$$$

 ♦️,,Învățătoarea de la clasa întâi întâmpină dificultăți cu unul dintre elevii săi...

L-a întrebat:

– Ce se întâmplă cu tine, băiețel? 

Băiețelul răspunse: 

– Sunt mult prea inteligent, pentru clasa întâi! Sora mea e in clasa a III-a, iar eu știu mai multe decât ea! Consider că și eu trebuie să învăț în clasa a III-a! 

Învățătoarea îl conduse pe băiețel la director, explicând acestuia situația... Directorul se gândi și spuse băiatului: 

– Te voi supune unui test, iar dacă nu vei ști să răspunzi corect măcar la una din întrebări, atunci vei merge înapoi în clasa întâi și te vei comporta bine!

Băiețelul căzu de acord. 

– Cât fac 3 x 3? 

– 9. 

– Cât fac 6 x 6? 

– 36. 

Și uite așa, răspundea elevul de clasa întâi, la fiecare întrebare ce, în opinia directorului, erau întrebări pentru clasa a III-a....

Atunci directorul privi către învățătoare și zise: 

– Cred că acest elev poate trece, fără probleme, în clasa a III-a! 

Însă, învățătoarea: 

– Am și eu niște întrebări: Ce are vaca în număr de 4, iar eu în număr de 2? 

Băiețelul, după o pauză, răspunse: 

– Picioare! 

– Dar ce se găsește în pantalonii tăi, și nu se găsește într-ai mei? 

– Buzunarele!

– Ce face bărbatul, stând în picioare, femeia așezată, iar câinele în trei labe? 

 În acest moment, directorul făcu ochii mari cât cepele, dar, înainte să reușească să spună ceva, băiețelul răspunse: 

– Dă mâna!

– Ce cuvânt din limba engleză începe cu F și se termina cu K, semnificând foc și pară și emoții? 

– Firetruck (Mașina pompierilor)!

– Ce cuvânt începe cu F și se termină cu K, și dacă nu ai asta, atunci ești nevoit să te servești cu mâna? 

– Fork (Furculița)! 

– Ce îi dă barbatul femeii sale, după nuntă? 

– Numele!

– Ce organ nu are oase, are mușchi și multe vene, pulsează și răspunde de manifestarea dragostei? 

– Inima!

Directorul răsuflă ușurat: 

– Trimiteți-l odată la Harward! La ultimele 7 întrebări, până și eu aș fi răspuns greșit!"🤣😉

$$$

 Horia Creangă, arhitectul care a modernizat Bucureștiul

Nepot în linie directă al scriitorului Ion Creangă, Horia Creangă s-a născut pe 1 august 1893 la Bucureşti. Studiile secundare le-a urmat la Liceul Mihai Viteazul, iar în anul 1913 a intrat la Şcoala de Arhitectură. Cinci ani mai târziu, împreună cu alţi colegi, a organizat o expoziţie ce cuprindea lucrări de acuarelă. Din vânzarea acestora tinerii au obţinut o mică sumă care le-a dat posibilitatea să-și completeze educația la Paris.

Horia Creangă a studiat la École des Beaux-Arts, perioadă în care a obţinut un premiu la concursul Raugerin, unul din marile concursuri anuale ale şcolii franceze de arhitectură.

Titlul de arhitect diplomat l-a obţinut în anul 1924, după care, timp de aproape trei ani, a lucrat în birourile Companiei de căi ferate din Franța.

Întors în ţară în anul 1927, a fost angajat după multe greutăţi ca referent la Consiliul tehnic superior din Ministerul Lucrărilor Publice. În paralel, şi-a desfăşurat şi activitatea de arhitect liber profesionist. Între anii 1926 și 1929 a proiectat şi a realizat vila doctorului Petru Groza din Deva, care a fost prima clădire de locuit realizată în România într-un stil arhitectonic modern.

În toamna anului 1928, Horia a participat împreună cu soţia sa, arhitecta Lucia Dumbrăveanu Creangă (una dintre primele femei admise la Școala de Arhitectură de la București) și fratele său, Ion Creangă, și el arhitect, la un concurs organizat de societatea Asigurarea Românească pentru construirea unei clădiri pe terenul fostei Case Marghiloman (blocul Patria de astăzi), obţinând premiul întâi şi execuţia lucrării.

În martie 1931, familia a trecut printr-o nenorocire cumplită. Horia și Ion Creangă (care avea 32 de ani), și soția acestuia, Mauricette, s-au întâlnit întâmplător cu arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory, care plecase să facă o plimbare la Șosea, la volanul mașinii sale. În automobil se afla și soțul ei, arhitectul E. Gibory. Prieteni apropiați, cei cinci au decis să petreacă duminica împreună.

Presa epocii relata la acel moment: “Automobilul condus de doamna Gibory trecuse din str. Regală şi se angajase pe b-dul Brătianu pe linia tramvaiului. Când să dea în str. Batiştei, a fost lovit de tramvaiul 139, de pe linia 12-a, condus de vatmanul Ion Paraschiv. Ciocnirea a fost destul de puternică. Toţi pasagerii au fost aruncaţi pe pavaj, iar automobilul, grav avariat. Răniţii au fost duşi la spitalul Colţea, unde li s-au dat îngrijiri. Din primul moment medicii au opinat că starea d-lui Ion Creangă şi a d-nei Gibory este gravă.

Arhitectul Ion Creangă, în urma rănilor căpătate, şi-a dat sfârșitul miercuri, la spitalul Colţea. Corpul defunctului a fost transportat la Institutul medico-legal. Domnul Horia Creangă este acasă, sub îngrijirea unui medic. Aseară am putut vorbi la spitalul Colţea cu doamna Cella Delavrancea-Lahovary, sora doamnei Henrietta Gibory. Domnia sa a spus că starea doamnei evoluează spre bine. Imediat după accident, autorităţile au arestat pe vatmanul Ion Paraschiv, dar în urma declaraţiei date de d-na Henrietta Delavrancea-Gibory, vatmanul a fost pus în libertate, deoarece doamna şi-a luat răspunderea accidentului, recunoscând că n-a ţinut pe dreapta şi n-a ocolit trotuarul de refugiu din B-dul Brătianu. Când starea doamnei Gibory va permite, i se va lua o nouă declaraţie în vederea completării actelor la circumscripţia sa de poliţie”.

Blocul Patria, proiectul fraților Creangă, a fost realizat în cursul anilor 1931 – 1932, trei ani mai târziu construindu-se şi sala cinematografului Patria, tot după planurile sale.

Clădirea, realizată în stil modern, a făcut senzaţie în acea vreme la Bucureşti. În acest timp, Horia Creangă a lucrat şi la reamenajarea şi transformarea uzinelor Malaxa și a proiectat mai multe case particulare şi blocuri de locuinţe în Bucureşti. Printre ele s-au aflat casa Bunescu, casa Cantacuzino din Parcul Filipescu, un bloc din bd. Dacia și un altul în Bulevardul Bălcescu 31.

Cea mai valoroasă lucrare a sa în domeniul arhitecturii industriale rămâne însă proiectarea Uzinelor Malaxa.

În anul 1936, a fost numit director al Direcţiei de lucrări noi a Primăriei Municipiului Bucureşti, realizând în această perioadă două expoziţii Luna Bucureştilor, restaurantul Pescăruş, proiecte de sistematizări de detaliu pentru Piaţa Palatului şi pentru Piaţa Bălcescu, precum şi Halele Obor. În ultimii ani ai vieţii, a proiectat hotelul Aro Palace din Braşov, imobilul Aro din Calea Victoriei nr. 91 – 93 și mai multe vile în Eforie şi Mamaia.

N. Gâlcă, director general al societăţii Asigurarea Românească, Paunescu, prim director al societăţii, Micu Zentler, membru în consiliul de administraţie, arhitecţii Horia Creangă şi H. Georgescu (în medalion, inginerul I. Kirovici)

Arhitectul a încetat din viață pe 1 august 1943, într-un spital din Viena, după o grea suferință. Vesta dispariției sale a produs multă tristețe la București:

“Omul acela tare, cu înfăţişare atletică, pe umerii căruia ar fi putut bănui pământul însuşi, cu toate durerile lui, acel Hercule al trupului şi al gândului, al artei pure şi al înfăptuirii ei, a murit….

În vremea aceasta, în care zilnic sute de români se jertfesc pe altarul țării pentru dreptatea neamului românesc, maestrul Creangă moare, răpus departe de ţară, de o boală vicleană, într-un sanatoriu din Viena, unde se dusese să-şi găsească alinarea suferinţelor sale trupeşti.

Spun suferinţe trupeşti fiindcă artistul, creatorul şi novatorul Creangă s-a zbătut dintotdeauna în focul artei sale, cu creaţiile sale pe care le-a vrut şi le-a realizat, pe măsura sa, gigantic.

Maestrul Creangă coboară din familia marelui nostru povestitor din Pipirigul Neamţului. Fiu al căpitanului Creangă, inventatorul şi fabricantul acelei naţionaliste foiţe de ţigară, şi nepot direct al ilustrului scriitor, crescut în acea neprihănită atmosferă de familie patriarhală din Moldova, Horia Creangă face studiile secundare în Bucureşti, la Liceul Mihai Viteazul, pentru ca, la terminarea lor, să-l găsim tânăr student la Şcoala Superioară de Arhitectură de sub conducerea regretantului Ermil Pangrati.

Aici rămâne numai un an însă. Însetat şi nerăbdător, temperamentul lui Horia Creangă caută să-şi valorifice mai repede şi să impună şcolii chiar formele noi pe care le simţea crescând în el, dureros de mari şi luminoase, gloria lui de mai târziu.

La lumina şcolilor din cetatea luminii, Horia Creangă îşi formează disciplina gândului şi disciplina artei. La Şcoala de Belle Arte din Paris își desăvârşeşte studiile de arhitectură şi îşi creează nezdruncinate simpatii în rândul camarazilor şi, mai cu seamă, a profesorilor.

Întors în ţară, devine şef de şcoală, căci maestrul Creangă a creat o şcoală cu arhitectura sa. Totul la el era gândit în proporţii titanice, lucid, exact, armonios şi îndrăzneţ. Poate că, tocmai felul său de a soluţiona prea îndrăzneţ i-au atras maestrului inamiciţii care desigur că azi, la ştirea morții sale, se vor şterge…

Maestrul Creangă a gândit şi a realizat variate construcţiuni pe varii teme de viaţă şi activităţi omeneşti. În toate cele, a studiat şi a reuşit să realizeze optim. Marele nostru Mincu, precursorul arhitecturii româneşti şi fondatorul stilului care începea pe atunci să se înfiripeze, este astăzi egalat de maestrul Creangă.

În faţa mausoleului familiei Cantacuzino din Cimitirul Bellu, simţi tu, trecător profan, că trebuie să te descoperi. Şi acest lucru s-ar întâmpla chiar dacă n-ai şti că te afli în faţa unui locaş de veci. Artei lui Mincu îi este adresat salutul….

Tot astfel, realizările maestrului Creangă sunt covârșitoare. Spaţiile şi formele, culorile şi volumele au fost elementele cu care marele nostru meşter a fermecat lucrurile şi le-a dat viaţă din propria lui viaţă. Proiectele maestrului Creangă ne depăşesc cu multe decade. Abatorul Municipiului Bucureşti, lucrare care urmează a fi începută, este o vie mărturie. Uzinele „Malaxa-Titan” Bucureşti, Teatrul „Aro”, casa Cantacuzino din Bucureşti, casa Bunescu, „Aro” Braşov, casa Haţieganu-Deva, Banca de Nord Cernăuţi şi Halele Obor Bucureşti sunt tot atâtea opere de necontestată artă şi mărturii de furtunoase şi chinuitoare lupte între spirit şi materie.

Maestrul Creangă îşi regăseşte azi fratele, arhitect şi el, răpit vieţii de un stupid accident de automobil. Sufletul maestrului îşi găseşte azi liniştea şi pacea. Maestrul Creangă trece azi în nemurire, odată cu operele sale care şi ele trec de acum înainte să înfrunte singure criticile şi anii ce vor veni…”

*** P. Polychroniade, Curentul, 6 august 1943

Câteva săptămâni mai târziu, scriitorul Horia Oprescu îi făcea un portret emoționant: “Legile atât de controversate ale eredității găsesc în „cazul” lui Horia Creangă o serie de argumente lămuritoare. Nepotul marelui povestitor Ion Creangă aduce, peste atâtea decenii — și în altă lume decât cea de la Humulești — multiple și variate aspecte a ceea ce, în mod current, se cheamă talent și originalitate. Cum s-ar putea sintetiza personalitatea artistică a lui Horia Creangă? Un ochi care privește lucrurile blând, fără combativitate și totuși cu o reținută ironie. O cumpănire de meșter, care alege binele de rău și frumosul de urât, în chipul cel mai ușor, cel mai firesc. O simplitate de formă, cu prețuire exclusivă pentru calitate, în dauna cantității. O sănătate morală care privește trecătoarele lucruri omenești— în sensul adâncimii lor — dar le exprimă totuși ușor, precis, fluid. Sinceritatea directă și totală, dar decentă și blândă. Umanitate convinsă și permanentă. Toate lucrurile astea unesc pe firul neștiut al eredității opera marelui povestitor de cea a faimosului arhitect ce ne-a părăsit acum. Originalitatea marchează deopotrivă scrisul povestitorului, ca și realizarea estetică a nepotului. Amândouă s-au integrat definitiv în patrimoniul artistic românesc.

Ivirea unui talent masiv și original tulbură totdeauna apele peste care s-a așezat limita admirabilei mediocrități. Când tânăr, neștiut și modest, Horia Creangă a venit în 1926 de la Paris cu diploma în buzunar și cu pasiunea comprimată în inimă, firește că marele public nu-l cunoștea și (de asemenea, firește!) semenii lui de meserie îl priveau cu totală neîncredere sau cu ipocrită grimasă camuflată în colțul gurii.

Înscris la concursul pentru construcția Palatului Asigurarea Românească, a câștigat. După câțiva ani, blocul Aro ridica în B-dul Brătianu un imens argument de beton pentru pledoaria unei ere noi.

Când construcția era aproape terminată, într-o seară, arhitectul Horia Creangă, însoțit de directorul Soc. Asigurarea Românească și de inginerul care conducea antrepriza stăteau în stradă, supraveghind cum se demonta o schelă. Un domn care trecea pe drum se oprește lângă cei arătați. (Era cunoscutul om politic al vremii, Nomina Odiosa).

— Bine domnilor, ce spuneți de porcăria asta?

— În adevăr porcărie, ce să spunem, răspunde Horia Creangă spre a-i face jocul răsvrătitului personaj.

— Asemenea clădire este o oroare! Ar trebui să fie dărâmată! Noi, cetățenii, am face bine să ne adunăm și să protestăm, fiindcă Primăria doarme, domnule!

Și răsvrătitul personaj politic își continuă neîndurata sa filipică mereu, cu nepotolită vehemență. Într-un târzu, obosit și asudat, voind să plece, se apropie de cei trei necunoscuți și le întinde mâna:

— Îmi dați voie, deputatul Nomina Odiosa…

Cei trei se prezentară și ei. Horia Creangă, de câte ori povestea scena asta, nu putea exprima uluirea personajului când a văzut că toată acea critică crudă o făcuse chiar în fața celor trei autori ai clădirii.

N-a putut exclama, plecând în grabă, decât atât:

— Aoleo, rău am picat!…

Dincolo de criticile mari și mici, ideea nouă a prins și stilul introdus pentru prima oară în țară de arhitectul Horia Creangă s-a răspândit pretutindeni. Cei chemați vor face, acum sau mai târziu, aprecieri și considerațiuni de specialitate.

Pentru noi însă, opera arhitectului Horia Creangă rămâne frumoasă pentru că e simplă, utilă, pentru că folosește la maximum spațiul, sănătoasă pentru că are aer, lumină, verdeață. În orice clădire ridicată de Horia Creangă respiră ceva generos și larg. Inspirațiile lui vin deopotrivă din cap, dar și din inimă. Nu știu de ce, când privesc îmbinările de linii și de unghiuri ale unei construcții făcute de Creangă am o impresie de umanitate. Și cred că mai mult din instinct decât din rațiune, Horia Creangă a creat în România stilul arhitecturii industriale pe temeiul marelui și triumfătorului principiu de omenie.

Pentru prima oară se trata lucrătorul cu altceva decât cu fraze. Condiții omenești de muncă, posibilități igienice de locuit, mijloace europene de odihnă și amuzament, sunt toate elemente ce fac din Horia Creangă un arhitect precursor în România. Pe urma artistului rămân pilde concrete ale operei sale, dar mai ales rămân stilul și ideile care vor dăinui dincolo de planșeele de beton turnate pe șantiere sub privirea lui. Pe urma omului rămâne în inimile numai a câtorva prieteni ce l-au cunoscut de aproape un exemplar de umanitate.

Când ai cunoscut un om cum a fost Horia Creangă, te simți mai mândru că ești român! Cum aș putea să-i schițez portretul?

Bun și încrezător până la candoare. Iubirea lui pătimașă a fost echilibrul. Suferința lui incurabilă era inesteticul, vulgaritatea, prostia.

Infirmitatea lui categorică —imposibilitatea de a face rău, de a jigni. Nu am văzut de când sunt un om care să-și laude cu mai mult patos, cu mai multă convingere, colegii despre care știa precis că-1 denigrează). Modest, pentru că era generos. Cald și afectuos, fiindcă vibra în el o adâncă vână de umanitate ce venea, sunt sigur, din străfunduri de timp, din străvechi așezări de sensibilitate românească.

Iubea o masă bună și un pahar de vin în tovărășie de prieteni, pentru care avea o adevărată religiozitate.

Un rafinat al gustului, Creangă savura cu patimă o havană, o cafea sau alcătuiri comestibile pe care le degusta într-un fel cu totul aparte. Pentru flori avea o dragoste ce-l transfigura, îl subtiliza. Adora florile mici, gingașe, parfumate. Felul cum ținea el în mână și mirosea un pumn de violete sau un buchete de trandafiri mici, de preferință gălbui sau roșii în declin, era un tablou plin de un farmec cu totul personal.

Horia Creangă, de obicei un tăcut și un modest, avea uneori pase de vorbă, de povestit, de mărturisire. Discuția cu Creangă era un prilej de fermecătoare revelații. Tot ce știa din citit, din auzit, din reflecție proprie îți dăruia prin filtrul farmecului său cuceritor de neuitat.

Apoi tăcea deodată privind în gol, pentru că prea puțini știu că Horia Creangă era, în fond, un melancolic și un mare timid. Acum toate lucrurile astea s-au dus odată cu el. La căpătâiul marelui prieten, am simțit o durere adâncă și grea. Nu știu de ce, amărăciunea mea nu era atunci numai pur subiectivă.

Eram trist pentru că aveam certitudinea că nu pierd eu un prieten scump, ci pierde Țara un român de speță rară. Golul lăsat de el în tânăra noastră arhitectură este foarte mare și vine prematur. Categoria artiștilor al cărui șef era, în România, Horia Creangă, este foarte restrânsă. Din această nobilă echipă, nu cred să fi văzut la înmormântare prezent mai mult decât unul. Lumea comenta în fel și chip…

Mie mi-a venit însă în cap atunci o replică hamletiană. Restul e tăcere… Despre Horia Creangă nu va putea scrie nimeni pagina care i se cuvine cu adevărat. Frazele sunt neputincioase și apoi el avea oroare de ele. Stilul său era limpede, iar maniera lui, în artă și în viață, a fost de o clasică simplicitate. Cuvântul ce-i era drag și constituia oarecum o lozincă era: rien, fait toujours bien…

Repetarea lui, azi, capătă semn de simbol”.

*** Horia Oprescu, Arhitectul Horia Creangă, Vremea, 29 august 1943

$$$

 Grigore Brezeanu, cineastul stins la 27 de ani de tifos exantematic. Părinții lui au fost actorii Lucreția și Iancu Brezeanu

Grigore Brezeanu s-a născut pe 1 august 1891 în comuna Micșunești-Greci, județul Ilfov, și a fost fiul actorului Ion (Iancu) Brezeanu și al Lucreției. În 1910, după ce a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București (la secția actorie), Grigore a fost primit cu brațele deschise în lumea teatrelor românești.

Lui i s-a acordat mult timp paternitatea primului lung metraj românesc păstrat în arhive, “Independența României” (1912), dar, conform cercetărilor făcute de criticul Tudor Caranfil, tânărul a fost mai degrabă producătorul peliculei, regizor fiind experimentatul actor Aristide Demetriade.

Grigore Brezeanu s-a stins din viață prematur, la doar 27 de ani, pe 23 mai 1919, de tifos exantematic. Trupul său a fost îngropat inițial la Cluj, fiind transportat câteva luni mai târziu în Capitală:

“Duminică, la orele 3 d. a. rămășițele pământești ale lui Grigore Brezeanu aduse de la Cluj au fost transportate de la Gara de Nord la Cimitirul Sf. Vineri.

Cortegiul funebru format din artiști și artiste de la toate teatrele din Capitală a condus la ultimul locaș pe cel dispărut atât de curând din viață. Carul mortuar era acoperit de coroane și jerbe de flori. Un pluton de soldați cu muzică a dat onorurile militare.

Grigore Brezeanu a murit în serviciul patriei, boala ce l-a răpus a contractat-o în Ardeal, unde se dusese pentru a contribui la propaganda culturală națională”, consemna ziarul Dimineața din 3 decembrie 1919.

Nemângâiații lui părinți au decis la scurt timp după aceea ca, în fiecare an, la sfârșitul stagiunii teatrale, să acorde un premiu unui tânăr actor, în memoria fiului lor dispărut.

În 1935, un reportaj publicat de Realitatea ilustrată dezvăluia durerea familiei: “O casă a vechiului București care poartă în zidurile ei secrete multe taine ascunse din intimitatea lui Ion Brezeanu.

Sărbătoritul, care fusese asaltat în ultimele zile de gazetari şi fotografi mai abitir decât o vedetă de cinema, ne primeşte surâzător și ne povesteşte – după ce reporterul fotograf îţi făcuse datoria – din trecutul plin de amintiri…

Luăm loc în sufrageria de stil vechi, cu dulapul mare până în plafon și ne găsim în faţa lui Ion Brezeanu și în faţa paharului cu vin care nu lipseşte niciodată din casa lui „conu Iancu”. Înainte de a ne vorbi însă, maestrul ne conduce într-o cameră alăturată.

— Aci a trăit fiul meu, unicul meu copil, Grigore Brezeanu. A murit în război, bietul… Ce triști am fost când a plecat… Ce lovitură a fost pentru noi moartea lui! Nimic nu s-a schimbat în această cameră. Cincisprezece ani au trecut peste flagelul mondial, şi camera aceasta și-a păstrat neschimbat aspectul. Şi papucii băiatului sunt aci, sub pat.

Conu Iancu este cuprins de o mare emoţie. Aruncăm o privire în jur. Totul este păstrat cu sfinţenie. Patul de bronz, fotoliile din faţa lui, masa de scris, cărţile, fotografiile.” (Realitatea Ilustrată, ianuarie 1935)

Mama cineastului, Lucreția Brezeanu, și ea actriţă de success la Teatrul Național pe vremuri, s-a retras din viața artistică după pierderea fiului și a devenit cunoscută în perioada interbelică pentru spiritul filantropic: dăruia hăinuţe copiilor săraci, făcea frecvent pomeni şi organiza spectacole pentru a strânge fonduri pentru ridicarea unei biserici la Sinaia. Familia Brezeanu a decis în cele din urmă să înfieze un băiețel, pe micuțul Kiki (viitorul actor Constantin Brezeanu, mult timp actor la Teatrul Nottara), asupra căruia și-a revărsat toată dragostea.

Lucreția Brezeanu a încetat din viață în aprilie 1935, la vârsta de 58 de ani, iar marele Iancu Brezeanu s-a stins pe 17 martie 1940.

Regretatul Grigore Brezeanu a realizat, în 1911, și pelicula “Amor fatal” (cu sprijinul tehnic al Casei Pathe), la care a fost regizor, scenarist și actor (în distribuție s-au aflat Lucia Sturdza Bulandra și Tony Bulandra), film astăzi pierdut.

“Mic de statură, cu braţele în continuă agitaţie, cu ochii scânteietori, cu replica muşcătoare, Grigore Brezeanu făcea impresia unui mic comandant temut. Mulți oameni vârstnici îi spuneau în glumă: „Stăpâne”, dar gluma era numai pe jumătate. Din adâncul ochilor mari şi negri ţâşneau lumini tăioase, care nu sufereau împotrivire.

Însuşi tatăl său, marele Ion Brezeanu, trebuia sa se încovoaie adesea în faţa voinţei neînduplecate a micului Grigore. Născut să stea la postul de comandă, planurile sale nu dădeau greş — şi chiar de ar fi dat, Grigore nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Spiritul său inventiv născocea îndată altceva, care trebuia să izbândească.

Grație acestei forţe interioare irezistibile se explică cum artişti de talia unui Nottara, Soreanu, Demetriade au primit să lucreze uneori sub bagheta micului Grigore.

Nimeni nu credea, cu 15 ani în urmă, că se poate realiza un film românesc. Dar Grigore Brezeanu a crezut şi „Războiul Independenţei”, primul film mare naţional, s-a înfăptuit. De-ar fi trăit, Grigore Brezeanu

Grigore Brezeanu

ar fi fost, desigur, director de teatru, sau directorul unei mari case de filme româneşti. Pentru mişcarea noastră artistică, dispariţia prea timpurie a lui Grigore Brezeanu înseamnă o pierdere reală”, scria ziarul Universul în mai 1928.

“În 1912, când arta cinematografului abia silabisea, s-a făcut în România un film de mare montare. O operă de înalt nivel, aş spune de nivel Griffith. Scenele americane de luptă din “Naşterea unei Naţiuni” (una din primele capodopere ale artei ecranului) nu-s, după părerea mea, mai presus de cele româneşti din “Războiul Independenței” făcute de un român de mare talent, Grigore Brezeanu, fiul ilustrului societar de la Teatrul Național. L-am cunoscut bine pe acest Grigore Brezeanu încă de când eram copii. Avea patru ani mai mult ca mine, dar mă simpatiza mult. La liceu, eu eram un fel de protejat al lui.

Brezeanu era urât, dar deosebit de deştept. Marioara Ventura, care în timpul războiului venea des la Iaşi, îmi spunea că acest om e cel mai inteligent actor din câţi a întâlnit ea. L-am cunoscut bine şi pe actorul Aristide Demetriade, sub îndrumarea căruia, în 1909, repetam zilnic, după terminarea orelor de liceu, “Răzvan şi Vidra”. Am repetat două luni în şir.

Aşa că, după trei ani, în 1912, mi-a fost foarte uşor să obţin de la Aristide Demetriade (care în film îl interpreta pe domnul Carol) să mă lase să asist la Băneasa la turnarea scenelor de bătălie ale filmului “Războiul Independenţei”, unde şi regizorul, Grigore Brezeanu, era o veche cunoştinţă de liceu.

I-am văzut atunci pe toţi marii actori din România care au participat la acest film, unde toate rolurile erau egal de secundare, cu excepţia lui Peneş Curcanul (Aurel Athanasescu) şi Rodica, logodnica lui (Jeni Metaxa Doro).

Pe Osman Paşa îl interpreta Nottara. În scena în care îşi preda sabia învingătorilor, a făcut exces de zel şi a improvizat un mic discurs într-o turcească personală de toată frumuseţea. E drept că filmul era mut, aşa că excesul de poliglotism al maestrului n-a fost înregistrat sonor, dar au fost filmate, adică s-au filmat, figurile personajelor care se prăpădeau de râs. Secvenţa deci a trebuit să fie refilmată.

Dintre actriţele care au jucat în filmul “Războiul Independenţei” să ni le amintim pe ilustrele Aristizza Romanescu, Maria Filotti, Maria Giurgea, Elvira Popescu, Maria Ciucurescu, Ecaterina Zimniceanu, Agepsina Macri.

Dar să ne reîntoarcem la Grigore Brezeanu. El nu a fost numai un mare regizor, ci şi un iscusit animator, precum şi un serios organizator. El e acela care l-a convins pe Leon Popescu să finanţeze filmul “Războiul Independenţei”, ce avea să coste o fabuloasă sumă. De altfel, încă din 1911, Grigore Brezeanu era alături de tatăl său, Ion Brezeanu, care împreună cu Aristide Demetriade şi N. Soreanu adresaseră directorului Teatrului Naţional (pe atunci Ion Bacalbaşa) un memoriu:

„Înfiinţând o societate în scop de a cinematografia diverse scene interesante din toate ramurile activităţii româneşti — în special arta teatrală, pentru a face cunoscute şi peste graniţă progresele realizate de ţara noastră, precum şi lucrările dramatice, luând în vedere atât scopul acestei întreprinderi, cât şi avantajele ce prezintă pentru artiştii şi scriitorii români, creându-le noi resurse materiale — să binevoiţi a încuviinţa ca, în cadrul Teatrului Naţional din Bucureşti, să ni se afecteze două camere pentru instalarea laboratorului necesar developării filmelor, precum şi extrema din stânga a magaziei decorurilor spre a amenaja o cameră fotografică […] Vă mai rugăm să ne puneţi la dispoziţie costumele, decorurile şi rechizitele teatrului”.

Grigore Brezeanu era un om care credea în cinematograf. Voia (şi poate chiar ar fi reuşit) să plaseze ţara noastră, încă de la început, printre ţările cu importante cinematografii. Din nefericire, a murit la 27 de ani. El rămâne pionierul filmului românesc, un Méliés al României.

Să ne amintim de o inovaţie a sa tehnico-estetică. Pentru pauzele dintre actele reprezentaţiei din 1911 cu piesa “Înșir’te mărgărite” de Victor Eftimiu, Grigore Brezeanu, împreună cu Aristide Demetriade, au realizat câteva secvenţe care povesteau, pe ecran, ceea ce se întâmpla în răstimpul scurs de la un act la altul. Era ca un comentariu, dar nu verbal, ci vizual, idee interesantă şi modernă care a plăcut publicului.

Grigore Brezeanu a intuit acel amestec creator al cinematografului şi al operei literare pe care Victor Eftimiu îl invoca în prologul scris pentru inaugurarea unei noi săli de cinema:

Pe pânza ta aş vrea să văd “trecutul”,

Cu voievozii toţi venind în şir:

Pe Nottara jucând “Apus de soare”,

“Fântâna Blanduziei” şi pe “Lear”.

Aş vrea să văd pe toţi actorii noştri

Înveşmântaţi în haine strămoşeşti,

Lucind povestea lungă, zbuciumată

A plaiurilor noastre româneşti.

*** D. I. Suchianu, “Am asistat la realizarea filmului Războiul Independenței”, România literară, 5 mai 1977

$$$

 Pola Negri, actrița cu o viață personală “ca-n filme” a decedat pe 1 august 1987...

Pola Negri, pe numele său real Apolonia Chalupec, s-a născut pe 3 ianuarie 1897 în orașul Lipno, aflat pe atunci în Imperiul Rus, iar astăzi în Polonia și a fost singurul copil supraviețuitor din cei trei ai polonezei Eleonora Kiełczewska. Potrivit viitoarei actrițe, mama ei provenea din nobilimea poloneză sărăcită, pentru că familia maternă își pierduse averea după ce îl sprijinise pe Napoléon Bonaparte. Tatăl Polei, Juraj Chalupec, era un țigan slovac născut în Nesluša de meserie tinichigiu. După ce bărbatul a fost arestat de autoritățile ruse pentru activități revoluționare și apoi trimis în Siberia, fetița și mama ei s-au mutat la Varșovia, unde au trăit în sărăcie, din salariul de bucătăreasă al Eleonorei.

Fetița a fost acceptată la Academia Imperială de Balet din Varșovia, iar primul spectacol în care a apărut a fost Lacul lebedelor, urmat de rolul principal în baletul Coppélia. Pola s-a îmbolnăvit însă de tuberculoză și a fost trimisă la un sanatoriu din Zakopane pentru a se recupera, iar în timpul convalescenței și-a ales pseudonimul Pola Negri.

Tânăra era foarte temperamentală și dornică de a deveni celebră, astfel că, imediat după recuperare, s-a întors la cursurile Academia din Varșovia, dar a urmat și cursuri private cu renumita actriță și profesoară poloneză Honorata Leszczyńska și a debutat într-un mic teatru din Varșovia pe 2 octombrie 1912.

Anul următor a apărut în primul ei film, a fost angajată în diverse teatre din oraș, iar până la sfârșitul Primului Război Mondial, s-a impus ca o actriță extrem de populară. Au urmat alte roluri în filme realizate la Varșovia, printre care „Bestia”, lansat în SUA sub numele „Dansatoarea poloneză”, „Room No. 13”, „Ultimul său gest”, „Studenții” și „Soția”.

Tânăra a devenit atât de populară, încât i s-a oferit oportunitatea de a se muta la Berlin în 1917, unde l-a cunoscut pe regizorul Ernst Lubitsch, care la acea vreme producea comedii pentru studioul german de film UFA.

Un an mai târziu a primit rolul principat într-un lung metraj, “The Eyes of the Mummy Ma”, care a avut un mare succes, următoarea peliculă în care a fost distribuită a fost “Carmen”, apoi „Madame DuBarry”, film care a fost atât de bine primit de public încât a doborât embargoul american asupra filmelor germane. Pola Negri și Lubitsch au realizat încă trei filme germane împreună, “Sumurun” (cunoscut ca „One Arabian Night”, în 1920), “Die Bergkatze” („The Wildcat”, în 1921) și „Die Flamme”, în 1922, dar actrița a lucrat și cu alți regizori.

Producătorii de la Hollywood, simțindu-se amenințați de ofensiva germană, au ales cea mai simplă cale de a anihila artiștii europeni: i-au “cumpărat” făcându-le oferte greu de refuzat. Regizorul Ernst Lubitsch a fost primul care a plecat în America, iar în 1921 studiourile Paramount au invitat-o și pe Pola Negri la Hollywood. Actrița a semnat un contract de 3.000 de dolari pe săptămână cu Paramount și a ajuns la New York însoțită de un val de publicitate nemaivăzut până atunci pe 12 septembrie 1922.

A ajuns rapid una dintre cele mai populare actrițe de la Hollywood ale epocii și, cu siguranță, cea mai bogată femeie din industria cinematografică de la acea vreme. Locuia într-un conac din Los Angeles, asemănător ca mărime și ca stil cu Casa Albă și dicta tendințele modei feminine, unele dintre obiceiurile lansate de ea fiind la modă și astăzi, de exemplu pedichiura cu ojă de culoare roșie, cizmele de blană și turbanele care au înlocuit pălăriile în preferințele doamnelor.

Primele două filme realizate la Paramount au fost “Bella Donna”, din 1923 și „The Cheat”, din 1923, ambele regizate de George Fitzmaurice. Inițial producătorii de la Paramount au folosit-o pe Pola Negri în roluri de femme fatale misterioasă, dar curând actrița a devenit îngrijorată de faptul că îi este exploatată greșit cariera și imaginea și a aranjat cu fostul ei regizor, Ernst Lubitsch, să o distribuie în filmul “Paradisul interzis” din 1924, care a fost foarte apreciat de critici. A fost ultima dată când cei doi au lucrat împreună.

În 1926, actrița a jucat în “The Crown of Lies” și “Good and Naughty”, dar filmele ei ulterioare nu au avut un mare succes, motivul fiind, se pare, publicitatea negativă care i s-a făcut după comportamentul ei bizar de la înmormântarea lui Rudolph Valentino, când a leșinat teatral de câteva ori și a plâns exagerat de zgomotos în timpul funeraliilor. La scurt timp s-a căsătorit cu prințul georgian Serge Mdivani, dar se pare că decizia a luat-o pentru a scăpa de imaginea de văduvă disperată de la funeraliile îndrăgitului actor. Mai târziu actrița de origine poloneză a explicat reacția deplasată: „Este dificil pentru un străin care vine în America… Mi s-a spus atât de mult ce să nu fac, dar mi-a fost deosebit de greu. Emoțiile mele pot părea exagerate pentru americani pentru că eu nu pot să am reținerea și tactul anglo-saxon”.

În 1928 Negri câștiga 10.000 de dolari pe săptămână, dar după ultimul film pe care l-a realizat pentru Paramount Pictures, “Femeia din Moscova”, alături de Norman Kerry, a decis să nu-și reînnoiască contractul cu Paramount, să se retragă din cinematografie și să devină o simplă soție. Actrița a locuit la proprietatea sa, Château de Rueil-Seraincourt, lângă Vigny, după s-a căsătorit cu cel de-al doilea soț, dar „pensionarea” Polei Negri din 1928 s-a dovedit a fi de scurtă durată. După puțin timp a pierdut o sarcină și mai târziu a aflat că soțul ei îi folosea averea investind în afaceri speculative, ceea ce a tensionat relația în cuplu. S-a întors la actorie atunci când o companie independentă de producție i-a oferit rolul principal în “The Way of Lost Souls”, peliculă lansată în 1929, care a fost ultimul film mut al actriței.

Pola Negri s-a întors la Hollywood în 1931 pentru a începe filmările pentru primul ei film cu sunet, “A Woman Commands”, în 1932. După scurt timp de la încheierea filmărilor a primit un rol într-un spectacol de teatru, dar, din cauza epuizării, s-a prăbușit din cauza unei crize biliare în spatele cortinei, chiar după încheierea spectacolului.

A revenit în Germania, unde a fost distribuită în filmul “Mazurka” din 1935, care a devenit unul dintre filmele preferate ale lui Adolf Hitler, fapt care în 1937 a dat naștere unui zvon care spunea că ar fi avut o aventură cu Hitler. Actrița a dat în judecată revista franceză “Pour Vous”, cea care a publicat presupusa informație, pentru calomnie și a câștigat. După succesul filmului “Mazurka”, UFA, fostul studio cu care colaborase la începutul carierei ei, care era acum controlat de Joseph Goebbels, i-a oferit un nou contract, fiind distribuită în cinci filme: “Moscova-Shanghai”, “Madame Bovary” și „Tango Notturno”, ambele în 1937, “Minciuna secretă”, în 1938 și „Noaptea deciziei”, în 1938, dar în toată această perioadă a locuit în Franța. După ce naziștii au invadat Franța, Pola Negri a fugit înapoi în Statele Unite și inițial a trăit vânzându-și o parte din bijuterii, apoi a fost distribuită în comedia “Hi Diddle Diddle” din 1943 și a decis din nou să se retragă de pe scenă. În 1948, regizorul Billy Wilder a abordat-o pentru a-i oferi rolul Normei Desmond din filmul „Sunset Boulevard”, după ce Mae West, Greta Garbo și Mary Pickford refuzaseră să joace în peliculă și actrița a făcut același lucru.

De-abia în 1964 a mai acceptat un rol, cel al excentricei colecționare de bijuterii din filmul Walt Disney „The Moon-Spinners”, filmat la Londra pe parcursul a două săptămâni. În această perioadă a făcut senzație apărând în fața presei londoneze adunate în fața hotelul ei în compania unui ghepard pe care îl ținea într-o lesă de oțel. În același an a primit un premiu onorific din partea industriei cinematografice germane pentru activitatea sa, iar în 1970 și-a publicat autobiografia, “Memoirs of a Star”.

În 1975, regizorul Vincente Minnelli i-a oferit rolul Contesei Sanziani în “A Matter of Time”, dar Pola Negri nu a acceptat din cauza stării ei de sănătate precare din acel moment.

Viața personală a actriței de origine poloneză a fost urmărită cu mult interes de jurnaliștii americani. Primul ei soț a fost contele Eugeniusz Dąbskiși, dar mariajul s-a dovedit a fi de scurtă durată. Cei doi se căsătoriseră pe 5 noiembrie 1919, înainte ca ea să ajungă în Statele Unite, devenind astfel contesă, dar căsătoria a fost dizolvată în 1922.

După ce a început să lucreze în America, ziarele au publicat nenumărate articole despre presupuse relații amoroase cu diverse celebrități, printre care cele cu actorii Charlie Chaplin, Rod La Rocqueși Rudolph Valentino, a căruit iubită a spus că a fost până la moartea lui în 1926, susținând pentru tot restul vieții că Valentino a fost marea ei dragoste.

Pola Negri s-a recăsătorit pe 14 mai 1927 cu auto-intitulatul prinț georgian Serge Mdivani, dar opinia publică a criticat-o dur pentru că a făcut această alegere la mai puțin de nouă luni de la dispariția lui Valentino la funeraliile căruia făcuse scenele spectaculoase despre care presa relatase din abundență.

Actrița a divorțat de georgian pe 2 aprilie 1931 și a avut apoi o aventură cu Russ Columbo, iar când s-a întors în Statele Unite la începutul anilor 1940, a devenit prietenă apropiată a bogatei moștenitoare Margaret West, care era și actriță de vodevil și pe care o cunoscuse în anii ‘30. Cele două au locuit în aceeași casă, mai întâi într-o reședință aflată pe malul oceanului în Los Angeles, unde a îngrijit-o și pe mama ei, pe atunci în vârstă de 88 de ani, și mai târziu în Bel Air.

În acea perioadă Pola Negri și-a petrecut timpul strângând fonduri pentru organizațiile caritabile catolice, iar după moartea mamei în 1954, Pola și Margaret West s-au mutat în San Antonio, Texas. Actrițele au locuit împreună până la moartea lui Margaret în 1963, iar biograful lui Rudolh Valentino a sugerat că Pola era bisexuală și că relația lor a fost una extrem de apropiată.

Pola Negri a murit pe 1 august 1987, la vârsta de 90 de ani, la spitalul din San Antonio, din cauza unei pneumonii, fiind înmormântată în cimitirul Golgota din East Los Angeles, alături de mama ei, Eleonora. Pentru că nu a avut copii, frați sau alte rude, și-a lăsat cea mai mare parte a averii Universității St. Mary din Texas, care a primit inclusiv o colecție de suveniruri și mai multe copii rare ale filmelor sale, iar o parte destul de consistentă din averea ei a fost oferită călugărițelor poloneze din Ordinul Serafic.

$$$

 Cele patru neveste ale domnitorului Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun a fost fiul cel mai mare al lui Roman I Mușat, voievod al Moldovei între anii 1391-1394, și al soției acestuia, Anastasia. Pe 23 aprilie 1400 a devenit domn al Principatului Moldova, după ce domnitorul Iuga fusese îndepărtat de la putere de către voievodul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, iar la început a domnit împreună cu fratele său, Bogdan, până în 1407, când a devenit conducător unic.

Alexandru a încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act prin care este atestat și orașul Iași. Tot el a obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol și a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. De altfel, evenimentul aducerii moaștelor a fost zugrăvit în multe dintre frescele bisericilor și mănăstirilor din Moldova. Una din ele, cea de la mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava, înfățișează alaiul domnesc al lui Alexandru în ultima reprezentare din suita de patru ce reprezintă martiriul sfântului Ioan. Domnia lui Alexandru cel Bun, întinsă timp de 32 de ani, a fost o perioadă de pace pentru Moldova, datorită politicii extrem de abile a domnului, care a reușit să mențină echilibrul între Ungaria și Polonia. A recunoscut suzeranitatea lui Vladislav II Iagello și a încheiat cinci tratate de pace cu acesta, promițându-i sfat și ajutor împotriva oricărui dușman și, în acest fel, s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei – și trecea prin Moldova – de gurile Dunării, mai exact de cetățile Chilia și Cetatea Albă.

În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, Alexandru i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, unde teutonii au suferit o mare înfrângere, și la Marienburg, în același an.

În timpul domniei sale, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman, când turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar domnitorul Alexandru a reușit să-și apere teritoriile.

Domnitorul a fost căsătorit de patru ori. Prima soție a fost Margareta, fiica palatinului Ștefan din Losontz, cea care a ridicat Catedrala Catolică din Baia, unde a și fost înmormântată. Această soție era de origine poloneză și de religie catolică, iar căsătoria a avut loc prin 1393-1394.

Construirea bisericii „Sf. Fecioară” a fost un gest de curtoazie față de vecinii săi polonezi, dar anul ctitoriei nu este cunoscut. În anii 1646-1647 arhiepiscopul Marco Bandini, administrator apostolic al catolicilor din Moldova, scria că a văzut pe partea dreaptă a altarului bisericii o inscripție potrivit căreia biserica a fost ridicată în anul 1410 și închinată memoriei soției sale, Margareta. Bandini relatează că Doamna Margareta a fost înmormântată într-un sicriu de argint, sub baptisteriul din biserică: „sub acel baptisteriu zace Margareta, acel juvaer prețios, întemeietoarea bisericilor moldovenești”. Arhiepiscopul menționează că pe piatra tombală se afla următoarea inscripție în limba latină: „În anul 1410 s-a sfințit această biserică în cinstea Prea Curatei Fecioare Maria; s-a clădit de ilustrul domn Alexandru-Vodă, împreună cu mănăstirea Moldavicen, pentru pomenirea soției sale, Margareta, care este înmormântată sub baptister. Să se odihnească până la învierea spre viața veșnică. Amin”.

După moartea ei, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Ana Neacșa, o tânără care a murit la scurt timp după cununie, cel mai probabil la nașterea primului copil, Iliaș I, cel care va moșteni tronul Moldovei.

Cea de-a treia soție a domnitorului a fost Ringala, sora lui Vytaudas, marele duce al Lituaniei, și cumnată a regelui Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei. Ringala era direct înrudită cu Alexandru cel Bun, fiind vară primară cu Anastasia, mama domnitorului. Înaintea acestei căsătorii, Ringala fusese căsătorită pentru un an cu ducele Henric de Mazovia și deținea titlul de prințesă de Mazovia, dar rămăsese văduvă, fiind ea însăși printre cei suspectați de moartea lui Henric. Nunta lui Alexandru cu Ringala a avut loc în 1411 și a fost deosebit de fastuoasă, dar avea să fie desfăcută zece ani mai târziu, în 1421. Motivul despărțirii a fost legat de originile catolice ale doamnei şi încercările ei de a-l converti pe soțul său la catolicism.

Cronicile poloneze scriu că “Ringala s-a despărţit de Alexandru din pricină că acesta nu voia în ruptul capului să devie catolic”, iar după separare domnița a primit orașul vamal Siret și 40 de sate drept despăgubire. De asemenea, ca parte a acordului de despărțire, domnitorul a promis să-i plătească întreaga viață venituri în valoare de 600 de ducați de aur anual, în două rate.

În anul în care s-a despărţit de doamna Ringala, Alexandru cel Bun s-a recăsătorit cu Marina, care făcea parte dintr-o veche familie boierească din Moldova şi era ortodoxă. ”Marina e întâia doamnă româncă de la care ne-a rămas chipul autentic. Un epitrafir ţesut de meşteri bizantini contemporani şi care se afla înainte de război într-unul din muzeele Petrogradului ne-o arată pe Marina în bogatul ei costum de doamnă, subţire şi mlădioasă, cu ochii galeşi, sprâncenele încondeiate şi foarte ridicate deasupra ochilor, nasul subţire, gura mică, părul împletit. Această din urmă doamnă a lui Alexandru a fost mama lui Petru Aron”, scrie istoricul C. Gane în “Trecute vieți de doamne și domnițe”.

Ultimul mariaj al domnitorului a durat zece ani și a avut ca rezultat patru copii: Cneaja, Ştefan, Bogdan şi Petru Aron. Un alt copil al lui Alexandru cel Bun a fost Ștefan, fiu născut de o soție nelegitimă, Stanca (Stana).

Doamna Marina i-a supravieţuit lui Alexandru cel Bun, care a murit în prima zi a anului 1432 la Mănăstirea Bistriţa, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat lângă cea de-a doua soţia a sa, Ana.

$$$

 Un barbat moare si ajunge în rai. 

Dupa o luna de plictiseala totala i se adreseaza Domnului: 

- Doamne, vreau sa vad si Iadul. 

Se uita în iad, iar acolo – fete, distractii, bautura, tigari, droguri etc.

- Doamne, vreau si eu în Iad. 

- Imposibil, tu ai trait o viata fara pacate, nu pot sa te trimit în Iad, tot ce pot sa fac, e sa te învii pentru o saptamâna. 

A înviat barbatul si imediat s-a apucat de baut, sa se distreze cu fetele, sa înjure, sa bata pe oricare prinde. 

Pentru siguranta, la sfârsitul saptamânii a vi*lat si o babuta de vreo 80 de ani. 

Moare si se trezeste iarasi în rai. 

Dumnezeu: 

- Tu desigur, ai pacatuit foarte mult si ai dus o viata în desfrâu, dar nu te pot trimite în iad. 

- De ce, Doamne? 

- Babuta aia, o tii minte? Si acum se roaga pentru tine si îmi multumeste ca te-am trimis.

$$$

 👩🏻CURIOZITĂȚI DE POVESTE…😲

Știați că, Cimitirul Vesel din Sapânța este singurul cimitir din lume unde moartea e sărbătorită cu umor?😲

Cimitirul Vesel din Săpânța nu e un loc al lacrimilor și tăcerii, ci unul al culorii, poveștilor și zâmbetelor sincere.

Aflat în inima Maramureșului, acest cimitir unic în lume a transformat ceea ce este, de obicei, o temă tabu, moartea, într-o formă de artă populară și un mod de a celebra viața.

🎨Totul a început cu un om și o idee curajoasă.

În anii ’30, meșterul 👨🏻Stan Ioan Pătraș, sculptor și poet popular din Săpânța, a hotărât că nu vrea ca moartea să fie tratată cu teamă și solemnitate. A sculptat prima cruce albastră și a scris pe ea, cu umor și simplitate, povestea celui îngropat. Nu era nimic pompos sau trist, era viața, așa cum fusese ea: cu bune, cu rele, cu haz.

De atunci, Cimitirul Vesel a devenit un adevărat muzeu în aer liber, cu peste 800 de cruci viu colorate, fiecare diferită, fiecare spunând o poveste. Lemnul 🎨pictat în nuanțe vii, în special acel albastru intens, numit „albastru de Săpânța”, contrastează cu verdele ierbii și liniștea locului.

🤔Ce îl face cu adevărat unic?

Pe fiecare cruce se află o pictură naivă, realizată manual, care îl înfățișează pe răposat în ipostaza lui preferată din viață: cosind, cântând la vioară, ținând o sticlă de horincă, mulgând vaca sau chiar… în mijlocul unei întâmplări mai puțin măgulitoare.

Sub imagine, sunt scrise versuri cu rimă, în stil popular, pline de umor, ironie și sinceritate. Uneori tandre, alteori tăioase, dar mereu autentice. Acolo nu se ascunde nimic. Dacă omul a fost bețiv, crucea o spune. Dacă a fost muncitor sau gospodar, versurile îl laudă. Dacă a iubit prea mult horinca, satul râde cu el și după moarte.

În Săpânța, moartea nu e un sfârșit, e o continuare a poveștii.

În loc să se plângă, oamenii își amintesc cu zâmbet de cei plecați. Cimitirul devine un spațiu al memoriei vii, unde tristețea e înlocuită cu amintiri și unde lacrima se transformă în zâmbet sincer. Este o lecție profundă despre cum putem accepta inevitabilul nu cu frică, ci cu înțelepciune și umor.

Cimitirul atrage anual zeci de mii de turiști din întreaga lume. Nu doar pentru frumusețea sa vizuală, ci și pentru lecția de viață pe care o oferă: că umorul poate fi un balsam chiar și în fața morții.

Că în loc să ne plângem morții în tăcere, putem să le cinstim amintirea… râzând de poveștile lor.

Cimitirul Vesel din Săpânța e dovada vie că moartea nu trebuie să fie doar durere. Poate fi și culoare, și artă, și zâmbet. Poate fi un omagiu adus vieții așa cum a fost ea: imperfectă, dar plină…😊

🤗Text preluat🤗