joi, 23 octombrie 2025

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️HENRIETTE-MARIE-SARAH BERNHARDT.....

      A fost numită „vocea de aur a Franței”, dar glasul ei nu se auzea doar pe scenă — ci în inimile celor care au văzut în ea întruchiparea libertății feminine, într-o lume încă închistată în reguli.

     -HENRIETTE-MARIE-SARAH BERNHARDT 1844–1923,nu a fost doar o actriță, ci o forță a naturii, o femeie care a sfidat epoca, iubirea, morala și chiar moartea.

Își juca viața ca pe o piesă grandioasă, iar moartea — chiar și pe aceea — a interpretat-o cu demnitate....

    😢După amputarea unui picior, și-a continuat spectacolele sprijinită pe o tijă de aur, pentru că, spunea ea, „teatrul nu are picioare, ci aripi”.

     Era contradictorie, excesivă, vulnerabilă și genială. Dormea într-un sicriu pentru a învăța să iubească viața. Se picta, scria, sculptea, și comanda inele uriașe cu inițiala ei, S, ca un manifest al propriei identități.

     -SARAH BERNHARDT a fost prima celebritate mondială înainte de HOLLYWOOD, prima femeie care a înțeles că arta și personalitatea pot fi un brand, că fascinația nu se joacă — se construiește.

 „Viața mea? Un spectacol care încă nu s-a încheiat.”

     -Poate că nici azi nu s-a încheiat — câtă vreme există oameni care cred, asemenea ei, că destinul e un rol pe care îl scriem singuri.

sursa:Bel-Esprit

       ADMIRATIE,RESPECT!

$$$

 Când în viața unei femei pășește un bărbat puternic…


Ce se întâmplă atunci când în viața unei femei apare un bărbat cu o forță interioară covârșitoare, cu o energie solară, plină de viață și lumină?


Uneori, o femeie întâlnește un astfel de bărbat — iar prezența lui se simte chiar și cu spatele. Trupul ei îi răspunde instinctiv, gândurile i se liniștesc, iar centrul feminității, pântecul, se umple de vibrații calde, luminoase, pline de viață… Lângă un asemenea bărbat, chiar și cea mai energică, independentă și îndrăzneață femeie se preschimbă într-un gingaș pui de pasăre; în ea se trezește întreaga paletă a calităților feminine — deodată vrea să-i gătească, să-l îngrijească, să aibă grijă de casă, să-l aștepte seara, și poate pentru prima dată, în tăcerea trupului ei, se naște gândul limpede: „Vreau un copil cu acest bărbat.”


De obicei, alături de el ea descoperă adevărata plăcere a intimității, o trăiește mai intens, mai deplin, feminitatea i se trezește la nivel profund, instinctiv. Îi place mirosul lui, trupul lui, privirea, vocea… În preajma lui se simte uneori neîndemânatică, chiar fragilă, dar nu o deranjează deloc; dimpotrivă, îi aduce un zâmbet pe buze și conștientizarea dulce a faptului că e plăcut, uneori, să fii slabă.


Lângă el nu mai simte nevoia să contrazică, să demonstreze ceva, să se măsoare în inteligență — pentru prima dată în viață, vrea pur și simplu să-l asculte.


Femeia începe să înflorească în aceste relații, conștientizând puterea lui și armonizându-se prin ea. Învață să iubească nu cu mintea, ci cu întreaga ei ființă feminină. Și, paradoxal, el poate fi departe de tiparul ei ideal — nu neapărat de același nivel intelectual sau spiritual, poate nici măcar frumos — dar este puternic, bărbătesc, hotărât, iar inima ei se trezește la viață lângă el.


Apoi, după o zi, o săptămână, un an de apropiere, cele mai multe femei fac aceeași greșeală: încep să se modeleze după el, să-i slujească, să-l mulțumească… se pierd în el!


Până peste cap. Iar atunci apar întrebările: „Ce am greșit?”, „Dragul meu, nu ți-a plăcut ceva?”, „Iubitul meu, e totul bine?”


„Ce să-ți aduc? Ce să fac altfel? Ce să schimb în mine pentru tine?”


Femeia este capabilă de orice ca să-l păstreze. Simte că, în adâncul ei, nu e încă pregătită pentru o astfel de relație; nu a ajuns la maturitatea necesară. Și atunci încearcă să compenseze această lipsă prin perfecționări exterioare, pentru că teama de a-l pierde o copleșește.


Privind mai adânc, îți dai seama că, de fapt, nu el este cel de care are nevoie, ci starea de feminitate vie și trează pe care o simte în preajma lui.


Poate pentru prima dată în viață, doar lângă el, s-a simțit cu adevărat femeie.


Cum ar putea renunța la asta?


Și atunci încep eforturile disperate — dorința de a fi cea mai bună, de a se ridica la înălțimea lui, de a merita… ceea ce, paradoxal, îl îndepărtează tot mai mult.


Iar în cele din urmă, el pleacă.


De cele mai multe ori, astfel de bărbați apar în viața unei femei doar pentru a-i arăta cât de nepregătită este, de fapt, pentru o iubire matură și puternică. Pentru că el nu caută o sclavă, nici o slujnică — ci o femeie pe care s-o poată umple și din a cărei iubire să se poată hrăni.


După plecarea lui rămâne durerea — o durere adâncă, aproape insuportabilă, durerea revenirii într-o altă realitate, în care nu te mai simți femeie întru totul, în care nu mai sunt acele brațe puternice și acea privire plină de siguranță, în care nu te mai poți abandona și simți cu toată ființa ta…


Atunci femeia face tot ce poate pentru a fugi de această durere. Dar, crede-mă, e mai bine să trăiești toată viața cu o durere care te mișcă și te face să crești, decât fără durere — dar și fără iubire.


Durerea înseamnă că ți s-a dat MAI MULTĂ energie decât poate cuprinde rezervorul tău interior de acum. Iar în loc să-și lărgească acest rezervor, femeile încearcă să alunge energia din viața lor, neînțelegând că astfel își rănesc propria devenire.


Unele femei încearcă să-i aducă înapoi pe acești bărbați prin posturi, rugăciuni și asceze, ceea ce nu face decât să agraveze situația. În astfel de cazuri, toate aceste practici devin o formă de magie: o femeie fără o energie deplin trezită va avea nevoie de luni întregi de asceză pentru a-l atrage din nou măcar pentru o zi. Dar el va pleca din nou, căci lecția nu a fost încă învățată…


Despre farmece nici nu merită să vorbim — groaznică e soarta femeilor care încearcă să stăpânească un bărbat prin magie!


Altele caută să-l taie din viața lor, merg la energeticieni și vindecători ca să fie „curățate” de această legătură care nu dispare nici din minte, nici din inimă, nici din trup… o legătură ce refuză să se stingă.


Dar tocmai pe acest bărbat e aproape imposibil să-l rupi din tine: el va continua să-ți apară în vis, să-l vezi în mulțime, să simți că e aproape, că va apărea de undeva; fiecare apel, fiecare mesaj va trezi în tine tresărirea așteptării…


Pentru că un astfel de bărbat aduce în viața unei femei cea mai puternică lecție de iubire și de creștere.


El vine ca să-i arate cine poate deveni, câtă feminitate, câtă forță și câtă viață poartă în ea. O învață să trăiască în armonie cu propria natură și îi dă puterea de a vedea câtă iubire e în inima ei.


Căci tocmai pe el femeia începe să-l iubească din primele zile ale întâlnirii lor. Pentru el nu simte doar pasiune sau îndrăgostire — ci iubire adevărată, profundă, pe care o trăiește cu întreaga ființă.


De aceea doare atât de tare când el pleacă.


Dacă în viața ta a fost sau este un astfel de bărbat, atunci ești în același timp binecuvântată și încercată.


Binecuvântată — pentru că puțini oameni ajung să trăiască iubirea adevărată. Ție ți s-a dăruit darul de a iubi profund, sincer, cu toată inima, cu toată ființa ta de femeie, cu fiecare celulă a trupului. Iar atunci când o femeie iubește — pentru ea nimic nu mai este imposibil.


Acea iubire continuă să trăiască în tine întreaga viață; ea îți dă sens, te luminează din interior. Mai mult, atunci când o femeie își amintește cu dragoste și recunoștință de experiența trăită alături de acel bărbat, pe un plan subtil ea se armonizează, energia i se echilibrează, își reamintește de propria feminitate, de propria natură.


Iar dacă vei avea curajul să te deschizi, să te lași în voia vieții, să-ți lărgești granițele, dacă vei accepta pierderea acelui bărbat, dar vei rămâne fericită și plină de iubire necondiționată pentru el — atunci veți putea fi din nou împreună, iar acea unire va fi de o putere rară, profundă și binecuvântată.


Nefericirea constă în faptul că, alături de un asemenea bărbat, vei fi condusă prin cele mai puternice încercări, prin cele mai adânci crize și transformări. El te va smulge din vechea ta lume și te va ridica la un alt nivel al percepției vieții.


Iar fiecare nou salt energetic înseamnă durere, criză, depresie — renaștere.


De fiecare dată când te vei atașa de el, viața ți-l va lua pentru o vreme. Vei fi necruțător învățată să trăiești fericită și liberă, fără a te agăța.


Vei fi învățată, iar și iar, lecția maturității emoționale și a iubirii necondiționate.


Dar fericirea pe care o vei simți în acea legătură nu se poate compara cu nicio altă trăire pământească. Iubirea cu care ți se va umple inima va da sens existenței tale și o va înnobila cu o frumusețe divină.


Acest bărbat te învață să fii femeie.


El ți-a arătat cum poți iubi, cum poți simți cu toată ființa ta — iar de acum înainte, menținerea acelei vibrații e menirea ta.


Dacă îți dorești să rămâi alături de el, nu trebuie să înveți să lustruiești casa sau să gătești mai bine, nici să te ridici la nivelul lui prin minte.


Trebuie să deschizi în tine izvorul iubirii, al bucuriei de a trăi, al fericirii care vine dinlăuntru.


Tot ce trebuie este să devii femeie în adevăratul sens al cuvântului — autentică, sensibilă, vie, capabilă să simtă și să elibereze.


Iar când vei putea renunța la el cu liniște, dar păstrând iubirea în inimă și bucuria în suflet, când vei putea fi alături de el fără a-ți pierde capul în euforie, rămânând calmă, senină și plină de lumină — atunci vei fi pregătită să rămâi cu el.


Atunci viața vă va aduce din nou împreună.


Cu alți bărbați îți va fi mai ușor, mai simplu. Dar cu acesta — va fi intens, uneori dureros, mereu viu. Vei trăi cu adevărat, vei simți viața curgând prin tine și vei fi plină de iubire.


Dacă în viața ta a existat un asemenea bărbat,


învață să-i fii recunoscătoare — căci anume astfel de bărbați ne conduc către cunoaștere, către maeștri, către Dumnezeu. Chiar și prin durere, acum înțelegem că totul a meritat, nu-i așa?


Nu încerca să-l uiți și nu te forța să nu te mai gândești la el — pur și simplu crește în tine însăți, cultivă-ți puterea și lumina interioară.


Când vei învăța să te iubești și să fii fericită, durerea se va topi de la sine, iar legătura cu el fie se va înălța la un alt nivel, fie va înceta să te mai doară.


De ce ne agățăm de astfel de bărbați?


Pentru că ei sunt puternici în sensul autentic al bărbăției — împliniți în propria lor natură, iar asta îi face irezistibil de atrăgători.


Dar același proces are loc și în femeie: când ea se deschide în propria esență, când își descoperă profunzimea, când a învățat să iubească și să rămână liberă, ea devine magnetică, fermecătoare, și nu se mai lipește de un bărbat — ci creează relații bazate pe egalitatea energiilor.


Astăzi, cele mai multe femei sunt mânate de dorința de a poseda un bărbat. Însă cu un bărbat puternic așa ceva este imposibil — la fel cum nu poți stăpâni o femeie puternică. Oamenii cu o energie înaltă nu pot fi deținuți, doar împărtășiți. Cu ei poți doar vibra în unison, într-o comuniune a energiilor.


Așadar, renunță la dorința de a-l avea și mulțumește-i pentru tot ceea ce a trezit în tine!


Indiferent alături de ce bărbat trăiești acum, oricine te-ar înconjura, învață în fiecare zi iubirea. Iar dacă există un om care o trezește în tine — lasă-te umplută de ea.


Chiar dacă ești căsătorită, iar inima ta încă tresare la amintirea altui bărbat, nu respinge acea iubire.


Doar mută-ți atenția de la el și du acele sentimente, acea vibrație, către cel care îți este alături acum.


Noi intrăm în relații nu din cauza oamenilor, ci a energiilor și a stărilor pe care le trăim lângă ei. Trăiește în iubire și recunoștință — iar de restul se va îngriji Dumnezeu.


Autor: Iulia Sudakova

$$$

 WILLIAM ERNEST HENLEY


1849—1903


Născut în Gloucester, Anglia, poetul, editorul și criticul William Ernest Henley a fost educat la Crypt Grammar School, unde a studiat cu poetul T.E. Brown, și la Universitatea din St. Andrews. Tatăl său a fost un librar aflat în dificultate, care a murit când Henley era adolescent. La vârsta de 12 ani, Henley a fost diagnosticat cu artrită tuberculoasă, care a necesitat amputarea unuia dintre picioare, chiar sub genunchi; celălalt picior a fost salvat doar printr-o intervenție chirurgicală radicală efectuată de Joseph Lister. Pe măsură ce se vindeca în infirmerie, Henley a început să scrie poezii, inclusiv „ Invictus ”, care se încheie cu versurile adesea menționate „Sunt stăpânul destinului meu; / Sunt căpitanul sufletului meu”. Poeziile lui Henley abordează adesea teme de forță interioară și perseverență. Numeroasele sale colecții de poezie includ A Book of Verses (1888), London Voluntaries (1893) și Hawthorn and Lavender (1899).


Henley a editat Scots Observer (care mai târziu a devenit National Observer ), prin intermediul căruia s-a împrietenit cu scriitorul Rudyard Kipling , și Magazine of Art , în care a lăudat opera artiștilor emergenți James McNeill Whistler și Auguste Rodin. Henley a fost un prieten apropiat al lui Robert Louis Stevenson , care se pare că și-a bazat personajul Long John Silver din Insula Comorii în parte pe Henley.

$$$

 WALT DISNEY


Walt Disney a fost un producător și showman american de film și televiziune, faimos ca pionier al filmelor de desene animate, inclusiv Mickey Mouse, și ca creator al parcurilor de distracții Disneyland și Disney World.


Walter Elias „Walt” Disney a cofondat Walt Disney Productions împreună cu fratele său, Roy, care a devenit una dintre cele mai cunoscute companii de producție cinematografică din lume. Disney a fost un animator inovator și a creat personajul de desene animate Mickey Mouse. A câștigat 22 de premii Oscar de-a lungul vieții sale și a fost fondatorul parcurilor tematice Disneyland și Walt Disney World.


Tatăl lui Disney a fost Elias Disney, un irlandez-canadian. Mama sa, Flora Call Disney, era germano-americană. Disney a fost unul dintre cinci copii, patru băieți și o fată.


Disney s-a născut pe 5 decembrie 1901, în cartierul Hermosa din Chicago, Illinois. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Marceline, Missouri, unde a început să deseneze, să picteze și să vândă tablouri vecinilor și prietenilor familiei.


În 1911, familia sa s-a mutat în Kansas City, unde Disney a dezvoltat o pasiune pentru trenuri. Unchiul său, Mike Martin, era mecanic de cale ferată și lucra pe ruta dintre Fort Madison, Iowa și Marceline. Mai târziu, Disney avea să lucreze pe timpul verii la calea ferată, vânzând gustări și ziare călătorilor.


Disney a urmat cursurile liceului McKinley din Chicago, unde a luat cursuri de desen și fotografie și a fost caricaturist colaborator pentru ziarul școlii. Seara, a urmat cursuri la Institutul de Artă din Chicago .


Când Disney avea 16 ani, a renunțat la școală pentru a se înrola în armată, dar a fost respins pentru că era minor. În schimb, s-a înrolat în Crucea Roșie și a fost trimis în Franța timp de un an ca să conducă o ambulanță. S-a mutat înapoi în SUA în 1919.


În 1919, Disney s-a mutat în Kansas City pentru a urma o carieră de artist de ziare. Fratele său, Roy, i-a obținut un loc de muncă la Studioul de Artă Pesmen-Rubin, unde l-a întâlnit pe caricaturistul Ubbe Eert Iwwerks, mai cunoscut sub numele de Ub Iwerks. De acolo, Disney a lucrat la Kansas City Film Ad Company, unde a realizat reclame bazate pe animații decupate.


Cam în această perioadă, Disney a început să experimenteze cu o cameră de filmat, realizând animații celulare desenate manual. A decis să-și deschidă propria afacere de animație. De la compania de publicitate, l-a recrutat pe Fred Harman ca prim angajat.


Disney și Harman au făcut o înțelegere cu un cinematograf local din Kansas City pentru a proiecta desenele lor animate, pe care le-au numit Laugh-O-Grams . Desenele animate au fost extrem de populare, iar Disney a reușit să-și achiziționeze propriul studio, căruia i-a dat același nume.


Laugh-O-Gram a angajat mai mulți angajați, inclusiv Iwerks și fratele lui Harman, Hugh. Aceștia au realizat o serie de basme de șapte minute care combinau acțiunea live și animația, pe care au numit -o Alice în Cartoonland .


Până în 1923, însă, studioul devenise împovărat de datorii, iar Disney a fost forțat să declare faliment.


Disney și fratele său, Roy, s-au mutat la Hollywood împreună cu caricaturistul Ub Iwerks în 1923, iar acolo cei trei au înființat studioul de desene animate al fraților Disney. Compania și-a schimbat curând numele în Walt Disney Studios, la sugestia lui Roy.


Prima înțelegere a studiourilor Walt Disney a fost cu distribuitorul din New York, Margaret Winkler, pentru a distribui desenele animate Alice . De asemenea, au inventat un personaj numit Oswald Iepurele Norocos și au contractat scurtmetrajele la 1.500 de dolari fiecare. La sfârșitul anilor 1920, studiourile s-au desprins de distribuitori și au creat desene animate cu Mickey Mouse și prietenii săi.


În decembrie 1939, un nou campus pentru studiourile de animație Walt Disney a fost deschis în Burbank. În 1941, compania a suferit un regres atunci când animatorii Disney au intrat în grevă. Mulți dintre ei au demisionat. Aveau să treacă ani până când compania și-a revenit complet.


Unul dintre cele mai populare desene animate ale studiourilor Disney, „Flori și copaci” (1932), a fost primul produs în culori și care a câștigat un premiu Oscar. În 1933, „Cei trei purceluși” și melodia sa principală, „Cui îi este frică de lupul cel rău?”, au devenit o temă muzicală pentru țară în mijlocul Marii Depresiuni .


Primul film de succes al lui Disney cu Mickey Mouse în rol principal a fost un scurtmetraj de animație echipat cu sunet și muzică, intitulat Steamboat Willie . A avut premiera la Colony Theater din New York pe 18 noiembrie 1928. Sunetul tocmai își făcuse loc în film, iar Disney era vocea lui Mickey, un personaj pe care îl dezvoltase și care fusese desenat de animatorul său șef, Ub Iwerks. Desenul animat a făcut senzație instantaneu.


Frații Disney, soțiile lor și Iwerks au produs din necesitate două scurtmetraje de animație mute cu Mickey Mouse în rol principal, Plane Crazy și The Gallopin' Gaucho . Echipa descoperise că distribuitorul Disney din New York, Margaret Winkler, și soțul ei, Charles Mintz, furaseră drepturile asupra personajului Oswald și asupra tuturor animatorilor Disney, cu excepția lui Iwerks. Primele două filme cu Mickey Mouse nu au reușit să găsească distribuție, deoarece sunetul revoluționa deja industria cinematografică.


În 1929, Disney a creat Simfoniile Războaielor, cu prietenii nou-creați ai lui Mickey, Minnie Mouse, Donald Duck, Goofy și Pluto.


Disney a produs peste 100 de filme artistice. Primul său film de animație de lung metraj a fost Albă ca Zăpada și cei șapte pitici , care a avut premiera la Los Angeles pe 21 decembrie 1937. A produs o sumă inimaginabilă de 1,499 milioane de dolari, în ciuda Marii Depresiuni, și a câștigat opt premii Oscar. Acest lucru a determinat studiourile Walt Disney să finalizeze o altă serie de filme de animație de lung metraj în următorii cinci ani.


La mijlocul anilor 1940, Disney a creat „filme de animație la pachet”, grupuri de scurtmetraje legate între ele pentru a se desfășura pe durata unui lungmetraj. Până în 1950, s-a concentrat din nou pe filmele de animație.


Ultimul mare succes al lui Disney, produs chiar de el, a fost filmul Mary Poppins , lansat în 1964, care combina acțiunea live și animația.


Alte câteva dintre cele mai faimoase filme Disney includ:


Pinocchio (1940)

Fantezie (1940)

Dumbo (1941)

Bambi (1942)

Cenușăreasa (1950)

Insula comorii (1950)

Alice în Țara Minunilor (1951)

Peter Pan (1953)

Doamna și vagabondul (1955)

Frumoasa Adormită (1959)

101 Dalmațieni (1961)


Disney a fost, de asemenea, printre primii oameni care au folosit televiziunea ca mediu de divertisment. Seriile Zorro și Davy Crockett au fost extrem de populare în rândul copiilor, la fel ca și The Mickey Mouse Club , un spectacol de varietăți cu o distribuție de adolescenți cunoscuți sub numele de Mouseketeers. Walt Disney's Wonderful World of Color a fost un spectacol popular de duminică seara, pe care Disney l-a folosit pentru a începe promovarea noului său parc tematic.


Parcul tematic Disneyland, în valoare de 17 milioane de dolari, s-a deschis pe 17 iulie 1955 în Anaheim, California, pe locul unde fusese cândva o livadă de portocali. Actorul (și viitorul președinte al SUA) Ronald Reagan a prezidat activitățile. După o zi de deschidere tumultoasă, în care s-au produs mai multe incidente (inclusiv distribuirea a mii de invitații contrafăcute), situl a devenit cunoscut ca un loc unde copiii și familiile lor puteau explora, se puteau bucura de atracții și puteau întâlni personajele Disney.


Într-un timp foarte scurt, parcul și-a mărit investițiile de zece ori și atrăgea turiști din întreaga lume.


Locația inițială a avut fluctuații de trafic de-a lungul anilor. Disneyland și-a extins atracțiile de-a lungul timpului și s-a extins la nivel global cu Walt Disney World lângă Orlando, Florida, și parcuri din Tokyo, Paris, Hong Kong și Shanghai. Proprietatea soră California Adventure s-a deschis în Los Angeles în 2001.


La câțiva ani de la deschiderea Disneyland-ului în 1955, Disney a început planurile pentru un nou parc tematic și pentru dezvoltarea Experimental Prototype Community of Tomorrow (EPCOT) în Florida. Acesta era încă în construcție când Disney a murit, în 1966. După moartea lui Disney, fratele său, Roy, a continuat planurile de finalizare a parcului tematic din Florida, care s-a deschis în 1971 sub numele de Walt Disney World.


În 1925, Disney a angajat o artistă picturală pe nume Lillian Bounds. După o scurtă curtare, cuplul s-a căsătorit.


Disney și Lillian Bounds au avut doi copii. Diane Disney Miller, născută în 1933, a fost singura fiică biologică a cuplului. Au adoptat-o pe Sharon Disney Lund la scurt timp după nașterea ei, în 1936.


Diane și soțul ei, Ronald Miller, au avut șapte copii: Christopher, Joanna, Tamara, Walter, Jennifer, Patrick și Ronald Miller Jr.


Sharon și primul ei soț, Robert Brown, au adoptat o fiică, Victoria Disney. Al doilea soț al lui Sharon, Bill Lund, a fost un dezvoltator imobiliar care a explorat cele 27.000 de acri din Orlando, care au devenit Disney World. Gemenii lor, Brad și Michelle, s-au născut în 1970.


Partea de familie a lui Sharon a fost implicată într- o controversă după moartea acesteia în 1993, când trustul a devenit disponibil celor trei copii ai săi. Trustul includea o clauză care le permitea fostului ei soț, Bill Lund, și surorii sale, Diane, să rețină fonduri dacă puteau demonstra că copiii lui Sharon nu puteau gestiona corect banii. Acest lucru a dus la acuzații de conspirație și incompetență mentală, insinuări de incest și un proces urâți de două săptămâni în decembrie 2013.


Disney a fost diagnosticat cu cancer pulmonar în 1966 și a murit pe 15 decembrie 1966, la vârsta de 65 de ani. Disney a fost incinerat, iar cenușa sa a fost înmormântată la Cimitirul Forest Lawn din Los Angeles, California.

$$$

 VOLTAIRE


François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut sub numele de Voltaire, a fost un scriitor, filosof, poet, dramaturg, istoric și polemist al Iluminismului francez. Diversitatea operei sale literare este egalată doar de abundența acesteia: ediția critică a operelor sale complete, începută în 1968 și finalizată în 2022, cuprinde 205 volume cartonate.


„Epoca lui Voltaire” a devenit sinonimă cu „Iluminismul”, dar, deși eminența lui Voltaire ca filosof este evidentă, originalitatea precisă a gândirii și scrierilor sale este mai greu de definit.


Viața lui


Născut la Paris într-o familie burgheză înstărită, a fost un elev strălucit al iezuiților. Respingerea încercărilor tatălui său de a-l îndruma spre o carieră în drept a fost pecetluită în 1718, când și-a inventat un nume nou: „de Voltaire”. Voltaire este o anagramă a lui „Arouet l(e) j(eune)” (în secolul al XVIII-lea, i și j , și u și v , erau tipografic interschimbabile). Adăugarea prepoziției aristocratice „de” poate fi un semn timpuriu al ambiției sale sociale, dar jocul cu verbul volter , „a se întoarce brusc”, evocă o calitate jucăușă sau „volatilă” care prevestește stilul rapid, umorul omniprezent și ironia care fac din Voltaire o figură atât de importantă în istoria Iluminismului.


În același an în care și-a inventat noul nume, Voltaire s-a bucurat de primul său succes literar major când tragedia sa Œdipe a fost pusă în scenă de Comédie Française. Între timp, lucra la un poem epic care îl avea ca protagonist pe Henric al IV-lea, mult iubitul monarh francez care a pus capăt războaielor civile din Franța și care, în interpretarea lui Voltaire, devine un precursor al toleranței religioase: La Ligue (ulterior extinsă pentru a deveni La Henriade ) a fost publicată pentru prima dată în 1723.


Voltaire în Anglia


Reputația sa de poet și dramaturg era acum bine stabilită și a decis să călătorească în Anglia pentru a supraveghea publicarea ediției definitive a operei La Henriade . Plecarea sa spre Londra a fost precipitată de faptul că, în mod imprudent, s-a implicat într-o ceartă umilitoare cu un aristocrat, care l-a internat pentru scurt timp la Bastilia.


Voltaire a sosit la Londra în toamna anului 1726, iar ceea ce începuse parțial ca un exil autoimpus a devenit o perioadă crucială de formare pentru el. A învățat limba engleză și a interacționat cu o serie de figuri proeminente din viața politică și culturală a Angliei. O veche tradiție spune că Voltaire „a venit în Anglia ca poet și a lăsat-o în urmă ca filosof”. În realitate, el a fost filosof înainte de a veni în Anglia și ar fi mai corect să spunem că Voltaire a venit în Anglia ca poet și a lăsat-o în urmă ca prozator. Voltaire se considera în primul rând poet și, în lunga sa viață, nu a abandonat niciodată scrierea de versuri, pentru care avea o abilitate remarcabilă (multe dintre scrisorile sale sunt presărate cu pasaje aparent spontane de versuri). În Anglia, însă, a intrat în contact cu modele de proză diferite de cele cu care era obișnuit în Franța: Călătoriile lui Gulliver de Swift, de exemplu, pe care Voltaire a citit-o la prima publicare, sau Spectator de Addison , o revistă pe care a folosit-o pentru a învăța să citească în engleză. Prin urmare, nu este deloc o coincidență faptul că, înainte de a se întoarce în Franța în 1728, Voltaire a început să scrie primele sale două eseuri majore în proză: o istorie, * Histoire de Charles XII* , și o carte despre englezi, care este acum cel mai bine cunoscută sub titlul *Lettres philosophiques* , dar a fost publicată pentru prima dată în traducere în engleză (Londra 1733) sub titlul *Scrisori privind națiunea engleză* .


Cirey și Berlin


Furorul creat de publicarea în Franța, în 1734, a Scrisorilor filozofice l-a determinat pe Voltaire să părăsească Parisul și să se refugieze în castelul amantei sale, doamna du Châtelet, la Cirey-en-Champagne. Din 1734 până la moartea doamnei du Châtelet, în 1749, acesta a fost refugiul său departe de lume. În această perioadă, a studiat și a scris intens într-o gamă largă de domenii, inclusiv știință ( Éléments de la philosophie de Newton , 1738), poezie ( Le Mondain , 1736), teatru ( Mahomet , 1741) și ficțiune ( Zadig , 1747). În anii 1740, Voltaire a fost pentru scurt timp în relații mai bune cu curtea: a fost numit istoriograf regal în 1745, iar în anul următor, după mai multe încercări eșuate, a fost în cele din urmă ales membru al Académie Française. Împlinise cincizeci de ani și era acum cel mai important poet și dramaturg al vremii sale; poate că nici măcar Voltaire nu și-a imaginat că operele care l-ar face și mai celebru se aflau încă în viitor.


Un interludiu inițial idilic a fost oferit de șederea lui Voltaire la curtea de la Potsdam (1750-1753), iar în 1752 a publicat atât Le Siècle de Louis XIV , cât și Micromégas . De-a lungul carierei sale, însă, Voltaire a fost predispus la implicarea în certuri literare, iar perioada petrecută la Berlin nu a făcut excepție; atacul său asupra lui Pierre-Louis de Maupertuis, președintele Academiei din Berlin, l-a făcut pe Frederic al II-lea să-și piardă răbdarea cu el. Voltaire a părăsit Berlinul într-un val de recriminări reciproce și, deși acestea au fost ulterior uitate, visul lui Voltaire de a fi găsit monarhul iluminat ideal s-a spulberat definitiv. Corespondența sa cu Frederic, care începuse în 1736, când acesta din urmă era încă prinț moștenitor, a supraviețuit și, după o pauză, a continuat până la moartea lui Voltaire. Au corespondat pe teme literare și filosofice, iar Voltaire i-a trimis lui Frederic multe dintre lucrările sale în manuscris. Schimbul lor de peste șapte sute de scrisori rămâne o realizare literară extraordinară în sine.


Geneva și Ferney


În ianuarie 1755, după o perioadă de rătăcire, Voltaire a dobândit o proprietate la Geneva pe care a numit-o „Les Délices”. O nouă fază, mai așezată, a început atunci când, la vârsta de șaizeci și unu de ani, a devenit pentru prima dată stăpânul propriei case: într-o scrisoare din martie a acelui an, a scris că „În sfârșit duc viața unui patriarh”. Cutremurul de la Lisabona din noiembrie 1755 i-a tulburat poate certitudinile filozofice și l-a făcut să se îndoiască de optimismul leibnizian pe care Alexander Pope îl ajutase să-l popularizeze, dar nu i-a tulburat nou-dovedita fericire personală. Poemul său „Poem asupra dezastrului din Lisabona” a apărut la câteva săptămâni după cutremur și este revelator faptul că răspunsul său literar instantaneu ar fi trebuit să fie în versuri. Răspunsul său în proză la catastrofă, în Candide , a avut nevoie de mai mult timp pentru a se maturiza și a fost publicat în 1759. Între timp, scrisese articole pentru Enciclopedia lui Diderot și d'Alembert, iar în 1756 și-a publicat istoria universală, Essai sur les mœurs.


În 1757, articolul critic al lui d'Alembert, „Genève”, din Enciclopedie , provocase un scandal în oraș. Geneva s-a dovedit a nu fi republica model pe care Voltaire și-o imaginase sau sperase că va fi și, după o serie de conflicte cu autoritatea clericală, a decis să părăsească orașul. O întoarcere la Paris nu ar fi fost binevenită de guvern, așa că a cumpărat o casă și o moșie la Ferney, unde s-a instalat în 1760 – acum pe pământ francez, dar la mică distanță de graniță. În această poziție marginală simbolică avea să trăiască Voltaire tot restul vieții sale. De atunci încolo, avea să joace rolul seniorului , îngrijindu-și moșia și chiar construind o biserică pentru săteni: aceasta poartă inscripția deistă (și imodestă) Deo erexit Voltaire („Voltaire a ridicat [asta] lui Dumnezeu”). Dar acest rol nou descoperit nu însemna că, la fel ca Candide, Voltaire găsise fericirea cultivându-și grădina și ignorând lumea de dincolo. Dimpotrivă, în 1760, Voltaire a lansat pentru prima dată strigătul de mobilizare cu care avea să semneze de atunci încolo multe dintre scrisorile sale: Ecrasons l'Infâme („Să-l zdrobim pe cel josnic”). Stabilitatea bazei sale de la Ferney pare să-i fi oferit lui Voltaire ocazia, în anii următori, să lanseze și să încurajeze campaniile care l-au transformat în curând în cel mai faimos scriitor din Europa.


Afacerea Calas a fost un moment definitoriu în această cruciadă pentru toleranță. Hughenotul Jean Calas a fost torturat și zdrobit pe roată în 1762, după ce a fost găsit vinovat, pe baza unor dovezi dubioase, de uciderea fiului său. Voltaire a condus cu succes o campanie hotărâtă pentru a curăța numele lui Calas, scriind numeroase scrisori și publicând o serie de lucrări, inclusiv Traité sur la tolérance (1763). Au urmat alte campanii - una reușită pentru a obține reabilitarea unei alte familii de hughenoți, familia Sirven, acuzată că ar fi ucis o fiică recent convertită la catolicism, și una nereușită pentru a obține grațierea unui bărbat de nouăsprezece ani, La Barre, condamnat să fie ars pe rug pentru că a comis anumite acte banale de sacrilegiu (și pentru că deținea în posesia sa un exemplar al Dicționarului filozofic al lui Voltaire ). Aceste lupte l-au adus pe Voltaire la o importanță publică și mai mare, iar acest lucru nu-i diminuează în niciun fel hotărârea și curajul incontestabile să spună că, evident, se bucura de noul său rol: într-o scrisoare din 1766, i-a scris unui prieten: „O, cât de mult iubesc această filozofie a acțiunii și a bunăvoinței”.


Deși multe dintre scrierile ulterioare ale lui Voltaire au avut ca subiect cruciada sa pentru toleranță și dreptate, el a continuat să scrie într-o mare varietate de forme, de la tragedie la critică biblică și de la satiră la proză scurtă ( L'Ingénu , 1767; Le Taureau blanc , 1773). În februarie 1778, Voltaire a fost convins de prietenii săi să se întoarcă simbolic la Paris, aparent pentru a supraveghea pregătirile pentru punerea în scenă a celei mai recente tragedii a sa, Irène . Era prima dată când punea piciorul în capitală din 1750 și a fost primit triumfător. O serie de prieteni l-au vizitat și, în ciuda sănătății sale tot mai înrăutățite, a participat la o reprezentație a noii sale piese la Comédie Française, în cursul căreia bustul său a fost încoronat pe scenă cu o cunună de laur. Sănătatea sa nu i-a permis să se întoarcă la Ferney și a murit la Paris două luni mai târziu. Chiar și în moarte, Voltaire, un actor amator celebru, părea să-și fi pus în scenă plecarea de pe scenă pentru a obține o publicitate maximă.


Voltaire și Iluminismul


În ceea ce privește istoria ideilor, cea mai importantă realizare a lui Voltaire a fost contribuția sa la introducerea gândirii lui Newton și Locke în Franța (și, prin urmare, în restul continentului), în anii 1730. Această realizare este, așa cum a arătat Jonathan Israel, departe de a fi atât de radicală pe cât s-a crezut uneori: gânditorii englezi în cauză au servit în esență drept bastion deistic împotriva curentelor de gândire mai radicale (atee) din tradiția spinozistă. Convingerile deiste ale lui Voltaire, reiterate de-a lungul vieții sale, au ajuns să pară din ce în ce mai demodate și defensive pe măsură ce acesta a îmbătrânit și a devenit din ce în ce mai exersat de răspândirea ateismului. Eșecul lui Voltaire de a produce o filozofie originală a fost, într-un fel, contrabalansat de cultivarea deliberată a unei filozofii a acțiunii; cruciada sa de „bun simț” împotriva superstiției și prejudecăților și în favoarea toleranței religioase a fost cea mai mare contribuție a sa la progresul Iluminismului. „Rousseau scrie de dragul de a scrie”, a declarat el într-o scrisoare din 1767, „scriu pentru a acționa”.


Prin urmare, contribuțiile literare și retorice ale lui Voltaire la Iluminism au fost cu adevărat unice. Neinteresat nici de muzică (precum Rousseau), nici de artă (precum Diderot), Voltaire a fost fundamental un om al limbajului. Prin forța stilului, prin alegerea abilă a genurilor literare și prin manipularea iscusită a pieței de carte, a găsit mijloace de popularizare și promulgare a ideilor care până atunci fuseseră în general clandestine. Gama scrierilor sale este imensă, cuprinzând practic fiecare gen. În versuri, a scris în orice formă - poezie epică, odă, satiră și epistolă, și chiar versuri ocazionale și ușoare; drama sa, scrisă tot în versuri, include atât comedii, cât și tragedii (deși tragediile nu au supraviețuit în teatrul modern, multe supraviețuiesc în operă, cum ar fi, de exemplu, Semiramide și Tancredi de Rossini ).


Cititorii moderni sunt familiarizați mai ales cu operele în proză, iar scrierile acoperă un spectru larg: istorii, satire polemice, pamflete de toate tipurile, dialoguri, ficțiuni scurte sau povestiri și scrisori atât reale, cât și fictive. Absența evidentă de pe această listă este romanul, un gen pe care, la fel ca drama în proză , Voltaire îl considera josnic și trivial. Pentru a înțelege intensitatea aversiunii sale față de aceste genuri „noi”, trebuie să ne amintim că Voltaire a fost un produs al sfârșitului secolului al XVII-lea, momentul ceartei dintre antici și moderni, iar această dezbatere literară a continuat să-i influențeze opiniile estetice de-a lungul vieții. Opiniile religioase și politice controversate au fost adesea exprimate în formele literare (tragedia clasică, satira în versuri) perfecționate în secolul al XVII-lea; „Conservatorismul” acestor forme pare, cel puțin pentru cititorii moderni, să compromită conținutul, deși acest aparent tradiționalism l-ar fi putut ajuta, de fapt, pe Voltaire să mascheze originalitatea întreprinderii sale: este cel puțin argumentabil că, într-o operă precum Zaïre (1732), forma tragediei clasice a făcut ideile sale despre toleranța religioasă mai acceptabile.


Totuși, aceasta ar fi și o simplificare, deoarece, în ciuda aparentului său conservatorism literar, Voltaire a fost de fapt un reformator și experimentator neobosit cu genurile literare, inovator aproape în ciuda sa, în special în domeniul prozei. Deși nu a întors niciodată spatele dramei în versuri și poeziei filosofice, a experimentat cu diferite forme de scriere istorică și a încercat diferite stiluri de proză. Mai presus de toate, se pare că a descoperit târziu în cariera sa utilizările satirice și polemice ale fragmentului, în special în lucrările sale alfabetice, Dicționarul filozofic portativ (1764), care conținea 73 de articole în prima sa ediție, și Întrebări despre Enciclopedie (1770-1772). Această din urmă lucrare, a cărei primă ediție conținea 423 de articole în nouă volume în octavo, este un compendiu vast și provocator al gândirii sale și se numără printre capodoperele nerecunoscute ale lui Voltaire.


A folosit cam 175 de pseudonime diferite de-a lungul carierei sale.


Stilul ironic, rapid și înșelător de simplu al lui Voltaire îl face unul dintre cei mai mari stiliști ai limbii franceze. Toată viața sa, Voltaire a iubit să joace în propriile piese de teatru, iar această pasiune pentru jocurile de rol s-a reflectat în toate scrierile sale. A folosit aproximativ 175 de pseudonime diferite de-a lungul carierei sale, iar scrierile sale sunt caracterizate de o proliferare de personaje și voci diferite. Cititorul este atras constant în dialog - de o notă de subsol care contrazice textul sau de o voce din text care argumentează împotriva alteia. Utilizarea măștii este atât de neobosită, iar prezența umorului, ironiei și satirei atât de omniprezentă, încât cititorul nu are în cele din urmă nicio idee despre unde se află „adevăratul” Voltaire. Scrierile sale autobiografice sunt puține și complet nerevelatoare: așa cum sugerează și titlul cărții sale „ Commentaire historique sur les Œuvres de l'auteur de la Henriade ”, numai scrierile sale constituie identitatea autorului lor.


De fapt, rareori știm cu certitudine ce a gândit sau a crezut cu adevărat Voltaire; ceea ce conta pentru el era impactul a ceea ce scria. Marile cruciade din anii 1760 l-au învățat să aprecieze importanța opiniei publice, iar în popularizarea ideilor clandestine de la începutul secolului, a jucat rolul jurnalistului. Poate că era demodat în nostalgia sa pentru clasicismul secolului precedent, dar era pe deplin al timpului său în înțelegerea desăvârșită a mediului de publicare. A manipulat comerțul cu cărți pentru a obține o publicitate maximă pentru ideile sale și a înțeles bine importanța a ceea ce el numea „cărțile portabile”. În 1766, Voltaire i-a scris lui d'Alembert: „Douăzeci de volume in-folio nu vor provoca niciodată o revoluție; micile cărți portabile de treizeci de sous sunt cele de temut”.


Voltaire a fost modern și prin modul în care s-a inventat pe sine, creându-și o imagine publică pornind de la numele său adoptat. Ca patriarh al Ferney-ului, s-a transformat într-o instituție a cărei faimă a ajuns în întreaga Europă. Ca intelectual angajat și militant, a stat la începutul unei tradiții franceze care își amintea de Emile Zola și Jean-Paul Sartre, iar în Franța republicană modernă, numele său reprezintă o icoană culturală, un simbol al raționalismului și al apărării toleranței. Voltaire a fost un om al paradoxurilor: burghezul care, asemenea lui Voltaire, și-a asumat pretenții aristocratice, dar care, la fel ca Voltaire, a devenit mai târziu un erou al Revoluției; conservatorul în chestiuni estetice care a apărut ca un radical în probleme religioase și politice. El a fost, mai presus de toate, maestrul ironist, care, poate mai mult decât orice alt scriitor, a dat Iluminismului tonul său caracteristic și definitoriu.

$$$

 VITRUVIUS


Marcus Vitruvius Pollio (cca. 90 – cca. 20 î.Hr.), mai cunoscut sub numele de Vitruvius, a fost un inginer militar și arhitect roman care a scris De Architectura (Despre Arhitectură), un tratat care combină istoria arhitecturii și ingineriei antice cu experiența personală și sfaturile autorului pe această temă. Întrucât nicio lucrare similară din antichitate nu a supraviețuit completă, cartea a devenit o sursă neprețuită, nu numai despre arhitectura greacă și romană, ci și despre o gamă largă de alte subiecte, cum ar fi filosofia , matematica și medicina.


Între anii 58 și 51 î.Hr., Vitruvius a fost inginer militar și arhitect al lui Iulius Caesar , vizitând personal Grecia, Asia, Africa de Nord și Galia. Vitruvius era considerat expert în balistică și a construit, de asemenea, o bazilică la Fanum Fortunae (Fano, Umbria de astăzi) în jurul anului 27 î.Hr. În De Architectura , scrisă între 30 și 20 î.Hr., Vitruvius oferă o relatare extrem de personală a arhitecturii antice și contemporane, bazându-se pe propria experiență și pe lucrări mai vechi, în special ale unor scriitori greci precum Hermogenes din Alabanda, care a scris în secolul al II-lea î.Hr.


Vitruvius a fost un mare admirator al arhitecturii grecești în general. De Architectura a fost cel mai probabil menită să câștige favoarea împăratului roman de atunci, Augustus (căruia îi este dedicată), deși, în mod curios, omite multe dintre cele mai importante clădiri ridicate în timpul domniei primului împărat al Romei.


Despre arhitectură


Mult mai mult decât o carte despre clădiri și mașini, conținutul lucrării De Architectura dezvăluie concepția mult mai largă a anticilor despre ce era exact „arhitectura”. De asemenea, acoperă subiecte precum știința, matematica, geometria, astronomia, astrologia, medicina, meteorologia, filosofia și importanța impactului arhitecturii, atât estetic, cât și practic, asupra vieții de zi cu zi a cetățenilor. Pe scurt, potrivit lui Vitruvius, un arhitect și inginer de succes trebuie să posede cunoștințe teoretice și practice bazate pe o înțelegere largă și profundă a tuturor științelor, artelor și chiar a naturii. Și mai important, pentru Vitruvius, clădirile trebuie să prezinte întotdeauna trei caracteristici: frumusețe, stabilitate și utilitate.


„Întrucât observ că cei needucați obțin mai mult consens decât cei educați, am decis să nu concurez cu intruzivitatea ignoranților, ci să demonstrez marea valoare a disciplinei noastre prin publicarea acestui corpus de instrucțiuni.”

(De Architectura , Cartea III, Introducere)


„De Architectura” a fost inițial ilustrată, contribuind la clarificarea descrierilor lui Vitruvius, în special a dispozitivelor tehnice. Descrierile unor mașini precum odometrul, care măsura distanțele prin aruncarea bilelor într-un tambur, i-au intrigat pe autori precum Leonardo da Vinci , care a încercat să le reproducă el însuși. Da Vinci, desigur, și-a creat faimosul Om Vitruvian pe baza proporțiilor descrise de Vitruvius (capitolul 1 din Cartea a III-a). Opera lui Vitruvius este, de asemenea, bogată în anecdote de la savanți și oameni de știință din antichitate și reprezintă adesea singura sursă a unor episoade acum celebre, cum ar fi bazinul lui Arhimede.


„De Architectura” conține unele omisiuni semnificative, în special în ceea ce privește amfiteatrele și arcurile apeductelor; în plus, unele clădiri pe care astăzi le-am putea considera cele mai mari construcții romane, cum ar fi băile, sunt discutate doar pe scurt. Cu toate acestea, lucrarea oferă o perspectivă fascinantă asupra domeniului arhitecturii antice și a avut un impact enorm de la Renaștere încoace.


Copiată și recopiată de-a lungul Evului Mediu, cea mai veche versiune datează din secolul al VIII-lea, iar primele copii tipărite au fost publicate la Roma în 1486. Până în secolul al XX-lea, descrierile lui Vitruvius, ilustrațiile și importanța acordată anumitor subiecte față de altele nu numai că i-au influențat pe studenții domeniului, dar au definit și mult timp ceea ce erau considerate componentele principale ale arhitecturii occidentale.


Rezumatul lucrării De Architectura


„De Architectura” este împărțită în 10 cărți:


Cartea I - despre pregătirea ideală a unui arhitect, principiile și diviziunile arhitecturii, fortificațiile, principiile unei bune planificări urbane și cea mai bună locație pentru construirea unui templu.


„Prin urmare, din moment ce o disciplină atât de vastă ar trebui îmbogățită și îmbogățită cu diferite competențe, nu cred că oamenii pot pretinde pe bună dreptate că sunt arhitecți peste noapte.”

(Cartea I, Cap. 1.11)


Cartea a II-a - despre originile clădirilor și diversele materiale de construcție folosite, cum ar fi cărămizile, nisipul, piatra și lemnul, și despre diferitele tipuri de ziduri.


Construiți ziduri groase de doi picioare cu straturi de piatră roșie, cărămidă arsă sau piatră dură obișnuită în cavitate: fețele exterioare trebuie apoi unite de acestea cu cleme de fier și plumb. În acest fel, zidul, care nu a fost construit cu o simplă grămadă de material, ci în straturi, va rezista mult timp. (Cartea a II-a, Capitolul 8.4)


Cartea a III-a - despre matematică și proporțiile corecte ale coloanelor și templelor.


Diametrele superioare ale coloanelor trebuie mărite pentru a echilibra distanța sporită față de ochiul care privește în sus. Deoarece privirea caută frumusețea. (Cartea a III-a, Cap. 3.13)


Cartea a IV-a - despre ordinele arhitecturale doric, ionic și corintic și despre diferitele tipuri de temple și altare.


Dacă templele sacre ale zeilor sunt situate de-a lungul drumurilor publice, acestea trebuie orientate astfel încât trecătorii să le poată admira și să le aducă omagiul cuvenit. (Cartea a IV-a, Cap. 5.2)


Cartea a V-a - despre diverse clădiri romane, cum ar fi bazilica, despre proiectarea teatrelor pentru a obține cea mai bună acustică și sfaturi privind construcția porturilor.


Arhitecții antici, inspirându-se din natură, au proiectat treptele teatrelor pe baza cercetărilor privind elevarea vocii și au căutat, cu ajutorul principiilor matematice și al teoriei muzicale, să conceapă o modalitate prin care orice voce rostită pe scenă să ajungă la urechile spectatorilor cât mai clar și plăcut. (Cartea V, Cap. 4.8)


Cartea a VI-a - Despre efectul climei asupra caracterului și despre cele mai bune fundații și amenajări pentru case private.


Dormitoarele și bibliotecile ar trebui să fie orientate spre est, deoarece funcția lor necesită lumina dimineții și, de asemenea, pentru ca cărțile din biblioteci să nu putrezească. (Cartea a VI-a, Cap. 4.1)


Cartea a VII-a - despre pavaje, bolți și picturi murale, inclusiv cele mai bune culori, originile și istoricul utilizării lor.


Purpuriul este cea mai prețuită și frumoasă dintre toate culorile. Este extras din crustaceele marine, care produc colorantul purpuriu, care pentru observator este la fel de uimitor ca orice altceva din natură. (Cartea a VII-a, Capitolul 8.1)


Cartea a VIII-a - Tratează apa, sursele sale și transportul ei prin apeducte.


Pe insula Chios există un izvor care înnebunește pe oricine bea din el cu neglijență; pe el este gravată o epigramă care spune că a bea din izvor este plăcut, dar cine bea din el va ajunge să aibă o minte ca de piatră. (Cartea VIII, Capitolul 3.22)


Cartea a IX-a - despre studiul astronomiei și importanța acesteia pentru arhitectură și măsurarea timpului prin cadrane solare și ceasuri cu apă.


Arhimede a ieșit fără întârziere din cadă în extaz și s-a grăbit spre casă, complet gol, proclamând din toți rărunchii că găsise ceea ce căuta, strigând în mod repetat în greacă „Heureka, heureka” în timp ce alerga. (Introducere la Cartea a IX-a)


Cartea a X-a - descrie diverse mașini și dispozitive, cum ar fi dispozitive de măsurare a distanței, motoare cu apă și arme precum catapulte, baliste și mașini de asediu.


Corzile sunt tensionate în același mod cu ajutorul unor plecoane și trolii, până când produc un sunet similar. În acest fel, prin menținerea dispozitivului întins cu pene, catapultele sunt „acordate” la înălțimea corectă prin teste muzicale. (Cartea X, Cap. 12.2)

$$$

 VIRGINICA POPESCU


Virginica Popescu (n. 19 noiembrie 1915 – d. mai 1984) a fost o vedetă incontestabilă a teatrului de revistă din perioada interbelică. „Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea”, „Astăzi e ziua ta”, „Ascultă ce-ți șoptește la ureche dragostea”, „Spune-mi unde, când și cum” sau „Ștergeți ochișorii păpușico” sunt doar câteva dintre șlagărele nemuritoare lansate de „fermecătoarea vedetă de revistă” pe scena Teatrului Alhambra.

 

Povestea drumului parcurs de Virginica Popescu până când a fost acceptată să apară pe scena Teatrului Alhambra a fost consemnată de F.O. Fosian în monografia „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, publicată la editura „Cultura poporului”, în anul 1940:„Virginica Popescu își mărturisește data nașterii: 19 Noiembrie 1915. La 13 ani, Virginica Popescu a fost nevoită să-și câștige singură existența... O prietenă a sfătuit-o să-și încerce norocul la Cărăbuș... După două săptămâni de ucenicie cu Roji-Roji, maestra de pe atunci a baletului la Cărăbuș, a fost angajată în linia III-a de girls. A dansat o vară întreagă – dar în toamnă când să plece și în turneu, dl. Constantin Tănase a refuzat s'o ia.

- Doar n'o să am grije și de țânci!... - i-a replicat dânsul.


A jucat zece zile la Teatrul Poștei (actualmente Alhambra) în “Wunderbar”, apoi la cinematograful „Marna” cu Giugaru și Lizica Petrescu... apoi a șomat, până când, într'o zi, a dat de un anunț prin care se căutau coriste și baletiste pentru stagiunea Teatrului Alhambra. S'a prezentat și, cu toată opunerea lui Siomin a fost angajată. Și-a văzut de teatru, conștiincioasă. Cânta în cor, dansa, până într'o seară când, îmbolnăvindu-se Annie Siomin, care avea de cântat un cuplet în fața unei linii de opt fete, a fost indicată s'o înlocuiască. După câteva zile, d. Nicușor Constantinescu a chemat-o în birou.

- La anul, nu mai ești baletistă!... Te facem solistă...


Într’adevăr, a început, ca solistă, cu roluri de două vorbe în “Trăiască Alhambra”, cu rolurile de comeră în “Alhambra 1933”, cu roluri mai măricele în “Alhambra în carnaval” și între timp cu foarte multe dubluri. A dublat-o pe Silly Vasiliu, pe Mia Apostolescu, pe Lulu Nicolau ș.a.


...Și când într'o zi, dl. Nicușor Constantinescu a spus despre ea:

- O vedeți pe puștanca aceasta care intră în scenă cu un aer de regină... O s'ajungă artistă mare!...


Cei din jurul lui au zâmbit... Pronosticul însă s'a realizat. Virginica Popescu este azi una din favoritele publicului...”


În 1937, Virginica Popescu era deja o vedetă a Teatrului Alhambra condus de celebrii Ion Vasilescu, Nicolae Vlădoianu și Nicușor Constantinescu. Reporterul revistei “Rampa” - Jack Berariu – a întâlnit-o întâmplător pe frumoasa vedetă la ștrandul Bragadiru, echipată într-un “costum chic de baie care îi reliefează arhitectura unui corp impecabil.“. Întâlnirea neprogramată le-a prilejuit celor doi “o convorbire ocazională, cu desăvârșire neprevăzută”, pe care cititorii au găsit-o publicată în paginile revistei. Am extras - pentru cititorii de azi - câteva pasaje din articolul publicat în numărul 12 iunie 1937 al revistei "Rampa" (publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum):


„- Apropo, cum te simți în comedie?

- Admirabil! Mi-am descoperit... vocația. Joc acum în “Scandal la 3 Papuci”, voi juca apoi în „Moritz al doilea’’, iar la iarnă, după toată probabilitățile, voi activa alături de Puiu Iancovescu, în cadrul spectacolelor de comedie pe care le va organiza Teatrul “Alhambra” la ora 6... Asta, fără să-ți mai vorbesc de două propuneri pe care le-am primit în ultimul timp, de a juca în stagiunea de iarnă pe scena a două teatre de comedie.

- Și de ce nu faci gestul unei despărțiri definitive de revistă?

- Lasă să mai... cresc și să mai învăț! Am vreme... N’am decât 21 ani. În orice caz, nu pot fi decât recunoscătoare revistei, care a ținut cu brio locul conservatorului, dându-mi astăzi prilejui, la cei 21 de ani ai mei, să atac genul mai pretențios al comediei cu un aplomb și cu o siguranță care au fost unanim remarcate...

Ce să-ți spun: Popeasca este mulțumită!”

„- Ce crezi despre culise și despre viața lor?

- Culisele și viața lor sunt un minunat purgatoriu pentru o viață de om. Au în ele o grabă, o înfrigurare bolnavă, care face scrum multe, multe netemeinicii, tocmai fiindcă rolul lor e să creeze aceste netemeinicii... Stai, pe deoparte, în contact cu o viață aspră, de visuri absurde și nevoi crâncene, iar pe de altă parte te scalzi în fantezii limpezi, în închipuiri menite să îmbuneze amărăciunile publicului. Prea ar trebui să’ți fie sufletul înclinat spre rău și spre chin ca să nu găsești o cale de înseninare a ta, în mijlocul acestor două lumi.

Pe mine culisele m’au învățat tot ce știu. M’au învățat mai ales să cântăresc oamenii și să-i cunosc cu limpeziciune. De altfel, pentru asta, când trăiești între culise, nici n’ai nevoie de simțuri deosebite. Totul ți se oferă ca o carte deschisă. N’ai decât să te uiți și ai văzut, pentru că într’adevăr, culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc... Acolo oamenii nu pot sta multă vreme ascunși. Bate o rază de boală prea aprigă și toate ascunzișurile se dau la iveală.

Fără îndoială că pentru firile înclinate spre tristețe, spre pesimism, peisajul nu poate să fie tocmai ispititor. Inimile li se îmbolnăvesc și bolnave rămân toată viața. Aceștia sunt cei care fug de teatru îndată ce au prilejul, sau vor veșnic să fugă, stând totuși pe loc, blestemând orice, împiedicând orice înnoire și împrăștiind peste tot molima cea mai cumplită a sufletului omenesc: cabotinismul... Pentru ceilalți însă, dragă prietene, peisajul culiselor este întremător și bun.”

 „- Spre ce altceva ai fi înclinat, dacă nu ți-ar fi surâs cariera teatrală?

- Eu știu? E atât de greu de răspuns astăzi, când cariera pe care am îmbrățișat-o mi-a fost atât de favorabilă... Marea mea ambiție, când eram de 10 ani, a fost sa devin avocată, îmi plăcea să învăț și eram bună de gură. Până în clasa IV-a primară am luat mereu premiul I cu cunună. În clasa IV-a însă s’a ivit fata unui cofetar - cred c’o chema Chiricioiu sau așa ceva – care a început, înțelegi d-ta, să... îndulcească profesoarele. Deprimată, am renunțat la aspirațiunile de premiantă și am prins silă de învățătură... Am intrat, totuși, la liceu, la Domnița Ileana. N’am putut însă decât să termin clasa l-a și să merg până la jumătatea anului școlar în clasa următoare: împrejurările, hai să le spun pe numele lor adevărat, greutățile materiale, m’au împiedicat. Acum însă, dacă nu pot colecționa diplomele pe care mi le-ar fi dat școala - și care, în paranteză fie spus, nu mi-ar fi folosit la nimic - mă străduiesc însă să-mi apropii cunoștințele de care m’au îndepărtat peripețiile vieții. Citesc cărți de geografie, de istorie, de chimie și chiar deunăzi am cumpărat noul manual de bacalaureat, semnat de o groază de profesori.

- Și ai răbdare să te uiți prin manualele astea?

- Am. Sunt foarte ambițioasă...”

 „- Pe scenă ești extrem de luxoasă. Cred că în materie de costume esti vedeta genului revuistic...

- Într’adevăr, pe scenă fac exces de lux. Acolo e însa nevoie. Eu, în viața mea de toate zilele sunt eu. Pe scenă însă sunt personajul pe care îl joc. În viață mă îmbrac simplu, cum ai putut constata și d-ta, însă pe scenă trebuie să fiu luxoasă. Cer spectatorii. Să nu crezi însă că mă bucură prea mult „reginele” și „marchizele” pe care le joc și care nu au alt merit personal decât că îmi înghit tot ce câștig ca să le îmbrac pe dumnealor.”

„- Hai să mergem. „Puștiul” trebuie să fie la repetiție...

- Puștiul? Care Puștiul?

- Eu! Așa m’a poreclit acum câțiva ani un prieten...

- Acum câțiva ani, dar astăzi..

- Astăzi e același lucru. Voi fi un „Puști” încă multă vreme. Un „Puști” de 25, de 30 ani, dar tot un „puști”, crede-mă... Prietenul meu a știut cum să-mi spuie...”

 

Gloria și strălucirea teatrului românesc de revistă s-a stins în anii de după 1945. Virginica Popescu a continuat să joace până la finalul anilor ’60 pe scena Teatrului Municipal din București, devenit mai apoi Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”. A avut de asemenea și câteva prezențe secundare în peliculele cinematografice “Cu Marincea e altceva” (1954, în rolul Nataliței Busuioc), “Directorul nostru” (1955, în rolul “femeii cu pălărie care vrea să intre în audiență”), “Băieții noștri” (1960) și “Porto Franco” (1961, în rolul Lolita).

$$$

 Un tip intră în mare viteză în frizerie şi întreabă: – Câţi mai sunt în faţa mea? – 10, i se răspunde. Pleacă şi se întoarce după o jumătat...