$$$

 S-a întâmplat în 25 ianuarie1954: A murit, în închisoarea Sighet, Ioan Gh. Pelivan, militant de seamă al mişcării de eliberare naţională din Basarabia, om politic, publicist, apărător şi promotor al limbii române, animator al vieţii culturale, unul dintre membrii Sfatului Ţării; datorită lui, Bălţi a fost primul judeţ din Basarabia care în 1918 s-a pronunţat pentru Unirea Basarabiei cu România; deţinut politic (n. 1876, în satul Răzeni, jud. Lăpușna, R.S.S. Moldovenească).

Ioan Gh. Pelivan (ortografiat uneori și Ion) s-a născut la 1 aprilie 1876 în satul Răzeni din fostul judeţ Lăpuşna în familia lui Gheorghe şi Eugenia Pelivan. Încă de mic copil a manifestat o pasiune deosebită pentru învăţătură. Între anii 1892-1898, Ioan Pelivan urmează studiile la Seminarul Teologic din Chişinău. După terminarea Seminarului, primeşte de la Zemstva gubernială o bursă anuală şi se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat (Estonia) pe care o absolvă în 1903. În anii studenţiei, este arestat ca membru activ al „pământeniei” basarabene şi deportat în nordul Rusiei. Unul dintre cei mai consecvenţi luptători pe tărâm naţional din Basarabia, fondează, în colaborare cu Constantin Stere, Emil Gavriliţă ş.a., primul ziar de limbă română „Basarabia” (1906-1907). În 1917, participă la fondarea Partidului Naţional Moldovenesc. A fost membru al Biroului de organizare al Sfatului Ţării. Blocul Moldovenesc l-a înaintat la postul de preşedinte al Sfatului Ţării, dar mai târziu a cedat acest post lui Ion Inculeţ. La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. A ocupat funcţiile: deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău (1917‑1918), director general (ministru) de Externe în cele două guverne ale Republicii Democratice Moldoveneşti (1917‑1918), ministru al Justiţiei (1919‑1920), delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris (1919‑1920), deputat şi senator.

S-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954. Dintre politicienii basarabeni arestaţi în „noaptea demnitarilor”, la comanda organelor represive sovietice, doar Pantelimon Halippa a supravieţuit regimului de detenţie, ceilalţi trei – Ioan Pelivan, Ioan Răşcanu şi Daniel Ciugureanu – găsindu-și tragicul sfârşit în închisoarea de la Sighet. Pentru a se da o notă de „legalitate” formală măsurilor care urmau a fi întreprinse, în ajunul arestării, la 5 mai 1950, Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului trimitea o adresă către Parchetul Tribunalului Militar Regional II Bucureşti, prin care se solicita „aprobarea efectuării unei percheziţii domiciliare numitului Pelivan Ioan din Bucureşti, str. Caragiale, Corp A, Nr. 7, Ap. 2, unde suntem informaţi că se găsesc materiale ce intreresează ordinea şi securitatea poporului” (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 5). Organele de Securitate au întocmit apoi un proces verbal în care se arăta că o echipă de agenţi s‑a deplasat „la faţa locului, unde am găsit prezent pe Dl. Pelivan Ioan, după ce i‑am pus în vedere calitatea şi scopul vizitei noastre, am procedat la percheziţionarea locuinţei, rezultatul fiind pozitiv. S‑au ridicat cărţi, mai multe notiţe şi nişte acte arse” (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 6). 

În închisoarea de la Sighet, Ioan Pelivan a stat, în diferite perioade de timp, în mai multe celule şi în diferite componenţe. Camarazii de suferinţă au fost singurii martori la moartea lui Ioan Pelivan, întâmplată la 25 ianuarie 1954, la vârsta de 78 de ani. La închisoarea din Sighet moartea fiecărui deţinut trebuia să rămână o mare taină. Despre decesul celor încarceraţi se anunţa telefonic, printr‑un mesaj codificat: „S‑a stins becul nr…”, doar Direcţia Generală a Penitenciarelor din Bucureşti. Familiile nu erau anunţate despre decesul deţinuţilor. „Rânduiala de înmormântare” se făcea în cel mai mare secret. Mortul, mai întâi, era dezbrăcat (zdrenţele lui trebuia să le îmbrace alt deţinut), după care era aruncat într‑o ladă din scânduri brute care se folosea la transportarea morţilor. Era aşteptat timpul cel mai potrivit, de obicei, rânduiala respectivă se făcea în timpul nopţii. Mortul era transportat la „cimitir” cu o căruţă trasă de un cal, care făcea parte din gospodăria închisorii. Locul de înmormântare era la marginea Sighetului Marmaţiei, aproape de cătunul Cearda, la numai câteva zeci de metri de graniţa de atunci cu Uniunea Sovietică. Pe acest „loc al nimănui”, care, oficial, nici nu avea statut de cimitir, se îngropau săracii oraşului, cei care mureau la spital, la azilul de bătrâni, la căminul de deficienţi neuropsihici, care nu aveau pe nimeni care să‑i ridice după deces. În groapa pregătită din timp, se arunca trupul gol al fostului deţinut. „Groparii”, selectaţi din rândurile gardienilor analfabeţi şi brutali, nu ştiau altceva decât că transportă şi îngroapă un bandit ordinar. Gardienii aruncau pământ peste el până la o nivelare aproximativă. După unele relatări, cei care erau aduşi de la închisoare nu erau îngropaţi în partea centrală a cimitirului, ci pe la margini. 

Despre suferinţele îndurate de Ioan Pelivan în închisoare familia sa a aflat abia în anul 1962, când acasă la Maria Pelivan a venit profesorul Constantin Tomescu, unul din puţinii supravieţuitori ai închisorii, care i‑a spus acesteia că la Sighet a stat într‑o celulă cu Ioan Pelivan şi i‑a povestit despre martirajul soţului ei. Din cele relatate de colegul de suferinţă, nora Nadia a reţinut în memorie următoarele: „Din cauza frigului şi a umezelii din închisoare, Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii‑bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S‑a stins încetişor (la 25 ianuarie 1954). A fost scos noaptea şi înmormântat la cimitirul închisorii”. Merită să menționez și faptul că, în întreaga perioadă cât a fost închis la Sighet, Ioan Pelivan nu a fost judecat şi condamnat...

În arhiva Oficiului Stare Civilă a Primăriei municipiului Sighetu Marmaţiei s‑a păstrat două registre în care au fost trecute numele a 51 de oameni care au decedat în închisoare: primul cuprinde actele de deces a 42 de persoane decedate între 5 mai 1950 şi 25 mai 1954, al doilea include actele a 9 deţinuţi decedaţi între 6 iunie 1954 şi 9 februarie 1955. Toate actele au fost întocmite mult mai târziu de la data deceselor: cele din primul registru – în ziua de 20 iulie 1957, cele din al doilea – la 13 august 1957. Actul de moarte a lui Ioan Pelivan este înregistrat la 20 iulie 1957, la poziţia nr. 141 (decesele întâmplate în închisoare au fost înregistrate de la numărul 101 până la 151), certificatul de moarte are seria Mc. nr. 370591, iar actul de verificare a morţii nr. 89 din 25 ianuarie 1954. 

Familia, prietenii şi apropiaţii, după ce au aflat adevărul despre moartea, locul şi modul inuman în care a fost îngropat Ioan Pelivan, au hotărât să‑i organizeze o înmormântare creştinească şi cu onorurile firești. Desigur, la acea vreme, era necesar acceptul organelor competente, lucru nu uşor de obţinut. Rezolvarea acestei probleme şi‑au asumat‑o prietenii de familie, îndeosebi Pan Halippa, Constantin Tomescu, Elefterie Sinicliu şi alţii. Pan Halippa, într‑o scrisoare din 12 octombrie 1968, îi comunica lui Anton Crihan, considerat „reprezentantul basarabenilor din străinătate”, faptul că recent a tratat cu dna Pelivan problema aducerii de la Sighet a osemintelor lui Ioan Pelivan şi intenţia de a le îngropa la cimitirul de la mănăstirea Cernica din preajma Bucureştilor, unde este înmormântat mitropolitul Gurie (A.N.I.C., Fond Ioan Pelivan (1449), dosar 527, f. 1‑1 bis. şi Arh. C.N.S.A.S., Fond I 161960, vol. 7, f. 99). 

„A vorbi despre Ion Pelivan este sinonim cu a vorbi despre Basarabia. Viaţa lui Ion Pelivan, soarta lui, se contopeşte cu viaţa şi cu soarta însăşi a Basarabiei”, spunea profesorul Nitreanu P. Nicolae, la catafalcul lui Ioan Pelivan, ale cărui oseminte fuseseră aduse din cimitirul săracilor de la Sighet în cel al Mănăstirii Cernica, pentru a fi îngropate alături de mormântul mitropolitului Gurie Grosu. Se întâmpla într-o duminică, la 4 aprilie 1976, cu aprobarea celor mai înalte autorităţi ale regimului. Cu câteva zile mai înainte, la 1 aprilie, se împliniseră o sută de ani de la naşterea marelui luptător naţional. La reînhumarea rămâşiţelor pământeşti ale lui Ioan Pelivan a fost oficiată o slujbă de pomenire, de către 12 preoţi, cu un cor reputat, în prezenţa unei mari mulţimi, majoritatea fiind basarabeni dar şi transnistreni, ni se spune într-un studiu cuprins în volumul “Ioan Pelivan – Parinte al Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia”, realizat de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru. Potrivit unei note a Securităţii, din 14 aprilie 1976, una dintre coroanele puse atunci la mormânt, având inscripţia „Din partea prietenilor transnistreni“, ar fi dat naştere la un protest al unei „ambasade, care s‑a sesizat de conţinutul inscripţiei“. Era vorba, evident, despre ambasada U.R.S.S... 

Surse:

https://www.aosr.ro/wp-content/uploads/2018/02/Ion-Pelivan-1.pdf

https://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Pelivan-Ion.-1704-1980.-Inv.-1449.pdf

https://agerpres.ro/documentare/2023/03/21/o-personalitate-pe-zi-ioan-pelivan-om-politic-si-luptator-pentru-unirea-basarabiei-cu-romania--1082008

https://www.dacoromania-alba.ro/nr88/ion_pelivan.htm

https://www.corneliu-coposu.eu/articol/index.php/4276-martirii-basarabiei-cum-a-fost-ucis-infaptuitorul-marii-uniri-parintele-nationalismului-din-basarabia-ioan-gh-pelivan-documente-cnsas/

https://historyinstitute.usm.md/index.php/ro/publicatii/66-culegeri-de-studii/385-ioan-pelivan-istoric-al-micrii-de-eliberare-naional-din-basarabia-ediie-ingrijit-studiu-introductiv-note-bibliografie-i-indice-de-nume-de-constantin-i-negrei-i-negru-gh-bucureti-editura-biblioteca-bucuretilor-2012-646-p-isbn-.html

https://basarabia-bucovina.info/2015/03/12/martirii-basarabiei-ioan-pelivan-ucis-de-ocupantii-bolsevici-ai-romaniei-pentru-ca-a-infaptuit-unirea-1-aprilie-1976-25-ianuarie-1954-fotografii-inedite-documente-cnsas-si-carti-pdf/