$$$

 Tunelul Capra-Bâlea, ascuns la peste 2.000 de metri altitudine în Munții Făgăraș, este una dintre cele mai impresionante realizări inginerești din România. Aflat pe celebrul drum Transfăgărășan, tunelul nu doar că traversează o barieră naturală colosală, dar pare să unească două lumi — una învăluită în aburii ceții de pe versantul sudic și alta scăldată în lumina rece a nordului. Trecerea prin el este un moment magic: odată intrat, simți cum te desprinzi de lume, pășind într-un spațiu tăcut, de piatră, întuneric și reverberații.

Tunelul are o lungime de aproximativ 884 de metri și deține titlul de cel mai lung tunel rutier din România. Construit în perioada 1972–1974, în contextul amenajării Transfăgărășanului — a presupus o muncă titanică. Zeci de echipe de muncitori, ingineri și soldați au lucrat în ture zi și noapte, într-o zonă unde condițiile meteorologice pot fi extreme chiar și vara. Forarea s-a făcut prin masivul de piatră dură, iar metodele de lucru au fost adesea brutale: explozibili, perforatoare, multă forță brută și improvizații tehnice.

Accesul la tunel este în sine o experiență unică. De pe versantul sudic, dinspre Lacul Vidraru și Cascada Capra, urci șerpuit, printre stânci abrupte, cascade și serpentine amețitoare. Peisajul pare desprins din altă lume: munți dezgoliți de vegetație, creste ascuțite și nori care coboară până la nivelul drumului. Pe partea nordică, coborârea te duce spre Lacul Bâlea, iar priveliștea se deschide brusc spre Transilvania, cu păduri de conifere și pajiști alpine. Tunelul leagă aceste două lumi într-un mod aproape simbolic — sudul aspru și dramatic, cu nordul blând și liniștit.

Interiorul tunelului este sobru și rece. Pereții de beton sunt uzi, ecoul pașilor sau al motoarelor se propagă ca într-o peșteră, iar lumina pătrunde slab de la capetele îndepărtate. Nu există iluminare artificială permanentă, ceea ce face trecerea prin el și mai spectaculoasă. Într-un fel, simți că ești în măruntaiele munților, într-un coridor tăcut săpat printr-un colos natural. Este una dintre acele construcții care te face să te simți mic, dar și parte din ceva mai mare — o rețea de drumuri ce cuceresc muntele, dar îl respectă în același timp.

Tunelul este închis iarna, din cauza zăpezilor abundente și a riscului de avalanșe, dar vara devine un punct esențial pe harta turiștilor, motocicliștilor, cicliștilor și pasionaților de natură. Mulți se opresc înainte sau după el, pentru a fotografia drumul sinuos sau pentru a simți diferența bruscă de climat și lumină dintre cele două intrări. Este un loc unde muntele pare viu, iar tunelul — o arteră tăcută care îl străbate.

Departe de a fi doar o construcție practică, Tunelul Capra-Bâlea a devenit parte din identitatea Transfăgărășanului și din mitologia montană a României. O trecere prin el înseamnă mai mult decât o simplă călătorie: este o experiență care combină măreția naturii cu ingeniozitatea omului. E locul în care liniștea muntelui e spartă doar de zgomotul anvelopelor pe asfalt umed și unde, preț de câteva clipe, simți că ai fost înghițit de piatră — și eliberat, la capătul luminii.

$$$

 Stejarul nu este doar un copac. Este o prezență monumentală, un simbol viu al stabilității, al puterii tăcute și al continuității naturii. Cu o viață care poate depăși cu ușurință o mie de ani, stejarul rămâne neclintit în timp ce lumea din jurul lui se transformă neîncetat. Rădăcinile sale se afundă adânc în pământ, căutând stabilitate și apă, în timp ce ramurile sale largi se întind către cer ca niște brațe încrezătoare, fără grabă, fără frică.

Fiecare crăpătură în scoarță și fiecare cicatrice de furtună spune o poveste – despre veri secetoase, ierni cumplite, despre păsări care și-au făcut cuib, despre oameni care s-au odihnit la umbra lui. El a văzut imperii ridicându-se și căzând, războaie purtate dincolo de pădure, generații de copii alergând prin poiană, bătrâni așezați pe trunchiul său căzut, visători cu ochii spre ramuri.

Dar stejarul nu se grăbește. Crește încet, an după an, cu răbdarea unei ființe care nu cunoaște zădărnicia. Nu concurează cu timpul — îl îmbrățișează. Și tocmai în această lentoare stă puterea lui. Frunza lui nu e doar verde – e simbolul rezistenței; ghinda lui nu e doar o sămânță – e promisiunea că viața continuă, tăcută, dar sigură.

În multe culturi, stejarul este considerat copacul sacru al înțelepciunii și curajului, al legăturii dintre cer și pământ. A fost venerat de druizi, protejat de țărani și folosit ca reper în hărțile mentale ale păstorilor. În mijlocul haosului, el rămâne calm, prezent, profund ancorat, dând umbră fără a cere, oferind adăpost fără zgomot.

Să stai lângă un stejar bătrân este să te apropii de ritmul adevărat al naturii. Să înveți că viața nu înseamnă grabă, ci răbdare. Nu înseamnă zgomot, ci tăcere. Nu înseamnă explozie, ci rezistență tăcută, solidă, trainică.

Stejarul nu doar trăiește — el durează. Și, în felul lui, veghează. Ca un bătrân înțelept care nu mai vorbește, dar vede tot.

$$$

 🪡 Pasărea croitor – arhitecta nevăzută a pădurilor tropicale

În adâncul pădurilor luxuriante din Asia de Sud, printre frunzișul des al copacilor tropicali, trăiește o pasăre de dimensiuni modeste, dar cu un talent absolut remarcabil: pasărea croitor (Orthotomus sutorius).

Mică, sprintenă și aparent neînsemnată la prima vedere, această pasăre este un maestru al meșteșugului instinctiv, capabilă să construiască un cuib cum nu se mai vede în toată lumea păsărilor — un cuib cusut, nu doar legat sau lipit.

🧵 Cum își construiește cuibul?

Pasărea croitor nu adună bețe sau noroi, cum fac alte păsări. În schimb, alege două sau mai multe frunze verzi, de regulă mari și flexibile, încă atașate de ramura copacului.

Apoi, folosindu-și ciocul asemenea unui ac de cusut, începe să perforeze marginea frunzelor și să le prindă între ele printr-un fir subțire. Firele pot fi de pânză vegetală, fibre din plante, păr de animale, ațe rătăcite sau chiar pânze de păianjen. Cu o răbdare incredibilă, face câteva zeci de cusături, care unesc frunzele într-un conic protector, cu deschiderea îndreptată în jos — greu de zărit pentru prădători.

Interiorul este apoi căptușit cu iarbă fină, bumbac sau puf, oferind un spațiu sigur, moale și bine camuflat pentru ouă și pui.

🌿 Un instinct de croitor fără profesor

Ceea ce este cu adevărat uimitor este faptul că niciun exemplar nu este „învățat” să coasă. Această abilitate este programată instinctiv, transmisă genetic.

Puii care ies din ou învață în timp cum să repete această performanță de arhitectură naturală, fără vreun model, fără antrenament.

Nicio linie nu e trasată dinainte. Totul vine din adâncul naturii.

🌏 Unde trăiește pasărea croitor?

Această pasăre se găsește mai ales în:

 • India,

 • Sri Lanka,

 • Bangladesh,

 • dar și în alte părți ale Asiei de Sud-Est.

Preferă grădinile, parcurile și pădurile, adaptându-se ușor la prezența umană, atâta vreme cât are la dispoziție frunze mari și surse de fire.

🪺 Un cuib care rezistă

Spre deosebire de alte păsări care construiesc cuiburi fragile, cele realizate de pasărea croitor pot rezista vântului, ploii și căldurii tropicale, fiind protejate și de frunza vie care le acoperă.

Este o dovadă a designului natural perfect adaptat mediului, iar structura rămâne fermă chiar și după ce puii au crescut și au plecat.

✨ O lecție de măiestrie tăcută

Într-o lume în care adesea privim natura doar la scară mare, pasărea croitor ne amintește că marile miracole se ascund în lucrurile mici. Fiecare cusătură făcută cu ciocul ei este o declarație de viață, o promisiune pentru generația următoare.

Este dovada că instinctul poate fi mai precis decât orice unealtă creată de om, iar un ac natural poate „coase” nu doar frunze — ci admirație pură în inima celui care observă.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - VERONICA MICLE  

Astăzi se împlinesc 136 de ani de la moartea poetei Veronica Micle. 

Ea s-a născut pe 22 aprilie 1850 la Nasaud - d. 3 august 1889, Varatec, Agapia, Neamt 

- si a fost o poeta română, căsătorită cu 

Ștefan Micle. 

In anul 1852 familia ei se muta la Iasi.

Ana face aici scoala primara, in timpul careia isi schimba numele in Veronica.

Urmeaza un curs de pian.

Este absolventa a Scolii Centrale de fete in anul 1863. Examenul il da cu Titu Maiorescu si Stefan Micle.

Urmeaza un curs de muzica vocala si un curs de limba germana.

In anul 1864 începe sa joace teatru, cu care ocazie invata limba italiana.

Scrie primul poem, inspirat din viata lui Dante.

Pe 7 august se casatoreste cu Stefan Micle, fostul ei profesor, acum profesor universitar. Luna de miere o petrece la Viena.

Tot in acest an participa ca martor la procesul intentat lui Titu Maiorescu.

In 1866 se naste primul copil, o fetita, Valeria. Stefan Micle pierde catedra de Fizica de la Liceul Academiei si ramane cu catedra de la Facultatea de stiinte din Iasi. In 1868 se naste a doua fata, Virginia Livia.

In 1869 contribuie la infiintarea unei scoli de fete, se implica la indrumarea unei scoli.

Face o calatorie de sase luni la Viena in 1872, unde il intalneste pe Mihai Eminescu.

Debuteaza cu proza, doua schite, in revista "Noul curier roman".

Publica nuveleta Rendez-vous in "Uniunea Liberala".

1874-1877 - Eminescu este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. In aceasta perioada relatia dintre ei se adanceste.

A publicat in "Columna lui Traian" poezia Povestea rozei.

Stefan Micle este numit director al Scolii de Arte si Meserii in anul 1875 si se muta aici cu familia sa.

A publicat in "Convorbiri literare" trei poezii :

“In zadar privesc”, “Drag mi-ai fost” si “Fugi iti zic”. Publica in "Columna lui Traian" poezia “Lacrime si lacrime” și apoi “Moarte fugi”.

Este sora de caritate in 1877 si ii ajuta pe soldatii invalizi sa se intoarca la casele lor.

Publica in 1878 in “Convorbiri literare", poezia “Ai plecat”.

Pe 4 august 1879 moare Stefan Micle.

Veronica incearca sa isi faca o familie cu Eminescu, dar nu reuseste.

Din acest an colaboreaza la "Familia".

In anul 1886 se muta la Bucuresti, la fata ei, Valeria, studenta la Conservator, viitoare cantareata de opera. Incearca sa il sprijine pe Eminescu.

Cealalta fiica, Virginia se face profesor de fizica si poeta.

Doneaza casa din Targu Neamt, Manastirii Varatec.

Pe 6 februarie 1887 apare la Bucuresti singurul ei album, “Poezii”. Albumul cuprinde si traduceri din Lamartine si Gautier.

Isi vinde casa din Iasi in anul 1888. Iar in 1889 după moartea lui Eminescu se retrage la Manastirea Varatec.

Scrie poezia “Raza de luna”, publicata pe 20 iunie in ziarul "Romania".

Scrie ultima poezie, “O! Moarte”.

La 3 august 1889, se sinucide cu arsenic la Manastirea Varatec, in incinta careia este inmormantata.

În ciuda activității sale literare, Veronica este cunoscută în special pentru povestea de iubire pe care a trăit-o cu Mihai Eminescu.

 A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. 

E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu. 

POVESTEA LĂCRĂMIOARELOR 

VERONICA MICLE 

   (1850 -1889)

"Floricelele mult smerite 

Pe sub tufe tăinuite, 

S-au ascuns de ochii lumii 

Și de cursele minciunii. 

Ele-n liniștea lor mare 

Au privit din depărtare, 

Rele-n lume câte sunt, 

Chinuri câte-s pe pământ. 

Și când ceasul de-nflorire, 

Se sosi fără de ştire, 

O durere le-a cuprins 

Şi din sânul lor aprins, 

Şir de lacrimi, lăcrămioare 

A curs lin, răcoritoare, 

Iar din lacrimi până-n zori,

S-au făcut gingaşe flori. "

$$$

 Pilda de duminică...

 Un tată avea un fiu impulsiv, care se enerva rapid și adesea spunea cuvinte dureroase celor din jur. Văzându-l, tatăl i-a dat o pungă cu cuie și i-a spus:

– „De fiecare dată când te enervezi și rănești pe cineva cu vorbele tale, bate un cui în poarta din spatele casei.”

În prima zi, băiatul a bătut 15 cuie. Dar, pe măsură ce învăța să își controleze furia, numărul cuielor a început să scadă.

Când a ajuns în ziua în care nu a mai bătut niciun cui, tatăl i-a spus:

– „Acum, pentru fiecare zi în care te porți frumos și nu rănești pe nimeni, scoate câte un cui din poartă.”

Timpul a trecut, iar băiatul a reușit să scoată toate cuiele. Mândru, l-a chemat pe tatăl său să-i arate rezultatul muncii sale.

Tatăl s-a uitat cu atenție la poartă și i-a spus:

– „Ai făcut un lucru minunat, dar vezi câte găuri au rămas? Așa rămân și sufletele celor pe care le rănești. Poți să-ți ceri iertare, dar urmele rămân.”

      Morala:

📌 Cuvintele pot răni mai adânc decât orice lovitură. Odată rostite, ele lasă urme adânci, greu de șters.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ALEXANDR 

SOLJENIŢÎN 

Romancier şi istoric rus,dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică, ALEXANDR SOLJENIŢÎN s-a născut pe 11 decembrie 1918 la Kislovodsk (d.3 august 2008, la Moscova). 

A luptat în Al Doilea Război Mondial (1942-1945), fiind decorat. 

În 1945 a fost arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin şi a petrecut opt ani în închisoare şi în lagăre de muncă forţată, apoi încă trei ani în exil. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica şi a început să scrie. Nuvela "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", publicată în 1962, îi aduce notorietatea. Continuă să scrie romane şi povestiri, care circulă însă în samizdat sau sunt publicate în Occident.

 În 1970 este distins cu Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să participe la ceremonia de la Stockholm, de teamă că nu i se va permite să se întoarcă în ţară.

 În 1973, la apariţia primului volum din “Arhipelagul Gulag”(o cutremurătoare frescă a sistemului concentraţionar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. 

Pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare şi exilat, iar în decembrie intră în posesia Premiului Nobel. 

Din 1975 se stabileşte în Statele Unite, unde continuă să scrie. 

În 1990, după căderea comunismului, îşi recapătă cetăţenia rusă. 

Moare în data de 3 August 2008, la Moscova. 

Citate Alexandr SOLEJENITIN:

"Ai putere asupra oamenilor numai atâta vreme cât nu le iei totul. Dar, când i-ai răpit unui om tot ce are, nu mai este deloc sub stăpânirea ta. El este iar liber."

“Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite."

“Treptat mi s-a descoperit că linia care desparte binele de rău nu trece printre state, nici printre clase sociale, nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecărui om – și apoi prin toate inimile omenești… Și chiar și înlăuntrul inimilor copleșite de rău, se păstrează un mic cap de pod al binelui. Și chiar și în cea mai bună dintre toate inimile, rămâne nedezrădăcinat … un colțișor de rău."

"O stare de război servește doar ca o scuză pentru tirania internă."

Sursa : Autobiografie (in site-ul Fundatiei Nobel)

$$$

 Bucuraţi-vă...

             ✍️ Dumitru Matcovschi

Eu mă grăbesc tu te grăbești el se grăbește

Îmbătrânesc îmbătrânești îmbătrânește

Ce am iubit Ce n-am iubit Ca într-o poveste

Simplă de tot scurtă de tot viața ne este

Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie

Uite-un băiat floare și-a prins la pălărie

Uite un prunc râde în prag ai năzdrăvanul

Uite-un moș tace-n toiag alb ca troianul

Bucurați-vă prieteni de prieteni și de frați

Bucurați-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtați

Bucurați-vă de-un cântec de-un amurg cu flori de tei

Bucurați-vă o viață de lumina dragostei

Muntele ieri ne-ademenea astăzi ne doare

S-a împlinit nu s-a-mplinit visul cel mare

Cine sunt eu cine ești tu cine e dânsul

Voi ați știut zborul înalt dorul și plânsul

Zilele trec zilele vin ce va rămâne

Suflet de lut necunoscut suflet de pâine

Toamnele cresc grijile cresc viața descrește

Eu mă grăbesc tu te grăbești el se grăbește

Bucurați-vă prieteni de prieteni și de frați

Bucurați-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtați

Bucurați-vă de-un cântec de-un amurg cu flori de tei

Bucurați-vă o viață de lumina dragostei