ESCHIL - AGAMEMNON
Agamemnon a fost piesa de deschidere a trilogiei tragice Oresteia , produsă de cel mai vechi dintre cei trei mari dramaturgi atenieni, Eschil, în 458 î.Hr., când a câștigat premiul întâi la importantul festival dramatic atenian, Dionisiile din oraș, care a avut loc la începutul lunii martie. Povestea povestește cum comandantul suprem al expediției grecești împotriva Troiei s-a întors și a fost mai întâi înlocuit și apoi ucis de soția sa, Clitemnestra, și de iubitul acesteia, Egist. Povestea poate fi urmărită până în cele mai vechi straturi ale mitului grecesc. Odiseea menționează în mai multe locuri primirea fatală a comandantului suprem de către soția sa și iubita acesteia. Aici, agentul principal este Egist, care, prin intermediul unui paznic trădător, îl atrage pe vărul său, Agamemnon, la un ospăț și acolo îl ucide „ca pe un bou la iaurtul de porumb”. Clitemnestra este doar o complice, ajutându-l și încurajându-l pe Egist în această faptă (deși responsabilitatea pentru uciderea pradei de război a lui Agamemnon, preoteasa troiană Cassandra, fiica regelui Priam, îi este atribuită în mod specific). Crima apare și ca subiect în arta greacă timpurie (benzi de scuturi din bronz, plăci de teracotă, sculpturi din temple arhaice), iar aici Clitemnestra este uneori înfățișată ca principalul atacator, cu Egist ca asistent. Povestea pare să fi câștigat o nouă popularitate în perioada de dinaintea realizării Orestiei . Poetul beoțian Pindar și-a prezentat propria versiune în a unsprezecea sa Odă pitică, datată probabil 474 î.Hr. (Clitemnestra comite crima), iar câțiva ani mai târziu incidentul a fost descris, de data aceasta cu Egist fiind ucigașul, ca în Homer, pe o celebră și mult discutată vază ateniană cu figuri roșii, aflată acum în Boston (Muzeul de Arte Frumoase 63.1246).
La începutul piesei Agamemnon , se poate vedea un bărbat aplecat peste balustrada acoperișului skēnē -ului – o clădire special amenajată pentru festivalul de teatru, deoarece o structură permanentă din piatră nu urma să fie construită decât după decenii, poate chiar un secol. În replicile sale de deschidere, actorul se identifică drept străjer în casa regală a fiilor lui Atreu, Agamemnon și fratele său Menelau; acesta este palatul lor din Argos, iar misiunea sa, dată de regina Clitemnestra, este să vegheze în fiecare noapte pentru semnalul unui far care anunță că Troia a fost cucerită și că regele lor Agamemnon se întoarce acasă. A fost o așteptare lungă și obositoare (publicul își amintește din mitul că Troia a căzut abia după un asediu lung și dificil – așa cum vom afla mai târziu în piesă). Va fi bucuros să fie eliberat de această misiune solitară și împovărătoare și sugerează în mod sumbru că lucrurile nu stau așa cum ar trebui să stea în regat. Din fericire, aceasta este chiar noaptea în care munca sa se încheie, căci zărește farul, dansează un mic jig pentru a-și exprima bucuria și ușurarea, își exprimă plăcerea sinceră la gândul de a-și revedea stăpânul după atâta timp și coboară, probabil pe o scară în spatele skēnē-ului , în palat. (Întrucât au fost folosiți doar trei actori vorbitori, acest om va îndeplini mai târziu rolul de Mesager trimis în avans de Agamemnon.)
O caracteristică invariabilă a oricărei piese de teatru grecești până la sfârșitul perioadei clasice a fost Corul. Dramele ulterioare ale lui Eschil foloseau un Cor format din cincisprezece membri, de obicei personaje generice (aici, „bătrâni”, un fel de Consiliu Privat al Regelui din Argos), care intrau în zona cunoscută sub numele de orchestră, „loc de dans” și erau de obicei prezenți pentru restul acțiunii. Contribuția lor la desfășurarea acțiunii varia de la o piesă la alta; ar fi nechibzuit și înșelător să încercăm să reducem funcția lor la o singură frază (cum ar fi - una întâlnită adesea - că rolul Corului era de a „comenta” acțiunea dramei). Punctul important de subliniat este că cântecele lor corale, pe care le interpretau în acompaniamentul aulosului ( o flaut cu două trestii, strămoșul oboiului), erau, de asemenea, coregrafiate elaborat. În cazul lui Eschil, avem dovezi independente și destul de credibile pentru calitatea înaltă a figurilor sale de dans, adesea complexe și inovatoare. După cum se poate observa cu ușurință, contribuția reală a unui cor dramatic grecesc antic la efectul total este acum, în cea mai mare parte, irecuperabilă. Tot ce a mai rămas este conținutul verbal al cântecelor lor; muzica și dansul au dispărut. Dar chiar și la acest nivel atenuat, contribuția acestor bătrâni argivi la piesă este considerabilă.
Ceea ce aflăm din cântecul lor de intrare, parodosul (cel mai lung cântec de acest fel din toate tragediile grecești care au supraviețuit), este că expediția împotriva Troiei a trecut de zece ani și nu ar fi pornit niciodată la drum dacă Agamemnon nu ar fi fost dispus să-și sacrifice propria fiică, Iphigeneia, pentru a potoli mânia zeiței Artemis. În timp ce armata se aduna la Aulis, pe coasta grecească, vizavi de Evia, a avut loc un eveniment de rău augur: o pereche de vulturi, sacri lui Zeus și interpretați de către văzătorul oficial al forțelor grecești, Calchas, ca reprezentându-i pe Agamemnon și pe fratele său, Menelau, au devorat un iepure gestant cu puieții ei. Artemis a interpretat acest lucru ca un prevestire a măcelului tinerilor inocenți care s-ar fi produs invariabil dacă și când grecii ar fi cucerit Troia și, din dragostea și patronajul ei față de toate ființele tinere din lumea naturală, ar fi oprit vânturile. Ca preț pentru schimbarea deciziei sale și pentru a permite marinei grecești să plece la drum, ea a cerut o ofrandă compensatorie, fiica Comandantului. Agamemnon este îngrozit, de fapt, zdrobit, dar rămâne ferm în hotărârea sa de a se conforma cu ceea ce a considerat a fi porunca lui Zeus de a-l pedepsi pe prințul troian Paris pentru că a încălcat legătura sacră dintre oaspete și gazdă atunci când, într-o vizită la Argos, s-a întors la Troia luând cu el pe soția lui Menelau, sora vitregă a Clitemnestrei, Elena. Astfel, Agamemnon, după deliberări chinuite, a decis să-și închidă urechile la strigătele jalnice ale fiicei sale și să ducă la bun sfârșit sacrificiul. (Într-o altă versiune a mitului, Artemis înlocuiește o căprioară în ultimul moment și o transportă pe Ifigenia în Crimeea pentru a-i fi preoteasa într-un cult bizar, barbar, acolo.) Un eveniment de o asemenea enormitate, sugerează Corul, nu poate să nu aibă repercusiuni; dreptatea trebuie și se va face. În timp ce își termină cântecul, regina Clitemnestra iese din palat. Ea a ordonat aprinderea unor focuri de sacrificiu în semn de mulțumire pentru întoarcerea iminentă a soțului ei (realitățile time-lapse-ului real sunt ignorate aici). Pentru a contracara atitudinea disprețuitoare a dirijorului corului – „Poate că totul a fost un vis sau împlinirea unei dorințe...” – ea le oferă o relatare detaliată a traseului complicat pe care îl aranjase pentru ca semnalul-far să-l urmeze în traiectoria sa de la Troia la Argos. Apoi, într-un fel de transă vizionară, descrie, viu și emoționant, strigătele jalnice ale femeilor troiene în timp ce își jelesc soții, fratele, fiii morți și, în contrast, pe învingătorii greci gălăgioși care caută hrană fără discriminare în orice a mai rămas din orașul în ruine.
Urmează un alt cântec coral, de data aceasta o odă „staționară” sau stasimon în care bătrânii remarcă (aparenta) dreptate a distrugerii Troiei, o pedeapsă potrivită pentru încălcarea de către Paris a patului și mesei gazdei sale. Dar înainte ca cântecul lor să se termine, starea de spirit se schimbă: prețul plătit de familiile grecești care au trimis oameni și primesc înapoi urne pline cu cenușa incinerată a celor dragi poate fi prea mare; în plus (acum revin la neîncrederea și suspiciunea lor anterioară că regina ar putea fi prea credulă), cum poate cineva să fie sigur că Troia a căzut cu adevărat? Ezitarea lor este potolită de sosirea unui Vestitor care confirmă mesajul farurilor. El este copleșit de bucuria de a se întoarce în patria sa și de a se reuni cu cetățenii-bătrâni, iar aceștia, la rândul lor, exprimă dorul simțit de necombatanți pentru armata absentă de mult timp. Vestitorul se lansează apoi într-o relatare realistă a neplăcerilor și neplăcerilor unui bivuac lung într-o țară străină: saci de pat îmbibați cu apă, provizii insuficiente, păduchi, înghețuri și valuri de căldură care alternează anual – toate acestea uitate acum în bucuria întoarcerii iminente. Clitemnestra, care fie a fost prezentă pe scenă de la prima sa intrare, fie reapare, îi ordonă Vestitorului să-i ducă un mesaj soțului ei, asigurându-l de bucuria ei pentru întoarcerea lui și de fidelitatea ei față de el în absența sa. Vestitorul, la rândul său, nu poate pleca fără a adăuga un codicil dureros la o narațiune altfel veselă și înălțătoare: majoritatea navelor care se întorceau în orașele lor natale au fost distruse de o furtună provocată de zei ca pedeapsă pentru anumite fapte rele în timpul jefuirii finale a orașului.
Vestitorul iese, iar Corul cântă al doilea lor stasimon . Își amintesc și deplâng frumusețea distructivă a Elenei, a cărei escapadă nebunească cu prințul troian Alexandru a adus atâta suferință atât orașului său, cât și Argosului. Era ca un pui de leu ținut ca animal de companie, care, odată ajuns la maturitate, devine sălbatic și face o masă sângeroasă din casa stăpânului său. Ca și în cazul cântecului precedent, abia și-au terminat cântecul când Agamemnon își face intrarea triumfătoare într-un car, însoțit de o figură feminină. El le mulțumește zeilor atât pentru victoria sa de la Troia, cât și pentru întoarcerea sa în siguranță. Intrarea sa în palat este blocată de Clitemnestra. Ea se adresează mai întâi cetățenilor în general, apoi soțului ei, cu proteste care mânjesc nesinceritate: singurătatea și disperarea au adus-o în mod repetat aproape de sinucidere; fiul lor, Orestes, a trebuit să fie dus într-o locație din nord din cauza posibilelor tulburări civile. Tânjește după dragul ei soț, iar acum el s-a întors; Pe calea sa spre palatul lor sunt împrăștiate tapiserii bogate de purpuriu și nu trebuie decât să coboare din carul său și să intre.
Acesta este momentul crucial al scenei și, de fapt, al întregii piese. Agamemnon știe că nu ar trebui să calce pe tapiserii, dar cedează seducției verbale a soției sale. Nu este oare o acțiune (argumentează ea) pe care potentatul oriental Priam ar face-o? Cu siguranță, casa regală are țesături bogate din abundență și din belșug. Într-un compromis slab, Agamemnon ordonă unui servitor să-și scoată cizmele pentru a minimiza efectele unui act pe care îl simte ca fiind atât ofensator, cât și periculos. Coboară din car și se îndreaptă spre palatul său - și spre moartea sa.
Acțiunea rămasă poate fi rezumată pe scurt. După o altă odă în care Corul își exprimă sentimentele de presimțire anxioasă, este dezvăluită identitatea tovarășei lui Agamemnon. Ea este prințesa troiană Cassandra, fiica lui Priam, pe care Agamemnon a adus-o înapoi ca pradă de război și concubină. Rezistând tuturor eforturilor Clitemnestrei de a o face să coboare din car, ea o face doar după ce Regina a părăsit scena și s-a dus la palat. În izbucniri lirice extrem de emoționante, ea intră într-o transă vizionară și profețește - peste obiecțiile nepăsătoare și izbucnirile anxioase ale conducătorului corului, care nu poate sau nu vrea să înțeleagă semnificația inconfundabilă a cuvintelor ei - crimele iminente atât ale ei, cât și ale stăpânului ei. (Anticipând acțiunea piesei care va urma, ea prezice și întoarcerea lui Orestes pentru a se răzbuna pentru crimele acum inevitabile.) Intră în palat și, în scurt timp, se aud strigătele de moarte ale lui Agamemnon. Cei doisprezece membri ai Corului remarcă pe rând și deplâng neputincioși ceea ce cred – ba mai degrabă, știu – că se întâmplă înăuntru, când ușile palatului se deschid brusc, dezvăluind ucigașa și victimele ei, Agamemnon încă în baia de argint și încurcat în bogatele tapiserii în care soția sa îi prinsese pe el și pe concubina sa de lângă el. Într-o lungă serie de schimburi de replici cu Corul, Clitemnestra își revendică justificarea pentru gravul prejudiciu adus maternității sale prin uciderea fiicei lor, Iphigeneia, de către Agamemnon și își etalează legătura cu vărul lui Agamemnon, Egist, dezvăluind totodată gelozia amară față de Cassandra și alte cuceriri amoroase ale soțului ei. Ea se vede ca întruchiparea alastorului sau a spiritului răzbunător al dinastiei, venit să se răzbune pentru un lanț de crime în familie. Oarecum pe neașteptate, Egist intră și încearcă să-și justifice complicitatea la crimă: se răzbuna pentru oroarea de nedescris provocată tatălui său, Thyestes, de către fratele acestuia din urmă, Atreus, tatăl lui Agamemnon, care la un banchet aparent de reconciliere a servit carnea copiilor lui Thyestes. Conducătorul corului, plin de dezgust și furie, nu poate face mai mult decât să amenințe, iar când amenințările sale sunt pe cale să fie întâmpinate de acțiuni din partea gărzii de corp a lui Egist, Clitemnestra intervine și își exprimă speranțele deșarte pentru un fel de rezoluție care să vindece rănile, atât de mult timp întunecate, cât și recent provocate, care au afectat această familie cu soartă nefericită.
Surse:
Desmond J. Conacher, Orestia lui Eschil (Toronto 1987).
Alan H. Sommerstein, Tragedia eschiliană (Bari 1996).
Suzanne Saïd, „Tragedia eschiliană”, în Justina Gregory (ed.), A Companion to Greek Tragedy (Oxford 2005) 215-32.
John Herington, Eschil [Hermes Books] (New Haven 1986).
AJ Podlecki, Contextul politic al tragediei eschiliene , ediția a 2-a (Londra 1999).
