$$$

 IVAN CEL GROAZNIC

În ziua de 25 August 1530 vine pe lume Ivan, fiul mult aşteptat al Marelui Cneaz al Rusiei, Vasili al III-lea. Momentul naşterii lui Ivan este şi pentru locuitorii vremii, momentul mult aşteptat deoarece acesta va fi primul fiu al cneazului.

Când a venit pe lume, Kremlinul a fost lovit de un fulger provocând un puternic incendiu iar micutul Ivan avea deja doi dinţi-semnele acestea au fost considerate ca fiind de origine divină şi interpretate: îi va sfâşia cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celalalt va muşca din propriul popor .

Lupta pentru supremaţie

Când Ivan avea numai trei ani, tatăl său, Vasili al III-lea, Marele Cneaz al Rusiei, se stinge din viaţă nu înainte de a-şi numi succesorul la tron, pe fiul său cel mare, Ivan. Tutela îi revenea, prin testament, până la vârsta de 15 ani, mamei sale Elena şi a boierilor.

Datorită vârstei sale fragede, Ivan era considerat de către familiile pretendente un obstacol, fapt pentru care mama sa Elena împreună cu scutierul Obolenski Telepnev demarează o serie de arestări a celor mai temuţi boieri. Dorinţa de putere a familiilor boiereşti a devenit atât de mare încât din „persecutaţi devin persecutori” iar „prada” este Elena Glisnki, mama lui Ivan şi scutierul Obolenski Telepnev, ambii protectori ai lui Ivan.

Moartea acestora a transformat Rusia în scena deschisa a bătăliilor dintre familiile boiereşti pentru putere. Familiile care au reuşit să îşi pună amprenta asupra micutului Ivan au fost, Suiski şi Bielski, şi datorită cărora va face cunoştinţa cu foamea, cruzimea, răutatea, bătaia şi indiferenţa. Se spune că aflat între zidurile Kremlinului, avea un comportament deviat deoarece distracţia lui consta în smulgerea penelor păsărilor sau aruncarea puilor de pe ziduri.

Alături de Ivan se va afla tot timpul Mitropolitul Macarie care îl va introduce în tainele teologiei şi istoriei. Conştient că vârsta de 16 ani îi va aduce legitimitate monarhală, lucru dezagreat de familiile care se luptau pentru putere, Ivan, avându-i alături pe membrii Bisericii, se va autointula Ţar al Rusiei şi cere boierilor să i se supună.

Este încoronat Ţar al Rusiei la Moscova, la 16 ianuarie 1547. O lună mai târziu se va căsători cu fiica unei vechi familii de boieri de viţă nobilă, Anastasia Romanova, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Ţarina Anastasia va aduce pe lume două fete şi doi băieţi:Dmitri care moare la luni după naştere şi Ivan, care va deveni ţarevici.

După moartea Anastasiei, Ivan, se va căsători în 1561 cu fiica prințului cerchez Temriuk care este botezată și primește numele de Maria, în 1571 Ivan se căsătorește pentru a treia oară cu Marfa Sobakina, 1572 cu Anna Koltovski, fiica unui curtean, în 1575 cu Anna Vasilcikova, în 1579 cu Vasilisa Melentieva, în 1580 cu Maria Dolgoruki iar în 1581 cu Maria Feodorovna Nagoi, fiica unui dregător de la curte.

Domnia

Domnia primului ţar al Rusiei se poate împărţi în două perioade:una prosperă-plină de reforme ample şi benefice iar cea de doua plină de efectele problemelor ţarului, învăluită în negura nebuniei.

Perioada marcată de reforme a adus ţarului popularitate în rândul nobilimii dar şi în rândul oamenilor simpli. Din seria reformelor le menţionăm pe cele din 1550, 1551 şi 1565 însă, înainte de reforma din 1550 ţarul Ivan formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada(Consiliu ales). Consiliul era format din membrii ai nobilimii şi clerului şi era dominat de către Mitropolitul Macarie şi părintele Silvestru, predicatorul iluminat.

1550-se formează adunarea care înregistra hotărârile ţarului, Zemski Sobor

 - se alcătuieşte Codicele Ţarist, Țarski Sudebnik, şi avea drept scop înlocuirea celui din 1479, al bunicului său Ivan al III-lea, Kneajeski Sudebnik

1551 – în cadrul celui de-al treilea sinod bisericesc, Ivan înmânează documentul Stoglavîn care se regăseau reformele ce se vor aplica în cadrul bisericii:stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului, se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci;se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

1556 – împarte ţara în opricininași zemșcina.

Opricinina reprezintă domeniul privat al ţarului – în acesta vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Familiile de aristocraţi mutate pe teritoriul ţarului îşi vor pierde masiv influenţa însă, se va naşte o noua clasă, orpicinicia căror “cal de bătaie”va fi teritoriul zemşcina.

Zemşcina reprezentă restul teritoriului.

Nobilimea ţării este reorganizată, ţăranii rămân legaţi de glie ;ţarul guvernează cu ajutorul Dumei Boierilor, în cazurile considerate grave se va convoca Zemski Sobor însă, aceste adunări aveau doar vot consultativ.

Violența orpicinicilor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați. Şi în rândul boierilor ţarul va porni o serie de asasinate crunte, majoritatea prin tortură la care va lua parte personal. Paradoxal, după fiecare crimă, ţarul se retrăgea pentru câteva ore, timp petrecut în rugăciune.

Punctul culminant al nebuniei si cruzimii sale în urma căruia i se trage numele de Groznic, este în masacrul de la Novgorod, din 1570 a cărei continuare ar fi trebuit sa fie în oraşul Pskov. Sub pretextul unei scrisori existente în care se regăsea dorinţa locuitorilor din cele două oraşe de a se supune Poloniei, Ivan, cere orpicinicilor să omore toată populaţia. Masacrul a durat cinci săptămâni, timp în care în jurul oraşului s-au ridicat ziduri pentru ca niciun locuitori să nu poată ieşi, funcţionarii au fost arestaţi, preoţii au fost omorâţi. Locuitorii au fost aduşi in faţa lui Ivan şi a fiului său, unde au fost torturaţi.

„Am intrat in Novgord cu un cal si am iesit cu 49 de cai si 22 de carute incarcate”

Numărul total al victimelor se ridică la 15.000 potrivit lui Kurbski, la 18.000 potrivit Celei de-a treia cronici a Novgoroduluişi la 60.000 după autorul Primei cronici a Pskovului.

Opricinicii asediază casele și prăvăliile, devastează bisericile. Novgorodul nu-și va reveni niciodată după masacrul din 1570. 

Văzând toate acestea, locuitorii Pskovului s-au predat.

Activitate extrarusească

În 1552, la 2 octombrie, a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său .

În august 1554 supune regiunea Astrahanului. Datorită aceastei cuceriri, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi.

În 1558 armata ţarului pătrunde în Livonia.

În 1563, februarie, marele oraș comericial Poloțk este cucerit motiv pentru care ţarul adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.

În 1570 sultanul Turciei, Selim al II-lea cere Rusiei Kazanul și Astrahanul iar dacă nu vor accepta acest lucru să plătească un tribut anual Porții. În timp ce negocierile se împotmolesc, la începutul anului 1571, tătarii din Crimeea invadează teritoriile meridionale ale Rusiei. La 24 mai 1571 tătarii dau foc caselor de la periferia Moscovei.

Armata rusă sub conducerea prințului Vorotânski reușeste să-i înfrângă pe tătari. Ivan dizolvă opricininacare este detestată în țară dar și pentru că avea nevoie de consimțământul nobililor polonezi. Scopul său este de a se încorona rege al Poloniei în urma decesului regelui Sigismund-August care n-a lăsat moștenitori pe linie masculină. Însă planurile acestora nu se vor căpăta niciodata formă.

Noul rege al Poloniei, Ștefan Bathory îi scrie lui Ivan al IV-lea că va respecta armistițiul de trei ani încheiat între Rusia și Polonia. Ivan și-a anexat cea mai mare parte a Livoniei în 1577.

În 1579 armata poloneză aliată cu armata suedeză zdrobesc armata rusă. La 15 ianuarie 1582 este semnat un armistițiu pe 10 ani între Polonia și Rusia prin care rușii abandonează întraga Livonie și Poloțkul iar polonezii evacuează orașele rusești cucerite.

Declinul morţii

Marele declin începe pe 15 noiembrie 1581 când își vede nora, Elena, soția lui Ivan, care era însărcinată, purtând o rochie ușoară în loc de trei rochii așa cum era obiceiul. O bate atât de tare încât aceasta avortează. Țareviciul furios pe tatăl său ridică vocea în fața suveranului care într-un acces de furie își lovește fiul la întâmplare cu bastonul său cu vârful de fier și îl rănește mortal.

Moartea fiului său devine picătura ce a umplut paharul . Ivan nu poate dormi decât câteva ore pe noapte. Dezmățul, excesul de mâncare și băutură îi vor ruinat sănătatea. Pentru că nici poțiunile medicilor și nici rugăciunile preoților nu opresc boala, Ivan cheamă vracii. Din toate părțile sosesc la Moscova astrologi, ghicitori, vraci.

Concluziile celor ce îl vor consulta i se ascund însă, află, din întamplare că astrologii i-au calculat data morţii, 18 martie 1584.

La aflarea acestor lucruri, Ivan va începe să facă daruri bisericilor şi devine preocupat de succesiune. Moştenitorul va fi cel de-al doilea fiu al său, Feodor. Pentru a-i uşura munca, Ivan formează o comisie ai cărei membrii vor fi :Ivan Șuiski, eroul asediului Pskovului, Ivan Matislavski, fiul nepoatei marelui cneaz Vasili, Nicetas Iuriev, fratele primei sale soții, Anastasia, Bogdan Bielski și Boris Godunov a cărui soră Irina s-a căsătorit cu țareviciul.

Calculele astrologilor dar şi ale ghicitorilor se adeveresc pe data de 18 martie 1584, Ivan cel Groaznic, moare în timpul unei partide de şah cu Bogdan Bielski. Se spune că Ivan a murit de o afecțiune a intestinelor și a aparatului urogenital însă, după ce Stalin a ordonat deshumarea sa, acestor afecţiuni li se adaugă şi otrăvirea cu mercur.

A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său ucis într-un acces de furie. Pe mormântul său stă următoarea inscripție:"În anul 7092-1584, în a optsprezecea zi a lunii martie, s-a înfățișat preacredinciosiului suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie Ionas."

Conform mărturiilor vremii, Ivan era un diplomat de geniu, un veritabil vizionar politic, un mânuitor de excepţie al condeiului, fiind considerat un om deosebit de cult. Inteligenţa îi era umbrită de accesele de paranoia şi depresie, care duceau la violenţă extremă.

$$$

 JANE AUSTIN - MANSFIELD PARK

Rezumatul romanului

Trei surori, Lady Bertram, doamna Norris și doamna Price, s-au căsătorit cu prima cu un Lord, a doua cu un reverend, iar a treia cu un locotenent naval fără educație. Doamna Norris, care nu are copii și se crede o persoană caritabilă, o aduce pe nepoata ei defavorizată, Fanny Price, în vârstă de zece ani, din Portsmouth pentru a o crește la Mansfield Park, o proprietate comună a familiei. Însă, deși doamna Norris a indicat că este dispusă să o ia în grijă pe tânăra Fanny, în cele din urmă va trebui să locuiască cu familia Bertram și pe cheltuiala lor, deoarece doamna Norris este prea zgârcită pentru a avea grijă de ea singură.

Ruptă de părinți, de surori și mai ales de William, fratele ei complice, Fanny le scrie regulat pentru a le povesti despre viața ei la Mansfield Park.

Săracă, prost îmbrăcată, nevoită să îndure frustrări și mici supărări, Fanny se simte stânjenită în această nouă casă. În această lume care nu este a ei, este mai mult tolerată decât iubită. Timidă și sinceră, acceptă fără să clipească toate treburile casnice care i se cer. Dar are norocul să găsească în vărul ei, Edmond, un aliat și un confident. O legătură tandră îi unește, iar dacă Fanny simte că este îndrăgostită de vărul ei, are grijă să nu-i mărturisească.

Câțiva ani mai târziu, Mary Crawford și fratele ei Henry sosesc din Londra la casa parohială Grant, alți locuitori ai Mansfield Park. Lucrurile se complică. Edmond, care vrea să devină preot, se îndrăgostește de Mary, dar oare această tânără oarecum frivolă își va dori un cleric drept soț? Henry, un seducător formidabil, reușește rapid să le fermece pe cele două fiice ale lui Sir Thomas Bertram. Dar când acestea încep să devină geloase, chipeșul seducător dispare. Când se întoarce câteva luni mai târziu la Mansfield Park, după ce cele două surori, dezamăgite, au decis, una să se căsătorească, cealaltă să se emancipeze la Londra, Henry îi plătește asiduu lui Fanny. 

Fanny, care tocmai a împlinit optsprezece ani, își face intrarea în societate la un bal dat în onoarea ei de unchiul ei, care are o afecțiune puternică pentru ea. Dar, în timp ce Sir Thomas Bertram ar dori să o căsătorească cu Henry, Fanny face tot posibilul să fugă de acest seducător care o lasă indiferentă. Averea și manierele fine ale acestui Don Juan nu o conving pe Fanny, care în secret încă visează la vărul ei Edmond...

$$$

 JENI ACTERIAN

La 22 iunie 1916, se năștea la Constanța, într-o familie de armeni, Eugenia Maria (Jeni) Acterian, sora lui Haig și Arșavir Acterian. Foarte inteligentă și hiperlucidă, cu o personalitate puternică, insubordonată, dar cu o exigenţă autoblocantă, n-a publicat nimic în timpul vieții, dar a rămas - fără voie - în literatură prin intermediul unui jurnal ultraintim: „Jurnalului unei fete greu de mulțumit” (27 de caiete - în jur de 1.000 de pagini) menit arderii dar recuperat, miraculos, de Arșavir înaintea ultimei condamnări politice. Din păcate, același Arșavir - care i-a pus și titlul - îl va cenzura politic și sentimental în vederea primei publicări (1991). O ediție probabil completă (1933-1954) a apărut în 2019… Dar să facem loc legendei care a învăluit viața și moartea (prematură) a acestei femei sclipitoare: Jeni Acterian.

„Alături de însemnările zilnice ale lui Mihail Sebastian, jurnalul lui Jeni Acterian este poate cel mai valoros text diaristic din România interbelică, una dintre cele mai acute scrieri existențiale din literatura autohtonă și o istorie atașantă a vieții intelectuale private. Prietenă cu elita literară, filosofică, muzicală și teatrală a tinerei generații, individualista și agnostica Jeni a fost, ca studentă la Filozofie, o admiratoare a profesorului Nae Ionescu, dar o adversară a politicii sale legionare, pe care a respins-o și în cazul propriilor frați” - aprecia criticul și istoricul Paul Cernat în deschiderea unui portret succint închinat Eugeniei (Jeni) Acterian. „Interesată de filosofia limbajului și logica matematică, Jeni a ratat, din cauza războiului și a lipsurilor, o carieră intelectuală pariziană, refugiindu-se, după 1944, în teatru (unde s-a recalificat grație cumnatei sale, Marietta Sadova). În anii stalinismului a fost regizoare și traducătoare (sub pseudonimul Jeni Arnota), o formă asumată de cvasianonimat”.

Şase ani în lumea searbădă a finanţelor

După o primă legătură amoroasă „contractată” la treizeci de ani cu filosoful Alexandru Dragomir - sesiza în continuare Paul Cernat -, Jeni eșuează într-o căsnicie nefericită cu un tânăr actor frivol (Adrian Georgescu) care-o aruncă într-o depresie tabagică ce-i va favoriza instalarea maladiei lui Hodgkin. A murit pe 29 aprilie 1958, la 42 de ani, după patru ani de luptă inutilă cu boala. În însemnările ei, vitalitatea și naturalețea debordantă coexistă cu o conștiință tragică a morții, comparabilă doar cu cea a lui Eugen Ionescu. (Prin comparatie, amicul Cioran face figură de cabotin) - mai specula Cernat. „Greu cenzurată de moarte”, ca și, în secolul anterior, Iulia Hasdeu, ființa „greu de mulțumit” a fost salvată postum de la anonimat și ratare de confidentul ei cel mai secret. Dar Jeni Acterian, femeia/omul, n-a fost doar o extraordinară diaristă. Absolventă a liceului „Notre-Dame de Sion” (după ce familia Acterian s-a mutat de la malul mării la București), cu examenul de bacalaureat absolvit în particular (1935) și licența în filosofie (1940) trecută cu brio, Jeni se va angaja, sprijinită de Mircea Vulcănescu, la Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare - unde-și risipește câțiva ani (1941-1947) într-un post de referentă.

O lună încuiată în casă

Arta spectacolului a salvat-o de la eșecul total. Abia ieșită din prima iubire, Jeni își va canaliza energiile spre teatru. Dar nu oricum. Va absolvi Conservatorul de Artă Dramatică, secția regie scenică, iar din 1947 va monta propriile reprezentații (piese de Shakespeare, Cehov, Albert Camus etc.). A urmat o perioadă fastă (și scurtă) în care Jeni a colaborat cu Liviu Ciulei, regizor aflat la început de drum. N-a fost însă norocoasă în dragoste, mariajul cu ușuraticul Adrian Georgescu pricinuindu-i doar dezamăgiri, exprimate în jurnal sau în corespondență prin convingerea că neîmplinirea în iubire i-a fost hărăzită de soartă, fără posibilitatea de a o anula sau ocoli. Și asta în condițiile în care Jeni Acterian suise sentimentul iubirii pe treapta absolutului. Încuiată în propria casă vreme de o lună, timp în care n-a mâncat aproape nimic, fumând în schimb încontinuu, Jeni s-a scufundat ușor-ușor în durere și melancolie... De remarcat că năbădăioasa filosoafă (studentă preferată a lui Nae Ionescu) a fost curtată și îndrăgită și de băieți mai cuminți, pe care i-a respins însă. Ba i-a mai și încondeiat fără milă în jurnal.

„O decoloratură siropoasă de bibliotecă”

Este cazul istoricului Alexandru Elian, viitor byzantinolog de renume și academician, îndrăgostit fără speranță de temperamentala Jeni, căreia-i promisese că o va lua de nevastă dacă-l va aștepta un an. Armeanca avea să-l spulbere în proza intimă: „O decoloratură siropoasă de bibliotecă, lipicioasă ca o ventuză ... Mi-am frecat dintii cu furie și cu Odol, dar m-a urmărit mirosul de mucegai toata seara”. Ce cruzi suntem în iubire, mai ales atunci când nu împărtășim aceleași trăiri cu celălalt! „Jeni Acterian nu a vrut și nu a putut niciodată să trișeze - comenta criticul literar Paul Cernat într-un articol din „România literară” („Jurnalul lui Jeni Acterian sub mai multe cenzuri”, 2007). Nici în dragoste, nici în prietenie, nici în profesie, nici în jurnal. De aici, senzația copleșitoare de prezență vie, familiară, pe care prea puțini autenticiști ai vremii au putut-o atinge. Expansivă și copilăroasă, sociabilă și afectivă, emancipată și naturală, hipercultivată, înconjurată de prietene și de prieteni - toată floarea anilor ‘30-’40, de la Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Emil Botta, Mihail Sebastian, Marietta Sadova, Cella Delavrancea, până la Alice Botez, Alexandru Dragomir, Liviu Ciulei, Clody Bertola ș.a. - sceptică și relativistă în principiu - căci, sub cenzura metafizică a morții, tot ce-i uman devine relativ -, Jeni Acterian a fost o absolutistă în viața personală, punându-și geniul în prietenie și în confesiune”.

Despre dragoste şi alţi demoni

Prima iubire n-a fost tocmai una idilică pentru Jeni Acterian, cel puțin așa lasă să se înțeleagă notele ei din jurnal. Pe 2 mai 1946 îl „înmuia” bine în cerneală (și) pe filosoful Alexandru Dragomir: „Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis … Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură … Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant”. Mai mult: „Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc … Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Dacă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească”.

Din doi în doi

Impresiile - deloc măgulitoare pentru primul bărbat din viața ei - erau completate pe 21 octombrie 1946 în același registru: „Asta-i viaţa cu S. (n.r. - Alexandru Dragomir): două zile bune, două luni catastrofale (…) Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât”. Jeni conchidea pe 2 noiembrie 1946: „În fond, puţinul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relaţii civilizate şi puţină eleganţă, este probabil imens şi inaccesibil în acest climat. Nu poţi «pretinde» de la oameni nimic. (...) Pot în schimb pretinde de la mine tot”.

Un bărbat respectat

Într-o însemnare din 2 ianuarie 1939, Jeni Acterian scria negru pe alb: „În ultimul timp mă gândesc foarte mult la Nae Ionescu. Este singurul om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Și cred că dacă nu l-aş fi întâlnit, cuvintele «respect» și «admiraţie» ar fi rămas pentru mine nişte cuvinte fără conţinut. În felul acesta, nu pot tolera să fie bârfit în faţa mea”.

,,Nu poţi «pretinde» de la oameni nimic. (...) Pot în schimb pretinde de la mine tot”

La scurt timp după apariţia versiunii necenzurate a Jurnalului lui Jeni Acterian, a apărut la Editura Vremea o completare fundamentală, o extensie naturală a însemnărilor diaristice: corespondenţa acesteia, purtată între 1936 şi 1947 cu diverşi prieteni sau membri ai familiei. Este vorba de versiunea ne-editată a acestor scrisori – ele au fost publicate anterior, însă mereu sub cenzura atentă, deşi iubitoare, a lui Arşavir, ultimul rămas dintre fraţii Acterian.

Scrisorile reunite în acest volum au drept destinatari sau expeditori nume azi celebre, dar care pentru Jeni purtau pecetea familiarului cotidian – prieteni cu care se intersecta firesc la evenimente culturale sau mondene: Emil Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Clody Bertola, Alice Botez.

Este impresionant să citeşti părerea unui Cioran, de exemplu, despre o tânără care abia după jumătate de secol avea să devină un nume în lumea literelor româneşti, dar care, se vede bine din scrisori, reprezenta în cercul ei un reper al lucidităţii discrete.

„Mi-a părut rău că la Bucureşti n-am putut vorbi mai multe. Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Şi pe lângă asta, în… România! […] Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste şi beţie, ce se mai poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est?” (Emil Cioran către Jeni Acterian, 1940)

La fel Mircea Eliade, care se recunoaşte parţial în deznădejdea patologică a lui Jeni:

„Criza ta de deznădejde, pe care o combaţi victorios cu humour, o cunosc şi eu periodic, de când mă bat vânturile Atlanticului.” (Mircea Eliade către Jeni Acterian, 1943)

Mai prozaic (după cum se întâmplă adesea cu cei care te ştiu de pe vremea codiţelor), deşi tot admirativ în esenţă, rămâne Arşavir:

„Soro dragă, trebuie să-ţi spun ceva serios: eşti cam nebună! Eu, care te cunosc întrucâtva, şi totuşi rămân uluit de proporţiile de coşmar pe care le dai unor realităţi contingente.” (Arşavir către Jeni, 1944).

Desigur, ştia Arşavir ce ştia. Jeni însăşi, cu adevărat lucidă până la disperare, mărturiseşte: „Mi-e scârbă de mine însămi până la refuz, şi sunt atât de obosită de eternele mele nelinişti încât, dacă n-aş fi eu, aş căsca plictisită văzându-mă”.

(Jeni Acterian, „Corespondenţă”).

$$$

 

Gura de umor cu final psihologic:😁😁😁

O femeie a plecat la cumpărături. Când a ajuns la casă ea și-a deschis geanta, pentru a scoate portofelul. Casiera a văzut că are la ea telecomanda de la televizor. Nu și-a putut controla curiozitatea și a întrebat:

- Iei mereu telecomanda televizorului cu tine în geantă?

Femeia, a răspuns:

- Nu, nu întotdeauna, dar soțul meu a refuzat să vină cu mine la cumpărături, pentru că voia să vadă meciul de fotbal, așa că i-am luat telecomanda.

Morală:

 *Susține-ți și însoțește-ți soția când îți cere.* 

Dar povestea continuă...

Casiera a râs și i-a înapoiat cardul doamnei. Șocată, aceasta o întreabă ce se întâmplă. Casiera îi explică:

- Soțul v-a blocat cardul de credit.

Morala:

 *Respectă hobby-urile soțului tău.* 

Dar povestea continuă...

Soția a scos cardul de credit al soțului ei din portofel. Cu siguranță nu și-a blocat propriul card!

Morala:

 *Nu subestima înțelepciunea soției tale.* 

Dar povestea continuă...

Când cardul a trecut, aparatul a afișat: ,,INTRODUCEȚI CODUL TRIMIS PE TELEFON". Adicătelea pe telefonul soțului!

Morala:

 *Când un bărbat este în pericol să piardă, până și un aparat este suficient de inteligent ca să-l salveze.* 

Dar povestea continuă...

Femeia a zâmbit și a scos telefonul, care a bipăit în geantă.

Era telefonul soțului ei! Îl luase împreună cu telecomanda, ca să nu o sune cât timp este la cumpărături.

Și-a luat cumpărăturile și s-a întors acasă, fericită!

Morala:

 *Nu subestima niciodată soția!* 

Dar povestea continuă...

Când a ajuns acasă soțul ei nu mai era. A găsit un bilet, pe ușă, pe care scria: ,,Nu am găsit telecomanda. Sunt cu copiii la meci. Vom ajunge târziu. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva."

A plecat cu cheile de la casă.

Morala:

 *Nu încerca să-ți controlezi soțul, s-ar putea să pierzi controlul.* 

🤣😂🤣

Râsul este cel mai bun antidot pentru depresie!

Preluat net

                                         ❤️‍🩹

$$$

 Thomas Edison trecea la cele vesnice pe 18 octombrie 1931...

Lui Thomas Edison i se atribuie invenții precum primul bec practic cu incandescență și fonograful. El a deținut peste 1.000 de brevete pentru invențiile sale.

Thomas Edison a fost un inventator american care este considerat unul dintre oamenii de afaceri și inovatorii de top din America. Edison a crescut de la începuturile umile pentru a lucra ca inventator al tehnologiei majore, inclusiv primul bec incandescent viabil din punct de vedere comercial. El este creditat astăzi pentru că a contribuit la construirea economiei Americii în timpul Revoluției Industriale .

Edison s-a născut la 11 februarie 1847, la Milano, Ohio. El era cel mai mic dintre cei șapte copii ai lui Samuel și Nancy Edison.Tatăl său a fost un activist politic exilat din Canada, în timp ce mama sa a fost un profesor de școală performant și o influență majoră în viața timpurie a lui Edison.Un atac timpuriu cu scarlatină, precum și infecții ale urechii, l-a lăsat pe Edison cu dificultăți de auz la ambele urechi în copilărie și aproape surd ca adult.Edison va povesti ulterior, cu variații ale poveștii, că și-a pierdut auzul din cauza unui incident de tren în care i-au fost rănite urechile. Dar alții au avut tendința de a ignora acest lucru ca fiind singura cauză a pierderii sale de auz.În 1854, familia lui Edison s-a mutat la Port Huron, Michigan, unde a urmat școala publică pentru un total de 12 săptămâni. Un copil hiperactiv, predispus la distragere, a fost considerat „dificil” de către profesorul său.Mama lui l-a scos repede de la școală și l-a învățat acasă. La vârsta de 11 ani, a arătat un apetit vorace pentru cunoaștere, citind cărți despre o gamă largă de subiecte. În acest curriculum larg deschis, Edison a dezvoltat un proces de autoeducare și învățare independent, care l-ar servi pe tot parcursul vieții sale.La vârsta de 12 ani, Edison și-a convins părinții să-l lase să vândă ziare pasagerilor de-a lungul liniei ferate Grand Trunk. Exploatând accesul la buletinele de știri teletipate la biroul stației în fiecare zi, Edison a început să-și publice propriul ziar mic, numit Grand Trunk Herald .Articolele actualizate au fost un succes pentru pasageri. Acesta a fost primul dintre ceea ce va deveni un lung șir de întreprinderi în care a văzut o nevoie și a valorificat oportunitatea.Edison și-a folosit accesul la calea ferată pentru a efectua experimente chimice într-un mic laborator pe care l-a amenajat într-un vagon de bagaje de tren. În timpul unuia dintre experimentele sale, a început un incendiu chimic și mașina a luat foc.

Conducătorul s-a repezit și l-a lovit pe Edison în partea laterală a capului, probabil înaintând o parte din pierderea auzului. A fost dat afară din tren și forțat să-și vândă ziarele în diferite stații de-a lungul traseului.

În timp ce Edison lucra pentru calea ferată, un eveniment aproape tragic s-a întâmplat pentru tânăr. După ce Edison a salvat un copil de trei ani de a fi lovit de un tren eronat , tatăl recunoscător al copilului l-a recompensat învățându-l să opereze un telegraf . La vârsta de 15 ani, învățase suficient pentru a fi angajat ca operator de telegraf.În următorii cinci ani, Edison a călătorit în întregul Midwest ca un telegrafist itinerant, în locul celor care plecaseră la războiul civil . În timpul liber, a citit pe larg, a studiat și a experimentat tehnologia telegrafică și s-a familiarizat cu știința electrică.În 1866, la vârsta de 19 ani, Edison s-a mutat la Louisville, Kentucky, lucrând pentru The Associated Press. Tura de noapte i-a permis să-și petreacă cea mai mare parte a timpului citind și experimentând. El a dezvoltat un stil nerestricționat de gândire și investigare, dovedindu-și lucrurile prin examinarea și experimentarea obiectivă.Inițial, Edison a excelat în munca sa de telegraf, deoarece codul Morse timpuriu a fost înscris pe o bucată de hârtie, astfel încât surditatea parțială a lui Edison nu a fost un handicap. Cu toate acestea, pe măsură ce tehnologia a avansat, receptoarele au fost din ce în ce mai echipate cu o tastă de sunet, permițând telegrafilor să „citească” mesajul prin sunetul clicurilor. Acest lucru l-a lăsat pe Edison dezavantajat, având din ce în ce mai puține oportunități de angajare.În 1868, Edison s-a întors acasă pentru a descoperi că iubita sa mamă cădea într-o boală mintală și tatăl său era lipsit de muncă. Familia era aproape săracă. Edison și-a dat seama că trebuie să preia controlul asupra viitorului său.La propunerea unui prieten, s-a aventurat la Boston, obținând un loc de muncă pentru Western Union Company . La acea vreme, Boston era centrul american pentru știință și cultură, iar Edison s-a delectat cu el. În timpul liber, el a proiectat și brevetat un aparat de înregistrare electronic de vot pentru a contoriza rapid voturile în legislatură.Cu toate acestea, parlamentarii din Massachusetts nu au fost interesați. După cum au explicat, majoritatea legiuitorilor nu doreau ca voturile să fie contorizate rapid. Au vrut ca timpul să schimbe părerea colegilor legislatori.

$$$

 MIHAIL SEBASTIAN: Stea fără nume şi fără noroc - S-a nascut pe 18 octombrie 1907...

“Am scris titlul şi acum va urma un lucru care oricând mi s-ar fi părut prin esenţa lui fără obiect. O notă necrologică despre colegul din redacţia R.F.R. (Revista Fundațiilor Regale), despre prietenul Mihail Sebastian. Nici în ordinea ficţiunilor o asemenea presupunere nu avea consistenţă logică. Era mai tânăr şi mai promis viitorului decât noi toţi. Dar totul e neliniştitor şi tulbure în jurul fiinţei acestui scriitor care s-a dorit înainte de toate lucid şi simplu. Ai vrea să înlături termenul, ca incompatibil cu obiectul lui, dar termenul revine ca o vietate izgonită: Ursita… Destinul nefericirii.

 Poeţii romantici se înfăţişau cu o manifestă predilecţie stilistică sub zodia nenorocului şi se vedeau necontenit întovărăşiţi de la leagăn la mormânt ca de o umbră, de o femeie învestmântată în negru care era darul destinului lor. Nefericirea…

În niciun mod nu se poate alătura o asemenea imagine de scriitorul Mihail Sebastian… Nu e un romantic. Nicio lamentare în opera lui, niciun denunţ al fatalităţii. Dimpotrivă, raţiune liniştită în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duioşie intelectuală cu fulguraţii cu grije atenuate. Gingăşii retrase adânc în sine însuşi.

Dar când, dincolo de scriitor, gândeşti omul, toată urzeala gândirii se destramă şi creşte, tulbure din panica unei prezenţe ascunse…

A fost sub zodia unei stele, şi steaua lui a fost nu numai fără nume, dar şi fără noroc.

În luna Martie ne-a venit la redacţie un articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să-i tăiem începutul care conţinea — în mod neobicinuit— datele biografice. A fost dat la cules pentru numărul pe luna Mai.

Cu o săptămână înainte de apariţia revistei, aflând de articol, a cerut stăruitor şi iritat să nu apară… Era ceva firesc la el… Nu voia să fie lăudat în scris niciodată. De altfel, nici altminteri… Din motive tehnice, cu toată supărarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut. Dar a apărut în ziua înmormântării lui… Altfel revista, al cărui redactor a fost, nu ar fi putut să fie prezentă în litera ei, la năprasnicul lui sfârşit, decât după două luni când vor apare rândurile acestea şi încă în note primite greu de o tipografie aglomerată, şi deci scrise în pripă.

Avea opt ani când a izbucnit războiul dintâi (Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907, la Brăila) și copilăria lui s-a trecut în lipsuri chinuitoare, numaidecât în spatele frontului, doi ani cu două ierni consecutive, de război şi de ocupaţie inamică. Evreu, adolescenţa lui corespunde cu epoca de aprigă dospire antisemită, cum n-a cunoscut niciodată istoria românească… Se ataşează de profesorul lui (este vorba despre Nae Ionescu), un intelectual pe care-l admira cu creşteri din adânc, native, dar acest dascăl devine pe neaşteptate unul din teoreticienii neînduplecaţi ai antisemitismului ancestral.

E o dramă mistuitoare care îl lasă fără sprijin între două lumi. Într-o carte de măreţie interioară şi de mărturisire cum puţine s-au scris, îşi diseacă lucid inima şi mintea. Cu o sfâşietoare încredere în străfundurile omeniei şi ale probităţii intelectuale, cere profesorului echivalentul propriei lui loialităţi intelectuale, un cuvânt de înţelegere pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu o brutalitate bestială… A jucat pe cartea inimii şi a pierdut. Prins în propria lui voinţă ca într-o armură de fier înveninată, sufocat de desgust, publică prefaţa aşa cum i s-a dat. Toate suliţele răutăţii, ale urii şi ale mâniei sunt acum îndreptate spre pieptul lui. Cartea devine un motiv de grea înfrângere. Trec doi-trei ani, e solicitat la Revista Fundaţiilor Regale, luptă totuşi cu greutăţi materiale de nedescris (pe care nu le bănuie decât singuri doi prieteni) şi scrie un nou roman. La Paris, unde se poate duce abia cu bani de buzunar, i se fură din taximetru un geamantan cu haine şi rufărie, şi odată cu ele şi manuscrisul… Numai un scriitor care a scris el însuşi cu sânge ştie ce poate fi nenorocul de a reface din memorie un roman. Când trudnica muncă, peste un an şi ceva, e dusă la capăt, conjunctura este alta…

Succesul material este compromis, cartea aproape că nu va rămâne în librărie. Ar putea să fie, totuşi, marele succes moral, pe care Mihail Sebastian îl merita pentru aura de poezie şi de subtilitate intelectuală a romanelor lui.

Apare monumentala Istorie a literaturii române a lui Călinescu, iar acesta, cu un dezolant capriciu al sensibilităţii, nu receptează nimic din farmecul incomparabil al acestor romane şi înfăţişează astfel despre autor o imagine masacrată, care rămâne una dintre scăderile grele ale acestei istorii literare… punct în care va fi sever amendată de viitor…

Începe noaptea de patru ani a ocupaţiei germane. De confiscat nu i se confiscă nimic căci nu avea nicio avere, dar e izgonit din camera pe care o locuia în centrul oraşului, şi se refugiază iar, ca pe vremea copilăriei, în locuinţa înghesuită a părinţilor. Sunt zile deprimante de mizerie materială mistuitoare şi de pericol de zi şi de noapte.

E munca obligatorie şi umilitoare la curăţatul zăpezii, cu ameninţarea permanentă a lagărului, a Transnistriei… O primăvară şi o vară întreagă, sub prăbuşirile de bombe care fărâmiţează mereu cartierul, toată familia stă îngrămădită fără posibilitate de adăpost. Izbuteşte să scrie «Steaua fără nume» care, tocmai fiindcă era fără numele lui sortit nenorocului, are un imens succes moral, deci în împrejurarea dată ineficient, de vreme ce nu poate trage şi sprijinul material aşteptat, căci nu poate să apară să-şi apere interesele.

În sfârşit, în ultima zi a eliberării de sub ocupaţia germană, o bombă loveşte casa în plin, pătrunde chiar în camera în care-şi avea cărţile şi manuscrisele. Va dormi luni de zile pe la prieteni. Dar a trecut acum de treizeci şi şapte de ani, şi iată pare că în 1945 începe adeverirea legendei orientale. Ameninţarea a trecut şi totul se întoarce urcând.

În câteva luni Mihail Sebastian e numit consilier principal de presă la Ministerul de Externe, cu indicaţia precisă că imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă de asemeni carieră în avocatură, căci e doctor în drept de la Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar Naţionalul anunţă pentru prima parte a stagiunii «Ultima oră». E solicitat de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua, mult apreciat, al misiunilor străine. I se trimit drepturi de autor de la Roma. «Steaua fără nume» e anunţată la Paris. E rugat să fie un curs de literatură la Universitatea liberă muncitorească. Sunt patru luni de noroc şi mai are cel puţin încă treizeci de ani de creaţie literară şi dramatică, de viaţă intensă, probabil de succese europene.

Dar într-o Marţi, 29 Mai, s-a dus să ia masa la părinţi, la 3 și jumătate vrea să ia tramvaiul, grăbit, căci înainte de prelegerea unde îl aşteaptă o sală tixită, mai are de făcut o cursă. Trebuie ca tocmai când e atât de intens preocupat să vie pe largul bulevardului Regina Maria, la o oră de circulaţie redusă, o maşină în plină viteză, e nevoie ca această maşină, care nu poate trece pe lângă el, să aibă frânele şubrede, să-l târască zeci şi zeci de metri, pentru ca astfel un accident care ar fi putut fi oarecare, ar fi putut să fie chiar grav, să devie neapărat mortal… Totul în câteva clipe năucitoare.

Stea fără nume şi fără noroc”.

Camil Petrescu

Revista Fundaţiilor Regale, iulie-septembrie 1945

S$$$

 Românul George Pomuţ şi povestea vânzării teritoriului Alaska

Pe 18 octombrie 1867 SUA a preluat Alaska, pe care a cumparat-o de la Rusia, un imperiu aflat, la acel moment, in dificultate financiara, pentru suma de 7,2 milioane de dolari. 

Iniţiativa „afacerii” a aparţinut secretarului de stat american de la acea vreme, William H. Seward, şi s-a concretizat prin anexarea de către SUA a unui teritoriu cu o suprafaţă de 1.518.800 km², pentru suma de doar şapte milioane de dolari, cu contribuţia indispensabilă a unui american de origine română, George Pomuţ, general şi diplomat, erou al războiului civil american care s-a desfăşurat între anii 1861 – 1866.

Geoge Pomuţ s-a născut la 31 mai 1818, în oraşul Gyula, comitatul Békés, în Ungaria de astăzi, tatăl său fiind fierar pe moşia grofului Wenckheim. Familia Pomuţ era de origine română, provenind din Săcele, comitatul (acum judeţul) Braşov, de unde bunicul său, Dinică Pomuţ, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun.

Părinţii săi i-au asigurat o educaţie aleasă, în spiritul valorilor creştin ortodoxe, înlesnindu-i accesul la învăţătură.

Pomuţ a fost admis la Academia Militară din Viena, apoi a studiat la Academia Militară din Saint Etienne, Franţa, iar după încheierea studiilor universitare, a devenit procuror regal, ulterior înfiinţându-şi propriul birou de avocatură.

A participat la Revoluţia de la 1848 din Ungaria, înrolându-se ca voluntar în armata de honvezi. Unitatea militară în care a luptat a obţinut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuţ a fost ridicat la rangul de căpitan.

Apoi a lucrat ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluţionar în mişcarea lui Lajos Kossuth.

În octombrie 1849, după ce fortăreaţa de la Komárom a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau, Pomuţ a fost condamnat de guvernul austriac, iar pentru a scăpa de pedapsă, se refugiază, alături de un grup de 30 de camarazi, mai întâi în Italia, de unde pleacă în Germania, pentru ca în final să emigreze în SUA.

Ajuns la New York, la 24 februarie 1850, Pomuţ zăboveşte aici pentru câteva luni, iar împreună cu un alt român, bănăţean la origini, pe nume Dragoş, şi împreună cu alţi revoluţionari maghiari, se stabilesc spre vestul ţării, la Keokuk, în statul Iowa.

Mica lor colonie întemeiată aici, la Burlington, în fapt un loc sălbatic, a primit numele de „New Buda”.

În 15 martie 1855, Pomuţ obţine cetăţenia SUA – sub numele de Pomutz, iar în perioada următoare, cumpără, cu sprijinul unui om cu stare, suprafeţe întinse de pământ, dovedind un spirit întreprinzător deosebit.

În următorii cinci ani, Pomuţ devine deja un om care trăia în lux, având în proprietate suprafeţe întinse de teren, o fermă rentabilă, era concesionarul unor exploatări miniere extrem de profitabile, ba construise chiar şi o şosea pentru o mai bună circulaţie în vestul american încă sălbatic. Nu în ultimul rând, Pomuţ era artizanul unor planuri îndrăzneţe de extindere şi dezvoltare a acelei regiuni.

Însă Pomuţ nu şi-a uitat niciodată originile, militând mereu ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun faţă de minorităţile sale etnice, şi artând nevoia de cooperare a acesteia cu Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

A urmat izbucnirea Războiului de Secesiune din America, care a divizat nordul aboliţionist de sudul care dorea menţinerea sclaviei, iar Pomuţ solicită înrolarea ca voluntar în Armata Uniunii nordului.

Aşadar, anul 1861 îl găseşte în poziţia de locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, alcătuit din peste 1.000 soldaţi şi 37 ofiţeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuţ urcă treptele ierarhice militare, fiind promovat ca adjutant, impresionând mai ales prin calmul şi curajul de care dădea dovadă. A făcut adevărate fapte de vitejie în luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, sau Savannah, iar drept recompensă, în anul 1863 este promovat la gradul de maior, iar în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru oraşul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste şi îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17.

Pomuţ era respectat de alţi mari generali americani, precum Ulysses S. Grant, William Tecumseh Sherman, William Belknap sau Andrew Hickenlooper, iar soldaţii aflaţi sub comanda sa îl îndrăgeau pentru stăpânirea de sine de care dădea dovadă şi pentru că îi conducea prin lupte oferind propriul exemplu.

În august 1864, Pomuţ se întoarce la Regimentul 15 Iowa, unde i se oferă comanda, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel.

În anul 1865, ca o recunoaştere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

După războiul civil, cea mai fidelă caracterizare a faptelor de arme ale lui George Pomuţ a fost prezentată de generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea şi regimentul lui Pomuţ, care spunea: “L-am întâlnit pe Pomuţ; un brav şi curajos ofiţer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor şi soldaţilor săi. El nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate problemele militare, ci şi un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

După încheierea Războiului civil, Pomuţ revine, pentru o scurtă perioadă la Keokuk, iar după câteva luni, la 16 februarie 1866, este numit în funcţia de consul al SUA la Sankt Petersburg, în Rusia, unde rămâne în funcţie timp de 12 ani. În această poziţie, Pomuţ demonstrează calităţi diplomatice de excepţie fiind un fluent vorbitor a nu mai puţin de opt limbi străine.

În acest mandat Pomuţ s-a făcut remarcat prin intermedierea unor negocieri între Rusia şi SUA, care s-au finalizat, în anul 1867, la 9 aprilie, prin cumpărarea, de către SUA, a zonei Alaska, dar şi prin încheierea unui Tratat esenţial pentru continuarea unor bune relaţii între cele două ţări.

În anul 1874 preşedintele SUA, Rutherford Hayes îl promovează pe Pomuţ la rangul de consul general.

În anul 1878, Pomuţ este înlocuit în funcţie de William Edwards, iar la încheierea misiunii sale diplomatice, este rechemat în SUA, însă, nu se ştie de ce, el alege să rămână în Rusia.

La 12 octombrie 1882, Pomuţ trece la cele veşnice la Sankt Petersburg, într-o sărăcie lucie, fiind înmormântat la Smolensk, capitala imperiului la acel moment.

După moartea sa, au existat nenumărate luări de poziţie ale unor înalţi oficiali americani, care au evocat personalităţile generalului George Pomuţ şi căpitanului Nicolae Dunca, un alt luptător de origine română care s-au sacrificat pentru păstrarea unităţii SUA, doi eroi care şi-au adus o contribuţie importantă la gloria Americii.

În anul 1913, Congresul american a emis un decret prin care se dispunea ca rămăşiţele pământeşti ale lui George Pomuţ să fie aduse şi înmormântate în Cimitirul Naţional din Arlington, însă după izbucnirea Primului Război Mondial, acest fapt nu s-a mai realizat.

În 1944, mai mulţi americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal, care i-a dat, simbolic, numele generalului – „General George Pomuţ”, vasul aflându-se în exploatare până în anul 1970.

Soldaţii din regimentul 15 Infanterie Iowa au făcut donaţii în fiecare an pentru îngrijirea mormântului său, drept recunoştinţă pentru eroismul său, dar şi pentru păstrarea în memoria publică a faptelor acestuia din perioada Războiului Civil American.

Eroismul generalului Pomuţ a fost, dealtfel evocat şi de preşedintele Bill Clinton, care, la 9 iulie 1997, aflat în vizită la Bucureşti, a amintit că Pomuţ a fost unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Nu în ultimul rând, au fost ridicate statui în memoria lui la Cleveland, SUA, şi la Gyula, în Ungaria.

În calitatea sa de consul, Pomuţ a fost implicat profund în negocierile pentru Alaska şi la un moment dat le-a şi prezidat. Discuţiile legate de vânzarea statului Alaska încetaseră odată cu izbucnirea Războiului Civil American, iar dupa victoria unionistă, Imperiul Ţarist avea toate motivele sa reînceapă negocierile.

Rusia trecea prin serioase dificultăţi financiare şi era pândită de pericolul de a pierde Alaska, fără vreo compensaţie, în favoarea Regatul Unit al Marii Britanii, inamicul lor în Războiul Crimeei (1853–1856).

Deşi Alaska nu era o zonă de interes, populaţia Columbiei Britanice a început rapid să crească la câţiva ani după încheierea ostilităţilor, goana după aur determinând înfiinţarea de colonii britanice pe continentul nord-american.

În aceste condiţii, ţarul Alexandru al II-lea a hotărât să vândă teritoriul, dar după ce britanicii nu au fost interesaţi de achiziţionarea zonei, în anul 1859 vine prima ofertă pentru americani. A urmat Războiul civil din SUA şi suspendarea negocierilor pe tema Alaska, însă în 1866, după încheierea ostilităţilor, ţarul l-a instruit pe ambasadorul său în SUA, Eduard de Stoeckl, să reia negocierile cu secretarul de stat american William H. Seward, în martie 1867.

Negocierile s-au încheiat după o şedinţă nocturnă, la ora 4:00 dimineaţa, la 30 martie 1867, fiind finalizate cu semnarea unui tratat, la un preţ de achiziţie de 7.200.000 de dolari, pentru 1,7 milioane de kilometri pătraţi, adică aproximativ circa 4,74 cenţi pe hectar, Alaska însemând, vă vine să credeţi sau nu, a şasea parte a teritoriului SUA de astăzi. Opinia publică americană era în general favorabilă tratatului, dar unele ziare ale vremii au criticat-o.

Însă, în pofida acestora, achiziţia s-a dovedit extrem de inspirată, la doar câţiva ani după cumpărare terenul respectiv dezvăluind bogăţii naturale inestimabile, dar şi un rol strategic important, mai ales pentru perioada Războiului Rece.

Pentru a deveni valid, tratatul dintre Rusia şi SUA cu privire la Alaska trebuia ratificat şi de Senatul SUA.

Ca urmare Seward l-a convins pe preşedintele SUA Andrew Johnson să convoace Senatul într-o sesiune extraordinară a doua zi, însă cum şi la acea vreme politica era „arta contradicţiei”, republicanii au luat în derâdere „nebunia lui Seward”.

Seward a dus, însă, o campanie convingătoare, şi cu susţinerea lui Charles Sumner, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, la 9 aprilie 1867, a obţinut aprobarea tratatului cu 37 de voturi pentru şi 2 împotrivă.

A urmat o lungă perioadă în care relaţiile Congresului cu preşedintele Johnson s-au deteriorat, iar Camera Reprezentanţilor a refuzat să adopte mai multe acte importante, inclusiv plata preţului pentru Alaska.

La 18 octombrie 1867, a avut loc ceremonia de transfer, la Sitka, soldaţii ruşi şi americani au mărşăluit prin faţa casei guvernatorului, iar drapelul rus a fost coborât şi a fost înlocuit cu cel american, sub salve de artilerie.

În Alaska, ziua de 7 octombrie 1867 – conform calendarului iulian în vigoare în Imperiul Rus la acea vreme, a fost urmată de cea de 18 octombrie 1867, din calendarul gregorian folosit în SUA, iar fusul orar local a trecut de la 9:01:20 în urma meridianului Greenwich, la 14:58:40 înaintea lui.

Abia în iunie 1868, după ce procedura de impeachment a lui Johnson s-a încheiat, Stoeckl şi Seward au reluat campania pentru aprobarea fondurilor, votul final favorabil fiind acordat la 14 iulie, 113 voturi fiind pentru şi 48 împotrivă.

Estimările ruseşti pentru populaţia acestui teritoriu arătau că aici existau 2.500 de ruşi şi metişi, plus 8.000 de indigeni, în total circa 10.000 de oameni, plus, 50.000 de inuiţi şi autohtoni alaskani. Ruşii se stabiliseră în 23 de puncte de comercializare a blănurilor, aflate pe insule şi în apropierea coastei.

Existau două oraşe mai mari: Novoarhanghelsk, astăzi denumit Sitka, fusese înfiinţat în 1804 pentru a coordona comerţul cu piei de vidră de mare şi în 1867 era format din 116 colibe mici de buşteni cu 968 de locuitori, iar centrul industriei blănurilor, oraşul Sf. Pavel din Insulele Pribilof avea 100 de case şi 283 de locuitori. În zilele noastre, în Alaska locuiesc circa 710.000 de oameni.