$$$

 JAPONIA - RESPECT ȘI PREȚUIRE 

FATA DE VÂRSTNICII FAMILIEI

În Japonia bătrânii sunt tratați cu un respect profund, fiind considerați comoara vie a familiei și a societății. 

În Japonia, o țară unde tradițiile se împletesc armonios cu tehnologia modernă, vârstnicii ocupă un loc de profund respect în societate. Cuvântul „respect” nu este doar un ideal frumos, ci o valoare trăită zilnic – atât în familie, cât și în comunitate. Cultura japoneză se bazează pe principiul oyakōkō, care înseamnă “devotament față de părinți”, o virtute transmisă din generație în generație.

În familiile tradiționale japoneze, era un lucru firesc ca bătrânii să trăiască alături de copii și nepoți, într-o casă comună. Ei nu erau considerați o povară, ci o sursă de înțelepciune, echilibru și experiență de viață. Poveștile lor, sfaturile și exemplul personal erau repere pentru cei tineri. Chiar și în zilele noastre, în zonele rurale sau în familiile mai conservatoare, această tradiție continuă: copiii simt o datorie morală profundă de a avea grijă de părinți pe măsură ce îmbătrânesc.

Un moment special dedicat bătrânilor este Keirō no Hi – „Ziua Respectului pentru Vârstnici”, sărbătorită anual în a treia zi de luni din septembrie. În această zi, întreaga țară își îndreaptă atenția asupra celor în vârstă: sunt organizate evenimente, spectacole, vizite în căminele de bătrâni, iar autoritățile locale oferă daruri simbolice seniorilor. Mass-media prezintă povești despre cei mai longevivi cetățeni, iar mulți copii compun scrisori sau desene pentru bunicii lor.

Deși modernizarea și stilul de viață urban au făcut ca din ce în ce mai multe familii să trăiască separat, Japonia a căutat soluții inovatoare care să păstreze spiritul tradiției. S-au dezvoltat forme de locuințe intergeneraționale, centre de zi pentru seniori, precum și rețele de voluntari care vizitează bătrânii singuri. Mai mult, în spiritul grijii și politeții, tinerii sunt învățați de mici să se aplece în fața unui vârstnic, să îi cedeze locul, să vorbească respectuos și să asculte cu răbdare.

În ciuda provocărilor legate de îmbătrânirea populației, Japonia rămâne un exemplu al modului în care tradițiile pot supraviețui și se pot adapta fără a-și pierde esența. Grija față de bătrâni nu este doar un serviciu social, ci o expresie a unei culturi care înțelege că viitorul nu poate exista fără respect față de trecut. 

Această armonie între generații creează o societate în care fiecare individ se simte apreciat și sprijinit. 

Cred că este un model inspirațional, nu-i așa? 😊

$$$

 Prof. Bogdan Cretu - Universitatea Al I. Cuza Iasi / Facultatea de Litere 

- De ce credeți că tinerii citesc tot mai puține cărți? 

- Pentru că au de ales, iar asta nu este un lucru rău. E foarte bine să ajungi la cărți pentru că vrei tu și pentru că asta îți place, nu pentru că cineva îți impune și nu pentru că nu există foarte multe posibilități. Eu am, cumva, un picior și în lumea cealaltă, cea de dinainte de dec. ´89. Eu și generația mea citeam nu pentru că nu aveam de ales, ci pentru că ăsta era firescul acelei lumi. Eu nu cred în ideea că tinerii nu citesc; eu cred că se citește mai puțin decît se citea acum 30 de ani. Avem o piață editorială mult mai mică decît toate țările de lîngă noi. Cititul nu e un reflex sau un instinct. Un copil care crește într-o casă în care nu există cărți, evident că nu va avea bucuria întîlnirii cu cărțile. Nici manualele școlare nu recomandă lectura. Poți foarte bine să iei note foarte bune la toate examenele fără să fi citit mai mult de cinci cărți. De citit, se citește și o să se citească în continuare, dar nu se va mai citi deocamdată în masă.

$$$

 IMPERIUL SELEUCID

Imperiul Seleucid (312-63 î.Hr.) a fost vasta entitate politică înființată de Seleuc I Nicator („Victor” sau „Neînvins”, 358-281 î.Hr., 305-281 î.Hr.), unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare care a revendicat o parte din imperiul său după moartea lui Alexandru în 323 î.Hr.

Când Alexandru a murit, nu a lăsat niciun succesor sigur în regatul său, ci, se spune, a susținut că acesta ar trebui să fie moștenit de „cel mai puternic”. Acest lucru a dus la conflictul dintre generalii săi de rang înalt, cunoscut sub numele de Războaiele Diadohilor („succesori”), care aveau să împartă vastul teritoriu al lui Alexandru între cinci dintre ei: Casandru , Ptolemeu I Soter, Lisimah , Antigon și Seleuc.

Dintre cei patru, Seleuc a fost probabil cel mai de succes prin faptul că a realizat ceea ce Alexandru își propusese: crearea unui imperiu multinațional care să îmbine armonios culturile orientale și occidentale. Imperiul Seleucid, la început, a fost marcat de toleranță religioasă și culturală, birocrație eficientă, comerț profitabil și expansiune prin campanii militare, creând un tărâm care se întindea de la Marea Mediterană până la Valea Indusului .

Ca și în cazul Romei , însă, vasta întindere a imperiului și dorința de autonomie a multor regiuni diferite au devenit în cele din urmă prea mari pentru a fi controlate de guvernul central, iar Imperiul Seleucid a început să se fractureze. La problemele sale s-a adăugat ascensiunea Romei ca superputere mediteraneană, care nu putea tolera o alta, și, mai semnificativ, pierderea viziunii inițiale a lui Seleuc I de către succesorii săi. Imperiul Seleucid a început să se prăbușească după 100 î.Hr. și a fost în cele din urmă răsturnat de Roma prin eforturile generalului său Pompei cel Mare (106-48 î.Hr.) în 63 î.Hr.

Fundație și extindere

Alexandru cel Mare (l. 356-323 î.Hr.) cucerise Imperiul Persan Achemenid până în anul 330 î.Hr. și, după moartea sa, generalii săi au rămas cu un regat imens, care cuprindea Grecia , Mesopotamia , Anatolia , Egiptul , Levantul și Asia Centrală. După o luptă pentru putere, l-au împărțit între ei, Casander luând Grecia, Ptolemeu I Soter Egiptul, Lisimah Tracia și Anatolia, Antigonus - care deținuse Anatolia - murind în bătălia de la Ipsos în 301 î.Hr., iar Seleucus, revendicând Babilonul , luând Mesopotamia și Asia Centrală.

Alexandru își extinsese influența până în India , înființând orașe și lăsând satrapi (guvernatori) să administreze. În jurul anului 305 î.Hr., regele Chandragupta Maurya a recuperat o serie de aceste regiuni, iar Seleucus a lansat războiul seleucid-mauryan (305-303 î.Hr.), care a dus la un tratat prin care Seleucus a renunțat la regiunile disputate în schimbul unor acorduri comerciale și al respectării granițelor sale.

Seleuc părea să fie peste tot în același timp, luând orice regiune putea de la foștii săi camarazi de arme, în special de la Antigonus, până la înfrângerea acestuia din urmă la Ipsos în 301 î.Hr. (o victorie rezultată în mare măsură din utilizarea de către Seleuc a elefanților de război pe care îi primise de la Chandragupta prin tratat). Până în 300 î.Hr., Seleuc controla Mesopotamia (inclusiv Siria ) , Cappadocia și Armenia . A fondat o capitală, orașul Antiohia , pe râul Orontes - care avea să administra partea de vest a regatului său - și orașul Seleucia, pe râul Tigru, pentru a controla regiunile estice. Seleuc a domnit din Antiohia și l-a numit pe fiul său, Antioh I Soter (co-domnie 291-281 î.Hr., r. 281-261 î.Hr.), co-domnind din Seleucia.

În jurul anului 282 î.Hr., Seleuc a primit doi oaspeți din Anatolia – Ptolemeu Ceraunos (d. 279 î.Hr.) și sora sa, Lysandra – care i-au cerut ajutorul. Amândoi făceau parte din curtea regală a lui Lisimah și susțineau că acesta și-a ucis pe nedrept propriul fiu, Agatocle, sub acuzații inventate de trădare și, în calitate de monarh, Seleuc ar trebui să răzbune moartea prințului. Deși aceasta nu era treaba lui Seleuc, cei care se supuneau erau copiii lui Ptolemeu al II-lea , fiul fostului său camarad Ptolemeu I Soter, care îl adăpostise pe Seleuc în Egipt în primii ani ai Războaielor Diadohilor; acest lucru i-a dat lui Seleuc scuza de care avea nevoie pentru a le lua partea, a-l pedepsi pe Lisimah și a adăuga Anatolia la imperiul său.

Seleuc a mărșăluit asupra Anatoliei, luând-o de la Lisimah și ucigându-l. Seleuc era acum ultimul diadoh rămas și, după ce și-a consolidat controlul asupra Anatoliei, s-a pregătit pentru o invazie a Greciei. În 281 î.Hr., în timp ce se afla în mijlocul acestor pregătiri, a fost asasinat de Ptolemeu Ceraunos, care a revendicat apoi Anatolia ca fiind a sa înainte de a fugi în Grecia și a se proclama rege al Macedoniei . Domnia sa a fost însă de scurtă durată, fiind ucis în luptă în 279 î.Hr.

Dezvoltare și Guvernare

Antioh I Soter a devenit acum împărat și a continuat politicile tatălui său de încurajare a unui imperiu omogen care să îmbine valorile culturale elenistice cu cele ale Orientului Apropiat. Savantul Cormac O'Brien descrie politica seleucidă:

„A domni ca greci într-o mare imensă de non-greci ar fi fost o prostie, dacă nu chiar imposibilă, așa că seleucizii au devenit ambele. Având propria lor administrație ca formă doar cea mai nouă dintr-o serie de straturi etnice care se întindeau pe secole, Seleucus și succesorii săi au fost fericiți să îmbrățișeze cultele, zeii și practicile venerabilelor state care au venit înaintea lor... Acesta a fost spiritul elenismului - fuziunea dintre Occident și Orient care a creat o nouă eră dinamică. Iar întreprinderea seleucidă a fost cea mai clară manifestare a sa”.

Imperiul Persan Ahemenid funcționase la fel de bine printr-o politică de guvernare centralizată cu administrație descentralizată. Regele (împăratul) era puterea supremă, dar se sfătuia cu consilierii săi, care transmiteau decretele secretarilor, care apoi le transmiteau guvernatorilor regionali (satapii). Fiecare satrapie era administrată de un guvernator care avea autoritate doar asupra chestiunilor birocratico-administrative, în timp ce un alt oficial - un general de încredere - supraveghea chestiunile militare/polițienești. Această împărțire a responsabilităților în fiecare satrapie reducea șansa ca un guvernator regional să acumuleze suficientă putere de la o armată loială pentru a încerca o lovitură de stat. Guvernatorul unei regiuni nu avea putere militară, iar generalul nu avea fonduri pentru a mitui o armată să sprijine o acaparare a puterii.

Alexandru menținuse această formă de guvernare, iar Seleuc a continuat-o. Chiar și așa, după moartea sa, regiuni precum Armenia și Cappadocia au văzut o șansă de a se desprinde de imperiu și s-au revoltat. În același timp, Ptolemeu al II-lea al Egiptului a revendicat Siria și bogatele sale rute comerciale și a declarat război lui Antioh I Soter, iar în jurul anului 278 î.Hr., regele Nicomedes al Bitiniei (domnie 278-255 î.Hr.) i-a invitat pe celți în Anatolia pentru a-l ajuta să-și înlăture fratele și, ulterior, aceștia au jefuit orașe și au distrugut câmpurile și recoltele oricui nu putea – sau nu voia – să le plătească bani pentru protecție.

Antioh I Soter i-a învins pe celți în așa-numita Bătălie a Elefanților (cca. 275 î.Hr.), în care și-a eliberat contingentul considerabil de elefanți de război asupra inamicului său, punându-l pe fugă. Celții au căutat rapid pacea și au fost angajați ca mercenari împotriva lui Ptolemeu al II-lea și a statelor rebele. Antioh a urmat exemplul tatălui său, ridicându-l pe fiul său, Antioh al II-lea Theos (domnie 261-246 î.Hr.), la conducerea comunității, în timp ce lucrau pentru a menține imperiul unit - și au reușit până aproape de sfârșitul domniei lui Antioh al II-lea Theos.

Arsaces din tribul Parni din Parthia s-a revoltat și s-a desprins de imperiu în 247 î.Hr., proclamându-se Arsaces I al Parthiei (domnie 247-217 î.Hr.) și stabilind statul central a ceea ce avea să devină mai târziu Imperiul Part . În 245 î.Hr., guvernatorul regional Diodot din Bactria (d. 239 î.Hr.) a făcut secesiunea, creând Regatul Greco-Bactrian la granița estică îndepărtată. Succesorii lui Antiochus II Theos, Seleucus II Callinicus (domnie 246-225 î.Hr.) și Seleucus III Ceraunus (domnie 225-223 î.Hr.) nu au putut face nimic pentru a readuce statele separatiste sub controlul lor și, în același timp, se luptau cu o economie în declin și cu puterea crescândă a celților - anterior oarecum sub control seleucid - care se stabiliseră în regiunea anatoliană Galatia .

Antioh al III-lea cel Mare

Imperiul Seleucid se luptase cu dificultăți încă de la moartea lui Seleucos, dar o altă putere era în ascensiune rapidă. În timp ce seleucizii erau stăpâni în bătăliile terestre și în comerț, orașul nord-african Cartagina stăpânea mările atât comercial, cât și militar. În 264 î.Hr., Cartagina a intrat în conflict cu micul oraș-stat Roma din cauza unei dispute între două regate din Sicilia , fiecare având un interes personal. Acest conflict a izbucnit în Primul Război Punic (264-241 î.Hr.), care s-a încheiat cu Roma ca nouă superputere, iar Cartagina, învinsă, obligată să plătească o despăgubire de război uriașă.

Oricare ar fi fost evenimentul cu Roma și Cartagina, însă, nu i-a interesat prea mult pe conducătorii seleucizi în comparație cu luptele lor de a menține imperiul intact. Chiar și cu toate măsurile de siguranță împotriva revoltei și cu politicile indulgente privind valorile culturale și religioase ale popoarelor, seleucizii tot nu au putut controla dorința oamenilor de libertate de a-și hotărî propria soartă.

Declinul seleucizilor a fost oprit, apoi inversat, de fiul lui Seleucos al II-lea Callinicus, Antiochus al III-lea (domnit între 223 și 187 î.Hr., cunoscut sub numele de Cel Mare), care și-a condus personal trupele în tot imperiul, învingând state emergente și întorcându-le la tron. Timp de peste douăzeci de ani (cca. 219-199 î.Hr.), Antiochus al III-lea a purtat campanii din Levant până în India, supunând Bactria și Asia Mică (o campanie care a inclus asediul Sardesului , 215-213), încheind pacea cu Partia și cucerind Iudeea și Siria de la Egipt.

În timp ce Antioh al III-lea își restaura imperiul la gloria de odinioară, Roma a intrat din nou în război cu Cartagina în cel de-al Doilea Război Punic (218-202 î.Hr.). Hannibal Barca (l. 247-183 î.Hr.), un dușman jurat al Romei și cel mai mare general al Cartaginei, a încălcat pacea mărșăluind asupra orașului roman Saguntum din Spania în 218 î.Hr. și apoi și-a condus armata peste Alpi pentru a invada Italia . În cele din urmă, a fost învins doar prin iscusința generalului roman Scipio Africanus în bătălia de la Zama în 202 î.Hr.

Hannibal fusese ajutat de Filip al V-lea al Macedoniei (domnit între 221 și 179 î.Hr.), care, în jurul anului 205 î.Hr., s-a aliat cu Antioh al III-lea pentru a învinge Egiptul. Deși alianța a funcționat destul de bine împotriva prezenței egiptene în Levant și Iudeea, Antioh al III-lea a fost descurajat de romani să invadeze Egiptul, care era un prieten al Romei și principala sa sursă de cereale. După ce Roma a învins Cartagina, l-a pedepsit pe Filip al V-lea, acuzându-l că i-a ajutat pe inamicul lor și, mai mult, că a exercitat tirania asupra grecilor. Susținând că eliberează orașele-stat grecești , au invadat Grecia și l-au învins pe Filip al V-lea în bătălia de la Cynoscephalae în 197 î.Hr.

Antioh al III-lea bănuia că va fi următorul pe lista Romei și a decis să atace primul. Fusese încurajat în acest sens de Hannibal care, după Zama, sosise la curtea sa și devenise unul dintre cei mai importanți consilieri ai săi până când Roma i-a cerut capitularea, iar acesta s-a sinucis. Antioh al III-lea, chiar și fără îndrumarea lui Hannibal, credea că poate învinge Roma. A traversat Hellespontul și i-a întâlnit pe romani în bătălia de la Termopile în 191 î.Hr. și apoi de la Magnesia în 190 î.Hr. A fost învins în ambele bătălii, suferind pierderi mari, și s-a întors acasă fără altă opțiune decât să accepte termenii oferiți de Roma. Conform Tratatului de la Apamea din 188 î.Hr., a fost forțat să se retragă din Anatolia, să-și reducă teritoriile până la granița Munților Taurus (pierzând astfel toate regiunile din nord și vest), să plătească o mare despăgubire de război și să fie de acord să nu mai poarte niciodată război în Europa . Tratatul prevedea, de asemenea, trimiterea anuală de ostatici de la curtea seleucidă la Roma, o politică care avea să-i influențeze pe monarhii seleucizi de mai târziu. Antioh al III-lea a murit în timpul unei campanii în est la scurt timp după aceasta, ucis în timp ce jefuia un templu din Luristan în 187 î.Hr., ca parte a eforturilor sale de a strânge bani pentru a plăti despăgubirea.

Antioh al IV-lea Epifan și Macabeii

Fiul și succesorul lui Antioh al III-lea, Seleuc al IV-lea Filopator (domnit între 187 și 175 î.Hr.), a continuat eforturile de a achita datoria de război în măsura în care aceasta a devenit principala sa preocupare. A fost asasinat în 175 î.Hr., iar domnia a trecut la celălalt fiu al lui Antioh al III-lea, Antioh al IV-lea Epifan (domnit între 175 și 164 î.Hr.). Antioh al IV-lea fusese trimis la Roma ca ostatic în urma Tratatului de la Apamea și cunoștea direct politicile și practicile romane.

El a atacat Egiptul, cucerind cea mai mare parte a țării, ca răspuns la agresiunea Egiptului în Siria, dar i-a permis regelui Ptolemeu al VI-lea să rămână la putere ca marionetă a sa. Astfel, ordinea socială a fost menținută, grâul a continuat să curgă spre Roma fără întrerupere și, așa cum spera Antioh, romanii nu au intervenit. Ptolemeu al VI-lea, însă, și-a unit forțele cu fratele său, Ptolemeu al VII-lea, într-un efort de a înlătura stăpânirea seleucidă, determinându-l pe Antioh al IV-lea să se întoarcă pentru o a doua campanie.

A fost oprit de un ambasador în vârstă din Roma, Gaius Popillius Laenas, care, potrivit lui Polybius (29.27), i-a spus că senatul roman dorea ca el să se retragă. Laenas a refuzat să-l salute pe Antioh al IV-lea în vreun fel demn de un monarh și, în schimb, a desenat un cerc în jurul lui în pământ cu un băț, spunându-i că are nevoie de un răspuns către senat înainte ca Antioh al IV-lea să părăsească cercul și, dacă acel răspuns nu era în conformitate cu dorințele Romei, va fi considerat dușmanul Romei. Antioh al IV-lea știa ce ar însemna războiul cu Roma și a fost de acord să se retragă, lăsând Egiptul în pace.

În aceeași perioadă (cca. 168 î.Hr.), în provincia seleucidă Iudeea se desfășura un conflict mocnit între evreii conservatori care căutau să-și păstreze moștenirea religioasă și culturală și evreii elenizați care adoptaseră manierele și obiceiurile seleucide. Această tensiune a atins în cele din urmă punctul culminant într-o dispută privind funcția de mare preot al templului din Ierusalim . Marele preot provenea în mod tradițional din familia Oniazilor, iar în cca. 175 î.Hr., unul dintre membrii săi, Iosua, l-a plătit pe Antioh al IV-lea să-l promoveze în funcție și să-l detroneze pe fratele său, Onias al III-lea, preotul de drept. Antioh al IV-lea a fost de acord, Iosua i-a elenizat apoi numele în Iason și a încurajat obiceiurile grecești în oraș și în jurul templului, construind în special o sală de sport - unde oamenii făceau exerciții nud, ceea ce era considerat rușinos pentru evrei - în incinta sfântă.

Antioh al III-lea continuase respectul lui Seleuh I pentru obiceiurile religioase ale tuturor oamenilor din imperiu, dar Antioh al IV-lea nu avea o astfel de considerație. Când Iason a trimis un mesager, Menelau , la Antioh al IV-lea cu o sumă de bani, Menelau i-a oferit regelui mai mult pentru a-l detrona pe Iason și a-l alege ca Mare Preot, iar Antioh al IV-lea a fost de acord cu ușurință. Menelau a preluat controlul templului, dar Iason a ridicat un grup armat de susținători și a atacat. Antioh al IV-lea, necunoscut niciodată pentru răbdarea sau considerația sa, a susținut apoi că templul ar trebui să-i fie dedicat și a decretat că se vor face sacrificii acolo în onoarea sa.

Această acțiune a declanșat Revolta Macabeilor (cca. 168/167 - cca. 160 î.Hr.), condusă de Iuda Macabeul, pentru a restaura iudaismul și a rededica templul, eveniment comemorat în prezent prin sărbătoarea Hanuca. Antioh al IV-lea nu a reușit să restabilească ordinea după ce a provocat haosul, murind în 163 î.Hr. și lăsând problemele ascensiunii dinastiei Hasmoneene în Iudeea și ale imperiului în continuă scădere succesorilor săi.

Declin și cădere

Monarhia seleucidă de după Antioh al III-lea părea să fi uitat sau să fi ignorat în mod intenționat viziunea lui Seleuh I, concentrându-se pe propria auto-mărire în detrimentul poporului. Între 163 și 145 î.Hr. au domnit trei regi, toți fiind mai preocupați de apărarea poziției lor decât de guvernarea propriu-zisă. În timp ce monarhia se lupta sau intriga în mod deschis unii împotriva altora, pirateria a devenit o opțiune viabilă pentru mulți care încercau să-și câștige existența în Cilicia , dând naștere piraților cilicieni, o coaliție formată din multe naționalități diferite, care acum atacau în mod curent navele și porturile din Marea Mediterană.

Pirații cilicieni au fost încurajați și protejați de Diodot Trifon (domnie 140-138 î.Hr.), care preluase puterea de la Antioh al VI-lea Dionysius (145-140 î.Hr.), care făcuse același lucru, deoarece pirații se ocupau de comerțul cu sclavi, iar seleucizii aveau nevoie de sclavi la fel de mult ca orice altă putere a epocii. Haosul monarhiei din această perioadă este exemplificat de figura Cleopatrei Thea (164-121 î.Hr.), care a fost pe jumătate pion, pe jumătate jucător în intrigile de curte a cinci conducători diferiți. Cleopatra a fost mai întâi soția lui Alexandru Balas (domnie 150-145 î.Hr.) înainte ca tatăl ei, Ptolemeu al VI-lea, să invadeze Siria, să-l ucidă pe Alexandru și apoi să o căsătorească cu Demetrius al II-lea Nicator (domnie 145-138, 129-126 î.Hr.), care a fost capturat și ținut în mâinile parților până în 129 î.Hr.

În timp ce se afla în captivitate, fratele său, Antioh al VII-lea Sidetes (domnie 138-129 î.Hr.), s-a căsătorit cu Cleopatra pentru a obține tronul. Parții l-au eliberat pe Demetrius pentru a încuraja o dispută dinastică, dar Antioh al VII-lea Sidetes a fost ucis de ei în luptă în același timp. Demetrius a recâștigat puterea timp de trei ani înainte de a eșua într-o campanie împotriva Egiptului și a fost trădat de Cleopatra Thea și ucis. Când fiul său, Seleuh al V-lea Philometor (domnie 126-125 î.Hr.) a venit la putere, ea l-a ucis și l-a instalat rege pe fiul ei, Antioh al VIII-lea Grypos (domnie 125-96 î.Hr.). Ea a încercat să-l omoare când acesta nu s-a supus voinței ei, dar el a forțat-o să bea cupa otrăvită pe care i-o oferea.

În această perioadă, nu mai exista niciun Imperiu Seleucid care să semene nici pe departe cu viziunea lui Seleuc I, ci doar un mic regat în Siria, care a continuat să folosească acest titlu. Roma s-a implicat mai mult în regiunea înconjurătoare în timpul Războaielor Mitridatice (89-63 î.Hr.) împotriva regelui Mitridates al VI-lea al Pontului (domnie 120-63 î.Hr.) și a ginerelui lui Mitridates al VI-lea , Tigranes cel Mare al Armeniei (domnie 95-56 î.Hr.), observând că niciunei părți nu părea să-i pese ce se întâmplă cu regatul sirian, l-a invadat și l-a adăugat la al său. Controlul său a fost însă de scurtă durată și, de îndată ce generalul Pompei l-a învins pe Mitridates, și-a îndreptat atenția către Siria și Anatolia, transformându-le pe ambele în provincii romane și punând capăt monarhiei seleucide cam în aceeași perioadă în care i-a distrus pe pirații cilicieni.

Ultimul rege al seleucizilor a fost Filip al II-lea Filoromaeus (domnit în 65-63 î.Hr.), despre care se știu puține lucruri în afară de o încercare fără speranță de a-și menține poziția, care exemplifică monarhia seleucidă în ansamblu după Antioh al III-lea. Odată ce marea viziune a lui Seleuc I despre un vast imperiu multicultural care trăia în pace a fost pierdută - începând cu domnia lui Antioh al IV-lea Epifan - restul isto

$$$

 IOANA POSTELNICU (1910-2004)

Făcând parte ca multe alte autoare ale perioadei interbelice din cercul „Sburătorului”, Ioana Postelnicu și-a decupat pe parcursul carierei sale o prezență literară remarcată și apreciată. Primește Premiul Academiei Române de două ori: în 1943 pentru romanul „Beznă” și în 1979 pentru „Întoarcerea Vlașinilor”.

Seria „Vlașinilor” a reprezentat pentru autoare o investigare detaliată a rădăcinilor sale de familie în universul satului transilvănean din Mărginimea Sibiului. „Plecarea Vlașinilor” și „Întoarcerea Vlașinilor” vor fi ecranizate în anii 1980 în două filme regizate de Mircea Drăgan.

În 2000 primește distințiile Ordinul național „Serviciul credincios” în grad de Cavaler și Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Comandor.

„În a doua parte a anilor ’40 se afirmă în jurnalistică – din 1944 până în 1950 realizează pagina a doua a ziarului Națiunea – iar în perioada 1947-1949 deține funcția de Inspector al Teatrelor. „Din anul 1950 am scris romane sociale, piese de teatru, nuvele și am abordat literatura pentru copii și adolescenți, domeniu atât de delicat, interesant și dificil. Apoi a venit perioada de aur. Numesc astfel cei patru ani în care am scris (…) „Plecarea Vlașinilor”. Autoarea este cunoscută și prețuită azi cu precădere prin cărțile publicate după Război, mai cu seamă prin ciclul Vlașinilor, decât prin cele două romane interbelice – reeditate târziu (și o singură dată), în anii ’70.” (Burța-Cernat, 2011, pag. 307)

„După ce absolvă studiile secundare la Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sibiu, Eugenia Banu/Ioana Postelnicu se înscrie la Facultatea de Litere din Cluj (1928). Nu din proprie inițiativă, ci la îndemnul tatălui care, nemaisperând că îi va putea oferi, în vremuri de criză economică, o dotă substanțială, dorește să-i asigure măcar o profesie.” (Burța-Cernat, 2011, 284)

„În distinsa doamnă frivolă care atrage privirile admirative ale frecventatorilor cenaclului lovinescian stă ascunsă „fata cuminte” care a învățat trei ani la Mânăstirea Ursulinelor, care nu a mers niciodată la Operă până la optsprezece ani și nu a ieșit niciodată la plimbare altfel decât însoțită de mama sau de fratele ei mai mare până la vârsta căsătoriei.” (Burța-Cernat, 2011, 283)

În 1930 se căsătorește cu inginerul Felix Pop și se mută la București.

„Eu scriu ușor, vorbele, metaforele țâșnesc ca dintr-un izvor.” Ioana Postelnicu

„Bogdana” (1939)

Personajul principal, Bogdana este o femeie căsătorită care își petrece majoritatea timpului în casă, într-un spațiu închis, într-o mare tăcere și singurătate. „Bogdana” este în sine un roman cu un singur personaj. Printr-un hazard, Bogdana formează la întâmplare un număr de telefon iar la celălalt capăt al receptorului găsește un bărbat necunoscut cu care începe o stranie „idilă telefonică”. Pe fondul acestei taine amoroase, Bogdana își derulează o serie de amintiri din copilărie și adolescență și meditează la mariajul său nefericit. Structurat astfel, textul ne invită să intrăm în viața unei femei care își confesează universul interior.

„Sufrageria era o sală de așteptare într-o gară, în care Bogdana trăise ani, atâția ani, în timp ce toți treceau, n-o vedeau, nu se sinchiseau de ea.” (Ioana Postelnicu – „Bogdana”)

„Asculta picăturile rotunde care izbeau acoperișul și vântul care vuia pe lângă ziduri. Era atât de izolată de lume. În încăperile pustii ale apartamentului, se simțea ca o navă eșuată undeva și părăsită de întreg echipajul. În asemnea zile dorea un pâlpâit de flacără… Să îngenucheze în fața unui jăratec aprins, iar boarea lui fierbinte să-i mângâie obrajii.” (Ioana Postelnicu, „Bogdana”)

„Simțise golul într-însa dintotdeauna. Fără îndoială de când venise pe lume. O însoțea pretutindeni. Nu-și putea imagina că ar putea trăi fără senzația de pustiu ce o stăpânea. Își simțea trupul ca un trunchi găunos, ca o peșteră mare, goală și întunecoasă în care se întâlneau toate vânturile. Întinsă pe pat, cu zvâcnetele lăsate în ființa ei de convorbirea cu Val Amaru, încercă să se aplece spre trecut, readucându-și în conștiință întâmplări mici, dar cu semnificații grele, puncte de goblen în tapiseria vieții sale. Descoperise prezența golului din ea într-o zi pe neașteptate, ca o lumină ascunsă, de peste care ai tras brusc perdeaua ce o acoperea. Încerca să-și reamintească limpede clipa aceea. Când a fost oare?” (Ioana Postelnicu, „Bogdana”)

„Seva din adâncuri” (1985)

O carte de memorii densă, „Seva din Adâncuri” are o structură de povestire în ramă, sărind astfel între diferite planuri, epoci și amintiri. O călătorie în Canada declanșează aducerile aminte ale scriitoarei care ne poartă prin experiențele vieții sale personale și literare.

„A existat în viața mea o perioadă de aur. (…) Dacă aș încerca să înlătur foița scânteietoare care acoperă acele zile, aș da de privațiuni, de lipsuri materiale. Aș da peste o povarnică și continuă preocupare pentru ziua de mâine, împletită cu o muncă de Sisif. Pe vremea aceea, elaborarea unei cărți era la fel ca zidirea unei case pe care, ajunsă la acoperiș, erai obligat să o dărâmi și să o începi de la capăt, fără să știi dacă, sfârșind-o, cel care ți-a comandat-o, o va accepta.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)

„…și jocul meu de tânără căsătorită, venită din orașul meu provincial în capitala țării, cu statut de doamnă. La acea vreme, trecerea de la domnișoară la starea de doamnă era un salt într-un alt regn: era o ieșire dintr-un sistem, dintr-un statut, dintr-o constrângere și supunere, care însemna viața în casa părintească, cu toate rigorile ei. Până azi supusă, ascultătoare, plină de imaginație și presupuneri, doldora de înfiorări și neînțelegeri, visătoare, studioasă și avidă… și mâine, prin pășirea în căsnicie, toate altfel.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)

„M-am trezit cu o fetiță lângă mine, un copil zămislit de ființa mea, ieșit din trupul meu, pe care urma să-l cresc, fără a ști, fără a cunoaște, fără a fi fost îndrumată în vreun fel, măcar atât cât am fost îndrumată spre a putea rezolva o problemă la algebră sau a face o prăjitură.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)

„Trebuie să fii receptiv față de toate fenomenele vieții, față de tot ce-ți aduce în cale trăirea pe pământul acesta. Moartea începe odată cu blazarea. O moarte ce poate apărea la orice vârstă, la orice ceas, fără a ține seama de numărul anilor ce-i porți în spinare.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)

„-Hai spune al treilea „ideal”.

-Să fiu „întreținuta” soțului meu.

De data asta hohotele au scuturat zidurile…Dorințele mele, idealurile mele depășeau orice închipuire. La ora aceea lucrau doi și nu se ajungea, dar să lucreze unul pentru doi, era prea de tot… Cum îmi puteau trece prin cap asemenea idei năstrușnice? Și iată, cel puțin două dintre cele trei idealuri s-auîmplinit. Taiorul de gabardină s-a tocit demult. Altele i-au luat locul. La Paris am fost, și acum iată-mă în drum spre Canada…iar viața îmi este asigurată, prin munca mea.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)

„Ca și alte autoare interbelice, mai mult sau mai puțin cunoscute/citite azi, Ioana Postelnicu a trebuit să devină, după instaurarea Puterii Populare, un spirit adaptabil. După decesul lui E. Lovinescu, încearcă să întrețină, vreme de câțiva ani, memoria Maestrului, găzduind în propriul salon ședințele unui cenaclu literar care continuă să se numească „Sburătorul”. Sugerându-i-se însă că ar fi bine să pună capăt acestor întâlniri, sfârșește prin a se conforma. Ajunsă la o vârstă matură, emancipată și de sub tutela familiei și de sub dominația simbolică exercitată de Lovinescu, Ioana Postelnicu pășește, în fine, sigură pe sine în lumea literară, emanciparea sa coincizând, pur întâmplător, cu intrarea într-o nouă zodie a istoriei.” (Burța-Cernat, 2011, pag. 307)

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ION ANTONESCU ȘI MARIA NICULESCU

Al treilea maresal al Romaniei, cum mai era denumit, s-a nascut la 2 iunie 1882, la Pitesti, intr-o familie de militari. Dupa terminarea liceului s-a inscris la scoala Fiilor de Militari din Craiova, unde a fost sef de promotie, distinctie trecuta pe placa memoriala amplasata la acea scoala. A urmat apoi cursurile scolii de Infanterie si Cavalerie de la Bucu­resti. Intre 1904 si 1906 si-a perfectat studiile la scoala de Cavalerie din Targoviste, pentru ca in final, in 1911, sa fie un absolvent stralucit al scolii Superioare de Razboi din Bucuresti. Parcurge toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent, in 1904, pana la cea de maresal, in 1941.

Al treilea maresal al Romaniei, cum mai era denumit, s-a nascut la 2 iunie 1882, la Pitesti, intr-o familie de militari. Dupa terminarea liceului s-a inscris la scoala Fiilor de Militari din Craiova, unde a fost sef de promotie, distinctie trecuta pe placa memoriala amplasata la acea scoala. A urmat apoi cursurile scolii de Infanterie si Cavalerie de la Bucu­resti. Intre 1904 si 1906 si-a perfectat studiile la scoala de Cavalerie din Targoviste, pentru ca in final, in 1911, sa fie un absolvent stralucit al scolii Superioare de Razboi din Bucuresti. Parcurge toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent, in 1904, pana la cea de maresal, in 1941.

A fost numit in Marele Stat Major, avand diverse functii de conducere, atasat militar la Paris, in 1922, apoi la Londra si Bruxelles, intre 1923 si 1926. A fost comandantul scolii Speciale de Cavalerie Targoviste, al scolii Superioare de Razboi Bucuresti, sef al Marelui Stat Major, comandantul Diviziei 3 infanterie, al Corpului 3 Armata si, in final, comandantul grupului de armate romano-germane, pana in momentul arestarii.

A fost ministru al Apararii, al Afacerilor Straine, presedinte al Consiliului de Ministri si sef al statului intre 5 septembrie 1940 si 23 august 1944. Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea in favoarea fiului sau Mihai I, devine conducator al statului, asociindu-se la guvernare pentru cateva luni cu organizatia Garda de Fier.

In 1919, a fost decorat de regele Ferdinand cu Ordinul Militar Mihai Viteazul, pentru reusita operatiunilor militare din Tran­silvania. La 21 august 1941, a fost decorat de regele Mihai cu acelasi ordin militar pentru contributia personala la victoria trupelor ro­mane in Basarabia, Bucovina si Transnistria.

La 23 august 1944, a fost arestat. La 31 august a fost dus la Moscova de generalul Tevcencov si tinut doi ani in U.R.S.S. la temuta inchisoare Liublianka, unde a fost anchetat. In aprilie 1946, adus la Bucuresti cu un vagon de clasa a treia, a fost judecat si condamnat la moarte. Executia a avut loc in Valea Piersicilor de langa inchisoarea Jilava, la 1 iunie 1946, ora 18. Avea 64 de ani. A cerut sa fie impuscat de soldati ai armatei, nu de gardienii inchisorii. Vazand ca i-a fost refuzata si ultima dorinta, a replicat: „Canaliile, canaliile”.

Dupa ce in vara anului 1940 tara fusese ciopartita de vecini, Ion Antonescu a fost solutia de urgenta la care s-a apelat pentru a conduce guvernul cu o mana de fier. Predecesorii sai oferisera pe tava 99.926 km. patrati si se debarasasera prea usor de 6.829.547 de locuitori nefericiti. Basarabia si Bucovina de Nord au fost ocupate de U.R.S.S., Ardealul de Nord ocupat de Ungaria si sudul Dobrogei de Bulgaria. O tara milenara, ciuntita de rapacitatea vecinilor, cu largul concurs al galantoniei conducatorilor sai.

Incercarea lui de a recupera prin tratative teritoriile pierdute si populatia aflata in deriva s-a soldat cu un esec total. Multi l-au considerat criminal pentru intentia de a recapata, cu arma in mana acele provincii si pentru deportarile in Transnistria. Sunt relevante ultimele randuri scrise sotiei sale inainte de a fi executat: „imprejurarile si oamenii nu au ingaduit sa facem binele pe care l-am dorit cu atata pasiune tarii noastre. Suprema vointa a decis altfel, am fost un invins, au fost si altii…multi altii. Eu n-am fost un om politic, n-am fost in vechime in cadrul nici unui sistem politic. Am fost omul tarii pe care am considerat-o totdeauna deasupra monarhiei si a partidelor politice. Am fost chemat de regele Carol sa mi se incredinteze o inal­ta functie in stat, ocazie cu care i-am spus ca nu se poate forma o armata sanatoasa intr-un stat bolnav. Trebuie statul sa-l vindecati”.

Maresalul demonstra ca a fost sabotat. S-a aflat inconjurat de intrigi si prefacatoriile ce misunau din belsug in mediul societatii de atunci.

La 17 mai 1946, in ziua cand i s-a adus la cunostiinta condamnarea la moarte, maresalul Ion Antonescu i-a scris sotiei pe numele de alint: „Scumpa mea Rica, Am stat cu fruntea sus si fara teama in fata Justitiei, dupa cum stau in fata judecatii supreme. Asa sa stai si tu. Sunt pregatit sa mor. Dupa cum am fost pregatit sa sufar. Nu regret si nu regreta nimic. Ultima mea dorinta este sa traiesti. Retrage-te intr-o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine pe care azi nu ti-o poti plati. Poate ca te vei gandi ca langa mine va trebui sa fie si ultimul tau locas. Scoborand in mormant, eu azi si tu maine, ne vom inalta. Sunt sigur. Va fi sigura si dreapta rasplata. Te strang in bratele mele cu caldura si te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima. Ionel.”

Cu o ora inainte de executie, Antonescu a cerut sa-si vada sotia pentru ultima oara. Si-a scos ceasul de la mana si in momentul cand i l-a dat acesteia i-a spus : „Sa nu-l lasi sa se opreasca, sa-ti inchipui mereu ca e inima mea care bate pentru tine.”

In perioada 1944 -1946, Maria a fost interogata in inchisorile sovietice. Adusa in tara a suportat infernul concentrationar din inchisoarea Malmaison. Intre 1950 si 1955, ea a fost supusa torturilor fizice si morale, la inchisoarea Mislea, de langa Ploiesti. A fost deportata, apoi la Latesti, in Baragan, unde a stat pana in vara anului 1964, avand sanatatea subrezita. Este ingropata la cimitirul Reinvierea din Bucuresti.

Intre cei doi, a fost o frumoasa poveste de dragoste, cu toate ca avea multe momente de sobrietate cazona.

Ion Antonescu se afla la a doua casnicie, si Rica la a treia. Maria Rica Niculescu s-a nascut la Calafat in anul 1892, fiind fiica Anghelinei si a capita­nului Teodor Niculescu. Din prima ei casatorie cu Gheorghe Cimbru, comisar de politie la Calafat si Braila, a rezultat un fiu care s-a imbolnavit de poliomielita. Intre maresal si copil s-a sudat o puternica prietenie, astfel incat multi apropiati au crezut ca este chiar fiul demnitarului facut cu Elvira Panaitescu, prima sa sotie. Dupa arestarea lui Ion An­tonescu in 1944, martorii afirma ca acel copil nevinovat a fost impins de la etaj de Emil Bodnaras, iar guvernanta Fraulein Schultz a fost impuscata. O alta sursa precizeaza ca tanarul vlastar s-a aruncat singur in gol la aflarea vestii arestarii maresalului pe care il iubea nespus de mult. Presimtea ca il asteapta clipe grele, speriat, mai ales de privirile celor ce patrunsesera in camera in frunte cu Emil Bodnaras. Al doilea sot al Mariei a fost francezul Guillemme Auguste Joseph Pierre Fueller, fost bijutier care a dat faliment la Paris, motiv ce a determinat-o pe Maria sa revina in Romania. Faptul ca sotia sa avusese deja doua casatorii l-a facut pe Antonescu sa se confrunte cu unele greutati. In primul rand, nu putea sa critice cu vehementa viata amoroasa a regelui Carol.

Imaginea maresalului din viata privata difera de cea din viata publica. Unii l-au considerat doar un dictator sangeros, dar dincolo de omul autoritar, cu mana de fier, el era un bun familist. Isi iubea sotia, avea o viata normala, ca orice om in mijlocul celor dragi. Era obligat, la o viata sobra, datorita functiilor detinute, dar tandretea si delicatetea lui in viata de familie erau reale si s-au manifestat tot timpul.

Maria a fost cu greu acceptata in protipendada bucuresteana de la sfarsitul anilor 30. Maresalul a infiintat pentru ea Comitetul de Patronaj al operelor sociale, o organizatie de binefacere care se ocupa cu strangerea fondurilor pentru front. Pe langa Maria Antonescu, la conducerea acestei organizatii caritative, se afla si sotia maresalului Prezan.

In incheiere, mai trebuie precizata alcatuirea completului de judecata, puternic implicat politic, instruit in spiritul revansei, avand in componenta factori de decizie care nu cunosteau ce reprezinta un act juridic, dar care in documente se numea Tribunalul Poporului. Erau juristi calificati direct la locul de munca, retezand vietile multor personalitati. Toti faceau parte din cunoscuta triada de stanga : Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat si Frontul Plugarilor. Doi erau muncitori – Vasile Nita si Ion Pauna – unul a fost plugar – Jovita Dumbrava – iar ultimul, la origine, chelner, Dumitru Saracu. Presedintele, Alexandru Voitinovici, era un magistrat mediocru, dar apreciat de factorii politici ai momentului, cu o cariera modesta, adus din spatiul moldav. Cei patru exponenti ai ignorantei patriotarde au judecat un conducator al statului. Incredibil ! Degeaba posteritatea se va inchina consternata, intrebandu-se cum a fost posibil.

Si astfel s-a intrerupt o frumoasa casnicie cu zile bune si mai putin bune, cu perioade critice si fericite, prin care trece orice muritor. Ion Antonescu si Maria s-au iubit cu adevarat in niste vremuri vitrege.

Dupa ce a fost eliberata si pana a trecut in lumea umbrelor, la 18 octombrie 1964, din cauza unui al treilea infarct, Maria a cautat, inutil locul de veci al sotului, sa-i aprinda o lumanare.

In schimb, ateii care au stat in spatele acelei executii, precum si a masacrarii anticomunistilor aruncati in gropi comune, fara cruce, isi dorm somnul de veci intr-un imens mausoleu al eroilor comunisti, situat in Parcul Carol, din Bucuresti.

sursa: 

paginiromanesti

$$$

 ISAAK BABEL

(Isaac sau Isaak Emmanuilovici Babel; Odesa, Rusia, 1894 - Moscova, 1940) Scriitor sovietic. De origine evreiască, a aparținut generației de scriitori ieșiți din Revoluția din Octombrie. Povestirile sale, de o mare măiestrie literară, se inspiră din literatura franceză, în special din naturalism; Primele au fost publicate sub supravegherea lui Gorki, deși în curând au încetat să mai apară în ziarul său din cauza tonului lor erotic și agresiv. A participat la războiul civil și la campania din Polonia, experiențe pe care se bazează Cavaleria Roșie (1926), unde reprezintă ambele facțiuni ale Revoluției, fapt pentru care a primit unele critici. În Poveștile din Odessa (1931), opera sa cea mai recunoscută, urmează linia autobiografică și portretizează viața burgheziei evreiești provinciale din Rusia prerevoluționară, un mediu pe care l-a recreat și în piese teatrale. Odată cu consolidarea puterii de către Stalin, acesta a fost arestat și împușcat de regimul stalinist, ceea ce era contrar individualismului romantic din primele zile ale Revoluției.

Născut într-una dintre numeroasele familii evreiești din orașul său natal, Isaak Babel a urmat o carieră în comerț la Kiev. Până la vârsta de șaisprezece ani, a fost obligat de tatăl său, un bărbat violent și ambițios, să studieze Biblia și Talmudul și a fost obligat să vorbească doar idiș în familia sa, ceea ce i-a modelat stilul aparte, unul dintre cele mai inedite din literatura rusă.

În 1915 s-a mutat la Sankt Petersburg, unde a dus o viață tristă și dificilă, după cum o demonstrează scrisorile către mama și sora sa. Un an mai târziu, i-a prezentat primele sale povestiri directorului de atunci al revistei Los Anales , Maxim Gorki , care a publicat două dintre ele. Chinuit constant de îndoieli cu privire la vocația sa literară, Babel a fost îndemnat de Gorki să se amestece „prin popor”.

În timpul Primului Război Mondial a luptat în armata țaristă, iar în 1917 a îmbrățișat cu entuziasm Revoluția, înrolându-se ca și căpitan de cavalerie. Ulterior, s-a alăturat Comisariatului Instrucțiunii Publice, a participat la Războiul Civil și a lucrat în mai multe profesii, inclusiv în jurnalism. Întorcându-se la Odessa în 1921, și-a adunat toate scrierile și schițele și în 1923 a început să scrie din nou.

În 1924 a început să publice povestirile, pe care, în număr de treizeci, le-a grupat sub titlul Cavaleria Roșie (1926). Inspirate de războiul din Polonia, acestea sunt narațiuni rapide și incisive, cu miniaturi de un lirism incitant, ale unor episoade de război, în care exaltarea isprăvilor cazacilor oscilează continuu de la tonul epic la cel patetic tipic temperamentului lor. De asemenea, a obținut un mare succes cu Poveștile din Odessa (1931), bazate pe amintirile din copilărie și pe lumea evreiască pitorească și contradictorie a orașului în care a crescut.

Concizia operei sale narative nu l-a împiedicat pe Babel să fie considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai timpului său. Laconismul expresiei, o utilizare a ironiei care uneori se apropie de grotesc și descrierea unor peisaje șocante și violente, care îl mențin pe cititor într-o stare constantă de tensiune, sunt cele mai remarcabile caracteristici ale scrierii sale. Măiestria sa stilistică permite imaginilor sale expresioniste să fie mai mult decât simple ornamente, ci mai degrabă esențiale pentru aprofundarea psihologiei personajelor sale.

Isaak E. Babel a cultivat și teatrul: Amurgul (1928), operă cu caracter simbolic, și Maria (1935), drama familiilor burgheze care, incapabile să înțeleagă și să accepte revoluția, se dezintegrează. În căutarea sa de noi forme de exprimare, Babel s-a dedicat cinematografiei, scriind scenarii pentru filme de Alexander Dovzhenko , Sergei Eisenstein și Grigori Alexandrov . Însă, nereușind să se integreze în climatul cultural stalinist, în ciuda faptului că se bucura de o scurtă perioadă de imunitate datorită poziției sale de tovarăș de drum, a preferat să păstreze complet tăcerea. În 1939, în timpul epurărilor conduse de Stalin , Babel a dispărut pentru că deținea presupuse manuscrise confidențiale; A fost executat în 1940 și reabilitat în 1954.

$$$

 ISTORIA TELEVIZIUNII

Istoria televiziunii începe în 1884, când Paul Nipkow proiectează discul care îi poartă numele. În căutarea unor dispozitive pentru transmiterea imaginilor în mișcare, inițial numite fototelegrafie, germanul Paul Gottlieb Nipkow a brevetat discul mecanic. Cu toate acestea, datorită caracteristicilor sale mecanice, acesta prezenta probleme în funcționarea sa eficientă la dimensiuni mari și viteze mari.

În 1900, ia naștere cuvântul „televiziune”. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de omul de știință rus Constantin Perskyi într-un document citit la primul Congres Internațional de Electricitate, desfășurat la Paris în timpul Expoziției Universale. Provine din cuvântul grecesc „Tele”, care înseamnă distanță și din latinescul „visio”, vedere.

În 1923, fizicianul american de origine rusă, Vladimir Kosma Zworykin, a creat primul dispozitiv satisfăcător pentru captarea imaginilor, cunoscut sub numele de iconoscop. Mai târziu, inginerul radio american Philo Taylor Farnsworth a inventat tubul disector de imagine, iar aceste două invenții aveau să marcheze ulterior începuturile sistemului electronic de televiziune.

În același an (1923), inventatorul scoțian John Logie Baird , după câteva invenții și experimente, a perfecționat discul lui Nipkow folosind celule de seleniu, iar în 1926 a inventat un sistem mecanic de televiziune care încorporează raze infraroșii pentru a percepe imagini în întuneric. În 1928, Jenkins a efectuat transmisii experimentale de la stația W3XK din Washington. Sistemul lui John Logie Baird a fost rafinat, iar în același an a realizat prima transmisie de imagini peste Atlantic, de la Londra la New York. După realizarea acestor transmisii, în 1929 BBC (British Broadcast Company) s-a concentrat asupra sistemului dezvoltat de John Logie Baird și a anunțat un serviciu regulat de transmisie a imaginilor. Cu toate acestea, interesul manifestat față de invenție nu a fost foarte eficient, deoarece BBC nu a văzut o utilizare practică și concretă pentru noua invenție. Emisiunile oficiale au început pe 30 septembrie 1929, iar pe 31 decembrie 1930 s-a realizat prima transmisie simultană de audio și video, o piatră de hotar în istoria televiziunii.

Astfel, la sfârșitul anilor 1920, au început primele emisiuni, dar abia în anii 1950 sistemul a fost difuzat la nivel mondial cu transmisii alb-negru.

BBC, CBS și NBC din Statele Unite au fost primele care au realizat emisiuni publice de televiziune, folosind sisteme mecanice. Aceste programe nu erau difuzate conform unui program regulat; abia în 1936 în Anglia s-au făcut emisiuni regulate și în Statele Unite în 1939. Toate aceste emisiuni au fost întrerupte de cel de-al Doilea Război Mondial.

Invențiile lui Vladimir Kosma Zworykin au revoluționat sistemul, tubul catodic și dezvoltarea iconoscopului au dus la apariția televiziunii color și la competiția creativă pentru a o transforma într-un succes. Vladimir a sugerat standardizarea sistemelor care erau dezvoltate la nivel mondial și, urmând cuvântul omului de știință rus, Statele Unite au creat „Comitetul Sistemului Național de Televiziune (NTSC)” în 1940, care a reglementat standardele de fabricație pentru mecanismele de televiziune pentru a le face compatibile între diferitele companii americane. În 1942, s-a realizat standardizarea sistemului valabil în Statele Unite.

În anii 1970, a avut loc un eveniment major care avea să marcheze pentru totdeauna istoria televiziunii, apariția culorilor a fost realizată, iar sistemul său s-a îmbunătățit rapid pe măsură ce tehnologiile au avansat și au devenit din ce în ce mai perfecționate cu mai multe canale și companii de producție. Începând cu anii 1980, a apărut televiziunea prin satelit, ajungând la o largă răspândire la nivel mondial. Pentru America Latină, din 1984, utilizarea de către Televisa a satelitului Panamsat pentru transmisiile sale la nivel mondial, a permis semnalului spaniol să acopere toate cele cinci continente.

În anii 1990, au început să fie recepționate semnale de la producții și canale de televiziune din întreaga lume, oferind acces la diferite culturi, economii, obiceiuri și evenimente din întreaga lume prin intermediul acestui mediu.

Acest proces de poziționare a televiziunii ca mijloc de comunicare și divertisment de-a lungul istoriei sale demonstrează o dezvoltare odată cu progresele tehnologice, care a devenit un mediu foarte important pentru societate și convergența sa cu alte medii conexe. Toate acestea au avut un impact asupra îmbunătățirii funcționării televizoarelor până în prezent, acestea fiind confortabile și versatile pentru noi toți. Din 2012, cele mai populare televizoare sunt 3D și tactile cu senzori de mișcare.

Ziua Mondială a Televiziunii este sărbătorită pe 21 noiembrie, în comemorarea datei primului Forum Mondial al Televiziunii, care a avut loc în 1996 la Națiunile Unite.