri de hrănit. Nu fac risipă, investesc în educație. Decât să cumpere un biftec, mai bine cumpără o carte.

Copilărește sub fascinația artei, cu ochii la Irina, soră-sa mai mare, artistă vizuală. Lizica vrea să schimbe lumea prin cunoaștere și creativitate, simte c-are ceva de spus. „Măcar o dată să fac ceva important”, scrie ea într-un jurnal. Se subestimează. Va face zeci de lucruri importante. Va schimba lumea. De două ori, din două branșe diferite.

Termină Belle Arte la București. După Marea Unire, merge cu soră-sa, Irina, la Paris. Acolo se moșea lumea culturală mondială, acolo era loc și pentru ele. Lizica avea doar 19 ani.

 

La Paris sunt anii revoluției culturale. Capitala Franței e un focar de idei. Irina ajunge ucenica lui Brâncuși, iar Lizica ia lecții de dans clasic cu maestrele baletului rus, Valadina și Nijinska. Dansează în numeroase spectacole, cucerește toată elita pariziană. În mai puțin de un an, rusoaicele nu mai au ce s-o învețe și se retrag.

Lizica își dorește mai mult. Mișcările baletului clasic le știe ca pe Tatăl Nostru. Dar îi displac, i se par limitative.

Studiază acrobație de circ cu frații Fratellini, pionierii circului francez, poezie cu Tzara, pionierul curentului avangardist în literatură, și gimnastică cu Georges Hébert, pionierul educației fizice moderne în Europa. Prin soră-sa, îl întâlnește pe Brâncuși. E anul 1920.

Prima întâlnire o notează în filele jurnalului: „Când am trecut pragul atelierului şi am văzut «Pasărea», n-am îndrăznit, dar am simţit puternic imboldul de a îngenunchea. Am îndrăznit însă să-i cer să-i fiu elevă.”

Brâncuși acceptă, îl intrigă cutezanța tinerei oacheșe. Plus, aveau în comun același temperament vulcanic și aceeași țară de baștină, România. Sculptorul o ia sub aripa sa. Cu Lizica face gesturi care nu-i sunt caracteristice.

Într-o zi, Brâncuși apucă un metru de croitorie, se pune în genunchi, îi ia măsurile și-i coase o rochie. La scurt timp, i-o confecționează și pe a doua. De drag, din admirație, la nevoie, nu știm cum și de ce, putem doar presupune. Cert e că „Domnișoara Pogany” și costumele de mai jos au ieșit din aceeași mână.

 

În altă zi, Brâncuși îi cere Lizicăi să-i danseze printre lucrări. Chestie rarisimă, căci sculptorul, fie el cât de aclamat, nu ducea lipsă de capricii – atelierul era scena lui, nu a altora. Brâncuși rugând o tânără dansatoare să-l inspire prin dans e definiția excepției. Și Lizica Codreanu e cu adevărat excepțională.

Era suficient să audă o dată o idee, că o și înțelegea, și cântărea pe loc de-i valoroasă sau nu. La fel și cu dansul. „Țiganco!”, o tachina Brâncuși de fiecare dată când o vedea, și-apoi o ridica în aer, îmbrățișând-o. Într-adevăr, Lizica era de etnie rromă.

„Miss Codreano”, cum o știu francezii, își organizează propriile spectacole-manifest. Iar de vă întrebați cine ar fi putut conversa până noaptea târziu, ani de-a rândul, cu scenografa Sonia Delaunay, compozitorul Erik Sotie, cineaștii Man Ray și Luis Buñuel, Picasso, Salvador Dali, Joan Miró, aflați că tot „Țiganca” lui Brâncuși...

Cam de la Lizica Codreanu au auzit domniile lor despre România, cu oareșce mirare că o fată venită din mahala îi depășește-n har și idei cu atâta ușurință.

Altfel, Lizica studiază estetica dansului cu faimosul Sergei Diaghilev, impresar și teoretician rus. Lizica crede așa: spectacolul de dans e o stare. Ori dacă e o stare, atunci machiajul, costumele, mișcarea, decorul, muzica, lumina, toate trebuie să rimeze, și toate trebuie să fie originale. E prima din gașca de la Paris care gândește astfel. Brâncuși îi e alături în fiecare demers artistic.

Dansează pe „Primăvara” de Mendelssohn și „Frescă” de Debussy. Merge-n turnee prin Europa, doboară recordul de ovații într-un spectacol la Teatrul Eden din Milano. Joacă într-un celebru film franțuzesc din 1926, „Le p'tit Parigot”, în rolul unei dansatoare excentrice...

Rolul vieții ei, cum s-ar spune. Imaginea sa într-un costum alb cu dungi în zig-zag (costumul pe care i l-a creat Brâncuși!) e astăzi inclusă în topul celor mai memorabile cadre din cinematografia franceză.

La nici 25 de ani, românca Lizica Codreanu e fondatoarea mișcării de avangardă în dans. Iaca prima imensă realizare a Lizicăi. Urmează o a doua.

În 1928, Lizica se căsătorește cu jurnalistul Jean Fontenoy. Pleacă cu el la Shanghai, unde Fontenoy avea de gând să deschidă o gazetă. Lasă în urmă tot. Devine mamă. Devine mamă, dar se îmbolnăvește de malarie, afacerea soțului e un fiasco, și căsnicia nu funcționează.

Cade la pat, se tratează cu vechi remedii asiatice, descoperă cultura hindusă. Își revine, miraculos, dup-o boală care ar fi putut-o ucide. Însă tumultul ei interior, clocotul care-i desăvârșea fiecare pas, dispăruse.

 

În 1936 se întoarce în Franța. Când a plecat din Paris, avea 29 de ani, nicio grijă pe lume, și era faimoasă. Când s-a întors împlinise 37, era proaspăt divorțată, colinda străzile Parisului c-o fetiță mică de mână, și n-o mai recunoștea nimeni.

Își dă seama că nu mai poate dansa. Și-și mai dă seama că, până la urmă, nu dansul i-a salvat viața, nici costumele, nici poezia, nici capetele luminate cu care a împărțit atâtea ore din viață. Ci străvechile credințe și practici terapeutice asiatice.

Are o revelație. Să le arate europenilor că omul, pe lângă mișcarea ca artă, are nevoie și de-un dram de religiozitate, de mișcare ca terapie fizică și spirituală, dacă vreți. Doar a simțit-o pe pielea ei, cu tâmplele arzându-i de febra malariei...

Lizica Codreanu e cea care aduce Orientul în Europa. În 1938, muza lui Brâncuși fondează prima școală de yoga de pe bătrânul continent. În mijlocul Parisului, pe Rue d'Anjou nr.9, la un sfert de ceas de atelierul dragului ei sculptor.

Asistentul ei, un italian pe nume Lucentini, descrie melanjul de practici pe care-l preda Lizica la ea în studio: „o teorie bazată pe principiile din hatha yoga, din gimnastica suedeză, din acupunctura chinezească, din posturile egiptene inspirate de obiectele de artă expuse în cabinet, din practicile ţiganilor, cunoscute de doamna Codreanu din România natală, şi din principiile dansului modern.”

ELIADE ia aminte la inovația compatrioatei și o citează uluit în scrierile lui. Ducele și ducesa de Windsor, Coco Chanel, Grace de Monaco și Olivia Havilland sunt doar câteva din numele sonore care-i trec pragul, în căutarea unui refugiu. Toți își găsesc alinarea în ideile Lizicăi.

În perioada 1945-1971, însoțindu-se de colaboratori avizați, Codreanu mai pune o cărămidă în zidul terapiilor complementare: inițiază o tehnică de relaxare prin masarea coloanei vertebrale cu talpa piciorului, spre a înlătura oboseala fizică și pozițiile incorecte ale corpului, și totul pe fond muzical. Intuiți corect – prin aceasta, pe Lizica o considerăm și fondatoarea art-terapiei, tehnică atât de cerută la ora actuală.

Înainte de a ne despărți de ea, aruncați încă o privire asupra fotografiei nr 3.....Aflați c-aceasta e cea mai scumpă fotografie românească din toate timpurile.

S-a vândut cu 42.750 de euro, acum 8 ani, într-o licitație la Berlin. Motivul invocat de nemți? „Conține doi din cei mai mari oameni ai secolului trecut.” Amândoi români. Unul e LIZICA CODREANU, căci ea apare în cadru. Al doilea e BRÂNCUȘI. El nu apare în cadru. El a făcut fotografia....

 CONSIDERATIE,RECUNOSTINTA,RESPECT!

$$$

 Timp de șaisprezece ani, soțul ei a abuzat-o.

Dar în noaptea aceea, Tina Turner și-a spălat fața de sânge, și-a înfășurat hainele însângerate într-o haină, și-a acoperit ochii umflați cu ochelari de soare și și-a pus o eșarfă pe cap, deoarece umflătura era atât de gravă încât nu-și putea purta peruca.

A fugit din hotel, s-a ascuns printre coșurile de gunoi, apoi a fugit la un alt motel, unde a închiriat o cameră.

Ea avea doar 36 de cenți și un card de benzină.

Dar, după șaisprezece ani de cruzime, ea l-a părăsit în cele din urmă pe Ike Turner.

Nu a fost ușor.

Era atât de îngrijorată pentru siguranța ei încât a stat la prieteni, plătind chirie curățându-le casele.

Nu avea aproape nimic, atât de mult încât a trebuit să folosească cupoane alimentare pentru a mânca.

Și da, este incredibil că Tina Turner și-a reconstruit cariera de la zero.

Dar cel mai remarcabil lucru a fost strigătul de luptă pe care l-a repetat în minte, strigătul de luptă care i-a dat putere: „Mai bine mor decât să mă întorc.”

Nu uita niciodată: indiferent cât de profundă este drama prin care treci, poți găsi întotdeauna o cale de ieșire.

În divorțul ei, Tina Turner i-a dat lui Ike aproape totul - toți banii și drepturile de autor din cântecele ei. „Ia tot ce am făcut în ultimii șaisprezece ani”, a spus ea, „îmi păstrez viitorul”.

Tina și-a recăpătat tot succesul pe care îl merita, strălucind mai tare ca niciodată, umplând stadioane cu concertele ei, jucând în filme, câștigând premii și chiar găsind din nou dragostea — un bărbat care, pentru prima dată în viața ei, o respectă și are grijă de ea, donându-i chiar și un rinichi atunci când a avut nevoie.

Această femeie incredibilă nu este doar un exemplu de curaj și forță pe scenă, ci mai presus de toate, este viață.

Haideți să împărtășim povestea ei, astfel încât toate femeile aflate în situații dificile să poată găsi aceeași speranță și tenacitate pentru a merge mai departe.

$$_

 

💕Povestea tulburătoare de iubire dintre NICHITA STĂNESCU și DORA STĂNESCU!

Un poet extrem de talentat, frumos şi curtat de o mulţime de doamne şi domnişoare. Ea, o tânără de o frumuseţe copleşitoare ce îţi rămânea adânc întipărită în suflet. S-au iubit enorm, iar povestea lor de dragoste a fost curmată brusc, odată cu moartea lui. Printre ţigări şi versuri de poezie s-a scris ultimul capitol din viaţa lui Nichita Stănescu, dar şi povestea ultimei mari iubiri a poetului: Dora. Dora Stănescu.

Marea și ultima sa dragoste a fost tânăra studentă Todorița Tărâță, căreia poetul i-a spus Dora. Pentru poet, întâlnirea cu Dora a fost apogeul unei vieți sentimentale tumultuoase.

Nichita Stănescu era cunoscut pentru petrecerile pe care le dădea în apartamentul său din Piața Amzei și pentru care cheltuia lunar o mică avere. Avea mereu pregătite  votcă şi pălincă, întrucât autorului nu-i plăceau berea şi vinul. Spre deosebire de alţi poeţi, Nichita Stănescu a fost un scriitor foarte bine plătit care a cunoscut celebritatea din timpul vieţii.

La una dintre aceste întâlniri cu prieteni din lumea artei a venit și Dora, o tânără din Iași, pe-atunci studentă la Filologie (secția Franceză) și campioană universitară la badminton, întâlnire care le-a schimbat iremediabil viața, atât ei, cât și lui Nichita Stănescu.

"Ne-am dus mai mulţi: Traian, Iaru, Stratan... Dar probabil că Nichita uitase de întâlnirea cu Traian şi în nici un caz nu se aştepta la cinci oaspeţi. A apărut la uşă destul de încurcat, mi s-a părut că-l deranjam şi fata bine-crescută din mine s-a simţit tare stânjenită, adică, uite, deranjăm omul... «Intraţi odată!», ne-a zis.

Au început să-şi citească poemele... A durat o după-amiază întreagă. Când au terminat toţi, Nichita mi-a zis «Hai, citeşte şi tu». «Eu nu scriu», i-am spus. «Atunci de ce-ai venit?», s-a răstit el, speriindu-mă şi mai tare. În ziua aceea n-a vrut să mă creadă, nu înţelegea de ce ar veni cineva la el dacă nu scrie poezii. Când să plecăm, Nichita a zis «M-aţi obosit şi acum mă lăsaţi singur?! Plecaţi pe rând, din sfert în sfert de oră. Şi ea - adică eu - pleacă ultima».

"Am mai stat, mai venise nişte lume şi, la un moment dat, s-a întors Iaru, care a zis că şi-a uitat poemele şi pe Dora. Multă vreme Nichita i-a purtat un fel de pică lui Florin pentru că s-a întors să mă ia de lângă el. Când am plecat, mi-a spus «Să ştii că tu o să fii nevasta mea»“, declara Dora Stănescu într-un interviu acordat Iuliei Arsintescu, publicat în revista „Elle“ și republicat pe Liternet.

A durat aproape un an ca cei doi să devină apropiați, iar poetul o lua peste tot cu el pe tânăra Dora. Iar în 1982, cei doi se căsătoreau.

Nedespărțiți până la moartea lui Nichita Stănescu

„Când ne-am cunoscut, eu aveam 22 de ani şi Nichita 45. Pe urmă am împlinit 23 şi el 46 - în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact jumătatea lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare“, mărturisea Dora Stănescu.

Viața lor a continuat, efervescentă, în apartamentul mereu plin de oameni al poetului. 

„La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua şi se schimbau mereu.

Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă... Uneori rămânea câte cineva chiar şi peste noapte. Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti. Ne lega un sentiment enorm şi am făcut foarte repede echipă.

În perioada aceea, Nichita îşi dicta poemele. El spunea că un poem e o stare de spirit. În general mi-a dictat mie, oricând, ziua sau noaptea. Făcea abstracţie că era mereu lume în jur, lucrul lui continua în minte fără întrerupere, în mod firesc“, spunea soția poetului în același interviu.

Cei doi au fost nedespărțiți până la moartea lui Nichita, pe 13 decembrie 1983. După dispariția poetului, Dora Stănescu s–a mutat în Franța.

"EA ERA EXACT JUMATATEA LUI!"

"Ea avea 23 de ani, el 46! 

Ea l-a cunoscut înainte de a se întâlni, el i-a dăruit numele, ca o pecete ce i-a marcat întreaga viață.

 lar ea....ea i-a supraviețuit într-o lume în care n-avea să mai fie vreodată "DORA", ci "ultima și cea mai mare iubire a lui NICHITA STĂNESCU."

 NICHITA, a fost un poet fericit în dragoste!

Când a întalnit-o pe DORA, a știut că e sufletul pereche, din prima secundă. 

Între cei doi, a fost o iubire fulger! 

"Am simțit că mi s- a răsucit un cuțit în inimă"!

A fost o iubire mai presus de cuvinte și nu doar NICHITA a găsit-o..doar el a fost norocosul ...

În poezia "Necuvintele" ne spune că a fost singurul poet fericit, în iubire,... până la moarte.

"Du-mă fericire, în sus și izbeste-mi tâmpla de stele!" 

Fericirea iubirii împlinite o simte în interiorul ființei...

"e mai puternică decât mine, decât oasele mele

Pe care mi le scrâșnește intr-o îmbrățișare"! 

...lubirea pentru DORA," leoaica tânără" care l-a fermecat de la prima vedere, a fost fulger.

întâlnirea...

" Colții albi mi i-a înfipt, în fața

m-a mușcat leoaica azi de fața "! 

Instantaneu, iubirea l-a transfigurat, privirea a devenit..

"curcubeu tăiat în două"! 

Nu se mai recunoaște pe sine, deoarece iubirea, era... "leoaica arămie" are pusese stăpânirea pe întreaga ființă a poetului.

"Nu cum sunt Eu, sunt Eu,

 Ci cum ești Tu, sunt Eu!

 Un fel de Tu, sunt Eu!

 Pe care nu l-ai mai lăsat

 Să fie Eu!"

O contopire întru iubire, mai rar așa ceva!

"Când ai găsit sufletul pereche, fă tot posibilul să nu-I pierzi!"...este îndemnul lui Nichita!

" Dacă o iubești, fă totul! 

Ninge- o, până îngheaţă de alb! 

Săruta-i tălpile, până se înzăpezeste drumul pe care a venit"!

"Fură-i iubirea iubirea și o ascunde în adâncul inimii tale, a sufletului tău, îngrădește-o să nu poată zbura." 

"Am să-ți fur un colț de suflet

Și-am să-l ascund, departe adânc, 

În sufletul meu!

Acolo unde a mușcat viața adânc...

lăsându-mă, cu sufletul pe jumătate!"

Poetul îndrăgostit trăiește o stare de "mirare, de beatitudine, continuă."

..."Ce bine că ești, ce mirare că sunt!" 

  Fericirea, a două suflete pereche, e mai presus de voința lor. 

O contopire în iubire ca " două culori", unite-n veșnicie! 

E minunat să-I iubești pe Nichita, să citești poezia lui de dragoste și să te bucuri de bucuria lui, să simți ce simțea El! 

Entuziasmul lui te copleșește! 

"Dacă ti-aș săruta talpa piciorului

nu- i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea

De teamă să nu-mi strivești sărutul??"...

"E o întâmplare a ființei mele și atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşnești într-o îmbrățișare mereu dureroasă, minunată mereu."

"Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt."

"Du-mă, fericire, în sus și izbește-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă și în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt și mult mai curând."

"Ce bine că esti. ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, 

una foarte de jos, întoarsă spre pământ, 

una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că ești, 

a-ntâmplării că sunt."

SPRE NEUITARE!!!!!💔

De la http://xn--adevrul-c4a.ro/

Postare preluată de pe pagina Tudorina Nistor

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️RONA HARTNER.....

      Ai fost pe acest Pământ explozie de:LUMINĂ, BUCURIE și DRAGOSTE DE VIAȚĂ!

          Îți mulțumesc că ai existat!

Când vorbim cu sufletul, ne înțelegem în toate limbile Pământului....

Pe cât de frumos scrie presa franceză despre cariera ei, stilul inconfundabil, maniera ei de a fi pozitivă chiar și n fața unui diagnostic atât de dur, pe atât de urâte și lipsite de empatie sunt articolele din presa română, care îi pătează memoria în cele mai grele momente ale familie ei.Trist și injust! 

Mi am dorit mult să devin jurnalist, și am învățat singură, iar când m am văzut prima oară pe treptele de la Casa Scânteii, mi am ascuns lacrimile de fericire. Eram neica nimeni, dar ideea că am ajuns să urc treptele alea și să intru într o redacție, îmi dădeau niște emoții de simțeam că am atins cerul.

N am luptat să rămân în presă și mă bucur că nu am făcut o, pentru că nu mă identific deloc cu ceea ce se scrie, televizează, promovează, din contră, îmi provoacă repulsie și un mare regret că n am ascultat o pe mama să dau la medicină ca sor mea.

Iubesc Romania cu toată ființa mea, îmi doresc din tot sufletul să mă pot întoarce acasă la un moment dat, însă... mi e tare frică, nu știu dacă aș mai putea să mă adaptez acolo, iar copiii mei... altă poveste...

"Am făcut 30 de filme şi am primit 7-8 premii internaţionale, însă niciun premiu în ROMÂNIA. Iar asta e o lovitură pentru mine." RONA HARTNER 🖤

Această minunăție de femeie a luptat atât de mult și a ținut cu dinții de originile ei, chiar și atunci când rasismul și xenofobia o loveau din toate părțile, iar azi, la plecarea ei, presa română alege să publice articole pline de răutăți, deși, în urmă i rămân multe emisiuni frumoase care o arată exact așa cum era, o minune care lumina totul în jur doar cu un zâmbet.

Viața este darul suprem al lui Dumnezeu, făcut pentru fiecare din noi în parte. Venim pe lume și de-a lungul întregii vieți, încercăm să dăm sens zilelor.Îți mulțumim că ai trecut prin universul nostru și l ai încălzit cu căldură!

RonaHartner🖤🖤🖤

sursa:Raluca Teodora-2023 noiembrie-23...😢

          ADMIRATIE,RESPECT!

  Odihna-n veșnica lumina!🕯