$$$

 Se împlinesc 141 de ani de la moartea doctorului 

CAROL DAVILLA 

Medicul român de origine franceză Carol Davilla s- nascut in anul 1828 in Parma, si a murit la 24 august 1884 in Bucuresti, fiind venit în Ţara Românească, în anul 1853 pentru a organiza serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice.

A pus bazele învăţământului medical românesc împreună cu dr. Nicolae Kretzulescu, infiintnd în 1855 Şcoala de Mică Chirurgie, devenită, în 1857, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, iar mai târziu, în 1869, Facultatea de Medicină din Bucureşti.

In anul 1867 Carol Davilla a fost iniţiatorul şi organizatorul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie .

GENERALUL MEDIC CAROL DAVILA

Carlo Antonio Francesco d'Avila (în varianta franceză Charles d'Avila), proaspăt absolvent al facultății de medicină din Paris în februarie 1853, cu specializarea chimie, a sosit în martie același an în Țara Românească, având inițial un contract limitat de 3 ani, la solicitarea domnitorului Barbu Știrbei (1795-1869), care intenționa să organizeze serviciul sanitar național. Își prelungea ulterior contractul, rămânând până la sfârșitul vieții în țară și implicându-se profund în înființarea și apoi modernizarea sistemului medical civil și militar al principatului.

Apreciat și susținut de toți cei trei conducători ai țării pe parcursul activității sale – domnitorii Barbu Știrbei, Alexandru Ioan I Cuza și regele Carol I –Carol Davila a muncit neobosit și susținut, fiind medic și profesor, filantrop și mecena.

Spirit modern și vizionar, a fost cel care a construit un sistem medical eficient, punând treptat bazele învățământului secundar și superior în domeniul medical, care a culminat cu înființarea, în 1869, a Facultății de Medicină și Farmacie, ale cărei specializări obțin recunoaștere în Franța și ulterior și în Italia, permițând totodată accesul și studenților români din Ardeal. Acestei instituții, îi va dona ulterior întreaga sa bibliotecă de specialitate, de aproximativ 6.000 de volume. A fost fondatorul specializării medicinei veterinare și al farmaciei, promovând de asemenea, ca ramură distinctă, chimia. În 1855 a introdus și efectuat pentru prima dată în Țara Românească transfuzia de sânge, iar în 1865 a înființat primul Laborator de Chimie, în care, ca o premieră la nivel european, se practica controlul medicamentelor.

În 1853 era numit supra-medicul oștirii, grad corespunzând celui de maior, în 1859 era înaintat colonel și numit șef al serviciului sanitar din Principatele Unite, iar în 1860, a fost avansat la gradul de general de divizie. La vârsta de 32 de ani (în 1862), a primit misiunea de a unifica serviciile sanitare din cele două principate, fiind desemnat ulterior conducător al Direcției Generale a serviciului sanitar din ministerul de interne, devenind primul director al noii structuri; își continuă activitatea promovând un proiect de reformă în domeniul asistenței sociale, în cadrul administrației serviciului sanitar, care urma să preia cazurile orfanilor; aceștia erau îngrijiți separat de cei cu afecțiuni fizice sau psihice, Carol Davila asigurând la început și întreținerea din propriile resurse a unui număr de 40 de fetițe orfane, înființând mai târziu și un orfelinat pentru băieți; în acest plan, eforturile sale au fost continuate ulterior de doamna Elena Cuza și de regina Elisabeta. Tot doctorului Carol Davila i se datorează apariția primei școli pentru surdo-muți, înființată în cartierul Pantelimon, care funcționa și cu ateliere de lucru: unul de tâmplărie și altul de sculptură.

Într-o perioadă în care singurele medicamente existente se realizau mai ales din plante, Carol Davila, împreună cu botanistul austriac Ulrich Hofmann, s-a preocupat de inaugurarea primei Grădini Botanice din București, în ideea de a avea la îndemână principala materie primă necesară și elaborează, în 1865, prima farmacopee națională, prin care se încerca și asigurarea unui nivel de autonomie față de importurile practicate până la acel moment.

Începând cu 1870 a inițiat și condus sistemul de aprovizionare cu medicamente și pansamente destinat armatei, a inaugurat primul serviciu de ambulanțe militare, în paralel cu apariția trenurilor sanitare, sistem care și-a dovedit utilitatea cu prisosință, mai ales în timpul Războiului pentru Independență (1877-1878), perioadă în care eforturile sale au fost apreciate inclusiv de guvernul otoman.

În 1876 a participat decisiv la apariția Societății Crucii Roșii Române, care a aderat ulterior la Convenția Internațională a Crucii Roșii de la Geneva, iar în 1884, în ultimul an al vieții sale, creează Institutul Medico-Militar, s-a implicat în organizarea Congresului de științe medicale și farmacie și a contribuit la apariția Revistei sanitare medicale, precum și a altor publicații de specialitate. S-a preocupat, totodată, de reglementarea circuitului substanțelor toxice utilizate în epocă, luând decizia interzicerii comercializării acestora în magazinele obișnuite și a insistat pentru introducerea ca disciplină de studiu a toxicologiei.

A inițiat pentru prima dată sistemul consultațiilor gratuite pentru săraci, a organizat numeroase conferințe medicale și stagii de pregătire în spitale pentru medicii începători, a pus bazele unor sisteme corecte, prin concursuri, de selectare a cadrelor medicale, idee care și-a dovedit valabilitatea până în zilele noastre.

S-a ocupat, în calitate de efor (administrator) și de spitalele civile, iar prin donațiile consistente obținute a reușit să înființeze așezăminte sanitare în mai multe orașe din țară (Dorohoi, Tecuci, Huși, etc.) iar în paralel, a introdus în spitale serviciile specializate în ramuri precum chirurgie, oftalmologie, etc.

Naturalizarea, obținută în unanimitate în urma votului din Parlament, în 1868, nu l-a ferit însă de invidiile și adversitățile unor „colegi”, suferind uneori șicane și chiar fiindu-i intentat un proces.

Informații neașteptate aduce, într-un articol publicat în Buletinul Muzeului Militar Național nr. 9, serie nouă, București, 2011, p. 22-33, în calitate de autor generalul de brigadă (r.) prof. dr. Vasile Ciuchi, care menționează câteva scrisori aparținând lui Carol Davila, aflat în corespondență cu binefăcătorii săi din orașul francez Nantes, în perioada cuprinsă între anii 1842-1856, documente păstrate în arhiva urmașilor familiei dr. Guepin; aceste mesaje risipesc misterul originii ilustrului medic și explică contextul în care, ajuns orfan de ambii părinți, rătăcea, în 1842, în Franța, încercând să se reîntoarcă în Spania, țara de origine a tatălui său. 

Lipsit de resurse financiare, a fost întâlnit de prof. Rene Rabusseau, rectorul Academiei din Limoges, care îi intuiește potențialul intelectual și este impresionat de fluența limbilor străine pe care le vorbea micul orfan; acesta, împreună cu cumnatul său, dr. A. Guepin, îl vor susține ca pe propriul lor copil, oferindu-i posibilitatea de a-și finaliza studiile liceale și ulterior, de a absolvi facultatea de medicină, finalizată în 1853. În scrisorile adresate binefăcătorilor săi, Carol Davila se referea și la anumite situații care surprindeau greutățile întâlnite pe parcursul începutului carierei sale, precum și aspecte inedite din viața cotidiană a capitalei valahe. 

În plan personal, nu a fost ocolit de suferințe și drame: rămas văduv la numai un an după căsătoria cu Marie Marsille, fiica unui medic francez stabilit în Țara Românească, în 1861 s-a recăsătorit cu Ana Racoviță, având împreună patru copii. Alături de aceasta a găsit înțelegere și sprijin în misiunea nobilă pe care și-a asumat-o, însă o tragică întâmplare a dus la moartea prematură și a celei de-a doua soții (în 1874), otrăvită accidental de un farmacist neatent. 

Implicarea totală a lui Carol Davila în eradicarea unor numeroase episoade de molime (holeră, tifos, dezinterie, etc), l-a îmbolnăvit și șubrezit, suferind până la sfârșitul vieții de reumatism, care a condus la anchilozarea brațului drept și l-a împiedicat astfel să mai practice chirurgia, toate conducând în final la decesul său timpuriu, la vârsta de 56 de ani.

A fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză, în grad de cavaler, cu ordinele otomane Medjidie, clasa a II-a și Osmanie, în grad de comandor, drept recunoștință pentru îngrijirea răniților de naționalitate otomană, a primit crucea ordinului Sfânta Ana, acordat de Imperiul Țarist, iar în țară a fost distins cu ordinul Steaua României în grad de comandor, cu ordinul Coroana României, cu crucea în grad de mare ofițer, precum și cu medalia Virtutea militară de aur.

Moștenirea doctorului Carol Davila, rămasă nu doar în domeniul medical, s-a păstrat și în domeniul artistic: pe parcursul vieții a cumpărat și colecționat lucrări de artă (tablouri semnate de artiști valoroși precum Emile Dessain, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Sava Henția, Theodor Aman, etc), dar a și tipărit pe propria cheltuială o culegere de poezii populare aparținând lui Vasile Alecsandri.

Au rămas în patrimoniul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” câteva obiecte care au aparținut ilustrului medic și care păstrează amintirea acestei personalități remarcabile din istoria României moderne.