$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - DUMITRU RADU POPESCU

Scriitorul Dumitru Radu Popescu (semna şi D.R. Popescu) s-a născut la 19 august 1935, în satul Păuşa din judeţul Bihor, într-o familie de învăţători. 

A fost nuvelist, romancier şi dramaturg, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai literaturii contemporane.

Și-a făcut studiile la Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj, a abandonat în anul al III-lea de studiu, și s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii Victor Babeş din Cluj. 

A debutat în 1958 cu volumul de nuvele şi schiţe "Fuga", iar dintre romanele sale mai importante sunt "Vara Oltenilor" (1964), "F" (1969) (Premiul Uniunii Scriitorilor), "Vânătoarea regală" (1973), "O bere pentru calul meu" (1974), "Ploile de dincolo de vreme" (1976), "Împăratul norilor" (1976), "Podul de gheaţă" (1982), "Oraşul îngerilor" (1985).

A semnat la revistele "Steaua", "Tribuna" şi "Contemporanul" din Cluj, la ultimele două fiind şi redactor-şef.

A scris şi piese de teatru - "Vara imposibilei iubiri" (1966), "Vis" (1968), "Aceşti îngeri trişti" (1969), "Pădurea cu pupeze", dar şi scenarii de filme - "Prea mic pentru un război aşa de mare" (1970), "Duios Anastasia Trecea" (1980).

A fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1964, 1969, 1973, 1975, 1978, 1979 şi 1980 şi cu premiul "I.L. Caragiale" al Academiei în anul 1970.

A fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din 1981 până în 1989, iar din 24 octombrie 1997 a devenit membru corespondent al Academiei Române. 

Din 2006, a fost membru titular al Academiei Române. Din acelaşi an a fost director general al Editurii Academiei Române şi vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific editorial.

Scriitorul Dumitru Radu Popescu a încetat din viaţă in 2 ianuarie 2023. Avea 87 de ani.

Citate D.R.Popescu:

“Lenea este singura mea libertate. Inutilă de altfel. Sau extrem de utilă, nu ştiu. Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin in ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi vad nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află şi reversul ei. Lenevind simt cum cresc şi mă maturirez (aproximativ, fiindcă mi-e groază de omul matur care ştie totul şi nu se mai teme de nimic, nici chiar de moarte, mi-e frica de fiinţele stăpâne pe sine, docte, coapte, cum se mai zice; poate e la mijloc şi o groază de cuvinţele `matur`, `doct`, `copt` etc), absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau sa le împartaşesc altora (tot o tentativă ca sa uit) ce-am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu (curat şi luminat, ca argintul strecurat, cum cer descântecele să rămână cel lovit de boli şi blesteme când ele vor pleca) şi ceea ce n-o să mai fiu niciodata, am impresia.”

“Nu cred că există pe lume fiinţă omenească, oricât de inteligentă, de evoluată, care să nu atingă din când în când limitele stupidităţii, să nu fie de un număr de ori în viaţă imbecilă. Ce să facem? Viaţa nu e o lecţie s-o înveţi pe de rost. Suntem pregătiţi doar pentru împrejurări de rutină. Nu o dată ne regăsim în banca de şcoală primară silabisind.”

“Iubirea obligă. Devii dependent de cei ce te iubesc, nu știai? Cu atât mai mult când sunt mici și slabi. Când cineva te face protectorul lui, zeul lui, îți încredințează o datorie sfântă, și nu poți, nu ai voie să te dezici. Să-i înșeli încrederea, să-l trădezi? Iubindu-te, oamenii te constrâng să-i slujești mai mult decât dacă ți-ar porunci - nici asta nu știai? Prin adorație se obține o stăpânire vicleană, cea mai despotică.”

$$$

 Moartea lui Cuza, documente și mărturii inedite

După abdicarea din 11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a plecat, împreună cu blânda Elena Doamna și cu cei doi fii ai săi și ai Mariei Obrenovici, în exil. Băieții, Alexandru și Dimitrie, l-au însoțit pe domn la Paris, Florența, Viena și Wiesbaden, familia stabilindu-se în cele din urmă la Heidelberg.

Elena Cuza a povestit mai târziu: “În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel, Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel, vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu. Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea, ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea de loc eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”.

Primul domn al Principatelor Unite a încetat din viață pe 15 mai 1873 într-un hotel din Heidelberg, ştirea a dost publicată după două-trei zile în presa de la București, iar Monitorul Oficial a confirmat informația printr-un anunț tipărit pe 24 mai pe care îl prezentăm integral:

Programa pentru ceremonia îmmormentării fostului domn Alecsandru Ion I

Convoiul fiind a trece pe la frontiera Iţcani spre a veni la Ruginósa, unde are să se facă îmmormentarea, se va urma dupe cum se arétă mai jos:

1. La frontiera Iţcani, trupele concentrate, la sosirea corpului, vor presinta armele, se vor trage trei salve. Se vor afla presente tote autorităţile locale precum şi şeful divisiunii a IV teritoriale, însocit de patru oficiări superiori şi patru inferiori. Aceştia vor însoci corpul pene la Ruginósa, formând guarda de onóre.

Moartea lui Cuza

2. La Ruginósa se vor afla trupele ce se vor transporta din Iaşi. La sosirea corpului, ele vor presinta armele, avend stégul şi musica. În timpul trecerii corpului la biserică se vor trage trei salve. La uşile bisericei, se vor aşedza sentinele de sergenţi. La capul sicriului vor fi oficiări cu săbiile în mână.

3. La ceremonialul îmmormentării, patru coloneli vor ţine cordónele sicriului. Majorii vor purta pernele cu insignele domnesci şi cu decoraţiunile. La coborârea în morment se vor trage trei salve.

4. Un adjutant domnesc va asista la acest ceremonial, din partea Domnitorului. D-nu ministru de resbel va represinta guvernul.

5. În dziua îmmormentării, se va face un serviciu funebru în metropolia capitalei.

Moartea lui Cuza

Comitetului Național din Iași, organizația care s-a ocupat de funeralii a oferit publicului detalii mai exacte despre eveniment:

„Programulu Comitetului Naţionalu instituitu pentru receptiunea in ţéră şi ceremonia funebră a inmormântărei

DOMNITORULUI ROMANU ALESSANDRU IOAN I CUZA VOEVOD

1. Comitetulu naţionalu din Iaşi cu delegaţii Judeţieioru şi a diferiteloru corporaţiuni, in mare ţinută de doliu cumu şi o deputaţiune de săteni se voru afla la frontierea (Iţcani) spre intimpinarea resturiloru mortale ale defunctului Domnu Românu Alessandru Iónu I.

Pe vagonulu transportatoru corpului se va ficsa, dreptu în midlocu, unu stindardu tricoloru cu armele Principelui reposatu şi cu inscripţiunile următóre.

«Uniréa, Votulu Universalu, Emanciparea săteniloru, Universitatea, Codicele Alesandru Iónu I, demnitatea Română şi secularisarea monastiriloru inchinate». De-a drépta şi de-a stânga vagonului se va planta câte unu scutu inconjuratu de o ghirlantă şi purtându celu intâiu cifrele: 5 şi 24 Ianuarie 1859 iaru celalaltu inscripţiunea: Vox Populu, Vox Dei cu inicialele A.J.C. dedesubtu.

După terminarea rugăciuniloru cuvenite (Trisaghion) la intrarea corpului pe pământulu Românu se va rosti unu discursu funebru de întimpinare. Comitetulu împreună cu delegaţii Judeţieloru acompaniază convoiulu până la Ruginósa.

2. La staţiunile Burdujeni, Veresci, Dolhasca şi Pascani, corpulu defunctului Domnu va fi intâmpinatu cu buchete şi cununi de flori de câte unu representantu alu comitetului şi delegaţiunele judeţieloru respective. Ţinută ca la § 1.

3. La Ruginósa întâmpinarea se va face de representanţii tuturoru judeţieloru din România. Aicea, după terminarea rugăciuniloru cuvenite, secriulu va fi înconjuratu şi dusu la biserică de săteni, profesorii învăţământului superioru şi alţi delegaţi anume desemnaţi pentru acésta, la capu şi la picióre voru merge câte doi studenţi cu stindardele Universităţei fundate de reposatulu Domnu. Înaintea convoiului voru lua locu tóte delegaţiunile diferiteloru societăţi şi corposaţiuni, iaru după secriu, imediatu va urma o delegaţiune de Săteni. În urmă vine totu publiculu.

4. Corpulu fiindu depusu in biserică, pe lângă alte garde de onóre, va fi asistatu şi de o gardă schimbătóre de săteni. La colţiurile sicriului se voru asiedzia cele patru stindarde ale Universităţiei, care voru rămânea acolo cât va sta şi corpulu în biserică.

5. După terminarea ceremoniei religióse a înmormântărei se va rosti unu discursu funebru din partea Universităţei şi altulu din partea Comitetului Naţionalu, după care studenţii voru depune pe secriu o cunună de flori.

6. Corpulu transportându-se la grópă va fi purtatu totu de personalulu prevědutu la § 3.

7. În fine stindarduiu de care se vorbesce la § 1 se va da spre păstrare şi aducere aminte bisericei din Ruginósa unde se înmormêntéză ilustru defunctu.

Moartea lui Cuza

Moartea lui Cuza

Membrii Comitetului Naţionalu: Arhiereu Bobulescu, Anastasie Fětu, Generalulu Duca, N. Culiano, Const. Cazimirn, Dim. Gusti, Andrei Vizantini, Ión Manu, Pr. Al. Ghica, P. Poni, Al. Racovitză, Al. I. Gheorghiu, Dim. Tacu, Colonelu Gadela, V. Gheorghianu, Darzeu, Al. M. Siendre, Sc. Pastia, G. Tacu, T. Bonciu, Stefan Siendrea, Dim. Anghelu, N. Măcărescu, N. Dimitriu, P. Suciu, Panaiténu Bardasare.

Programulu de faciă se va supune înaltei aprobări a înălţimei Séle Dómnei Elena de către Comisiunea esecutivă alu acestui programu, alésă din sânulu Comitetului în şedinţa din 12 Maiu curentu şi anume, D. Gusti, Const. Cazimiru, N. Cauliano, A. I. Gheorghiu, Col. Gadela, Prinţulu Al. Ghica, A. Vizanti.

În volumul “Doliul țării la moartea lui Alexandru Ioan Cuza” publicat la Iași în 1873 este consemnată următoarea întâmplare:

“Pe când se aștepta sosirea corpului la granița Ițcani, delegații Dorohoiului și ai Botoșanilor se aflau acolo în număr destul de frumos, deja cu două zile înainte. În zorii zilei de sosire a gloriosului corp, unul din acești delegați, și anume dI. Lățescu de la Hudeți, a făcut o revistă asupra grădinilor din Suceava, pentru a procura o cunună de flori. Din întâmplare, ochii lui se opriră asupra unei grădini destul de bine aranjată. D-sa intră înlăuntru exprimându-și dorința de a cumpăra o cantitate din florile grădinii.

— Dar pentru care scop aveți trebuință de aceste flori? îl întrebă proprietarul grădinii.

— Pentru a orna corpul lui Vodă Cuza.

— Îmi pare rău dar pentru acest scop n-am flori de vânzare.

Lățescu se reîntoarse mâhnit la gară. Abia trecu însă jumătate de oră și deodată un cineva îi prezintă un braț de flori. Era tocmai proprietarul grădinii, cu care vorbise mai înainte.

— Dar bine, domnul meu, îi zise d. Lățescu, cu politețea-i obișnuită, dumneata îmi refuzaseși mai odinioară aceste flori!

— Da, domnule, îi răspunse acesta, care de-altmintrele nu era decât un român verde din Suceava, da, v-am refuzat aceste flori, pentru că nu credeam de demnitatea unui român, a vinde flori, când era vorba de a orna cu ele corpul lui Vodă Cuza.

Domnul Lățescu, uimit de aceste patriotice cuvinte, primi brațul de flori și împleti cea mai frumoasă cunună, pentru primirea lui Vodă Cuza”.

Moartea lui Cuza

Sicriul fostului domnitor a fost dus de la gara Ruginoasa până la biserică cu ajutorul a şase ţărani şi şase proprietari, iar pe durata celor două zile cât corpul a fost depus în lăcașul de cult garda de onoare a fost asigurată de doi ţărani şi doi militari din Ruginoasa și Bărboși, îmbrăcați în costume naționale. Ziarele au estimat că 30.000 de oameni s-au prezentat la catafalcul marelui dispărut.

De pretudindeni au venit mesaje de condoleanțe. Regele Italiei telegrafiase: „Vodă Cuza a fost un om mare; patriotismul și dezinteresarea lui au fost fără margini.” De la Mircești a venit Vasile Alecsandri, de la Târgul Ocna a sosit Costache Negri.

Elena Doamna le telegrafiase încă de la Heidelberg celor doi prieteni ai domnitorului Cuza: „Ați fost cei mai vechi și cei mai dragi amici ai prea iubitului meu soț. Ați împărtășit sincer ideile sale și ați fost colaboratorii cei mai devotați ale marilor sale acte. Doresc să fiți printre cei dintâi la înmormântarea celui care v-a purtat toată stima și prietenia sa.”

Soția domnitorului a refuzat orice ajutor din partea guvernului, însă a primit o telegramă de condoleanțe din partea lui Carol I, iar un reprezentant al acestuia a depus o coroană de flori.

Alexandru Ioan Cuza a fost înmormântat îmbrăcat civil, la picioarele sale fiind depuse două săbii primite în dar de la două județe. La inițiativa Comitetului Național din Iași, sicriul a fost acoperit cu un tricolor pe care au fost înscrise marile lui realizări: Unirea, emanciparea țăranilor, Universitatea, Pinacoteca, independența bisericii și secularizarea averilor mănăstirești.

Înmormântarea a fost oficiată de Mitropolitul Moldovei și un sobor de preoți, iar sicriul a fost depus după ceremonie într-un cavou amenajat lângă biserică. După două luni de la înmormântare, aflat în trecere prin Iași, Principele Carol I a sosit la Ruginoasa pentru a-și exprima personal Principesei Elena condoleanțele sale.

Palatul a reînviat în cei doi ani cât a stat aici Elena Cuza, iar cei doi fii ai domnitorului și ai Mariei Obrenovici, Alexandru și Dimitrie, care fuseseră adoptați de Elena Cuza, s-au bucurat de o îngrijire atentă, se distrau făcând curse de canotaj și de pescuit în iazul din parc și organizau frecvent partide de călărie și vânătoare.

În toamna anului 1875 Elena Cuza a decis să plece la Paris pentru a le oferi băieților o educație adecvată statutului lor, întorcându-se acasă doar în verile anilor 1880-1884.

În anul 1885 Alexandru avea 23 de ani și Dimitrie 22 de ani și, pentru că atitudinea și comportamentul lor nu erau pe placul văduvei lui Cuza, a apelat la o prietenă din Galați, Ana Ghika, pentru a-i putea stăpâni. Vizitele la Iași, unde pierdeau nopțile la jocuri de cărți și nenumărate petreceri au deteriorat starea de sănătate a tinerilor, care și-au risipit o bună parte din avere. Dimitrie Cuza nu se putea adapta monotoniei vieții de la țară și intra deseori în conflicte cu mama sa adoptivă și cu Ana Ghika. Era conștient de problemele de sănătate pe care le avea și voia să trăiască din plin orice clipă, dar ducea și dorul Parisului, unde își lăsase o prietenă apropiată. Fiind majori, băieții moșteniseră prin testament întreaga avere lăsată de Cuza Vodă, iar în 1886 au decis să plece la Paris.

Temerea Elenei Doamna era ca Dimitrie să nu se căsătorească cu acea franțuzoaică despre care auzise că este o persoană de condiție socială proastă și interesată doar de numele și averea lui.

Revenit pentru scurt timp la Ruginoasa, tânărul s-a certat din nou cu Elena Cuza, discuțiile au degenerat și într-un moment de disperare, în septembrie 1888, Dimitrie s-a sinucis împușcându-se cu un pistol chiar pe proprietatea familiei.

După decesul lui, singurul moștenitor al moșiilor de la Ruginoasa, Bărboși și Hoceni din Fălciu care aparținuseră lui Alexandru Ioan Cuza au rămas fratelui mai mare, Alexandru, însă viața dezordonată și nopțile pierdute la jocurile de cărți i-au agravat și acestuia starea de sănătate. Cu toate că era grav bolnav, tânărul s-a logodit în acea perioadă cu Maria, fiica beizadelei Alecu Moruzi.

Cunoscând boala de care suferea ginerele său, Adela Moruzi, mama miresei, a pus o condiție pentru realizarea mariajului: toată averea pe care o deținea Alexandru Cuza să o lase prin testament Mariei Moruzi, cererea a fost acceptată, dar a mai fost adăugată o prevedere prin care domeniul, după decesul Mariei, urma să revină spitalului Caritatea din Iași, o dorință exprimată chiar în testamentul domnitorului Cuza.

Căsătoria a avut loc în toamna anului 1889, apoi tinerii căsătoriți au plecat într-o lungă călătorie în străinătate. Decesul prințului Alexandru a survenit în primăvara anului 1890, la Madrid, iar Elena Doamna, care se afla în acel moment la Ruginoasa, a fost cea care s-a ocupat de funeraliile lui, tânărul fiind înmormântat alături de domnitorul Cuza.

Ruginoasa a devenit după aceea proprietatea Mariei, iar castelul și parcul unde pusese atâta suflet Elena Doamna au intrat în administrarea Adelei Moruzi și a celor doi fii ai ei, Sebastian și Dimitrie. Elena Cuza a fost nevoită să părăsească reședința familiei și să se mute la Piatra Neamț, luând decizia să nu mai calce niciodată în castel.

Întâmplarea a făcut ca în perioada respectivă să vină în zonă un inginer, absolvent la Politehnicii din Paris, care făcea practică pe șantierul feroviar de pe linia Pașcani-Iași. Tânărul era Ionel, fiul lui Ion C. Brătianu, era inteligent, cultivat, necăsătorit și, fiind găzduit la Ruginoasa, s-a îndrăgostit de Maria, tânăra văduvă a fiului lui Cuza.

La nouă luni după ce Ionel Brătianu a fost nevoit să părăsească Ruginoasa pentru că stagiul de practică se terminase, Maria Moruzi a adus pe lume un băiețel, viitorul istoric Gheorghe Brătianu. În această situație, sub amenințarea prințului Sebastian Moruzi, fratele cel mare al Mariei, Brătianu a fost obligat să se căsătorească cu ea în capela castelului, dar cei doi au divorțat în aceeași zi. După acest mariaj formal, Maria și-a reluat numele de fată, Moruzi, și a părăsit definitiv moșia Ruginoasa, care a fost cedată, conform testamentului lui Alexandru Ioan Cuza, spitalului „Caritatea” din Iași.

Doamna Elena Cuza s-a întors la Ruginoasa în anul 1907, la scurt timp după ce s-a încheiat restaurarea bisericii, lucrare ce fusese finanțată integral chiar de ea, pentru a dezgropa osemintele domnitorului și ale fiilor lui, Alexandru și Dimitrie Cuza. Ajunsă la vârsta de 81 de ani, văduva a coborât din tren fără să fie ajutată de cineva, a fost însoțită de singurul ei frate care mai era în viață, Theodor Rosetti, și de câțiva prieteni apropiați și a ajuns la biserică, unde era așteptată de tot satul. Doamna Elena a trecut prin fața castelului fără să intre și s-a îndreptat direct către biserică. După terminarea slujbei religioase, a spălat cu mâinile ei, în fața țăranilor adunați în curte, osemintele dezgropate ale lui Cuza Vodă și le-a așezat într-o cutie de argint care a fost predată preotului să le așeze într-o criptă din biserică, apoi plecat îndurerată, lăsând în urmă o candelă aprinsă. Cripta a fost acoperită cu o lespede de mormânt din marmură albă de Carrara și cu acest prilej a fost depusă în biserică și racla din lemn cu osemintele celor doi fii.

Moartea lui Cuza

Elena Doamna nu a mai revenit niciciodată la Ruginoasa. A murit doi ani mai târziu, pe 2 aprilie 1909, la Piatra Neamț și a fost înmormântată la Solești, alături de mormântul mamei sale, așa cum își dorise.

Rămășișele domnitorului Alexandru Ioan Cuza au fost mutate în 1944 mai întâi la Curtea de Argeș, apoi la Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde se află și astăzi.

Moartea lui Cuza

Surse:

Theodor Rășcanu, Ruginoasa, Editura Vremea, 1938

Dan Berindei, Epoca Unirii, 1979

N.D. Valentineanu, Alegerea, detronarea și înmormântarea lui Cuza-Vodă, 1898

$$$

 Adevăratul caz Rain Man: Puterea uimitoare a minții umane

În filmul „Rain Man” (1988), celebrul actor Dustin Hoffman joacă rolul unui savant autist care are o capacitate incredibilă de a-și aminti detalii. Personajul poate să numere sute de scobitori dintr-o dintr-o singură privire sau să reproducă din minte pagini întregi din cartea de telefoane.

Însă, oricât de popular ar fi filmul, puțini știu că personajul lui Hoffman se baza pe o persoană reală: Kim Peek, adevăratul „Rain Man”. Iar viața lui Kim Peek a fost chiar mai plină de extraordinar decât cea a personajului din film.

Peek s-a născut cu un creier cu adevărat extraordinar, căruia îi lipsea complexul de neuroni care leagă cele două emisfere. Pe măsură ce băiatul înainta în vârstă, această anomalie a dat naștere unor abilități surprinzătoare.

La vârsta de doi ani, Peek era deja capabil să memoreze volume uriașe de informație. De asemenea, putea citi cu o viteză ieșită din comun.

Practic, Peek putea să termine aproape orice carte într-o oră, ținând minte aproape tot ce citise. Această abilitate se datora în parte faptului că putea citi două pagini în același timp, câte una cu fiecare ochi.

Fiindcă avea și o nemaipomenită capacitate de înmagazinare de informații, Peek a devenit o enciclopedie ambulantă. De exemplu, putea să ofere informații rutiere detaliate despre orașe din lumea întreagă, pe baza hărților peste care aruncase o singură privire.

În plus, adevăratul „Rain Man” avea abilitatea remarcabilă de a face calcule mentale privitoare la datele calendaristice. De exemplu, dacă alegeai o anumită dată din istorie, Peek era capabil să îți spună în ce zi a săptămânii fusese data respectivă.

De altfel, lui Peek îi plăcea să se facă remarcat și obișnuia să abordeze străinii pentru a-și demonstra abilitățile. Pe baza datei lor de naștere, le spunea ziua din săptămână în care se născuseră. Apoi continua, trecând în revistă evenimentele importante care avuseseră loc în jurul lumii în acea zi.

Abilitățile lui Peek i-au intrigat pe oamenii de știință. Cercetătorii au sugerat că ele se datorau faptului că bărbatului îi lipseau neuronii care făceau conexiunea între cele două emisfere ale creierului.

Însă, spre deosebire de creierele multor oameni care se nasc cu această anomalie, creierul lui Peek a dezvoltat conexiuni diferite, pe care cei mai mulți oameni nu le au. Aceste conexiuni suplimentare i-au permis lui Peek să țină minte cantități incredibile de informație.

Totuși, anomalia i-a cauzat și probleme. În ciuda memoriei sale incredibile, făcea mari eforturi din punct de vedere intelectual.

Avea probleme la materiile care necesitau capacitate de raționament, cum ar fi matematica. Șocant este faptul că IQ-ul lui era de aproximativ 87, adică sub nivelul unui om normal, care este de aproximativ 90 – 110.

De-a lungul vieții, „Rain Man” a avut și probleme de dezvoltare. A învățat să meargă abia la patru ani și avea nevoie de ajutor pentru cele mai simple activități, cum ar fi să-și încheie nasturii de la cămașă.

Din fericire, Peek avea un tată foarte devotat. Acesta, Fran Peek, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții îngrijindu-l pe fiul său supradotat și ajutându-l la sarcinile care i se păreau dificile.

În 1984, familia Peek s-a întâlnit cu scenaristul Barry Morrow. Impresionat de povestea lui Kim, Morrow a cerut permisiunea să scrie un scenariu de film pe baza ei. Așa s-a născut filmul „Rain Man”.

Pelicula a fost foarte bine primită de marele public, iar Peek a început să primească invitații la emisiuni televizate. Și oamenii de știință au început să se intereseze de el. La un moment dat, l-au supus pe Peek la o serie de RMN-uri, pentru a afla mai multe despre cum îi funcționa creierul.

În cele din urmă, Kim Peek a murit în 2009, în urma unui infarct, la vârsta de doar 58 de ani. A fost sfârșitul unei vieți incredibile, care ne demonstrează că creierul uman ascunde încă multe mistere.

Iată ce a spus cândva Barry Morrow despre Peek:

„Nu cred că un om ar putea petrece cinci minute cu Kim fără să plece cu o părere întrucâtva schimbată despre sine, despre lume și despre potențialul nostru ca ființe umane.”

$$$

 Mireasa din pădure – Măgura, Buzău

În vara anului 1984, o tânără din satul Măgura, pe nume Maricica, urma să se mărite cu iubitul ei, Dumitru, un băiat muncitor de pe valea Slănicului. Toată lumea vorbea despre cât de frumoasă era, „cu părul lung până la brâu și ochii ca murele coapte”. Nunta era programată pentru începutul lui iulie, dar cu două săptămâni înainte, Maricica a murit într-un accident de căruță, într-o curbă din pădurea care leagă Măgura de Meledic.

Toată suflarea satului a venit la înmormântare. Mama ei, distrusă, i-a pus în sicriu rochia de mireasă, pe care fata n-apucase să o poarte. Se spune că a fost înmormântată ca o mireasă: cu voal, cunună de flori și pantofi albi, așa cum „se îngroapă fetele nemăritate”.

După înmormântare, timp de șapte nopți la rând, mai mulți localnici au văzut o siluetă albă plimbându-se prin pădure, în zona în care murise. Un cioban a spus că a văzut o femeie îmbrăcată în rochie de mireasă, mergând desculță prin iarbă. Când s-a apropiat, ea i-a șoptit „Mi-e frig” și a dispărut în ceață.

Dumitru, logodnicul ei, a înnebunit la puțin timp după. A fost găsit în pădure, vorbind singur:

„A zis că nu poate merge în lumină, că o țin verighetele neluate… să i le pun.”

În a 40-a zi de la moarte, preotul satului a fost chemat la mormântul fetei, unde mai mulți martori au spus că au auzit un râs slab, metalic, din pământ, și o mână de flori ofilite apăruse proaspătă, deși nu fusese nimeni acolo.

La îndemnul preotului, familia a mers la cimitir cu verighetele și le-a pus în sicriu, printr-un ritual numit „nunta de dincolo”. De atunci, nimeni n-a mai văzut mireasa.

Dar pădurea aceea, până în ziua de azi, e cunoscută ca „Pădurea Miresei”, iar localnicii spun că dacă e ceață dimineața devreme, să nu vorbești tare:

„Că poți să o chemi, și vine…”

Sursa: Alina Mirela, intamplata in Măgura, Buzău, culeasa in iulie 2025

$$$

 Fantoma din spital

Odată, într-un grup de prieteni, am auzit o întâmplare – a unuia dintre ei.

Omul, durificat, avea multe ierni în spate. Muncitor în construcții, genul care nu-l prea mai impresiona mare lucru. Lucra cu un coleg nou, la renovarea unui spital. Aveau de răzuit o vopsea veche, din aia de prin anii ’70, cu racletele, și de dat glet, var…

Spitalul fusese folosit, mai demult, pentru bolnavii de holeră, din acelea infecțioase, cu o rată mare de morți. Așa erau timpurile pe atunci. Dar vremurile s-au schimbat. A rămas doar amintirea – neagră.

În timp ce răzuia, colegul cel nou se oprește brusc... Avea o privire speriată, șocat... și îl întreabă pe ăsta, cel vechi:

– Ai auzit și tu?

Ăsta se oprește din treabă și îl întreabă:

– Ce s-a întâmplat?

Ăla îi zice:

– Am simțit trei bătăi pe umăr, ușoare... și o voce care mi-a șoptit la ureche: „Bravo, bun băiat.”

Au oprit lucrul amândoi. Au ieșit afară. Vântul bătea ușor, mângâind fețele, gândurile. Palierul era închis pentru renovare. Erau doar ei doi. Atât.

L-a liniștit ăsta, l-a calmat din tremurat, l-a convins cumva să continue lucrul. Au început.

Undeva, la câteva zeci de metri, printre coridoarele unde ușile cabinetelor stăteau închise, era un loc unde fusese nevoie de lucrat cu o bormașină rotopercutantă. Treaba era finalizată. Bormașina – lăsată lângă perete.

Deodată, a început să meargă. A pornit. Singură.

Distanța dintre ei și bormașină era de zeci de metri. Se auzea clar zumzetul rotopercutantei…

Au venit ăștia... S-au apropiat… și s-a oprit.

Cel vechi a scos-o din priză și i-a strâns cablul de jur-împrejur. Dar cel nou… era deja jos. Pe trotuar.

N-a vrut să mai urce, nicicum.

Nu-i nevoie să ajungi prin Anglia, prin pădurea Baciu, ca să dai peste experiențe. Le găsești și-n spitale, mai ales în alea cu notorietate neagră.

Întâmplare petrecută anul trecut.

Sursa: Tony Kamura, Braila, culeasa in iulie 2025

$$$

 Casa în care n-am fost niciodată singuri

Când ne-am mutat într-o casă închiriată, am ales-o cu gândul la cățeaua noastră, Kelly – un Rottweiler mare, dar blând. Locuiserăm la bloc, iar curtea părea o binecuvântare pentru ea. Casa era ieftină, ceva mai veche, dar părea exact ce aveam nevoie.

Doamna care ne-a arătat casa avea o ezitare greu de ascuns. Ne-a lăsat pe noi să intrăm primii și a spus, aproape șoptit:

„Aici a murit soacra mea… mie una mi-e frică să intru.”

Am zâmbit. Nici eu, nici soțul meu nu credeam în astfel de povești. Ne-am mutat fără ezitare.

Dar noaptea a venit cu o liniște… grea. Apăsătoare.

Kelly, care obișnuia să doarmă liniștită într-un colț, nu m-a slăbit o clipă. Mă urmărea pas cu pas, cu ochii mari, neliniștiți. Când m-am ridicat să merg la baie, a venit după mine – lipită de picior. Apoi, fără niciun avertisment, s-a stins lumina.

Un întuneric dens. Tăcere. Inimă bătând tare.

Am apucat să țip, și – la fel de brusc – s-a aprins becul. Singur. Nimeni nu era lângă întrerupător.

A doua întâmplare a fost și mai tulburătoare.

Era trecut de ora 2. Soțul meu dormea cu masca de oxigen – are apnee, și aparatul îl ajută să respire. Furtunul acela se fixează destul de strâns.

S-a trezit brusc, sufocat. Furtunul fusese tras din aparat.

Kelly se plimba agitată prin cameră, ciulind urechile, dar nu scotea niciun sunet. Privea într-un colț gol, fix, de parcă ar fi văzut ceva.

Noi n-am văzut nimic. Dar am simțit.

Am mai rămas acolo câteva săptămâni. De fiecare dată când închideam ușa, aveam senzația că ceva rămâne… în spatele nostru. Că nu eram doar noi. Că pereții ascultau.

Într-o zi, fără să mai analizăm prea mult, am decis să plecăm. Și din ziua în care am închis poarta acelei case, Kelly n-a mai fost neliniștită. Iar nopțile au devenit din nou doar… nopți.

Sursa: Claudia Verhaegen, Oradea, culeasa in iulie 2025

$$$

 Minunea de la Prislop

Sunt împreună cu soția mea din anul 2004 și, vreme de 10 ani, am fost doar noi doi, fără a avea copil. Nu că nu ne-am dorit – ba din contră – dar nu se întâmpla. La un moment dat, când anii treceau pe repede-înainte și ne apropiam cu pași repezi de vârsta de 35+, începi să faci investigații, analize și tratamente, care, în final, n-au avut niciun rezultat pozitiv.

Acum 13 ani, a încolțit în mintea mea (auzind și citind pe net) ideea despre Mănăstirea Prislop și harul Părintelui Arsenie Boca.

Nu sunt un om care să meargă duminica la biserică în fiecare săptămână. Mergeam la sărbătorile mari – Crăciun, Paște – și în rest doar la ocazii speciale: nunți, înmormântări.

Dar atunci, în ziua aceea – o zi de ianuarie rece – nu știu ce m-a apucat, dar am citit, în 24 de ore, fără să-mi vină somnul, tot ce am găsit în format electronic despre Părintele Arsenie Boca.

Lucram în același domeniu în care lucrez și acum, iar serviciul mă ducea în județul Hunedoara. Am ajuns, la scurt timp după ce am citit pe net (la două zile), în zona Hațegului și mi-am zis că, dacă tot sunt acolo, să iau calea indicatoarelor și să ajung la Prislop.

Era ceva de vis: ger de crăpau pietrele, senin, dar cu soarele spre asfințit.

Când am ajuns la poarta mănăstirii, soarele apusese de tot, ceea ce însemna că nu aveam mult timp de petrecut, pentru că se întuneca.

De când am intrat pe poartă, am avut o stare care nu poate fi descrisă în cuvinte – liniște sufletească, o stare care te împlinea atât de tare, încât mi-am dorit să stau cât mai mult acolo.

Zăpada era măturată, dar cu toate astea era prezentă pe toate aleile din curtea mănăstirii.

Când am început să urc de la mănăstire spre mormânt, în fața mea a apărut un tânăr – băiat, aproximativ 20 de ani – l-am văzut foarte clar cum vine și se apropie.

Când a ajuns în dreptul meu, am salutat cu „Bună seara”, pentru că așa mi-a venit… răspunsul a fost imediat: „Doamne ajută!” (știam de salutul ăsta, mai ales în incinta lăcașurilor ca biserici și mănăstiri).

În 3 secunde după ce am auzit salutul, am zis în gând: „Na, bravo, că ai salutat tu cu bună seara, când ar fi trebuit cu Doamne ajută!”

Am mai făcut un pas și m-am întors, uitându-mă în spate, oarecum să-mi repar salutul… dar tânărul nu mai era. Pe moment mi-am zis că o fi luat-o printre copaci, de nu-l mai vedeam.

Am ajuns la mormânt (pe vremea aceea nu era împrejmuit decât cu flori și era o băncuță pe care se putea sta), m-am așezat pe bancă și am început să mă rog, într-un ger de crăpau pietrele, într-o liniște care a fost întreruptă, la un moment dat, de cântecul unei păsări – un cântec liniștitor.

În jurul meu nu era nicio altă persoană și mi-am permis să stau exact cât mi-a rezistat corpul, din cauza gerului. Singur eram, dar nu m-am simțit singur. Trăiam o stare pe care nu o mai trăisem niciodată, și nici până în ziua de azi nu m-am mai întâlnit cu acea stare – chit că la Prislop am mai ajuns (dar nu s-a mai întâmplat să fiu singur la mormânt).

Rugăciunea mea a fost ascultată, și, la câteva luni după vizita acolo, de sărbătoarea Bunei Vestiri, soția mea (și eu) am aflat că o să fim părinți.

În același an, dar în luna decembrie, s-a născut fiica noastră, care acum are o frumoasă vârstă și ne umple viața zi de zi!

Sursa: s-a pastrat anonim, intamplata in Prislop, culeasa in iulie 2025