$$$

 În România, dacă spui că ești profesor, nu scapi ușor. În mai puțin de zece secunde apare cineva care îți explică ce ar trebui să faci. A predat? Nu. A făcut un curs de pedagogie? Nici vorbă. Dar a fost elev. Doișpe ani de experiență în sistem!, spune mândru, de parcă ar fi făcut practică pedagogică la Harvard.

   La noi, oricine a stat într-o bancă știe exact cum trebuie să se predea. E o superputere națională. Dacă am aplica aceeași logică și în alte domenii, am avea milioane de chirurgi („Am fost operat o dată, știu cum se face!”) și piloți („Am zburat la Antalya, deci pot ateriza un Boeing!”).

    Păreologul educațional e peste tot: în comentarii, la televizor, la masă de Crăciun. El știe că profesorii au prea multe vacanțe, că nu se mai străduiesc, că „pe vremea lui” învățai de frică și era mai bine. Pe vremea lui, totul era mai bine: pâinea mai caldă, notele mai corecte, iar elevii – mai respectuoși, chiar și când copiau.

   Azi, profesorul e o ființă stranie care trebuie să predea fizică unui copil care filmează pentru TikTok, să-i motiveze pe ceilalți fără să ridice vocea, să fie amuzant, dar nu prea, autoritar, dar nu agresiv, empatic, dar nu sentimental, și, pe deasupra, să facă totul cu zâmbetul pe buze și un PowerPoint impecabil. Iar dacă ceva nu iese, păreologul e acolo: „Eu, dacă eram profesor, i-aș fi făcut să tacă din gură imediat!”.

  Desigur. Nimic mai simplu. Toată lumea e expert în educație — până în momentul în care trebuie să educe pe cineva. Așa cum toată lumea iubește copiii, dar numai până trebuie să stea cu ei trei ore fără să-i lase la tabletă.

  E uimitor cât de sigur e păreologul pe el. Are soluții pentru tot. „Să le dea mai multe teme!” — zice luni. „Sunt stresați copiii, le dați prea multe teme!” — zice joi. „Școala trebuie să fie practică, nu teoretică!” — strigă pe Facebook. „De ce nu știu copiii să scrie corect?” — strigă la evaluare.

   Profesorul, între timp, jonglează cu planificări, formulare, fișe, teste, un laptop din 2013 și o clasă care pare extrasă dintr-un documentar despre biodiversitate comportamentală. Într-un colț, un elev cântă încet o piesă de trap. În altul, cineva mestecă gumă cu atitudine existențială. Doi se ceartă pe un pix, iar unul te privește de parcă i-ai furat copilăria doar pentru că i-ai spus că 2+2 chiar fac 4. Și, peste toată această orchestră, profesorul trebuie să dea dovadă de vocație. Cuvântul magic. Când nu vrei să plătești corect o profesie, îi spui că e o „vocație”. „Dar să știți că eu respect profesorii! E o misiune nobilă!” zice păreologul, în timp ce scrie un comentariu despre cât de leneși sunt profesorii.

  Uneori mă întreb de ce toți avem o părere despre educație, dar nu și despre, să zicem, topografie sau neurochirurgie. Probabil pentru că educația e ca fotbalul: fiecare are impresia că s-ar pricepe, doar că nu l-a întrebat nimeni să joace.

   Profesorii, în schimb, tac. Predau, corectează, gestionează emoții, salvează situații imposibile și, uneori, mai zâmbesc ironic. Pentru că au învățat un adevăr simplu: dacă un păreolog spune că știe cum se face școala, e semn că n-a stat niciodată pe partea cealaltă a catedrei.

  Și când, într-o zi, unul dintre acei păreologi e nevoit să-și ajute propriul copil la teme, se aude din sufragerie un oftat adânc și o propoziție istorică: „Cum reușiți, dom’ profesor, să nu vă pierdeți mințile?”

Răspunsul, firește, nu se predă în nicio școală.

Am supraviețuit mai multor ședințe cu părinții, am fost diagnosticat cu optimism cronic și încă mai cred că educația poate schimba lumea — dacă lumea nu insistă să o schimbe pe educație mai întâi.