$$$

 CUM A SCRIS NICOLAE LABIS POEZIA " MOARTEA CAPRIOAREI"....

       

NICOLAE LABIȘ, poetul sucevean care și-a pierdut viața la numai 21 de ani, a fost, conform criticilor, unul dintre cei mai talentați poeți români...numit adesea BUZDUGANUL UNEI GENERAȚII ".....

    Una dintre capodoperele sale este poezia „MOARTEA CĂPRIOAREI ” publicată pentru prima dată în iunie 1954, cu doi ani înainte de moartea scriitorului....

    Puțini sunt cei care știu că poezia este inspirată dintr-un fapt real, iar copilul NICOLAE LABIȘ a fost cel care și-a însoțit tatăl la vânătoare.

     În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia LABIȘ a fost nevoită să se mute din MOLDOVA lângă CÂMPULUNG MUSCEL. La întoarcerea în satul MĂLINI, județul SUCEAVA, familia Labiş şi-a găsit casa distrusă, fără mobilă și au reușit să-și încropească gospodăria cu ajutorul oamenilor din sat....

      Aceștia trăiau clipe grele, iar hrana era o adevărată problemă, cu atât mai mult cu cât familia LABIȘ a fost nevoită să facă față secetei din anul 1946.

„Eram atât de săraci şi de neavuţi încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Şi tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj, în pădure şi, din carnea de mistreţ sau de căprioară, mama făcea noaptea pastramă şi mâncam câte o feliuţă şi beam apă, aşa de mare era sărăcia”, avea să rememoreze peste ani MARGA (MARGARETA), sora lui NICOLAE LABIȘ.

Aceasta și-a amintit clar episodul la care fratele ei a fost martor: moartea celei mai celebre căprioare din literatura română: „Tata a hotărât să meargă din nou la vânătoare şi l-a luat şi pe fratele meu. Când s-au întors, fratele meu a venit la mine şi mi-a spus: ‘Avem carne’ (…) 

     N-am să uit că mama ascunsese căprioara în bucătăria de vară şi era acoperită cu ceva, iar fratele meu a descoperit-o. Avea coarne, era căprior, nu căprioară”....

     Se pare că fabuloasa poezie a fost scrisă la MĂLINI, într-una dintre desele vizite pe care NICOLAE LABIȘ le făcea familiei sale. Scriitorul voia să publice manuscrisul pe timp de vară, când cenzura comunistă era mai puţin vigilentă.....

     Doar că, în graba plecării, tânărul NICOLAE a uitat poezia acasă. Poetul a realizat că nu are poezia pe drum, a încercat s-o rescrie, dar n-a reuşit. În cele din urmă, poezia i-a fost trimisă de către MARGARETA, prin poştă la BUCUREŞTI şi LABIȘ a reuşit s-o publice în octombrie 1954.

Sursă: CLAUDIU PETRISOR

           

MOARTEA CĂPRIOAREI

Nicolae LABIȘ 

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în şirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Şi nările-i subţiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Şi viaţa căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata

Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege şi de datini...

Dar legea ni-i deşartă şi străină

Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deşarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

Un clopoţel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

$$$

 CUGETĂRI 

1- Chiar dacă înving tot ce mă doare, nu mai sunt la fel.

- Dostoievski

2- Oamenii uniți de o tragedie comună se simt... cu un fel de ușurare atunci când se unesc.

- Anton Cehov

3- Doar ceea ce vrem să uităm rămâne în memorie.

- Dostoievski

4- Când te trădează, de parcă ți-ar fi tăiat brațele, îi poți ierta, dar nu îi poți îmbrățișa!

-Tolstoi

5- Nimic nu este la fel de benefic pentru reforma unei persoane ca amintirea trecutului său regretabil.

- Dostoievski

7- După părerea mea, cel mai bun moment pentru a ne cunoaște este momentul înainte de a ne despărți.

- Dostoievski

8-Este posibil să nu ai victorii surprinzătoare; Dar te pot surprinde cu înfrângeri din care am ieșit în viață!

- Cehov

9-Cei care insistă să stea lângă fereastră, dacă îi întrebi despre detaliile drumului, nu știu...

-Lermontov

10- Nu este nimic mai rău decât un bătrân care își pune visele pe umerii fiului său și se trezește într-un azil de bătrâni.

- Dostojevski

$$$

 .CÂNTEC FEMEIESC

Adrian PĂUNESCU 

Aşa e mama şi a fost bunica

Aşa suntem femei lângă femei

Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica

Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme

Ei încurcând ce ele limpezesc

Ei numai tălpi şi ele numai palme

Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreţ, nimic impunător.

Schimbându-şi după ei şi drum şi nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă

Şi pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede

Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot

Şi de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica

Şi ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă

În fiecare lanţ făcut din doi

Ce greu cu noi femeile în viaţă

Dar e şi imposibil fără noi...

###

 REGE SI REGALITATE

-Fosta Casă Regală nu a fost păstrătoarea tradițiilor naționale din România. Așa-zisa regină Ana, de fapt principesa Anna Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguarita de Bourbon-Parma, nu a solicitat niciodată cetățenia română și ca urmare nu a avut această cetățenie și a REFUZAT să învețe limba română, fetele ei, aproape toate, NU vorbesc românește. Sunt câteva exemple care confirmă că familiile regale din România au disprețuit Poporul Român și Limba Română.

-Așa-zisul prestigiu ridicat al Casei Regale a României este infirmat de adevărul istoric ascuns românilor. Iată câteva exemple:

a) Principele Karol Eitel Friedrich – Zephirinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, Nu a provenit din Casa Regală a Prusiei. La vârsta de 27 de ani, a fost adus în România de liderul liberal Ion C.Brătianu, intrând în țară la data de 8 mai 1866 cu un pașaport fals eliberat pe numele Karl Hettingen.

Constituția României, la art.7, prevedea că nu puteau dobândi drepturi civile cetățenii străini care nu sunt credincioși. El nu a cunoscut Limba Română și, în ziua de 10 mai 1866, nu a putut depune în Parlament jurământul, prevăzut de Constituție pentru domnitorul României. Domnitorul Karol Eitel Friedrich – Zephirinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, cu școală puțină, a fost străin de Poporul Român, de Limba Română și de România. El a condus țara și Academia Română prin TRANSLATORI pentru Limba Română. După ce s-a căsătorit, și-a făcut soția ACADEMICIAN.

b) La 26 martie 1881, Parlamentul României a hotărât transformarea României în regat. Pentru că românii nu îi puteau reține și pronunța numele, mincinoșii științifici oficiali, i-au zis Carol I.

Regele Carol I a ordonat înăbușirea în sânge a răscoalelor țărănești din anii 1888 și 1907 în care au fost împușcați peste 20.000 de țărani români.

Carol I s-a căsătorit, în Prusia, la 15 noiembrie 1869, cu prințesa Paulina-Elisabeta-Otilia-Luiza de Wied. Mincinoșii științifici oficiali i-au zis regina Elisabeta, care a semnat cu pseudonimele E.Wedi și Carmen Sylva.

În perioada 1866-1870, domnitorul evreu prusac Karol Eitel Friedrich – Zephirinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a semnat trei acte normative ținute la secret de către mincinoșii științifici oficiali, care se autointitulează istorici, respectiv:

-A schimbat dispunerea culorilor pe Drapelul României. Așa au fost dispuse culorile și pe drapelele purtate la Blaj în 1848 și la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.

-A modificat denumirea Insulei Albe sau Leuce și a botezat-o Insula Șerpilor.

Nepotul lui Carol I, Ferdinand-Victor-Albert-Minrad von Hohenzollern-Sigmaringen, autodidact și extrem de modest, s-a căsătorit (în 29 noiembrie 1892) cu principesa evreică Maria-Alexandra-Victoria de Saxa Goburg Gotha, din Marea Britanie. Mincinoșii științifici oficiali i-au zis regina Maria. Ferdinand a fost rege al României în perioada 1914-1927.

La vârsta de 25 de ani a fost primit ca membru de onoare al Academiei Române, iar după ce în anul 1914 a devenit Președinte de onoare al Academiei a făcut-o “academiciană” pe soția sa, în vârstă de 40 de ani.

c) Regele Carol al II-lea, adică Karol Eitel von Hohenzollern-Sigmaringen, a adus un prestigiu ridicat Casei Regale prin numeroase fapte dintre care merită reținute următoarele:

-În ziua de 27 august 1918, în plin război, acesta a dezertat din Armata Română din funcția de comandant al Regimentului 8 Vânători, pentru a se căsători (în 31 august 1918) la Odessa, cu Ioana Maria Valentina Lambrino. Atunci a renunțat în scris la calitatea de moștenitor al tronului.

La 8 ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat actul de căsătorie. Din concubinajul cu Ioana Lambrino s-a născut, la 8 ianuarie 1920, băiatul Mircea Grigore Lambrino.

-La 20 februarie 1920 i-a cerut regelui Ferdinand să considere nulă abdicarea sa.

-La 10 martie 1921 s-a căsătorit la Atena cu Elena, principesă de Grecia, iar la 25 octombrie 1921 s-a născut copilul Mihai căruia Pamfil Șeicaru i-a zis Mihai Viteză, pentru că s-a născut prematur și a avut o greutate la naștere mai mare decât a unui copil născut după nouă luni. Se zice că a fost, de fapt, băiatul șefului gărzii regale de la palatul din Atena. Probabil, de aceea regele Carol al II-lea, a abandonat-o pe soția sa Elena la București și a luat-o de nevastă pe Magda Grunberg-Wolf, cunoscută românilor sub numele de Elena Lupescu, cu care a plecat în Franța renunțând, din nou, la calitatea de moștenitor al Casei Regale. El și-a luat numele de Carol Caraiman. La 21 iunie 1928, soția sa Elena a divorțat de principele Carol al II-lea.

-După moartea regelui Ferdinand (în anul 1927), nepotul său Mihai devine rege – la vârsta de șase ani. Pentru că acesta era minor, s-a constituit Regența formată din: unchiul regelui, principele Nicolae; patriarhul Miron Cristea al Bisericii Ortodoxe Române; Gheorghe Buzdugan, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Regența a depus jurământul în Parlament și a exercitat atribuțiile cuvenite regelui.

-Micuțul Mihai nu putea sta pe tron pentru că era prea mic şi nu pricepea nimic. La 8 iunie 1930, principele Carol al II-lea a revenit în țară, l-a detronat pe fiul său Mihai și a fost instalat rege. Micuțul Mihai a fost proclamat moștenitor al tronului și Mare Voievod de Alba Iulia. În același an, a revenit în România și Elena Lupescu. Regele Carol al II-lea i-a refuzat titlul de regină fostei sale soții, mama fiului său Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen.

Mai mult, acesta a alungat-o pe fosta lui soție în Italia, la Florența.

-Regele Carol al II-lea, în timpul domniei sale, a fost poreclit Zece la sută, deoarece atâta pretindea din valoarea marilor contracte încheiate de Guvernul României cu firme din străinătate și firme din țară. Românii trebuie să știe adevărul, că Principele Carol și, apoi, regele Carol al II-lea a fost „abonat” în cartierul „Crucea de Piatră” din București, la prostituata Foamea Neagră.

Probabil, fiind preocupat de prestigiul ridicat al Casei Regale.

-La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea a instaurat dictatura regală, a scos în afara legii partidele politice și a suspendat Parlamentul și Constituția țării. Regele Carol al II-lea, mareșal al României și Președintele de onoare al Academiei Române a cedat: Basarabia și Bucovina (la 26 iunie 1940) către Uniunea Sovietică; Cadrilaterul către Bulgaria (la 21 august 1940) și Ardealul de nord-vest către Ungaria (la 30 august 1940). Regele Carol al II-lea a ordonat executarea prin împușcare, de către Boieru, infiltrat în Mișcarea Legionară, a marelui patriot și istoric Nicolaie Iorga, de altfel si acesta un venerabil mason, după discursul pe care acesta l-a ținut în plenul Academiei Române, în care a prezentat nebunia de care suferă unii membri ai familiei regale.

La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a abdicat și s-a lepădat și de Academia Română. În 7 septembrie 1940 a plecat din țară, împreună cu amanta sa Elena Lupescu, cu un tren având 12 vagoane pline cu bunuri de mare valoare furate din averea Poporului Român, bunuri din patrimoniul național. Cei doi au vândut multe din bunurile furate din România și au plecat în Spania, Portugalia, Mexic, Brazilia (unde s-au căsătorit la 3 iulie 1947) și apoi s-au reîntors în Portugalia, unde și-au dat obștescul sfârșit în anul 1953 și, respectiv anul 1977. Osemintele lor au fost aduse în România, în anul 2003, fiind reînhumate în paraclisul construit lângă Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș.

d) Regele Mihai I al României, numit astfel de către mincinoșii științifici oficiali în loc deMihail Eitel von Hohenzollern-Sigmaringen, se pare că nu este os regal și de aceea el a refuzat efectuarea oricărui test A.D.N., atât cu regele Carol al II-lea cât și cu fiul său Vasile-Nicolae, alias Dieter Stanzeleit, cel care a apărut în ultimii ani la posturile de televiziune naționale din București, mai ales la România TV, unde a susținut și susține că este fiul legitim al ex-regelui Mihai, născut din singura căsătorie a acestuia cu mama lui, care a avut loc în anul 1939. Această căsătorie a fost ascunsă de către biografii Casei Regale, precum și de către mincinoșii științifici oficiali, care se declară monarhiști.

Mihail Eitel von Hohenzollern-Sigmaringen a fost rege neconstituțional al României, de la vârsta de 19 ani, după abdicarea regelui Carol al II-lea, care se pare nu a fost tatăl lui natural. La 14 septembrie 1940, la vârsta de 19 ani, Mihail Eitel von Hohenzollern-Sigmaringen a fost avansat la gradul de general de divizie şi la 10 mai 1941, la 20 de ani, a devenit mareşal al României.

Aşa a fost umilită Armata Română de monarhia ereditară din România.

Numai Academia Română a ratat şansa de a-l face cel mai tânăr membru al său. Dar, Academia Română l-a făcut, la 19 ani, pe Mihail Eitel von Hohenzollern-Sigmaringen cel mai tânăr Președinte de onoare (fără să fie membru al ei) și protector al ei. Mihail Eitel von Hohenzollern-Sigmaringen nu a fost rege constituțional al României.

El nu a depus niciodată în Parlament, „în sânul Adunărilor întrunite” jurământul prevăzut în Constituția din anul 1923, art.82, pentru succesorul la tron, respectiv:

„Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”.

Ca urmare, el nu a fost nici rege, nici ex-rege al României. Pe cale de consecință, toate actele semnate de acest cetățean ca rege al României sunt nule de drept, iar toate proprietățile pe care le-a dobândit pe calea retrocedărilor, după 1989, trebuie cercetate de către Direcția Națională Anticorupție și să fie recuperate de Statul Român.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, fiul lui Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia și succesor la tronul României, a depus în ziua de 6 septembrie 1940 un jurământ în fața mareșalului Ion Antonescu, Patriarhului Nicodim Munteanu și a Dr.G.Lupu, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Titlurile pe care le atribuie cu generozitate mincinoșii științifici oficiali lui Mihail Eitel von Hohenzollern-Sigmaringen și cei din așa-zisă familie regală nu au nicio acoperire legală. Sunt contrare Constituției României și, ca urmare, nu au nicio acoperire legală, titlurile de: Rege pentru Mihail Eitel von Hohenzollern-Sigmaringen;

Regină pentru principesa Anna Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguarita de Bourbon-Parma cu care s-a logodit neoficial la Lausanne (în 6 decembrie 1947) și cu care a făcut o nuntă la Atena (în 10 iunie 1948), fără să fie încheiat însă vreun act de căsătorie, fără consimțământul Papei Pius al XII-lea și fără participarea familiei Annei de Bourbon-Parma; Altețele Regale și Principese pentru fiicele lor Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria, născute în perioada 1949-1964 după ce Mihai I a abdicat ca rege la 30 decembrie 1947, a renunțat la cetățenia română și a făcut numai nunta cu mama lor, fără a fi căsătoriți la starea civilă și în Biserică;

Alteța Sa Regală Principele Radu Duda, Principe de Hohenzollern-Veringen, Principe al României, care după ce a făcut armata la termen redus (ca actor), din sublocotenent în rezervă a fost ilegal promovat la gradul de colonel activ al Armatei Române, este doctor în științe militare și a ajuns consilier personal al premierului Călin-Constantin Anton Popescu Tăriceanu pe probleme de apărare națională și apoi, reprezentant special al Guvernului României pentru integrarea în N.A.T.O. și Uniunea Europeană, funcție pentru care a fost plătit cu 400-600 milioane lei pe lună, fără nicio decontare și fără nici un control asupra cheltuirii banilor publici.

Alteța Sa Regală Radu Duda, principe de Hohenzollern-Veringen a candidat pentru funcția de Președinte al României, la alegerile din anul 2009. S-a retras din competiție, chipurile, din lipsă de bani. Acum, își dorește ca soția sa, Margareta Duda, viitoarea Șefă a Casei Regale să-l numească director al serviciului administrativ al Casei Regale a României. Autorii propunerii legislative și Președinți ai Senatului și Camerei Deputaților nu știu că un serviciu administrativ are în fruntea sa un șef de serviciu și nu un director. În istoria lumii speră autorii propunerii legislative, să apară primul serviciu condus de un director, de numitul Radu Duda.

Subliniez că, în istoria familiei regale din România nu există consemnată data căsătoriei cetățeanului elen Mihail Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen cu principesa Anna Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguarita de Bourbon-Parma, în perioada 1948-2016. Se pare că, ei au trăit într-un concubinaj internațional.

Mihai I de România era căsătorit, încă din anul 1939, cu mama lui Dieter Stanzeleit. În urma demersurilor legale făcute în Grecia de către domnul Dieter Stanzeleit, fiul legitim al fostului rege Mihai I, au rezultat următoarele:

-La data de 10 iunie 1948, Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen avea cetățenia elenă (după mama sa Elena) și ca membru al Familiei Regale, în vederea încheierii căsătoriei cu principesa Anna Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguarita de Bourbon-Parma, avea nevoie de consimțământul Regelui Greciei dat printr-un Decret Regal. Fără acest Decret căsătoria este ilegală și copiii lor sunt considerați născuți în afara căsătoriei.

Acest Decret Regal nu există.

Nu a fost găsită nici declarația de căsătorie care trebuia semnată de către cei doi tineri, de nașul lor de botez și de preotul care a oficiat căsătoria în ziua de 10 iunie 1948. Pentru perioada 1 ianuarie 1948 – 31 decembrie 1950 nu a fost găsit nici un act de stare civilă care să certifice căsătoria fostului rege Mihai I cu principesa Anna Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguarita de Bourbon-Parma.

-Până în anul 1957 încă nu a fost botezată ( crestină ) fiica lor Margareta.

-În arhiva Registrelor de stare civilă ale Familiei Regale a Greciei nu a fost găsit nici un document care să confirme căsătoria fostului rege Mihai I cu principesa Anna Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguarita de Bourbon-Parma.

-În certificatul de naștere al doamnei Margareta Duda nu s-a menționat că principesa Anna Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguarita de Bourbon-Parma a fost soția ex-regelui Mihai I.

-Pentru că nu a fost niciodată Șef al Statului Român, Mihail Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen și camarila regală, a beneficiat ilegal, cu încălcarea Legii nr.406/2001, de folosința gratuită a Palatului Elisabeta din București și de acoperirea cheltuielilor anuale, fără limită de sumă, din Bugetul de Stat al României.

-Procurorul general al României și Curtea de Conturi a României ar fi trebuit demult să se autosesizeze și să pună capăt lanțului de ilegalități săvârșite de așa-zisa familie regală, unde Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen și principesa Anna Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguarita de Bourbon-Parma NU au fost căsătoriți, după cum scrie în cartea „Familia Regală. O istorie în imagini”, editată de Muzeul Național de Istorie a României, apărută în anul 2009.

-Parchetul ar fi trebuit, dar nu e târziu nici acum, să acţioneze pentru recuperarea bunurilor din Patrimoniul Național pe care le-a scos din România, cu trenul, fostul rege Carol al II-lea și încărcate în 12 vagoane (în ziua de 7 septembrie 1940).

Românii din Țara-Mamă și românii de pretutindeni, inclusiv procurorii D.N.A. trebuie să știe următoarele Adevăruri care au fost ascunse în legătură cu cetățeanul Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen care se zice că a fost regele României, în perioada 1940-1947:

-A fost căsătorit din anul 1939 și are un băiat care a fost botezat Vasile-Nicolae, care în prezent poartă numele de Dieter Stanzeleit acesta fiind stabilit în Germania, cu mențiunea că este cunoscător și vorbitor de Limba Română.

-Nu a fost încoronat niciodată ca rege al României. Ca urmare, nu a fost publicată nicio fotografie de la încoronarea sa și nu există nicio dată a încoronării sale.

-Până la începutul anului 1948, când a părăsit România și a rămas fără cetățenia română, tânărul Mihai I a mai avut doi băieți născuți la Săvârșin, pe care i-a conceput cu două femei care lucrau la Palatul Regal. Băieții au semănat foarte bine cu tatăl lor. Detalii se pot afla de la locuitorii din Săvârșin, unde cei doi băieți au urmat școala.

-Mihai I s-a aflat la conducerea României, în perioada 1940-1944, când funcția de Șef al Statului a fost exercitată de generalul și, apoi, mareșalul Ion Antonescu. Conform Decretului Regal dat de regele Carol al II-lea în ziua de 6 septembrie 1940 și publicat în Monitorul Oficial nr.206 bis/1940 a fost numit generalul Ion Antonescu „cu puteri depline pentru conducerea statului român”.

-A trădat Poporul Român, România și Armata Română la 23 august 1944 și a predat circa 200.000 de soldați și ofițeri români care au fost luați prizonieri de către U.R.S.S. și exterminați (marea lor majoritate) în lagărele din Siberia.

-A predat Țara și Armata Română către inamicul Uniunea Sovietică (U.R.S.S.) fără nicio garanție. Este singurul caz din istoria lumii când regele unei țări și capul oștirii a predat inamicului întreaga Armată.

El a fost un rege trădător de Neam și Țară.

-A blocat încheierea armistițiului dintre România și Puterile Aliate (U.R.S.S., S.U.A. și Anglia) negociat de mareșalul Ion Antonescu și a acceptat capitularea necondiționată a României care a fost semnată la Moscova, în 12 septembrie 1944. În această acțiune vizând capitularea necondiționată a României, regele Mihai I a fost sprijinit de către conducătorii partidelor politice istorice, precum și de către domnii Iuliu Maniu, C.C. Brătianu și Niculescu-Buzești.

Armistițiul negociat de mareșalul Ion Antonescu cu Națiunile Unite sau Puterile Aliate prevedea că: România este considerată țară cobeligerantă; România își reîntregea teritoriile pierdute în anul 1940 și revenea la granițele avute la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918; România nu plătea datorii de război; România nu intra în sfera de influență a Uniunii Sovietice; pe teritoriul României nu mai aveau loc lupte.

-A mințit Poporul Român prin „Proclamația” citită la Radio, în seara zilei de 23 august 1944 când a spus că: „România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii…Națiunile ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noastre interne.”

Adevărul istoric este că la 23 august 1944 nu a existat nici un armistițiu cu Puterile Aliate și România s-a aflat în stare de război cu Națiunile Unite până la 12 septembrie 1944 când țara noastră a acceptat și semnat condițiile înrobitoare ale capitulării. Regele Mihai I a acceptat pierderea Basarabiei și nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică.

-A refuzat să-l grațieze pe mareșalul Ion Antonescu care a fost condamnat la moarte după ce a salvat și trimis în Palestina peste 400.000 de evrei români, care au constituit majoritatea populației la înființarea statului Israel, la 14 mai 1948, când acesta avea 600.000 de locuitori evrei.

-A acceptat și girat trecerea la Regimul comunist în România și acțiunile ateilor pentru distrugerea Creștinismului.

-A colaborat cu Regimul comunist și a contribuit la: instaurarea dictaturii roșii împotriva Poporului Român; jefuirea avuției naționale; genocidul împotriva românilor și sărăcirea populației.

-Pentru actul său de trădare de la 23 august 1944 a primit de la I.V.Stalin, conducătorul Partidului Comunist și al URSS: titlul de Erou al Uniunii Sovietice; ordinul „Victoria”; două avioane pentru familia sa și o rentă viageră lunară, foarte mare, în ruble.

-A colaborat cu autoritățile comuniste de la București (în perioada 23 august 1944 - 30 decembrie 1947) și a acceptat ca floarea Armatei Române, a intelectualității românești și mii de preoți și călugări să fie anchetați de Securitate, trimiși și exterminați în închisori și la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

-A negociat cu conducătorii României, comunişti -evrei -sovietici şi români, condiţiile abdicării sale, respectiv:

a) Să fie lăsat să plece din România cu doar două valize???

b) Să primească o rentă viageră de 10.000 dolari U.S.A. pe lună.

Ambele condiţii au fost îndep

$$$

 F E R V O A R E A D E M O L Ă R I I

Acad. I.A. Pop Presedintele Academiei Române

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme. 

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discrimina-rea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime. 

O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor. Este mai greu de înțeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției SUA (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă. Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția SUA (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate. Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963). 

Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați. În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate. 

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc. 

Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările. Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul SUA și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor. 

Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc. 

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949). Pentru acest roman (cu titlul originar Gone with the Wind, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor. 

La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă. Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: 

„Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”. Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul. 

Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent? 

Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? 

Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță? 

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta.

 Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne. 

În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384- 322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”. 

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației. Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți. 

De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi. 

De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani. Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi. Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă.

 „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. 

Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. 

Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică. 

Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui? Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020.

Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa? Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari. Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipu-lării – ne ridicăm noi contra memoriei lor? 

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false. 

Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă. Supărarea pe istorie este ridicolă. 

Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană. Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia. Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi. 

Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie? „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. 

Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm.

Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani. Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze premise de a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. 

Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși. 

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere. Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății. 

În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă. 

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni! 

Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile.

$$$

 Tu, STRĂINE, cel care-mi vorbești țara de rău,

M-am cam plictisit sa aud aceleasi stereotipuri false venite de peste granita! Sa-mi vorbesti de rau rudele, desi nu stii care sunt rudele mele!

– Afla ca milioane de oameni traiesc azi in toata lumea, datorita lui Nicolae C. Paulescu, definitorul oficial al insulinei.

– Tu ai scris in scoli cu stiloul tau, nu? Inventat de craioveanul Petrache Poenaru, membru al Academiei Romane.

– Data viitoare cand zbori in concediu sa-ti amintesti ca tu te deplasezi prin aer, datorita lui Traian Vuia, Aurel Vlaicu si Henri Coanda, pentru ca ei au decolat/aterizat cu primul avion din istorie, s-au jucat cu primul avion fuselat aerodinamic, si unul din ei a inventat motorul cu reactie. Sa te vad, stii cine?

– Tot noi, locuitori ai stravechii DACII, am dus lucrurile mai departe si am depasit limitele cerului datorita lui Conrad Haas (şeful Depozitului de Artilerie de la Sibiu, 1550-1570) si Hermann Oberth (parintele fondator al astronauticii).

- Stii cine a fost N.V.Karpen? Genialul roman care a inventat vestita “pila Karpen” care functioneaza continuu de peste 100 de ani. Principiul de functionare a stat la baza construirii surselor de energie pentru navele cosmice trimise de americani si sovietici in spatiu prin anii 1960.

– Apropo! Stiai ca un crater de pe luna poarta numele lui Spiru Haret? Acest roman a pus bazele astrofizicii moderne (fenomele observate de astronomie).

– Afla si tu ca fara “becul Teclu” inventat profesorul Nicolae Teclu (dispozitiv de reglare a curentului de aer si gaz), multe dintre cercetarile de laborator in domeniul chimiei, nu ar fi fost posibile.

- Si daca treci prin Timisoara sa iti notezi ca a fost primul oras iluminat electric din Europa, acum 130 de ani si al doilea din lume dupa New York. Mai este nevoie sa-ti spun ca prima tara din lume care a extras petrol/titei la scara industriala a fost ROMANIA, mentionata in anul 1857 in „The Science of Petroleum" cu o productie de 275 tone iar in 1856 fratii Marin si Teodor Mehedinteanu au construit prima rafinarie /distilerie din lume in bariera Rafov din PLOIESTI si la 01 aprilie 1857 au asigurat iluminarea cu petrol lampant a Bucurestiului, primul oras din lume care a utilizat aceasta metoda moderna de iluminat stradal?!

- Mai trebuie sa stii strainule ca Romania a fost decenii la rand, lider mondial in echipamente si utilaje de foraj si extractie a titeiului si gazelor iar inginerul Ion Basgan a brevetat „forajul rotativ-percutant” ce a revolutionat industria extractiva de hidrocarburi pe uscat si pe mare, cam acum 100 de ani in urma...

– Daca lumea a scapat de holera sa-i multumesti lui Ioan Cantacuzino, da?

– Daca aliatii l-au batut pe Hitler atunci sa-i multumesti lui Gogu Constantinescu, pentru ca el a oferit suprematia aviatiei britanice prin inventarea sonicitatii (stiinta care a ajutat la inventia mitralierei cu cadenta de tragere sincronizata cu rotatia elicei montata pe avioanele de lupta); cam tare nu?

– Si daca tot vorbim de razboaie si eroi, data viitoare cand te rogi spre cer sa-i multumesti si bunicului meu, pentru ca el a luptat alaturi de ai tai, ca sa te bucuri tu de pamanturile si libertatile tale.

– Te uiti cu placere la Animal Planet?!.. Stiu, pentru ca savantul roman Emil Racovita a oferit baza de studiu datorita fondarii biospeologiei.

– Te plimbi cu drag in Porschele tau puternic! Retine numele Aurel Persu, inginerul mecanic care a inventat prima masina aerodinamica cu motor in spate. Du-te si viziteaza Muzeul Tehnic din Parcul Carol- Bucuresti, sa te convingi.

– Daca TU ai inventat internetul si securitatea lui( pentru care meriti stima si respect), atunci de ce pe hackerii romani (care au spart servere de top cum sunt cele de la Air Force, US Army, NASA, fara a va face rau ci doar pentru a arata ca sunt mai destepti decat altii) nu ii premiezi ca ti-au aratat greselile, ci ii inchizi prin inchisori?!?!

- Te intineresti cu Gerovital iar produsele institutului Ana Aslan au tratat pacienti cu nume sonore, simbolurile tale, ca: Charlie Chaplin, J.F.Kennedy, Charles de Gaulle, Ferdinand Marcos, contesa Zwarowskzy…

–George Enescu, supranumit ‘Mozart de Romania’, a oferit numele unuia dintre cele mai apreciate festivaluri de muzica simfonica din Europa si cand a plecat prin lume a ajuns directorul Filarmoncii din New York.

– Apropo de filarmonica, cauta pe Google despre Sergiu Celibidache, muzicianul numit “Musical director of City of Munich”, adica nucleul cultural al Germaniei.

– Constantin Brancusi a fost “mai smecher decat prevedea moralitatea vremii’, intelegand ca pentru a redefini sculptura mondiala a trebuit sa vina la tine-n tara.

– Iar Hagi, Nadia, Patzachin si Nastase au dus performanta sportiva la nivelul superior; cel in care generatii de copii din lume au crescut cu posterele lor pe pereti, asa cum am facut-o si eu.

– Piese produse de Maria Tanase, sunt azi preluate de trupe mari in lume, incepand sa inteleaga frumusetea sufletului sau.

– Vrei sa-ti zic in cate zeci de tari a fost tradus si citit Mircea Eliade si cat de evoluat a fost, ca de abia azi incepe lumea sa-l inteleaga?

– Si imi pare rau ca nu-l poti traduce pe Mihai Eminescu, ca sa il citesti cu pasiune ca si pe Hugo, T. S. Eliot, Shakespeare, sau Puskin.

– Vlad Tepes, Vlad Dracul, Dracula… Vei vedea ca la un moment dat legenda asta va ajunge acolo.

– George Emil Palade, Herta Muller si Ioan Moraru au pasit pe covorul premiatilor Nobel.

Marele savant Henri COANDĂ afirma cu putin timp inainte de a pleca la stramosi: „...Ce noroc ar avea omenirea, dacă ar avea multe naţii care să-i fi adus, faţă de numărul de locuitori, atât cât i-a adus naţia română în ultimii 120 de ani !”

- As vrea sa mai enumar multi "campionii invizibili" de azi doar ca tu nu-i vezi. As enumera o companie de constructii de top in Spania, despre cea mai apreciata soprana la Royal Opera House la Londra, despre una dintre cele mai bune tenismene din lume, despre un baiat plecat din Baia Mare ajuns unul dintre cei mai bine vanduti pictori din Londra, de restaurante de lux din Roma detinute de Romani. Sau despre medicii ce scriu azi istorie in Franta, Belgia si Canada, despre profesori si cercetatori de frunte, la Londra, Paris, Roma, Cambridge, New York, Harvard, Priceton, etc. Sau despre cei multi care creaza software la companii de top din lume, sau....

Toţi privim, puţini vedem…

$¢$

 24 august 1868

S-a stins din viață COSTACHE NEGRUZZI , prozator, poet și dramaturg român.

Constantin (Costache) Negruzzi (1808, satul Hermeziu, județul Iași – 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.

BIOGRAFIE

Constantin Negruzzi s-a născut în anul 1808 la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea Prutului, lângă Iași, fiind fiul lui Dinu Negruț, de origine răzășească, ajuns boier în rang de paharnic, și al Sofiei Hermeziu, fiica logofătului dreptății Iorgu Hermeziu. În anul 1809 mama sa s-a stins din viață.

Costache Negruzzi și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iași, iar să citească românește a învățat singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește într-un articol intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor pedagogice întrebuințate de profesorii din acea vreme.

Izbucnind revoluția din 1821, s-a refugiat în Basarabia cu tatăl său. La Chișinău face cunoștință cu poetul rus Pușkin, care-i trezește interesul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care ia lecții de limba și literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.

După moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum făceau mulți fii de boieri pe atunci.

În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), și câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de peste munți, studiază istoria și dă la lumină poemul Aprodul Purice ca un fel de protest indirect la adresa domnului și a boierilor din timpul său.

Ales, în 1837, deputat de Iași în Obșteasca obișnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcționar superior și ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale și doritor de progres. În 1840 era ales primar al orașului Iași.

Negruzzi nu ia parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca judecător, membru în Divanul domnesc (1857) și apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanțelor, deputat și epitrop la Sf. Spiridon.

Se stinge din viață la 24 august 1868, și este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeștii Vechi.

ACTIVITATEA LITERARĂ

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după Aleksandr Pușkin. Apoi întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuințeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în românește, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) și pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reușite se poate cita Uriașul. O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută împreună cu Alexandru Donici.

Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat cumva, dar interesul și calitățile poetice scad la un moment dat, și de aici încolo este numai o cronică rimată.

Poemul începe prin a descrie starea liniștită a Moldovei, care scăpase de războaie. Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de hotarele ungurești, hotărî să întreprindă o năvălire în principat ca să se răzbune împotriva lui Ștefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile pe care încep să le facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata dușmană. Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din Roman și-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul trimite în pripă un curier la Ștefan și în același timp ia oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic, dacă ar sosi mai înainte.

Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinerețelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni nimerite. Fiziologia provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.

Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de cărți (1844), imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărți care pierduse toată averea, și găzduind odată pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, a obținut ca răsplată trei lucruri: cărțile pe care le avea în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să-i aducă câștig lui Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa ca oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui Toderică, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.

Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretențiune literară, supără grozav clerul și administrația din acel timp - 1844 - încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista Propășirea a fost suspendată.

Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru Lăpușneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referință ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părți, fiecare purtând un motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomșa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpușneanu, care mai domnise o dată, vine cu oști turcești ca să reintre în posesia tronului.

A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăți. În unele se găsesc observații critice și satirice asupra obiceiurilor societății; în alte notițe despre diferiți scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în altele amintiri personale sau povestiri din istoria țării. Tonul este în genere glumeț, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase și tratează asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie și la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.

Negruzzi ia parte la discuții cu Ion Heliade Rădulescu și cu ardelenii și înfățișează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informații de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voiește să cunoască viața socială și culturală a epocii dintre 1838-39.

Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Știm că a fost unul din cei care au pornit mișcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), în care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.

Gheorghe Sion a lăsat un portret spiritual memorabil a lui Negruzzi în lucrarea sa Din tinerețe (cap. XIII), inclusă în volumul Suvenire Contimpurane:

“ [Costache Negruzzi] ... era un adevărat enciclopedist, versat în cunoștințe nu numai literare, dar și istorice și filosofice, ajutat de o memorie prodigioasă și de cunoștința mai multor limbi străine. El, în adevăr, vorbea și scria grecește, franțuzește, nemțește și rusește, fără a menționa (sic!) latina și italiana, ale căror literaturi nu-i erau străine. ”

In aceeași lucrare, Gheorghe Sion descrie astfel prodigioasa ascensiune socială a lui Negrzzi :

“ Costache Negruzzi a fost, pe timpul acela, unul din cei dintîi care făcuse minunea de a se introduce în societatea boierilor din clasa întîia, de a capătă funcțiunea de membru de Divan și rangul de postelnic, funcțiune și rang care erau ca apanagiu pentru familiile aristocratice. El, în adevăr, cu inteligenta sa superioară, cu cultura sa rară pe atuncea, cu manierele sale originale dar distinse, era nu numai bine primit, dar chiar invitat și tras cu stăruință în casele cele mari. ”

CRONOLOGIE

- 1808 – Se naște la Trifeștii Vechi (jud. Iași) Costache Negruzzi, fiul paharnicului Dinu Negruț și al Sofiei Hermeziu. După ce învață în casă limba greacă și franceză, își însușește limba română cu un dascăl de la Seminarul de la Socola, episod povestit cu mult umor în Cum am învățat românește. Adevărata românească o învață după cărțile populare Floarea darurilor și Istoria lui Arghir și a prea-frumoasei Elene și după cartea lui Petru Maior Despre începutul românilor – „Astfel Petru Maior m-a învățat românește.“

- 1809 - Moare mama sa, Sofia Hermeziu.

- 1821/1822 – Familia părăsește Iașii în urma mișcării eteriste, stabilindu-se la moșia Șărăuți din ținutul Hotinului, apoi la Chișinău, unde viitorul scriitor a avut privilegiul de a-l cunoaște pe Aleksandr Pușkin, exilat aici de autoritățile țariste.

- 1823 – Familia se întoarce la Iași.

- 1826 – Moare tatăl scriitorului, Dinu Negruț.

- 1825/1835 – În urma morții tatălui, ocupă diverse funcții administrative, de la aceea de diac la vistierie până la cea de secretar al Adunării Obștești.

- 1835 – Traduce Triizăci ani sau viața unui jucătoriu de cărți după opera cu același titlu a lui Victor Ducange și M. Dinaux.

- 1836 – În Muzeul Național (nr. 36, 37) apare Corespondența dintre doi români, unul din Țara Românească și altul din Moldova, pe de o parte I.H. Rădulescu, pe de alta C. Negruzzi, pe teme lingvistice de mare actualitate: simplificarea alfabetului, introducerea neologismelor, limba română unitară.

- 1837 – Traduce, la îndemnul lui Heliade care proiectase acea vestită Bibliotecă universală, Angelo, tiranul Padovei și Maria Tudor, drame ale lui Hugo. Publică poemul Aprodul Purice, sursa de inspirație fiind o legendă din O samă de cuvinte a lui I. Neculce, gândit drept un fragment din proiectata epopee Ștefaniada.

- 1837/1838 – Curierul de ambe sexe al lui Heliade publică nuvela romantică Zoe, apoi traducerea poemului Șalul negru de Aleksandr Pușkin.

- 1839 – Tot în Curierul de ambe sexe publică povestirea anecdotă Au mai pățit-o și alții, în Albina Românească apare Regele Poloniei și domnul Moldovei.

- 1840 – Apare la Iași Dacia literară sub direcția lui Kogălniceanu, a lui Alecsandri și a lui C. Negruzzi. În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul, care este de asemenea și prima nuvelă istorică din literatura română. G. Călinescu afirmă: „Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică «Alexandru Lăpușneanul», care ar fi devenit o scriere celebră ca și «Hamlet«» dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale“. Face parte din comitetul de direcție al Teatrului Național din Iași, alături de Kogălniceanu și de Alecsandri. Publică în Albina Românească nuvela Provințialul, devenită Fiziologia provințialului.

- 1842 – În Albina Românească apare Păcală și Tândală sau Morala moldovenească: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu).

- 1844 – În revista Propășirea apare prelucrarea Toderică după Federigo a lui Prosper Merimée, care nemulțumește autoritatea domnească; autorul este exilat, iar revista oprită. Tipărește Vânătorul bun, o carte pe tema vânătorii pe care Odobescu o cunoaște, devenindu-i model pentru Pseudo-kinegeticos, operă terminată cu un fragment negruzzian.

- 1846 – În Almanahul de învățătură apare nuvela istorică Sobieski și românii.

- 1848 – Conservator în gândire, om cumpătat, având relații bune cu domnitorul, Negruzzi nu este printre participanții la evenimentele revoluționare din acest an.

- 1849 – La Teatrul Național din Iași se reprezintă vodevilul Doi țărani și cinci cârlani, devenit Cârlanii.

- 1850 – Este numit director al departamentului finanțelor; devine membru al unei loji masonice din Iași.

- 1851 – Publică farsa într-un act Muza de la Burdujeni la sfârșitul căreia Negruzzi adaugă o notă: „Noi am zis - nu ne mai aducem aminte unde - că sunt mulți care schingiuesc și sfâșie frumoasa noastră limbă și în loc de creatori se fac croitori, și croitori răi. Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie crezând că facem un bine arătând ridicolul unor asemine neologiști“.

- 1853 – Negruzzi scoate revista Săptămâna.

- 1855 – În România literară a lui Vasile Alecsandri apar Istoria unei plăcinte și Ochire retrospectivă.

- 1857 – Apare volumul Păcatele tinereților, care cuprinde toate scrierile lui Negruzzi grupate în patru cicluri:

- I. Amintiri din junețe (Cum am învățat românește, Zoe, O alergare de cai);

- II. Fragmente istorice (Aprodul Purice, Alexandru Lăpușneanul, Sobieski și românii, Regele Poloniei și domnul Moldovei);

- III. Neghină și Pălămidă (Cârlanii, Muza de la Burdujeni);

- IV. Negru pe alb (Scrisori de la un prieten).

- 1862 – În revista Din Moldova apar Studii asupra limbii române.

- 1866 – La înființarea Societății Academice Române este numit membru al acesteia.

- 1868 – C. Negruzzi moare la Iași, fiind înmormântat la moșia sa din Trifești.