$$$

 Despre poetul Alexei Mateevici

MUNCA ADMIRABILĂ A UNUI CĂRTURAR TECUCEAN

Mărturiile trecerii lui Alexei Mateevici pe la Tecuci şi Mărăşeşti sunt adunate de profesorul Nicolae Chiscop într-un excelent studiu publicat în volumul „Satul ţinutului Tecuci. Istorie, spiritualitate, cultură”, Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” şi Protoieria Tecuci, Grapho Press, Tecuci, 2014.

„Moartea lui, survenită pe neaşteptate a produs o puternică emoţie. A murit când gloria lui atinsese apogeul, după ce, la Chişinău, la 18 iulie 1917, în şedinţa festivă de deschidere a cursurilor învăţătorilor, citise capodopera sa - Limba noastră”, scrie profesorul Chiscop.

Lucrarea amintită conţine şi o descriere a poetului (provenind de un participant la amintta întrunire), una dintre puţinele păstrate (de altfel nici fotografii cu Mateevici nu s-au păstrat prea multe.

„Auzind numele părintelui Mateevici... ne-am aţintit privirea pe uşa unde trebuia să intre poetul. Parcă-l văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat, castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi. Mergea sfios spre tribuna din sala eparhială, de unde se susţin de obicei cuvântările. Când s-a apropiat de uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea vibra la orice cuvânt. Simţeai că poetul îşi transmitea dragostea şi admiraţia pentru limba noastră... După ce a terminat de citit poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţită... Aplauzele au început mai târziu, cum se întâmplă după o preafrumoasă bucată cântată de un prea mare artist”.

(Nicolae Chiscop - Mărturii despre Alexei Mateevici)

Este de prisos să mai spunem că Mateevici era unul dintre cei mai mari susţinători ai unirii cu România. Cu două luni mai înainte, la primul congres al învăţătorilor români din Basarabia (25–28 mai 1917), în aplauzele numeroşilor participanţi, Alexe Mateevici spunea răspicat şi convingător ceea ce azi rătăciţii şi vânduţii străinătăţii din provincia lui natală se prefac a nu şti: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba... Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”.

POEZIA NĂSCUTĂ ÎN TRAŞEELE UDATE CU SÂNGE

La izbucnirea Primului Război Mondial, Alexe Mateevici este preot militar al unei unităţi ruse de pe frontul din Galiţia. În 1916, la intrarea României în război, după cei doi ani de neutralitate, solicită să fie transferat în România, în brigada 71 artilerie de pe frontul Tecuci–Mărăşeşti.

Foarte puţini ştiu însă că tocmai acolo, la Mărăşeşti, a scris cea mai valoroasă poezie a sa: Limba Noastră. Tot în vara lui 1917, înainte să se îmbolnăvească de tifos, părintele Mateevici a bătut cu piciorul satele de la Siret, slujind în câteva biserici de la Cosmeşti şi Movileni.

„În urmă cu peste patru decenii, un bătrân din Movileni, Constantin Mandea (zis Călugărul), om inteligent, credincios, cititor de cărţi bisericeşti „cu slovă veche” îmi vorbea despre trecerea poetului prin acest sat. Aproape de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, l-a cunoscut „pe părintele Mateevici, de la ruşi, care vorbea româneşte mai bine ca mine”, scrie Nicolae Chiscop în lucrarea amintită.

„Într-o zi caldă din vara lui 1917 venise de la Cosmeşti şi după un scurt popas la punctul de comandă, preotul militar însoţit de 10 – 12gradaţi, a intrat în hrubele care erau folosite ca adăpost pentru trupă şi civili şi loc de depozitare a materialelor. De aici întreaga suită s-a îndreptat spre biserica din Movilenii de Jos unde Alexe Mateevici a oficiat slujba religioasă pentru militari şi civili. După terminarea slujbei, preotul i-a spus lui Constantin Mandea care cântase în strană: „Bădiţă, (era cu aproximativ 10 ani mai mare a preotul – poet) eşti cel mai bun ţârcovnic din câţi am avut de când am plecat de acasă”, continuă istorisirea.

„ERA FRUMOS ŞI BLÂND CA SFINŢII DE LA AGAPIA”

Potrivit profesorului Chiscop, Constantin Mandea i-a vorbit cu mare plăcere despre împrejurarea în care l-a cunoscut pe Alexe Mateevici,pe care-l carcateriza într-un fel care aminteşte de actualul cult al lui Arsenie Boca: „Era frumos şi blând ca sfinţii de la Agapia”.

„Îmi mai spunea bătrânul Constantin Mandea că, după o slujbă, sub cerul liber, în Lunca Siretului, l-a avut oaspete pentru o jumătate de ceas pe părintele Mateevici în casa lui, situată la câteva sute de metri de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, pentru a-i arăta cele 15–20 de cărţi rare, scrise cu slovă veche, pe care le agonisise până atunci.

De peste patru decenii, un ceaslov din aceste „cărţi rare” se află în biblioteca mea. Atunci când mi s-a oferit, spre aducere aminte, a ţinut să-mi spună că „acest ceaslov a fost şi sub ochii părintelui Mateevici când a slujit la noi în vremea marelui război”, mai scrie Nicolae Chiscop.

CINE A FOST ALEXEI MATEEVICI

Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani.

Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului.

În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, “cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă.

În 1907, în primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Ţăranii”, “Eu cînt”, “Ţara”. Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi “Din cîntecele poporane ale Basarabiei”.

Mai târziu devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o încheie în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său.

Publică în “Kişineovkie eparhialinîe vedomosti” studiul lingvistic “Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti”, precum si articolele “Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni”, “Bocetele funerare moldoveneşti”.

Vede lumina tiparului (Kişineovskie eparhialinîe vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul “Schiţă a traducerilor moldoveneşti religioase şi de trai”. Apare în revista “Luminatorul” studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni”.

În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase. Ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chişinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte “uimitor de bine păstrată”.

În vara anului 1917 scrie poeziile: “Văd prăbuşirea”, “Cîntec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora" etc. La 17 iulie plăsmuieşte poezia “Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească.

În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.

$$$

 Se împlinesc 141 de ani de la moartea doctorului 

CAROL DAVILLA 

Medicul român de origine franceză Carol Davilla s- nascut in anul 1828 in Parma, si a murit la 24 august 1884 in Bucuresti, fiind venit în Ţara Românească, în anul 1853 pentru a organiza serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice.

A pus bazele învăţământului medical românesc împreună cu dr. Nicolae Kretzulescu, infiintnd în 1855 Şcoala de Mică Chirurgie, devenită, în 1857, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, iar mai târziu, în 1869, Facultatea de Medicină din Bucureşti.

In anul 1867 Carol Davilla a fost iniţiatorul şi organizatorul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie .

GENERALUL MEDIC CAROL DAVILA

Carlo Antonio Francesco d'Avila (în varianta franceză Charles d'Avila), proaspăt absolvent al facultății de medicină din Paris în februarie 1853, cu specializarea chimie, a sosit în martie același an în Țara Românească, având inițial un contract limitat de 3 ani, la solicitarea domnitorului Barbu Știrbei (1795-1869), care intenționa să organizeze serviciul sanitar național. Își prelungea ulterior contractul, rămânând până la sfârșitul vieții în țară și implicându-se profund în înființarea și apoi modernizarea sistemului medical civil și militar al principatului.

Apreciat și susținut de toți cei trei conducători ai țării pe parcursul activității sale – domnitorii Barbu Știrbei, Alexandru Ioan I Cuza și regele Carol I –Carol Davila a muncit neobosit și susținut, fiind medic și profesor, filantrop și mecena.

Spirit modern și vizionar, a fost cel care a construit un sistem medical eficient, punând treptat bazele învățământului secundar și superior în domeniul medical, care a culminat cu înființarea, în 1869, a Facultății de Medicină și Farmacie, ale cărei specializări obțin recunoaștere în Franța și ulterior și în Italia, permițând totodată accesul și studenților români din Ardeal. Acestei instituții, îi va dona ulterior întreaga sa bibliotecă de specialitate, de aproximativ 6.000 de volume. A fost fondatorul specializării medicinei veterinare și al farmaciei, promovând de asemenea, ca ramură distinctă, chimia. În 1855 a introdus și efectuat pentru prima dată în Țara Românească transfuzia de sânge, iar în 1865 a înființat primul Laborator de Chimie, în care, ca o premieră la nivel european, se practica controlul medicamentelor.

În 1853 era numit supra-medicul oștirii, grad corespunzând celui de maior, în 1859 era înaintat colonel și numit șef al serviciului sanitar din Principatele Unite, iar în 1860, a fost avansat la gradul de general de divizie. La vârsta de 32 de ani (în 1862), a primit misiunea de a unifica serviciile sanitare din cele două principate, fiind desemnat ulterior conducător al Direcției Generale a serviciului sanitar din ministerul de interne, devenind primul director al noii structuri; își continuă activitatea promovând un proiect de reformă în domeniul asistenței sociale, în cadrul administrației serviciului sanitar, care urma să preia cazurile orfanilor; aceștia erau îngrijiți separat de cei cu afecțiuni fizice sau psihice, Carol Davila asigurând la început și întreținerea din propriile resurse a unui număr de 40 de fetițe orfane, înființând mai târziu și un orfelinat pentru băieți; în acest plan, eforturile sale au fost continuate ulterior de doamna Elena Cuza și de regina Elisabeta. Tot doctorului Carol Davila i se datorează apariția primei școli pentru surdo-muți, înființată în cartierul Pantelimon, care funcționa și cu ateliere de lucru: unul de tâmplărie și altul de sculptură.

Într-o perioadă în care singurele medicamente existente se realizau mai ales din plante, Carol Davila, împreună cu botanistul austriac Ulrich Hofmann, s-a preocupat de inaugurarea primei Grădini Botanice din București, în ideea de a avea la îndemână principala materie primă necesară și elaborează, în 1865, prima farmacopee națională, prin care se încerca și asigurarea unui nivel de autonomie față de importurile practicate până la acel moment.

Începând cu 1870 a inițiat și condus sistemul de aprovizionare cu medicamente și pansamente destinat armatei, a inaugurat primul serviciu de ambulanțe militare, în paralel cu apariția trenurilor sanitare, sistem care și-a dovedit utilitatea cu prisosință, mai ales în timpul Războiului pentru Independență (1877-1878), perioadă în care eforturile sale au fost apreciate inclusiv de guvernul otoman.

În 1876 a participat decisiv la apariția Societății Crucii Roșii Române, care a aderat ulterior la Convenția Internațională a Crucii Roșii de la Geneva, iar în 1884, în ultimul an al vieții sale, creează Institutul Medico-Militar, s-a implicat în organizarea Congresului de științe medicale și farmacie și a contribuit la apariția Revistei sanitare medicale, precum și a altor publicații de specialitate. S-a preocupat, totodată, de reglementarea circuitului substanțelor toxice utilizate în epocă, luând decizia interzicerii comercializării acestora în magazinele obișnuite și a insistat pentru introducerea ca disciplină de studiu a toxicologiei.

A inițiat pentru prima dată sistemul consultațiilor gratuite pentru săraci, a organizat numeroase conferințe medicale și stagii de pregătire în spitale pentru medicii începători, a pus bazele unor sisteme corecte, prin concursuri, de selectare a cadrelor medicale, idee care și-a dovedit valabilitatea până în zilele noastre.

S-a ocupat, în calitate de efor (administrator) și de spitalele civile, iar prin donațiile consistente obținute a reușit să înființeze așezăminte sanitare în mai multe orașe din țară (Dorohoi, Tecuci, Huși, etc.) iar în paralel, a introdus în spitale serviciile specializate în ramuri precum chirurgie, oftalmologie, etc.

Naturalizarea, obținută în unanimitate în urma votului din Parlament, în 1868, nu l-a ferit însă de invidiile și adversitățile unor „colegi”, suferind uneori șicane și chiar fiindu-i intentat un proces.

Informații neașteptate aduce, într-un articol publicat în Buletinul Muzeului Militar Național nr. 9, serie nouă, București, 2011, p. 22-33, în calitate de autor generalul de brigadă (r.) prof. dr. Vasile Ciuchi, care menționează câteva scrisori aparținând lui Carol Davila, aflat în corespondență cu binefăcătorii săi din orașul francez Nantes, în perioada cuprinsă între anii 1842-1856, documente păstrate în arhiva urmașilor familiei dr. Guepin; aceste mesaje risipesc misterul originii ilustrului medic și explică contextul în care, ajuns orfan de ambii părinți, rătăcea, în 1842, în Franța, încercând să se reîntoarcă în Spania, țara de origine a tatălui său. 

Lipsit de resurse financiare, a fost întâlnit de prof. Rene Rabusseau, rectorul Academiei din Limoges, care îi intuiește potențialul intelectual și este impresionat de fluența limbilor străine pe care le vorbea micul orfan; acesta, împreună cu cumnatul său, dr. A. Guepin, îl vor susține ca pe propriul lor copil, oferindu-i posibilitatea de a-și finaliza studiile liceale și ulterior, de a absolvi facultatea de medicină, finalizată în 1853. În scrisorile adresate binefăcătorilor săi, Carol Davila se referea și la anumite situații care surprindeau greutățile întâlnite pe parcursul începutului carierei sale, precum și aspecte inedite din viața cotidiană a capitalei valahe. 

În plan personal, nu a fost ocolit de suferințe și drame: rămas văduv la numai un an după căsătoria cu Marie Marsille, fiica unui medic francez stabilit în Țara Românească, în 1861 s-a recăsătorit cu Ana Racoviță, având împreună patru copii. Alături de aceasta a găsit înțelegere și sprijin în misiunea nobilă pe care și-a asumat-o, însă o tragică întâmplare a dus la moartea prematură și a celei de-a doua soții (în 1874), otrăvită accidental de un farmacist neatent. 

Implicarea totală a lui Carol Davila în eradicarea unor numeroase episoade de molime (holeră, tifos, dezinterie, etc), l-a îmbolnăvit și șubrezit, suferind până la sfârșitul vieții de reumatism, care a condus la anchilozarea brațului drept și l-a împiedicat astfel să mai practice chirurgia, toate conducând în final la decesul său timpuriu, la vârsta de 56 de ani.

A fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză, în grad de cavaler, cu ordinele otomane Medjidie, clasa a II-a și Osmanie, în grad de comandor, drept recunoștință pentru îngrijirea răniților de naționalitate otomană, a primit crucea ordinului Sfânta Ana, acordat de Imperiul Țarist, iar în țară a fost distins cu ordinul Steaua României în grad de comandor, cu ordinul Coroana României, cu crucea în grad de mare ofițer, precum și cu medalia Virtutea militară de aur.

Moștenirea doctorului Carol Davila, rămasă nu doar în domeniul medical, s-a păstrat și în domeniul artistic: pe parcursul vieții a cumpărat și colecționat lucrări de artă (tablouri semnate de artiști valoroși precum Emile Dessain, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Sava Henția, Theodor Aman, etc), dar a și tipărit pe propria cheltuială o culegere de poezii populare aparținând lui Vasile Alecsandri.

Au rămas în patrimoniul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” câteva obiecte care au aparținut ilustrului medic și care păstrează amintirea acestei personalități remarcabile din istoria României moderne.

$$$

 IOAN BUDAI - DELEANU scriitor, istoric şi cărturar iluminist român

 

Prof. Ramona Elena DAVID 

Ioan Budai-Deleanu a trăit între anii c.1763-1820 şi a fost un scriitor de factură clasică, istoric şi iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene alături de Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Piuaru-Molnar etc.

Personalitatea culturală bine conturată, de o deosebită semnificaţie într-o vreme în care literatura noastră cultă nu era decât la începuturile sale, Ioan Budai - Deleanu este nu numai cel mai de seamă literat al Şcolii Ardelene, ci şi unul dintre reprezentanţii de prestigiu al literaturii române, opera sa literară marcând o izbândă artistică reală, ce depăşeşte operele contemporanilor.

Prin ideile sale îndrăzneţe relativ la rezolvarea problemelor sociale, Ioan Budai-Deleanu depăşeşte crezul Şcolii Ardelene. Cei trei mari reprezentanţi, cărturari şi distinşi iluminişti - Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, de formaţie şi mentalitate teologică, nu au convingerile radicale ale autorului ŢIGANIADEI (opera de bază a lui Ioan Budai - Deleanu) în ceea ce priveşte credinţa, organizarea religioasă sau statală, precum şi relaţiile sociale.

Ioan Budai - Deleanu, deşi şi el de formaţie teologică, a fost totuşi o conştiinţă luminată, însufleţită de idei şi convingeri extrem de înaintate şi curajoase pe care le-a expus în imagini literare nu lipsite de relief şi forţă artistică impresionantă.

Ioan Budai - Deleanu s-a născut în satul Cigmău din ţinutul Hunedoarei, aproape de Orăştie ,probabil la 1760 (nu mai devreme dar nici după 1763). Este primul din cei 10 (zece) copii ai preotului Solomon Budai, adept statornic al unirii biserici strămoşeşti cu biserica Romei. Fraţii săi au fost Aron, Anton, Petru, Nicolae, Iosif, Solomon, Măria, Sofia şi Dina. Aron Budai a fost o personalitate a timpului, fiind secretar al tezaurizatului şi al consistoratului ardelean din Sibiu, având un rol deosebit în viaţa social-politică şi culturală a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

În anul 1819 fraţii Ioan, Aron şi Anton Budai cer prin Cancelaria Aulică, ridicarea, cu scutire de taxă în rangul nobilimii transilvănene precum şi scutirea locului de casă părintesc rămas neîmpărţit după dispariţia părinţilor, dar numai Ioan şi Aron primesc conferirea înnobilării, un act cu semnificaţii pur formale.

Viaţa autorului Ţiganiadei, acoperă răstimpul unei epoci brăzdate de agitaţii sociale, răscoale şi revoluţii. Această epocă în care au izbucnit nemulţumirile sociale dar şi naţionale, iar valul răzmeriţelor ameninţa rânduielile existenţei feudale, au impus interesul deosebit pentru atitudinea cutezătoare, acţiunea demnă şi faptul istoric îşi va impune sigiliul şi asupra activităţii literar scriitoriceşti a lui Ioan Budai-Deleanu.

Acesta şi-a petrecut copilăria la Cigmău unde a făcut şi şcoala primară. începând cu anul 1772 îşi continuă studiile la seminarul de la Blaj, de unde va primi cunoştinţele dar şi întipărituri trainice, legate de cunoaşterea directă a tuturor aspectelor vieţii de la ţară dar şi a datinilor, legendelor şi toată frumuseţea folclorului atât de bogat din ţinutul său de naştere. Aici, la Blaj, a receptat şi întâile elemente de cultură clasică pe care apoi le-a îmbinat cu viaţa şi realităţile de la sate. Aceasta şi explică atât poziţia fermă adoptată faţă de problemele social - politice dar şi maxima prezenţă în opera sa a unor elemente şi date locale. De exemplu toponime ca Cioara, Bozeş, Şibot, Câmpul Pâinii, Vaideei, Turdaş, Haţeg, Săcel, Retezat, Mureş apar în opera sa, dar şi onomastică, tradiţii, credinţe, obiceiuri, mediul social-istoric al timpului precum şi limba care utilizează din plin elemente lexicale cu totul specifice meleagurilor natale.

Din aceste motive Ioan Budai - Deleanu nu a devenit tipul livresc al savantului de cabinet care studiază viaţa poporului din consideraţii şi convingeri naţionale ori umanitare, ci a fost un cărturar cetăţean ivit şi răzbătând spre lumină din rândurile de jos, a căror viaţă o cunoaşte dinlăuntru, intim şi multilateral.

Începând cu toamna anului 1777 şi până în ianuarie 1778 Ioan Budai - Deleanu s-a aflat la Viena, unde şi-a continuat studiile superioare. între anii 1777 şi 1779 a urmat Facultatea de Filozofie, apoi a trecut la Facultatea Catolică de Teologie (1780 - 1783) ca bursier, pe care a absolvit-o în chip strălucit, având se pare şi doctoratul în teologie (probabil la Erlan). A funcţionat apoi ca psalt, ajutor de cantor, iar în anii 1785 - 1786 ca slujbaş al bisericii Colegiului Sfânta Barbara. Sporadic a lucrat şi copist la Ministerul de Război. In perioada cât a stat la Viena, el îi cunoaşte aici pe corifeii Şcolii Ardelene şi pe Samuel Vulcan şi intră în contact cu literatura universală şi cu marile curente de idei ale vremii. întreaga sa cultură filozofică şi literară întemeiată pe solide studii urmăreşte asimilarea ideilor înaintate din ideologia iluministă a vremii, apetenţa pentru raţionalismul naţional, îi sporesc ataşamentul pentru cauza dreaptă a poporului său şi-i limpezesc drumul pe care îl va urma. Acum a învăţat şi a aprofundat studiile privind stăpânirea mai multor limbi străine, în special limba latină, italiana, franceza şi germana, în această perioadă a devenit posesor al unei formaţii iluministe, la început cu implicaţii iozefiniste austriece, iar mai apoi mai radicale sub înrâurirea Revoluţiei Franceze, după 1789.

Această epocă fecundă a fost umbrită de un scurt interval cu urmări decisive pentru viaţa scriitorului . El a încercat să se stabilească în Transilvania şi s-a reîntors la Blaj, unde a funcţionat puţin timp ca profesor şi ca prefect de studii la seminarul unde a fost elev. Dar datorită mai ales ostilităţii episcopului Ioan Bob Vlădică, egoist şi ipocrit, Ioan Budai - Deleanu nu s-a mai hirotonisit. Prigonit, a părăsit Blajul şi s-a înstrăinat pentru totdeauna la Lwow în Galiţia, unde în 1787 a reuşit prin concurs să ocupe postul de secretar al tribunalului provincial .

Din iunie 1790 până în februarie 1791 sau doar până la sfârşitul anului, scriitorul a lipsit din Lwow fără concediu încuviinţat. Nu se ştie precis nici unde a fost şi nici ce a făcut în această perioadă de timp. Se presupune că ar fi fost la Budapesta şi Viena pentru studii dar şi că a venit în Transilvania unde cu alţi fruntaşi ardeleni ar fi luat parte activă la luptele naţionale şi la pregătirea ori doar la elaborarea cunoscutului „SUPPLEX VALACHARUMUS TRANSILVANIE”,

Reîntors la Lwow, prin 1793 s-a căsătorit cu Mariana de Mikalaieweze dintr-o familie de armeni galiţieni şi a avut trei copii, două fete - Suzana (n. 1794), Eufrosina (n. 1795) şi un fiu despre care lipsesc datele.

În 1796 Ioan Budai - Deleanu a fost avansat consilier la Curtea de Apel, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii. În anul 1806 a fost numit şi asesor de tribunal pentru cauze miniere. A murit la Lwov, capitala Galiţiei la 24 august 1820 - localitate în care a trăit 30 (treizeci) de ani.

Aceşti ani petrecuţi la Lwow, nu l-au izolat de oamenii şi realităţile din ţara sa - Transilvania, iar faptul că Iosif al II-lea a alipit şi Bucovina la Imperiul Habsburgic l-a făcut să trăiască şi alături de o puternică comunitate românească, cu intelectuali ca Petru Aron de Bistra sau bucovineanul Theodor Răsoace , tălmaci gubernial de limba română.

Anii petrecuţi în Lwow, unde mediul cultural era favorabil preocupărilor scriitoriceşti a reprezentat şi epoca rodnică a elaborării operei literare . Astfel tenacele ardelean de la Cigmău şi Blaj, devenit cărturarul luminat de la Viena devine acum scriitorul român de mare prestigiu.

Scrierile lui Ioan Budai - Deleanu sunt numeroase şi din domenii diverse, lucrări cu caracter pedagogic, juridic, istoric, etnografic, opere lingvistice şi literare. în domeniul pedagogic a tradus în limba română o scriere pedagogică germană numită şi „Cartea trebuincioasă pentru dascăli” - 1795, apoi traduce şi adoptează opere de legislaţie - lucrări de drept sau de procedură penală.

Lucrările istorice, redactate exclusiv în limba latină şi rămase toate în manuscris, arată dorinţa autorului, realizată doar parţial, de a alcătui o vastă operă consacrată originii popoarelor din Transilvania.

Ioan Budai - Deleanu a lăsat moştenire şi multe scrisori lingvistice, studii de gramatică, teorii ale ortografiei româneşti şi mai multe dicţionare proiectate în 10 (zece) volume pentru limba română şi limbile latină, greacă, italiană, franceză şi germană.

Asemenea preocupări multiple în vaste sectoare de activitate precum şi ideile care l-au animat în acţiunile de apărare a drepturilor şi prestigiului neamului românesc, fac din Ioan Budai - Deleanu un ilustru reprezentant al Şcolii Ardelene. Din păcate scrierile sale, aproape toate în manuscris nu au putut fi cunoscute la vremea lor decât în mică măsură. Ele dovedesc însă erudiţia, interesul, opiniile şi atitudinile autorului care a fost un spirit lucid şi incisiv, alimentat de o vastă cultură clasică şi umanistă pus în slujba aspiraţiilor şi ridicării poporului său, pe care l-a iubit cu devoţiune.

Întreaga activitate a lui Ioan Budai - Deleanu a fost încununată prin opera literară, formată din cele două poeme eroicomice şi satirice ŢIGANIADA şi TREI VITEJI (neterminată).

În fapt şi concret, realizarea literară de esenţă naţională este ŢIGANIADA, operă capitală a unei vieţi, această epopee unică în literatura noastră, rod al unei îndelungate elaborări şi scrisă în două variante, ultima începută ia 1800 şi terminată la 1812.

De fapt această operă este o sinteză a legitimelor aspiraţii româneşti de veacuri, dar care este plasată într-un moment eroic al trecutului naţional mai îndepărtat, adică în Muntenia secolului al XV-lea, pe vremea lui Vlad Ţepeş.

Epopeea este una din marile valori ale literaturii româneşti de început.

Conştienţi fiind de valoarea excepţională a manuscriselor însinguratului iluminist român din Galiţia, avem credinţa că, în timp, opera lui Ioan Budai - Deleanu va fi aşezată la loc de cinste în istoria literaturii române.

La 9 septembrie 1870, Alexandru Papiu-Ilarian face o referire excepţională în memoria lui Ioan Budai - Deleanu de la tribuna Societăţii Academice Române spunând printre altele :

„Când românii, guvern şi naţiune, se vor pătrunde de marele adevăr că ştiinţa este puterea, când măcar secţiunea filologică şi cea istorică a Societăţii Academice Române vor fi pe deplin organizate şi, mai cu seamă, când vor dispune de fonduri necesare, una din primele lor datorii va fi de a eterniza şi memoria acestui literat, publicându-i operele pentru folosul comun”.

$$$

 ALEEXEI MATEEVICI autorul celei mai cunoscute poezii despre limba română, scrisă în tranşee, la Mărăşeşti a murit, la doar 29 de ani. 

Preotul basarabean Alexei Mateevici a scris cunoscuta poezie „Limba noastră” (actualul imn de stat al Republicii Moldova) în tranşeele Primului Război Mondial. În doar câteva luni poezia lui a dat ocolul României, însă poetul s-a stins la scurtă vreme din cauza unei boli cumplite: tifosul. După doar câteva luni, visul lui Mateevici – unirea Basarabiei cu România – avea să devină realitate.

Deşi puţină lume ştie, dar poetul basarabean Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii patriotice „Limba noastră” (analizată până la obsesie în manualele şcolare, dar şi de către naţionaliştii de pe cele două maluri ale Prutului), şi-a legat destinul, într-un mod tragic, de la fel de celebrele tranşee de la Mărăşeşti, care au oprit înaintarea armatei germane în timpul Primului Război Mondial.

Trecut la cele veşnice la vârsta de doar 29 de ani, preotul Mateevici a murit din cauza unei boli cumplite – tifos exantematic – pe care a contractat-o în timp ce se afla în tranşeele războiului, foarte aproape de Mărăşeşti. 

Mateevici a agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală, unde şi-a dat ultima suflare, pe 24 august 1917. 

La doar câteva luni distanţă de la moartea acestuia, pe 9 aprilie 1918, visul poetului se îndeplinea, iar Basarabia se unea cu România.

MUNCA ADMIRABILĂ A UNUI CĂRTURAR TECUCEAN

Mărturiile trecerii lui Alexei Mateevici pe la Tecuci şi Mărăşeşti sunt adunate de profesorul Nicolae Chiscop într-un excelent studiu publicat în volumul „Satul ţinutului Tecuci. Istorie, spiritualitate, cultură”, Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” şi Protoieria Tecuci, Grapho Press, Tecuci, 2014.

„Moartea lui, survenită pe neaşteptate a produs o puternică emoţie. A murit când gloria lui atinsese apogeul, după ce, la Chişinău, la 18 iulie 1917, în şedinţa festivă de deschidere a cursurilor învăţătorilor, citise capodopera sa - Limba noastră”, scrie profesorul Chiscop.

Lucrarea amintită conţine şi o descriere a poetului (provenind de un participant la amintta întrunire), una dintre puţinele păstrate (de altfel nici fotografii cu Mateevici nu s-au păstrat prea multe.

„Auzind numele părintelui Mateevici... ne-am aţintit privirea pe uşa unde trebuia să intre poetul. Parcă-l văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat, castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi. Mergea sfios spre tribuna din sala eparhială, de unde se susţin de obicei cuvântările. Când s-a apropiat de uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea vibra la orice cuvânt. Simţeai că poetul îşi transmitea dragostea şi admiraţia pentru limba noastră... După ce a terminat de citit poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţită... Aplauzele au început mai târziu, cum se întâmplă după o preafrumoasă bucată cântată de un prea mare artist”.

(Nicolae Chiscop - Mărturii despre Alexei Mateevici)

Este de prisos să mai spunem că Mateevici era unul dintre cei mai mari susţinători ai unirii cu România. Cu două luni mai înainte, la primul congres al învăţătorilor români din Basarabia (25–28 mai 1917), în aplauzele numeroşilor participanţi, Alexe Mateevici spunea răspicat şi convingător ceea ce azi rătăciţii şi vânduţii străinătăţii din provincia lui natală se prefac a nu şti: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba... Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”.

POEZIA NĂSCUTĂ ÎN TRAŞEELE UDATE CU SÂNGE

La izbucnirea Primului Război Mondial, Alexe Mateevici este preot militar al unei unităţi ruse de pe frontul din Galiţia. În 1916, la intrarea României în război, după cei doi ani de neutralitate, solicită să fie transferat în România, în brigada 71 artilerie de pe frontul Tecuci–Mărăşeşti.

Foarte puţini ştiu însă că tocmai acolo, la Mărăşeşti, a scris cea mai valoroasă poezie a sa: Limba Noastră. Tot în vara lui 1917, înainte să se îmbolnăvească de tifos, părintele Mateevici a bătut cu piciorul satele de la Siret, slujind în câteva biserici de la Cosmeşti şi Movileni.

„În urmă cu peste patru decenii, un bătrân din Movileni, Constantin Mandea (zis Călugărul), om inteligent, credincios, cititor de cărţi bisericeşti „cu slovă veche” îmi vorbea despre trecerea poetului prin acest sat. Aproape de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, l-a cunoscut „pe părintele Mateevici, de la ruşi, care vorbea româneşte mai bine ca mine”, scrie Nicolae Chiscop în lucrarea amintită.

„Într-o zi caldă din vara lui 1917 venise de la Cosmeşti şi după un scurt popas la punctul de comandă, preotul militar însoţit de 10 – 12gradaţi, a intrat în hrubele care erau folosite ca adăpost pentru trupă şi civili şi loc de depozitare a materialelor. De aici întreaga suită s-a îndreptat spre biserica din Movilenii de Jos unde Alexe Mateevici a oficiat slujba religioasă pentru militari şi civili. După terminarea slujbei, preotul i-a spus lui Constantin Mandea care cântase în strană: „Bădiţă, (era cu aproximativ 10 ani mai mare a preotul – poet) eşti cel mai bun ţârcovnic din câţi am avut de când am plecat de acasă”, continuă istorisirea.

„ERA FRUMOS ŞI BLÂND CA SFINŢII DE LA AGAPIA”

Potrivit profesorului Chiscop, Constantin Mandea i-a vorbit cu mare plăcere despre împrejurarea în care l-a cunoscut pe Alexe Mateevici,pe care-l carcateriza într-un fel care aminteşte de actualul cult al lui Arsenie Boca: „Era frumos şi blând ca sfinţii de la Agapia”.

„Îmi mai spunea bătrânul Constantin Mandea că, după o slujbă, sub cerul liber, în Lunca Siretului, l-a avut oaspete pentru o jumătate de ceas pe părintele Mateevici în casa lui, situată la câteva sute de metri de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, pentru a-i arăta cele 15–20 de cărţi rare, scrise cu slovă veche, pe care le agonisise până atunci.

De peste patru decenii, un ceaslov din aceste „cărţi rare” se află în biblioteca mea. Atunci când mi s-a oferit, spre aducere aminte, a ţinut să-mi spună că „acest ceaslov a fost şi sub ochii părintelui Mateevici când a slujit la noi în vremea marelui război”, mai scrie Nicolae Chiscop.

CINE A FOST ALEXEI MATEEVICI

Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani.

Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului.

În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, “cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă.

În 1907, în primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Ţăranii”, “Eu cînt”, “Ţara”. Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi “Din cîntecele poporane ale Basarabiei”.

Mai târziu devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o încheie în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său.

Publică în “Kişineovkie eparhialinîe vedomosti” studiul lingvistic “Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti”, precum si articolele “Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni”, “Bocetele funerare moldoveneşti”.

Vede lumina tiparului (Kişineovskie eparhialinîe vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul “Schiţă a traducerilor moldoveneşti religioase şi de trai”. Apare în revista “Luminatorul” studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni”.

În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase. Ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chişinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte “uimitor de bine păstrată”.

În vara anului 1917 scrie poeziile: “Văd prăbuşirea”, “Cîntec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora" etc. La 17 iulie plăsmuieşte poezia “Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească.

În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.

Alexei Mateevici - portret de Adina ROMANESCU

$$$

 IOAN BUDAI – DELEANU – reprezentant de marcă al Şcolii Ardelene, apologet al unităţii noastre naţionale

Motto: 

„Când românii, guvern şi naţiune, se vor pătrunde de marele adevăr că ştiinţa este puterea, când măcar secţiunea filologică şi cea istorică a Societăţii Academice Române vor fi pe deplin organizate şi, mai cu seamă, când vor dispune de fonduri necesare, una din primele lor datorii va fi de a eterniza şi memoria acestui literat, publicându-i operele pentru folosul comun” 

 Alexandru Papiu-Ilarian, referire excepţională la memoria lui Ioan Budai – Deleanu de la tribuna Societăţii Academice Române, 9 septembrie 1870

de Razvan Moceanu

Pe 6 ianuarie, se împlinesc 262 de ani de la naşterea lui Ioan Budai – Deleanu, scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, reprezentant de marcă al Școlii Ardelene, un luptător pentru drepturile și emanciparea culturală a românilor din Transilvania, cunoscut publicului mai ales prin opera sa remarcabilă, „Țiganiada”.

 Ioan Budai Deleanu s-a născut la 6 ianuarie 1760, în satul Cigmău, actualmente aparținător de orașul Geoagiu, în judeţul Hunedoara. A fost primul născut dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai.

Copilăria printre fiii iobagilor din sat i-a asigurat zestrea unei percepţii folclorice asupra oamenilor şi faptelor acestora, în lumea culturii populare, crescândă în bogăţie şi diversitate, dinspre nordul spre sudul principatului.

A parcurs studiile elementare în Cigmău, apoi, începând cu anul 1772, a urmat seminarul greco-catolic la Blaj – sub păstoria episcopilor Atanasie Rednic şi Grigore Maior și, din 12 noiembrie 1777, Facultatea de Filosofie din Viena.

Ca bursier al Colegiului „Sfânta Barbara”, în perioada 1780 – 1783, trece la Facultatea de Teologie, apoi obține titlul de doctor în filosofie. Trebuie spus că Ioan Budai-Deleanu a fost cel mai bine pregătit în domeniul literar din întreaga generaţie de aur a tinerilor români legaţi într-un fel sau altul de „Sfânta Barbara”, în jurul anului 1780.

În perioada petrecută la Viena, aprofundează cultura umanistă studiind limbile latină, franceză, germană și italiană şi începe să lucreze la realizarea unui lexicon în 10 volume, pentru care culege materiale documentare.

Tot la Viena îi va cunoaşte pe Samuil Micu, Petru Maior sau Gheorghe Șincai, viitori corifei ai culturii române din Transilvania, împreună cu care avea să pună bazele Școlii Ardelene.

Ioan Budai – Deleanu a revenit, în iulie 1783, în ţară, unde devine „prefect de studii” la Seminarul Greco Catolic de la Blaj. Este unicul student teolog din istoria iluministă a Blajului, care refuză să intre în cler, alegând „statul dinafară”, mai ales dintr-un resentiment expres faţă de „popimea” de la Blaj, dominată de personalitatea autoritară a episcopului Ioan Bob: „Cunoscutu-i-am eu atunci foarte bine, când i-am părăsit, şi, fugind, mai bine am ales nemernicia [exilul, înstrăinarea – n.n.] decât sâmbra cu dânşii”.

Un moment crucial în istoria românilor din Transilvania îl constituie Școala Ardeleană, un curent dezvoltat în contextul Iluminismului european, sub patronajul Bisericii Greco–Catolice. Reprezentanții Școlii Ardelene – alături de Ioan Budai Deleanu, aflându-se Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai – au susținut teza conform căreia românii sunt descendenții coloniștilor romani din Dacia. 

Totodată, mișcarea culturală a românilor din Transilvania a avut o influență și asupra celor de peste munți, prin introducerea grafiei latine în limba română în locul scrierii chirilice și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, „Lexiconul de la Buda”. 

Cel mai important document elaborat de corifeii Școlii Ardelene este „Supplex Libellus Valachorum”, în anul 1792, prin care românii transilvăneni îi cereau împăratului Leopold al II-lea recunoașterea națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat al Transilvaniei. Principalele centre culturale în care s-au manifestat reprezentanții Școlii Ardelene au fost la Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș, Orăștie și Năsăud.

Revenind la Ioan Budai – Deleanu, să spunem că, aşa cum aminteam mai sus, la Seminarul Greco Catolic de la Blaj a intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob și renunță la hirotonisirea ca preot. În urma acestui conflict, a plecat departe de locurile natale, la Liov (Lvov, actualmente în Ucraina, atunci capitala Galiției, parte a Imperiului Austriac din care făcea parte și Transilvania).

Dorinţa lui Ioan Budai-Deleanu de a-şi câştiga un loc în afara tradiţionalei cariere popeşti se împlineşte astfel, la vârsta de 27 de ani, cu preţul depărtării de patrie, într-un mediu străin, în care se integrează până la urmă social şi familial, însă sufleteşte niciodată. 

O mărturiseşte singur: 

„Nu-mi pociu scoate din inimă dorul ţării în care m-am născut; şi, macar trăiesc aici în prisos de toate, totuş spre fericirea deplin patria-mi lipseşte”.

În jurul anului 1793, s-a căsătorit, la Liov, cu Mariana de Mikalaieweze, provenită dintr-o familie de armeni galiţieni şi a avut trei copii, două fete – Suzana (n. 1794), Eufrosina (n. 1795) şi un fiu despre care lipsesc datele.

Tot acolo obține, prin concurs, postul de secretar juridic al Tribunalului provincial, iar în anul 1796 este avansat judecător la Curtea de Apel, funcție pe care o va deține tot restul vieții. 

În anul 1806 a fost numit şi asesor de tribunal pentru cauze miniere. A fost, de asemenea, secretar şi consilier al Forum Nobilium din Liov.

El va începe să realizeze numeroase lucrări – din domeniile drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și literatură – cele mai multe rămase însă în manuscris și publicate – doar în parte – mult după moartea sa, şi realizează traduceri de opere legislative și literare.

El a scris operele literare „Trei Viteji” – poem satiric – şi „Țiganiada” sau „Tabăra țiganilor” – una din cele mai cunoscute opere ale sale, realizată în două versiuni: prima în anul 1800 – mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată -, iar cea de-a doua versiune, în anul 1812, mai echilibrată și mai artistică. 

Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică, singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Dintre lucrările sale lingvistice menţionăm „Temeiurile gramaticii românești”, „Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești”, „Teoria ortografiei românești cu litere latinești”, „Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae” şi „Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc” (1812).

Budai – Deleanu a scris şi un manual de pedagogie – „Carte trebuincioasă pentru dascălii școalelor de jos” (1786) – dar şi scrieri istorice precum „De originibus populorum Transylvaniae”, „De unione trium nationum Transylvaniae”, „Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina” (publicată, în traducere românească, cu titlul „Scurte observații asupra Bucovinei”), „Hungaros ita describerem” şi „Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt”.

Nu în ultimul rând, el este autorul unor remarcabile Tratate juridice, cum sunt „Rândueala judecătorească de obște”, „Pravila de obște asupra faptelor rele și pedepsirea lor”, „Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele”, „Codul penal” (1807) şi „Codul civil” (1812).

A trecut la Domnul la Liov, la 24 august 1820, la vârsta de 60 de ani.

În orașele Arad, București, Cluj-Napoca, Oradea, Sibiu și Timișoara, câte o stradă îi poartă numele, iar Casa de cultură din Geoagiu poartă numele „Casa de cultură Ioan Budai Deleanu Geoagiu”.

$$$

 Câini ai nimănui 

Corneliu Vadim Tudor 

Rătăcitori şi neajutoraţi

câini fără vârstă, nume şi dreptate,

fiţi întru totul binecuvântaţi,

voi, ce dormiţi pe dale îngheţate.

Voi, care puneţi semn de carte trist

atâtor nopţi şi zile hăituite

când pliscul unui vultur exorcist

scobeşte ochii unei vechi ursite.

Veniţi la uşa mea, arareori,

cu pieptul rupt şi însetat de milă,

stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori,

firave monumente de argilă.

Iar eu mă rog să fie cer de mai,

să nu mai tremuraţi în epidaur,

căci pentru voi o coajă de mălai

e mai de preţ ca sculele de aur,

Copii ai foamei, câini ai nimănui,

ce cruciadă veşnică vă cheamă?

Ne-aţineţi calea când suntem sătui,

când nu mai vrem să ştim de nici o dramă.

Şi cum vă bucuraţi din răsputeri

la gestul cel mai mic de mângâiere,

aţi şi uitat sudalmele de ieri,

făgaşe moarte prind din nou putere.

Dar o minune ţine cât un crin,

rămîneţi iar mai singuri ca-nainte

şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin,

şi-un foc de oase joacă pe morminte.

Păziţi cu îndîrjire de eroi

pe vetre vechi ruinele şi lemnul,

stăpânii s-au mutat în case noi,

dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul.

Şi ca un duh al locului natal

voi bântuiţi prin vaste şantiere,

progresul nu-i deloc sentimental,

neputincioasă, spiţa voastră piere.

Şi cât de blânzi şi de încrezători

voi lingeţi mâna ce vă dă otravă,

cu vintre sfârtecate de sudori

daţi singuri piept cu taina cea grozavă.

Noi n-avem timp, suntem şi-aşa destui,

tragismul nostru poate că-i mai mare,

un egoism atroce face pui,

albeşte Valea Plângerii de sare.

Copii ai foamei, câini ai nimănui

la ce icoane să vă cer iertare?

$$$

 Cea mai mare tragedie din viața poetului George Coșbuc. 

În ziua de 23 august 1895, se năștea Alexandru, fiul lui George Coșbuc și al Elenei Coșbuc.

Un tânăr cu un viitor promițător și cu o înclinație remarcabilă către cunoaștere. Cu toate că viața i-a fost întreruptă prematur, la vârsta de numai 20 de ani, într-un tragic accident rutier în august 1915, moștenirea sa rămâne una impresionantă.

Cea mai mare tragedie din viața poetului de geniu, George Coșbuc. Alexandru avea să moară înainte să apuce, cu adevărat, să trăiască

Alexandru Coșbuc, un tânăr ce promitea să-și egaleze, dacă nu chiar depășească, tatăl

Alexandru Coșbuc a urmat cursurile Facultății de Filologie, iar talentul său într-ale literaturii și artei se pare că a fost unul cu adevărat excepțional.

Nu era doar un bun cunoscător al limbilor străine, dar și un muzician talentat, cântând la vioară cu măiestrie și având abilități remarcabile în arta desenului.

A excelat în studiul limbilor clasice, precum și la latină sa greaca modernă, dar și în domenii complexe precum sanscrita, ebraica, egipteană, arabă și limbi slavone.

 Alexandru avea să moară înainte să apuce, cu adevărat, să trăiască

Tânărul a fost omagiat de mulți oameni de cultură ai vremurilor

Ramiro Ortiz, care a colaborat la publicarea celebrei Divinei Comedii, în traducerea tatălui său, George Coșbuc, l-a descris pe Alexandru în termeni elogioși în articolul „În Amintirea lui Alexandru Coșbuc”, publicat în Noua Revistă Română, în 1915.

În cadrul acestui articol, Ortiz a menționat că moartea prematură a lui Alexandru Coșbuc a reprezentat o pierdere nu doar pentru cei care l-au cunoscut, ci și pentru întreaga Românie.

    „Din Târgu-Jiu ni se anunţă următoarele: Un groaznic accident de automobil s-a petrecut aproape de comuna Băleşti (jud. Gorj), accident care a cauzat moartea proprietarului Alexandrescu şi a tânărului Alexandru Coşbuc, fiul marelui nostru poet. Ambii veniseră în localitate din Craiova, unde şi-au cumpărat benzină şi alimente.

    Apoi au plecat la ţară, unde se află familia. Automobilul, având viteză şi din cauza unui defect la direcţie, s-a răsturnat, venind de câteva ori peste cap. Ambii au fost aruncaţi sub maşină. Alexandrescu a fost zdrobit şi a murit pe loc, iar Coşbuc a fost grav rănit la cap.

    Victimele au fost aflate de factorul postal rural Unguru, care trecea pe-acolo. El a sărit în ajutorul lor, apoi a anunţat pe şeful de post, care la rândul său a înştiinţat autorităţile. Doctorul Spiru, medicul primar al judeţului, a plecat la faţa locului şi a dispus aducerea tânărului Coşbuc în oraş. Cadavrul lui Alexandrescu a fost lăsat pe loc, până ce reprezentantul parchetului va face ancheta. Alexandrescu era originar din Bucureşti şi se înrudeşte cu d. Romulus Voinescu, inspectorul general al Siguranţei. Alexandru Coşbuc e fiul poetului.

    Accidentul s-a întâmplat pe la ora 5. Impresia în oraş e mare. Pe când era dus spre oraş într-un car cu boi, tânărul Coşbuc, în urma gravelor răni, a încetat din viaţă.

    Cadavrul lui a fost depus provizoriu la morga spitalului judeţean. În mijlocul doliului fără margini, Ardealul greu atins de vestea dureroasă îi trimite autorului “Morţii lui Fulger” cele mai adânci condoleanţe.”, scria Gazeta Transilvaniei, în anul 1915.

Înmormântarea lui Alexandru Coșbuc a avut loc pe data de 30 august 1915, la Cimitirul Bellu din București.

Cea mai mare tragedie din viața poetului de geniu, George Coșbuc. Alexandru avea să moară înainte să apuce, cu adevărat, să trăiască

Liviu Rebreanu, ilustrul romancier, l-a vizitat pe George Coșbuc la scurt timp după această tragedie.

Într-un articol intitulat „Un poet uitat”, publicat în Adevărul Literar și Artistic, în 1937, Rebreanu și-a amintit întâlnirea sa cu poetul George Coșbuc, amintind că pierderea tragică a fiului său l-a copleșit și i-a zdruncinat încrederea în viață.