$$$

 - Se împlinesc 559 de ani. 

Laurențiu Roșu 

La 10 iulie, in anul 1466 au început lucrările la Mănăstirea Putna, ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare. A fost clădită in 3 ani iar sfințirea mănăstiri a avut loc la 3 septembrie 1469. Ulterior, s-a mai lucrat la anumite aspecte, tot în timpul domniei lui Ștefan cel mare, la turnul de intrare al mănăstirii, dar si la incintă si fortificații, până in anul 1481. 

- Ceea ce vedem azi la Putna este partial reconstruit, fiindcă vicisitudinile epocilor trecute au distrus (parțial) de mai multe ori mănăstirea. Spre exemplu, a fost reconstruită in anii 1982-1988 Casa Domnească a mănăstirii, întrucât cea originală de pe timpul lui Ștefan cel Mare a fost distrusă de Habsburgi, in perioada in care Bucovina a fost ocupată de Imperiul Habsburgic. Astfel, actuala Casă Domnească a fost reconstruită între anii 1982-1988 pe temeliile celei vechi distrusă de Habsburgi. Lucrările de reconstrucție au fost începute și supravegheate, în mare parte, de către patriarhul Teoctist în timpul in care era mitropolit al Moldovei (a devenit patriarh din anul 1986). 

- După ce Mănăstirea a fost grav afectată de marele cutremur din anul 1739, si alte părți ale mănăstirii au fost reconstruite in timp – astfel, paraclisul pe care îl vedem azi a fost construit la 20 de ani după marele cutremur (adică in 1759) de de mitropolitul Iacov Putneanul si restaurat ulterior in anii 1976-1983, când s-au mai construit noi spații. Aspectul pe care îl vedem azi, si picturile din paraclis, datează din perioada 1980-1984 când s-au refăcut picturile si frescele din paraclis realizate de către pictorii Mihail si Gavril Moroșan. 

- În schimb, Turnul Tezaurului Mănăstirii Putna este rămas de pe timpul domnitorului Ștefan cel Mare care l-a ctitorit in anul 1481. În acest turn au fost adăpostite, în vremuri tulburi odoarele acestui sfânt lăcaș. 

- După construirea mănăstirii in timpul lui Ștefan cel mare, războaiele din secolul următor au adus unele daune mănăstirii, iar domnitorul Vasile Lupu a încercat o renovare spre sfârșitul domniei sale (după cum spune cronicarul Ion Neculce). Dar a estimat greșit „bugetul” și a rămas fără bani, iar mănăstirea a rămas (vremelnic) doar de la temelie până la ferestre, si decorată cu plumb (fiindcă era mai ieftin) nu cu bronz sau aur. Alte evenimente nefaste au urmat- mai întâi, s-a încheiat domnia lui Vasilie Vodă (Vasile Lupu) in urma unor lupte, apoi, pentru a apăra cetatea Sucevei, ginerele lui Vasilie Vodă a luat plumbul cu care era acoperită mănăstirea pentru a face gloanțe necesare in lupta de apărare a cetății de scaun a Moldovei. Ginerele lui Vasilie Vodă era cazacul Timuș Hmelnițki, aceasta fiindcă și domnitorul Vasile Lupu a continuat politica de alianțe începută de Ștefan cel Mare cu statele ortodoxe din est (după cum și Ștefan se căsătorise cu Evdochia de Kiev, ca alianță politică, iar după moartea acesteia cu Maria Asanina de Mangop din micul regat ordotox din Crimeea). Cronicarul Neculce mai spune, in „O samă de cuvinte” că ginerele cazac al fostului domnitor Vasilie Vodă(Lupu) a apărat bine cetatea Sucevei, cu gloanțe făcute din plumbul de la Putna, dar a fost lovit de un glonț (tot de plumb) in cap. Si in istorie, se aplică aceeași Karma, ca și in viață... 

- Dar cum Vasilie Vodă(Lupu) nu terminase renovarea mănăstirii, ci mai mult stricase (după cum spune cronicarul) în încercarea de a o renova (apucase doar să dărâme pentru a reconstrui „mai frumos”, dar rămăsese fără bani tocmai la partea cu reconstrucția si „înfrumusețarea”) se vede cum se aplică proverbul românesc „prea binele e cel mai mare dușman al binelui”. Sau, e mai ușor să dărâmi decât să reconstruiești. Partea cu dărâmarea îi ieșise bine dar despre partea cu reconstrucția și-a cerut iertare. Dar n-a fost iertat, si a fost mazilit (schimbat de la domnie). De cine? De logofătul Gheorghe Ștefan, care susținut de numeroși moldoveni ce au format o oaste, a ajuns domnitor detronându-l pe Vasile Lupu (care a sfârșit in exil). Ca nou domnitor, Gheorghe Ștefan a început reconstrucția mănăstirii Putna. Dar n-a terminat-o , fiindcă a domnit doar 5 ani (1653-1658) . Reconstrucția mănăstirii a fost terminată de un următor domnitor, Eustație Dabija – Vodă în anul 1662.   

Dar, la numai 77 de ani de la reconstrucția, a urmat marele cutremur in anul 1739 care a distrus din nou mănăstirea. A fost încă odată restaurată între anii 1756-1760 prin grija mitropolitului Iacob Putneanul, apoi în 1902 s-a refăcut acoperișul, iar altă renovare a fost realizată în perioada 1961-1975, urmând ca din 1976 să se refacă picturile si paraclisul, finalizat in 1984 in forma pe care o vedem in prezent.   

- *** Ca într-o paranteză, mai spun că domnitorul mazilit Vasilie Vodă(Lupu) fusese un bun apărător al ortodoxiei (a fondat si alte biserici, cum ar fi cea de la Stelea de la Târgoviște din Muntenia, ceea ce arată limpede interesul său si pentru Țara Românească Valahia), în plus, Vasilie Vodă a fost unul dintre domnitorii care a dorit si încercat să reunifice toate teritoriile locuite de români, mai precis a dorit să, unească Țara Rămânească(Valahia) cu Ardealul si cu Moldova, toate sub sceptrul său. „Pohta ce-a pohtit” si Mihai Viteazul de altfel. Singura diferență majoră este că Mihai Viteazul a reușit (deși pentru scurt timp), dar Vasilie Lupu Vodă nu. Dar, există un „dar”. Vasile Lupu a purtat totuși pentru un timp titlul de „Domn al Moldovei și Țării Românești” , înainte de a fi înfrânt decisiv la Ojogeni. În plus, s-a păstrat de la Vasile Lupu un document de la 1 noiembrie 1639 care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care ulterior a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859 în domnia lui Cuza. Ceea ce arată că încercările de unificare a celor 3 principate românești au fost mai multe, dar datorită vicisitudinilor vremii, nu au fost toate reușite. 

*** 

De altfel tot de mănăstirea Putna se leagă altă dovadă despre dorința domnitorilor moldoveni si valahi de a uni principatele din Țara Românească Valahia si Moldova- astfel pe turnul mănăstirii care a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Racoviță Constantin, pe fațada de vest este o stemă unificată în care apar reunite stemele Moldovei și ale Țării Românești. În prezent, acest turn se numește Turnul Eminescu. 

- Ca o coincidență de nume, sfințirea mănăstirii in timpul domniei lui Ștefan cel Mare a fost oficiată de un mitropolit cu numele Teoctist (ca si patriarhul din anii 1986-2007) . 

- Intelectualitatea Moldovei a dorit încă din anul 1869 să organizeze un mare eveniment de celebrare a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna din timpul lui Ștefan cel Mare. Abia după 2 ani s-a putut realiza acest eveniment, în anul 1871, cu participarea a peste 3000 de personalități, printre care si Eminescu , Ciprian Porumbescu, Slavici .... ocazie cu care Eminescu a numit Mănăstirea Putna drept „Ierusalimul Neamului Românesc” , iar Ciprian Porumbescu a cântat la vioară impresionând pe cei prezenți, spunând apoi tatălui său „Tată! Am cântat întregii Dacii”. 

Pe vremea aceea (1871) Bucovina, inclusiv Mănăstirea Putna erau încă ocupate de Imperiul Austro-Ungar (așa se numea in acel timp fostul Imperiu Habsburgic care ocupase Bucovina in anul 1775). Ciprian Porumbescu a fost arestat de autoritățile austro-ungare pentru activitățile sale patriotice românești, deși nu făcuse nimic ilegal, iar in timpul detenției s-a îmbolnăvit grav, ceea ce i-a adus si moartea ulterioară. De altfel, după arestarea sa, a fost achitat de Tribunalul austro-ungar, dovadă a nevinovăției sale, dar era prea târziu, fiindcă fusese închis înainte de a fi judecat, iar boala îl afectase deja grav in timpul detenției in închisoarea austro-ungară in condiții mizere. 

*** Ca un amănunt, despre Turnul Eminescu de la Mănăstirea Putna- se numește așa fiindcă acolo a dormit Eminescu in timpul Aniversării a 400 de ani de la Șfințirea Mănăstirii Putna, cea organizată in 1871, ca un manifest al valorilor românești in Bucovina ocupată de Imperiul Austro-Ungar in acea perioadă. Ulterior, si Eminescu, ca si Ciprian Porumbescu a fost urmărit de serviciile secrete austro-ungare, si in final închis si declarat nebun pentru a fi discreditat. Dar despre aceasta dar si alte aspecte legate de Mănăstirea Putna, într-un episod viitor. 

- Pentru cei care nu au vizitat încă Mănăstirea Putna, mai precizez doar că mănăstirea se află la circa 30 km de orașul Rădăuți din județul Suceava, mai spre nord spre inima Bucovinei, iar drumul este suficient de bun. 

. BIBLIOGRAFIE –  

Enciclopedia Cugetarea, publicată in anul 1940, de Lucian Predescu

Nicolae Iorga - Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, publicată prima dată in 1908

$$$

 POVESTEA “IDIOTULUI”

Cica, intr-un bar dintr-un sat, zilnic, un grup de oameni se distrau pe seama unui sarman pe care il poreclisera "idiotul satului". 

Era un biet nefeticit, 

care traia din ce primea cand facea mici servicii si din ce i se oferea de pomana. 

In fiecare zi, grupul satenilor din bar intindeau pe o masa diferite bancnote: de 20, de 50, de 100, de 500 si de 1000 de pesos si il chemau sa isi aleaga una.

Intotdeauna el o alegea pe cea albastra, de 20 de pesos - era culoarea lui favorita, zicea. 

Si acela era motiv de batjocura si ras in hohote, pentru toti cei prezenti.

Intr-o zi, un domn care urmarea cum se distrau oamenii aceia pe seama bietului inocent, il cheama deoparte si il intreaba cum de inca nu si-a dat seama ca bancnota pe care o alege de fiecare data are cea mai mica valoare. 

Iar acesta ii raspunde: 

“- Stiu, sigur ca stiu, nu sunt atat de idiot. 

Stiu ca bancnota pe care o aleg valoreaza doar 20 de pesos, dar in ziua in care aleg alta bancnota jocul se termina si nu voi mai putea castiga 20 de pesos zilnic, de la aceștia.”

Povestioara aceasta se poate incheia aici, ca o simpla gluma, dar ar fi cazul sa tragem niste invataminte: 

Primul: Cine pare idiot, nu este intotdeauna.

Al doilea: Cine erau adevaratii idioti din poveste? 

Al treilea: O ambitie disproportionata, poate ajunge sa iti taie sursa de venit. 

Al patrulea - si cel mai interesant: 

Putem sa fim bine, chiar si atunci cand altii nu au o parere buna despre noi. 

De aceea, nu ceea ce gandesc altii despre noi conteaza, ci doar ce gandim noi despre noi. 

MORALA:

In fata idiotilor care se cred inteligenti, orice persoana inteligenta poate parea idioata.

$$$

 REGELE LUDWIG AL BAVARIEI ȘI LOLA MONTEZ

Povestea asta are un farme decadent neverosimil. E vorba despre regi, lux și fast, curtezane, bogății, politică și intrigi, trădare, amoruri interzise. Personajul – Lola Montez – a murit la 17 ianuarie 1861. Avea numai 40 de ani. S-a întâmplat la NY în Brooklyn. S-a născut la 17 februarie 1821. A fost o dansatoare, profesia ei adevărată - metresă, prostituată de lux.

Dar ce viaţă a dus! Plină de evenimente, de amanţi, de aventuri, de averi strânse şi spulberate. Printre amanţii ei dintre cei mai celebri – Franz Liszt şi Ludovic regele Bavariei. Toate astea au făcut din ea una dintre cele mai bârfite, admirate, invidiate femei. Este pomenită şi azi de unii cu admiraţie, de alții cu dispreţ.

Cine a fost Lola Montez? Fireşte, numele este pseudonim. Multe curtezane celebre (dar şi prostituatele de la colţul străzii) ca să practice preasfânta lor meserie îşi iau nume de împrumut. Îşi aleg unul care cred ele că li se potriveşte mai bine, mai sexapilos şi cu vino-ncoa. O chema de fapt Eliza Rosanna Gilbert, (n 17 febr. 1821). A fost o actriţă irlandeză, dar s-a făcut cunoscută atunci când a pretins că e dansatoare spaniolă și fireşte şi-a ales un nume potrivit, Lola Montez. Era o excentrică, era văzută însoţită de un câine şi de o ceată de admiratori. Se îmbrăca extravagant, exotic, dar nu uita niciodată să îşi asorteze rochia cu cât mai multe şi scumpe bijuterii. Avea superstiţia că o apără de rele. Nu le cumpăra, cum va imaginaţi, nici nu le moştenise, le obţinea contra farmece, cu plată în natură de la numeroşii ei amanţi. Durata unei aventuri cu ea era scurtă, puţini rezistau pretenţiilor ei. Îi părăsea pentru că se plictisea repede. Tehnica ei era desăvârşită. Punea ochii pe un bărbat despre care ştia sigur că are avere, i-o toca şi când paralele se terminau, iar naivul era falit, Lola se îndrepta spre alte ţinte. Era o închipuită, vorbea mult şi repede, minţea cum respira, îşi schimba mereu biografia.

Cea mai mare cucerire ai ei a fost Ludwig al Bavariei. A abdicat, confruntat cu proteste tocmai din cauza extravaganței sale, amanta sa Lola Montez îl făcuse nepopular. Munchenezii celebrează la Oktoberfest ziua acestei căsătorii. A fost un mecena, i-au plăcut artele, a fost protectorul lor. A ridicat mai multe muzee care și astăzi există. Sub sceptrul lui Munchen a devenit centru universitar și cultural european. Dar povestea cu Lola Montez l-a făcut să îşi piardă tronul.

Cei doi s-au cunoscut în 1846 cînd Ludwig avea 62 de ani, iar Lola Montez 25, şi când soţia îl lăsese singur pentru a se retrage la o mănăstire. E momentul când apare Lona Montez la Curtea din Munchen. Ludwig era un mare admirator al Spaniei şi învăţase lb. spaniolă. Nu conta că Lola era o falsă spanioloaică, i-a căzut cu tronc la un supeu în doi după un spectacol. De atunci au fost nedespărţiţi, regele voia să o aibă tot timpul în preajmă. A devenit dependent de ea. I s-a prezentat drept o aristocrată dintr-o mare şi veche familie scăpătată. Ludwig i-a asigurat o rentă, o vilă, trăsuri, ţinute, bijuterii, bani, un trai exorbitant etc. Toate privilegiile regale. A înnobilat-o, Lola Montez a devenit contesa de Landsfeld. Ludwig a cheltuit o avere cu ea spre exaspererea miniştrilor şi a Curţii. Era extrem de cheltuitoare, sfida, încălca eticheta, mereu protejată de rege care îi ierta totul, inclusiv amestecul în afaceri de stat. Asta nu a împiedicat-o cât a rămas la Munchen să îşi ofere plăcerea altor amanţi dintre admiratorii care o însoţeau peste tot în oraş. Poliţia l-a informat despre escapadele ei, comportamentul şi aventurile amoroase, despre cheltuielile exagerate. Dar regele a refuzat să creadă şi i-a făcut noi cadouri.

În faţa altor probe, rapoarte despre viaţa ei dezmăţată, despre adevărata ei identitate, despre căsătoriile anteriore (avea două, era bigamă) regele a trebuit să cedeze. Când a vrut să o alunge, Lola Montez a întors foaia, a trecut la şantaj, ameninţând că va publica scrisorile lui și că va da in vileag detaliile aventurii lor. S-au înţeles la preţ, Ludwig, regele excentric, a achitat pînă la ultimul şfanţ pretenţiile ei pentru ca să tacă.

Au fost alungaţi amîndoi. Ludwig a pierdut tronul, Lola a trebuit să părăsească Bavaria unde era detestată. A trecut oceanul. Aici a publicat un volum de memorii. Dar, surpriză sau cf. înţelgerii, ori din nostalgie, în paginile lor l-a vorbit de bine pe bietul rege îmbătrânit, caraghios, care şi-a imaginat că poate seduce o tânără. A făcut turnee de conferinţe în America, era deja celebră şi lumea venea să o vadă. Unii o consideră prima feministă. A murit săracă, de ftizie, în 1861 la NY. Devenise religioasă. De îngropat s-a îngropat cu numele ei de fată. O dăduse uitării pe Lola Montez.

Ludwig, a mai trăit pînă în 1868, când a fost găsit înecat. Poreclit „regele nebun”, marele admirator al lui Richard Wagner.

$$$

 PUȘKIN ÎNTRE SURGHIUN ȘI DUELURI

O viata plina de zbucium, o viata agitata a unui om ce s-a impotrivit si a criticat cu vehementa modul despotic in care tarul isi trata supusii si a carui opera i-a adus, de cateva ori, exilul, asa a fost viata lui Aleksandr Puskin.

Pe langa surghiun, poetul a facut din dueluri o obisnuinta, iar, in cele din urma, acestea i-au adus si sfarsitul. Lasand deoparte viata tumultoasa, a fost considerat cel mai mare poet pe care l-a avut Rusia, un poet de geniu cu un stil propriu.

Eminescu al nostru il admira si spunea despre poeziile sale ca sunt un “izvor de apa vie” si ca de cele mai multe ori versurile lui Puskin il copleseau. Pe langa poemele de dragoste sau de razvratire fata de autoritati, Puskin a mai scris si un roman in versuri, Evgheni Oneghin, basme, nuvele, povestiri si cateva romane neterminate.

“(…) Suna alarma la Palat,

Garzile lupta la intrare,

Cad lovituri fara onoare,

Dispari, tiran incoronat!

Aminte luati voi, imparatii,

Nici temniti, nici altarul sfant,

Nici garzi, politii, decoratii,

N-or sa va apere nicicand!

Precum un mucenic vestit,

Rege, in iuresul furtunii,

Capu-ti vei pierde sub cutit,

Platind si ce-au gresit strabunii!” – parte din poemul Oda libertatii

Oda libertatii si pozitia sa antidespotica i-au adus poetului o prima deportare in Siberia, deportare care a putut fi schimbata in ultimul moment cu un surghiun la Chisinau, provincie romaneasca aflata sub dominatie rusa din 1812, datorita interventiei salvatoare a istoricului Karamzin.

Exilul

Desi angajat al Guvernatorului, viata sa la Chisinau, intre anii 1820 si 1823, nu a fost altfel decat era inainte. Era la fel de nebuna, condusa de temperamentul sau coleric, cu pistolul la veston mereu si inconjurat de femei. Unde era Puskin spiritele se inchingeau, iar mesele de la jocurile de carti erau rasturnate aproape mereu. Cu toate acestea, Puskin se plangea ca traiul e foarte plictisitor la Chisinau.

Nu exista teatru sau discutii de salon ca in Rusia sa draga. Cu toate acestea, incearca si evident ca reuseste sa isi faca viata asa cum numai el stia. A trait amoruri multe si picante. De altfel se muta intr-o satra la invitatia unui bulibasa, unde avea sa traisca o luna. Aici, se iubeste cu tiganca Zamfira, pana aceasta il paraseste pentru un tigan. De altfel tiganga ii prevesteste sfarsitul tragic din iubire pentru o femeie.

De multe ori, dupa dispute la jocurile de biliard sau de carti participa la dueluri.

Dupa Zamfira, intra in valtoarea amorului cu domnita Marghiolita Bals. Si de data aceasta este provocat la duel de sotul boieroaicei. Duel din care scapa si de aceasta data.

De la Chisinau pleaca la Odessa, dar are in continuare necazuri. Aici nu zaboveste prea mult, deoarece guvernatorului Vorontov nu ii place cum Puskin ii face ochi dulci sotiei sale si ii cere acestuia sa plece.

Puskin se retrage acasa la parintii sai, la Mihailovsk, cu care nu are o relatie prea buna. Intre timp, tarul Alexandru moare si este inlocuit de Nicolae I, care se ocupa personal de anchetarea poetului. Se spune ca la intrebarea adresata de tar poetului “Daca in timpul revolutiei ai fi fost la Petersburg, ai fi participat la aceasta?”, poetul ar fi raspuns “Fara indoiala, majestate, toti prietenii mei faceau parte din complot si eu n-as fi putut sa nu iau parte”. Tarului Nicolae I i-ar fi fost pe plac raspunsul onest al poetului, pe care l-a iertat si i-a ridicat cenzura asupra operelor sale, cu obligatia ca acestea sa fie vazute de el sau de seful jandarmeriei, contele Benkendorf.

Casatoria si viata cu Natalia Goncearova

Se spune ca pana la Natalia, cea care urma sa ii devina sotie si din cauza careia isi pierde si viata, Puskin s-ar fi iubit cu 112 femei, iar Natalia a fost femeia cu numarul 113 si ultima din viata lui.

A intalnit-o la balul de debut in inalta societate, dupa obiceiurile vremii, pe cand ea avea doar 16 ani. De o frumusete extraordinara, inalta si subtire, pura datorita varstei si eterica prin prezenta ei, Natalia l-a vrajit pe poet inca din primul moment. Reputatia de afemeiat, betiv si scandalagiu nu era o carte de vizita tocmai buna pentru poet in fata familiei Nataliei. Dupa cativa ani, tatal Nataliei Goncearova aproba casatoria celor doi.

Nu se stie cu exactitate daca tarul a vrut sa-l umileasca pe Puskin oferindu-i un titlu neinsemnat la curte sau doar a vrut sa o aiba aproape pe sotia acestuia, cert este ca dupa casatorie Puskin a devenit un apropiat al curtii.

Casatoria lui Puskin parea sa fie una fericita. A avut 4 copii cu Natalia, dar în acelasi timp opera lui era cenzuarata, iar functia neinsemnata pe care o avea la curte il macina. Cu cat timpul trecea, cu atat golul si diferentele dintre cei doi se adanceau. Natalia iubea balurile, flirturile, petrecerile stralucitoare, in timp ce lui Puskin ii placea izolarea impreuna cu sotia sa. Scrisul il ajuta sa ii plateasca toate mofturile Nataliei, doar ca sa o stie fericita. Si, cu toate acestea el era din ce in ce mai nefericit.

Sfarsitul marelui poet

Nefericirea poetului crestea pe masura ce la curte umblau zvonuri cum ca sotia sa l-ar insela cu un francez sosit ca refugiat si protejat de catre Ambasadorul Tarilor de Jos, influentul baron Jacob de Heerckeren. Edmond d’Antes era un tanar de 21 de ani, inalt si chipes, promovat la numai un an de la sosirea in Rusia la gradul de locotenent al Gardei Imperiale. Nefericirea lui Puskin a atins cote inalte in momentul in care primeste o scrisoare anonima in care este numit “incornorat”. Este o jignire impardonabila, onoarea lui este terfelita, cu atat mai mult cu cat scrisoarea circula in cercurile elitei societatii. Natalia neaga cu vehementa toate acuzatiile, dar acest lucru nu ii spala onoareea poetului. Prin urmare, se impunea un duel.

Asadar, in 8 februarie 1837, intr-o zi geroasa, cu multa zapada, la marginea orasului, are loc duelul. Edmond d’Antes este impuscat in mana, iar Puskin in abdomen.

Dupa doua zile de agonie, poetul se stinge, la numai 38 de ani. Inmormantarea are loc la manastirea Sviatogorski, aproape de mosia familiei si ascunsa de ochii publicului, de teama unei revolte, pentru ca Puskin era foarte iubit si admirat.

Tarul Nicolae I il expulzeaza pe baronul Jacob de Heerckeren, il degradeaza si il scoate din Rusia sub escorta pe Edmond d’Antes. Natalia se refugiaza la mosia familiei din Mihailovskoie unde se afla mormintul sotului ei si se va recasatori in 1844 cu un anume Piotr Lanskoi, cu permisiunea tarului Nicolae care ii este si nas. Va trai pana in 1863.

In loc de incheiere

Eu te-am iubit si poate ca iubirea

In suflet inca nu s-a stins de tot;

Dar nici neliniste si nici tristete

Ea nu iti va mai da, asa socot.

Fara cuvinte te-am iubit, fara nadejde,

De gelozie, de sfiala chinuit.

Dea Domnul sa mai fii candva iubita

Asa adanc, asa gingas cum te-am iubit. – Eu te-am iubit – Aleksandr Puskin

“Femeile talentate in amor sunt amante desavarsite, dar sotii nepotrivite. Si trebuie sa alegi intre o sotie frumoasa si o amanta minunata.”

“Daca femeia ti se pare frumoasa si dupa ce ai avut-o, inseamna ca intr-adevar e frumoasa.”

$$$

 PROFETUL MAHOMED

Mahomed a fost întemeietorul religiei islamice și este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și un profet al lui Dumnezeu. Potrivit doctrinei islamice, a fost un profet inspirat de divinitate să predice și să confirme învățăturile monoteiste ale lui Adam, Avraam, Moise, Iisus și ale altor profeți. Mahomed a unit Arabia într-o singură entitate politică musulmană, având Coranul, precum și învățăturile și practicile sale ca bază a credinței religioase islamice.

Mahomed s-a născut în jurul anului 570, în Mecca. În limba arabă numele „Muhammad” înseamnă „cel demn de laudă”. În limba română, se foloseşte forma „Mahomed”. Dintre toți întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaște, în linii mari, biografia.

Tatăl său a murit cu puțin timp înainte de nașterea lui, iar mama sa pe când el avea doar 6 ani. Aşadar, a rămas orfan de la o vârstă fragedă. A fost crescut de unchiul sau Abu Talib. La vârsta de 12 ani, a pornit într-o călătorie în Siria, unde un călugăr creștin, numit Bahira, a recunoscut anumite semne tainice pe umărul lui Mahomed care îi vestesc vocația de prooroc. În anii mai târzii, viitorul profet se retrăgea periodic într-o peșteră muntoasă numită Hira pentru câteva nopți de rugăciune.

Căsătoriile profetului Mahomed

Mahomed s-a căsătorit prima dată la vârsta de 25 de ani cu Khadija, o văduvă bogată care avea 40 de ani. Aceasta a fost prima sa susținătoare și confidentă. Khadija i-a dăruit șase copii, dintre care doar patru fiice au supraviețuit.

Căsătoria lor a fost una fericită, însă Khadija s-a stins. După moartea Khadijei, Mahomed a avut încă nouă neveste, dar nu și-a luat altă soție cât timp Khadija era în viață, un lucru oarecum neobişnuit în acele vremuri.

Nu se cunosc prea multe amănunte ale vieții lui Mahomed de dinaintea primelor revelații, către anul 610. Potrivit tradiției, revelaţiile au fost precedate de lungi perioade de „retragere spirituală”, denumite tahannut, ţinute în peșteri și în alte locuri însingurate, o practică ce era străină politeismului arab. Este foarte posibil ca profetul Mahomed să fi fost impresionat de rugăciunile și meditațiile anumitor călugări creștini pe care îi întâlnise sau de care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. De asemenea, unul dintre verii Khadijei era creștin.

La vârsta de 40 de ani, Mahomed a avut o revelație pe când dormea în peștera în care își petrecea recluziunea lui anuală. Atunci, îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini și i-a poruncit „Rostește acestea!”.

Cum Mahomed a refuzat să citească din carte, Îngerul i-a apăsat „cartea pe nări și pe buze”, aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus: „Rostește!”, Mahomed l-a întrebat „Ce trebuie să rostesc?”. Îngerul i-a răspuns atunci: „Rostește (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propăvăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învațat pe om ceea ce nu știa” (Coran 90: 1-5).

Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a depărtat de dânsul. „Apoi m-am trezit și eram ca și cum cineva ar fi scris în inima mea”. Autenticitatea acestor experiențe pare neîndoielnică. „Dictarea” Coranului a fost deseori însoțită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului.

De la ridicol, la profet

Profetul Mahomed a început să predice, mai întâi în familie și printre cunoștințe, apoi publicului larg. La început, a fost ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuși, a reuşit să atragă din ce în ce mai mulți oameni la noua sa religie.

Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe măsură ce numărul celor care îl urmau creștea, Mahomed a devenit o amenințare la adresa conducătorilor societații sale și a fost persecutat, alături de cei care îl urmau.

Pentru o perioadă, profetul s-a bucurat de protecția unchiului său, Abu Talib, dar după moartea acestuia Mahomed a fost nevoit să își părăsească orașul natal și să meargă cu un grup de musulmani devotați în orașul Yatrib, în anul 622. Acolo fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual și se așteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numește „Hejira” și marchează începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă „emigrare”. Numele orașului a fost schimbat în Medina, care se traduce din arabă prin „Oraşul”, ca prescurtare de la numele complet de al Madinat al-Nabi, adică Orașul Profetului.

Mahomed a devenit conducătorul orașului și în scurt timp Medina a devenit capitala primului stat islamic. Acest stat a fost atacat la scurt timp de vecinii mai puternici din Mecca, însă Mahomed a reuşit să câștige câteva bătălii importante, la Badr și Uhud, asigurând securitatea statului său.

Continuând să se extindă, în cele din urmă Mahomed a cucerit Mecca fără vărsare de sânge, în anul 630. Mai apoi, a curățat Kaaba de idoli. În tot acest timp, versete din Coran au continuat să-i fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris, iar o altele memorate de către companionii profetului.

Moartea profetului Mahomed

Profetul Mahomed a murit la vârsta de 63 de ani, în data de 8 iunie 632, la Medina. La moartea sa, în peninsula arabică exista un factor de coeziune care, pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile și secolele următoare, la o veritabilă unificare a acesteia într-un stat islamic.

Chiar din timpul vieții profetului s-a putut realiza o unificare religioasă în peninsula arabică, deși unificarea politică s-a făcut mai târziu, în timpul primului calif, Abu Bakr. Impedimentul unificării totale a fost dijma (adică „zeciuiala”) percepută de agenții profetului pentru finanțarea continuării războaielor de cucerire, în afara peninsulei.

Mahomed nu a lăsat niciun testament sau un succesor desemnat pentru conducerea comunității musulmane. Acest lucru a dus la o dispută între urmașii săi despre cine ar trebui să fie califul sau succesorul său politic și religios.

Majoritatea musulmanilor au acceptat ca Abu Bakr, un companion apropiat al lui Mahomed și tatăl soției sale Aisha, să fie primul calif. Surse tradiționale arată că Aisha avea șase sau șapte ani atunci când s-a logodit cu Mahomed, dar căsătoria nu a fost consumată decât atunci când fata a împlinit nouă sau zece ani. Sursele mai recente au estimat în mod diferit vârsta ei, de la 15 la 24 de ani.

O minoritate de musulmani au susținut că Ali, vărul și ginerele lui Mahomed, ar fi trebuit să fie primul calif. Această diviziune între sunniți, adică cei care au urmat tradiția lui Mahomed (denumită sunna) și șiiţi, adică cei care au urmat partidul (în arabă shia) lui Ali, persistă până în prezent.

Profetul Mahomed este venerat de musulmani ca cel mai mare profet și mesager al lui Dumnezeu. Aceştia îl numesc Rasul Allah, adică „Mesagerul lui Dumnezeu”. Credincioşii îl consideră un exemplu de moralitate și virtute și încearcă să îi imite acțiunile și cuvintele, așa cum sunt raportate în hadith (tradiții).

Profetul este lăudat prin salawat (rugăciuni), naat (poezii) și mawlid (sărbători) şi evită să-l reprezinte în imagini, deoarece consideră că acest lucru ar fi idolatrie și ar diminua statutul său de profet uman.

Mahomed este o personalitate care a influențat profund istoria și cultura lumii islamice și nu numai. Religia căreia i-a pus bazele are peste 1,8 miliarde de adepți în prezent.

Se poate spune că Mahomed a fost un om al timpului și locului în care s-a născut, însă în același timp și-a depăsit în anumite privințe epoca, așa cum arată anumite reforme pe care le-a introdus cu religia lui în societatea tribală a Arabiei secolului al 7-lea.

Mahomed a fost un reformator social care a promovat dreptatea, egalitatea și compasiunea, fiind un simbol al credinței, speranței și iubirii pentru musulmani. Un astfel de exemplu îl reprezintă învăţăturile sale prin care arată că „Toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu” și că „nu există superioritate a unui arab față de un ne-arab sau a unui alb față de un negru, decât prin pietate”. Totodată, a condamnat rasismul, tribalismul, naționalismul și orice formă de discriminare.

Mahomed a mai arătat că „a căuta cunoașterea este o obligație pentru fiecare musulman” și că „cineva care urmărește o cale pentru dobândirea cunoașterii, Dumnezeu îi va ușura drumul spre Paradis”. A încurajat studiul științelor, al limbilor, al literaturii și al artelor. Totuşi, în contrast cu învăţăturile sale, unele popoare arabe par îngheţate în timp şi refuză să se alinieze vremurilor în care trăim.

$$$

 PRIORIA DE SION

Literatura şi cinematografia contemporană abundă în poveşti despre societăţile secrete. Prima întrebare logică este de ce a trebuit ca ele să rămână secrete. Potrivit opiniei comune a cercetătorilor, lucrurile au trebuit să persiste, pentru că oamenii care se întâlneau în „taină” erau cetăţeni de renume, „personalităţi”, care puneau la cale schimbarea civilizaţiei, fie apărând, fie distrugând Biserica sau (şi) Regalitatea. Aproape în toate ipostazele, societăţile secrete joacă un rol religios, intră în contact cu Dumnezeu sau cu zeii prin mijloace la care religia oficială nu poate sau, mai ales, nu vrea să recurgă.

Leonardo Da Vinci şi Isaac Newton cad pradă mistificării

22-06-2În jurul societăţilor secrete se ţes poveşti şi se nasc legende false, ba mai rău, asistăm la diversiuni create special de „experţii” în materie. Una dintre acestea este Prioria (sau Prioratul) Sionului, pe care am fi prea blânzi dacă am caracteriza-o doar drept o farsă. Numele apare în vestitul roman al lui Dan Brown „Codul lui Da Vinci”. S-a spus că această organizaţie este una dintre cele mai vechi din lume şi se credea că Leonardo Da Vinci a fost unul dintre Marii Maeştri. De altfel, partizanii grupării susţineau că din Priorie au făcut parte fizicianul Isaac Newton şi scriitorul şi alchimistul medieval Nicolas Flamel, dar mulţi istorici conchid că toată povestea ar fi fost, de fapt, o mare mistificare. În realitate, Prioria a fost născocirea urmaşilor unor nobili francezi, care plănuiau reinstaurarea Dinastiei Merovingiene (regi franci care au domnit peste Germania şi Franţa de azi între secolele al V-lea şi al VIII-lea) pe tronul Europei şi al Ierusalimului, invocând faptul că Merovingienii sunt urmaşii „de sânge” ai lui Iisus. Denumirea este dată de Sion, numele dealului lângă care se aflau locuinţele lui Pierre Plantard şi Gerade de Sede, „părinţii” Prioratului. Ulterior, s-a dovedit că documentele organizaţiei, păstrate la Biblioteca din Paris, erau false. Singurele „acte” autentice ale domnului Plantard sunt câteva scrisori din anul 1950, adresate unei firme care oferea cazare, şi care deplângeau starea precară a străzilor. Mai mult, toţi cei care au instigat la această escrocherie şi-au recunoscut, ulterior, vina. Au motivat că, pe de o parte, este vorba despre o glumă, iar, pe de alta, căutaseră o strategie de a fi acceptaţi în rândul lumii misticismului european, o chestiune mereu la modă.

Controversa „sângelui regal”

„Doctrina” acestei organizaţii se baza pe interpretarea termenului originar care definea Sfântul Graal, şi anume „San Graal”. Michael Baigent a publicat în anii ’80 lucrarea „Sângele sfânt şi Sfântul Graal”, în care susţine că sintagma trebuie interpretată aşezând „g-ul” din Graal lângă „San”, astfel încât să rezulte „sang real”, adică „sânge regal” sau „sfânt”. Din pricina percepţiei eronate a unei simple greşeli făcute de un scriitor anonim din secolul al XV-lea (când a pornit întreaga nebunie, iar atunci a fost pentru singura dată când s-a comis această eroare!) şi până la cartea lui Baigent, o întreagă teorie se bazează pe un neadevăr. Sir Walter Skeat, celebru etimolog englez, spunea că această greşeală „fusese fabricată foarte devreme”, dar nu descoperise în ce scop. Savantul sublinia că, iniţial, conceptul de Graal însemna „creuzet”. De asemenea, revenind la ideea gardienilor „secretului regal”, care reprezintă esenţa „filosofiei” Prioriei din Sion, şi anume la ipoteza potrivit căreia Iisus s-ar fi căsătorit cu Maria Magdalena şi ar fi avut copii, trebuie menţionat că, deşi sunt dovezi scrise ale existenţei celor doi, nu există niciun document care să prezinte presupusul eveniment, toate textele pe marginea căsătoriei celor doi fiind întocmite secole mai târziu.

Philip Gardiner: „Membrii societăţilor secrete fac parte din categoria aleşilor“

Referindu-se la societăţile secrete (sau „discrete”), specialistul în simbolism şi mitologie Philip Gardiner afirmă: „Membrii societăţilor secrete fac parte din categoria aleşilor, numărându-se printre cei puţini. Un exemplu limpede este afirmaţia creştinilor, care spune că drumul este îngust sau că e mai uşor să treci prin urechile acului decât să intri în Împărăţia lui Dumnezeu. O asemenea idee îl face pe iniţiat să se simtă cu adevărat important în momentul în care este acceptat. Această cale a aleşilor este universală, nefiind doar apanajul societăţilor secrete sau al religiei. Ea e prezentă şi în cluburile sau organizaţiile obişnuite, unde, pentru a fi admis, trebuie să treci probe care aparent sunt evaluate la vedere ca să poată intra toată lumea, dar ele conţin niveluri diferite. (...) Societăţile secrete se bazează pe o «bancă de cunoştinţe» compusă din elemente pe care iniţiatul trebuie să le deprindă. Printre ele se află strângeri de mână care conţin coduri tainice, cuvinte secrete, zile din an cu semnificaţii speciale şi iniţierea în scrierile fundamentale. Se pare că, în toate ipostazele, trăirea iluminării finale e rezervată celor care au atins cele mai înalte grade de iniţiere. Cei din nivelurile de jos folosesc doar gradele inferioare de iluminare. Întâlnirile regulate duc şi la formarea unei camaraderii, graţie căreia fiecare membru simte că aparţine unei familii mai mari şi, deci, că este mai important”.

„Întâlnirile regulate duc la formarea unei camaraderii, graţie căreia fiecare membru simte că aparţine unei familii mai mari“

$$$

 RADU GYE DESPRE ELENA FARAGO

Uneori marile destinele literare sunt influențate de întâmplări care rămân oarecum anonime. În viața tânărului Radu C. Dumitrescu – cel care avea să intre în istoria literaturii române sub pseudonimul Radu Gyr - unul dintre personajele determinante a fost fără îndoială poeta Elena Farago. Momentele importante care au punctat această relație literară au fost devoalate de poet – cu recunoștință – în articolul “Atelier de poezie la Elena Farago”, publicat în numărul din 20 aprilie 1943 al săptămânalului “Universul literar”. Vom afla de asemenea din cuprinsul articolului motivul – unul cu totul inedit - pentru care poetul a decis să publice sub pseudonim:

„De-afară, din grădina casei, întâiul piersic al lui Aprilie se-apropie, ștrengărește, de fereastră și încearcă să-mi bată în geam cu o creangă abia înmugurită. Nu vreau să-i dau prea mare atenție și-mi continui, cu febrilitate, treaba gospodărească, îmi lunecă printre degete o fotografie. O rețin. E veche, îndoită la colțuri și are o margine ruptă. Un chip de femeie, de-o frumusețe gravă, cu totul deosebită, cu linia profilului ușor melancolică, cu frunte înaltă și privire adâncă, meditează în fotografie. În marginea albă, sub chipul care gândește, o semnătură tremurată și două rânduri cu litere fine, mărunte: „El. Farago Micului Radu C. Dumitrescu, Craiova, Aprilie 1913".

Mâna care ține fotografia palpită. Genele tremură și sufletul pleacă înapoi, în trecut... Craiova, Aprilie 1913... Micului Radu... Cât timp rămân așa, cu chipul de pe cartonul subțire, ușor îngălbenit, în fața mea, - cu ochii plecați peste scrisul mărunt, abia adiat ca din vis, ca din poveste? Creanga piersicului lui Aprilie se lipește mai tandru, mai insistent, de geamul meu; din rafturi, poeții bibliotecii se-adună ca un fum albastru, plutind peste fotografia veche. Ochii citesc mai departe:

   „Micuțule,

    Pentru că mi-ai scris așa de frumos îți trimet fotografia mea. Să trăieşti, să fii cuminte și să-ți iubești părinții. Mie îmi sunteți dragi toți copiii din lumea asta și am să vă scriu mereu versuri. Să păstrezi fotografia asta ca să-ți aducă aminte, când vei fi mare, că a fost odată o femeie care socotea ca pe una din cele mai mari bucurii din viață bucuria de-a putea să stea de vorbă cu copiii înțelepți cum ești tu.

    Îți sărut fruntea cu dragoste,

    EL. FARAGO".

Sunt treizeci de ani de-atunci... într'un îndepărtat Aprilie, în preajma primului Paște al claselor mele primare, tata - actor al scenei de stat craiovene - mi-a adus darul unei femei, căreia îi erau dragi „toți copiii din lumea asta". Era o carte de versuri pentru cei mici, cu ouă roșii și cățeluși șchiopi, cu cocoșei fără un ochi și gândăcei strânşi în pumnul unui copil nemilos, cu cloști care cotcodăceau în strofe onomatopeice, cu sburde sau cu lacrimi de copii. Darul poetei Elena Faragó, pentru băiețelul din clasa I-a primară al actorului craiovean. Știam să scriu și să citesc încă înainte de-a fi fost dat la școală, așa că, în câteva zile numai, învățasem, pe dinafară, o mare parte din poeziile cărții și le recitam cu voce tare și cu oarecare orgoliu al isprăvii mele „cărturărești".

ÎNTÂIA VIZITĂ, ÎNTÂlA DESNĂDEJDE

Elevul, îmbrăcat în haine modeste, slăbuţ şi palid, cu priviri vag îngrijorate, s'a plimbat, nehotărît, o vreme, prin faţa porţii Muzeului Aman. A trecut, de câteva ori, pe trotuar, în sus şi în jos, s'a uitat în curtea muzeului, s'a oprit în loc, a mai privit odată, s'a decis brusc, a deschis poarta şi a înaintat cu paşi repezi - paşii timidului când smulge, din el, o hotărîre uluitoare - spre locuinţa din fundul curţii. Aici, la uşa Doamnei Directoare a Muzeului Aman, elevul a sunat prelung, apăsat, - ca pentru a-şi face curaj - şi a rămas, apoi, în clipele încordate ale aşteptării, frământându-şi în mâini, cu bravură, şapca de licean. Când a fost poftit înăuntru, a împietrit, câteva secunde, pe pragul salonaşului, unde avea să se petreacă minunea şi, în urmă, neaşteptata catastrofă. Pe buze i-a fluturat un „sărut-mâna", destul de incert, iar mâna stângă a arătat, a prezentare şi-a iertăciune, spre buzunarul tunicii şcolăreşti doldora de manuscrise. (...) Cuvintele au sunat rar şi molatec:

- Înaintează, tinere... Cine eşti d-ta?

Eroic, liceanul şi-a declinat numele şi a amintit, nu fără bâlbâială, doamnei directoare a muzeului - poetei Elena Farago - darul ei de Paşte făcut, cu şapte

ani mai înainte, băieţaşului din clasa întâia primară, care îi învăţase, pe dinafară, căţeluşii şchiopi şi gândăceii striviţi în pumn, din strofele de primăvară. Pe canapeaua ei îmbrăcată în scoarţe, poeta a surâs şi a poftit pe băieţandrul cu şapca frământată în mâini să ia loc pe unul din fotoliile îmbietoare. A urmat, ruptă din adânc de suflet, cu opinteli în fraze şi pleoape de fată ruşinoasă plecate în jos, mărturisirea şcolarului:

- Scriu şi eu poezii, Doamnă Farago, şi... am venit să vi le-arăt...

Minunea se întâmplase. Băieţandrul intrase în casa poetei, şedea acum într'un fotoliu, în faţa ei, şi, îmbujorat la faţă şi cu glas tremurat, îi citea versuri cu corăbieri înghiţiţi de talazuri vrăjmaşe sau cu drumeţi porniţi inutil spre zarea mincinoasă. Neclintită, poeta asculta. Numai ţigara ei, rămasă între degete, ridica o şuviţă albastră de fum, ca un mugur de jertfă aprins în mâna unei bizare druidese. Dar, după ce minunea s'a întâmplat frumos, iar actul de spovedanie şi lectură s'a consumat, a venit catastrofa. Dramatica, marea catastrofă, sub ochii adânci şi pătrunzători ai poetei şi în fotoliul unde liceanul s'a transformat, deodată, în palid şi necuvântător crucificat. Cuvintele Elenei Farago au fost tot rare, molatece, melodice, dar au sunat a sentinţă şi a răstignire.

- Sunt poezii care miros a praf şi-a vechitură, tinere dragă... Aşa se scria acum douăzeci de ani. Trebue să te deprinzi cu poezia nouă, cu imaginea şi limba ei

proaspătă. Citeşte. Citeşte mult poezie modernă.

- În ce clasă eşti? A treia? Ai ajuns să poţi citi franţuzeşte? Poţi înţelege? Iată, am aici în bibliotecă pe Verlaine, pe Fernand Gregh, pe Maeterlinck, pe Francis Jammes. Când te vei hotărî să-i citeşti, vino şi mi-i cere. Da, da, trebuie să citeşti mult... Şi reviste literare actuale... Şi lasă, deocamdată, scrisul, în tot răstimpul acestor lecturi...

Veneau spre liceanul pironit pe fotoliu numai îndemnuri spre lectura altor poeţi şi nici-o speranţă pentru el şi nici-o mângâiere pentru foile caligrafiate şcolăreşte şi lăsate să tremure pe genunchi. Când s'a ridicat de plecare, avea lacrimi strivite sub pleoape şi nu găsea cuvinte pentru despărţire. Ce frază va fi îngânat, atunci, băieţandrul care simţise în el o năruire albastră de aripi de cocori? De pe canapeaua îmbrăcată în scoarţe, a pornit zâmbetul domol al amfitrioanei:

- La revedere, tinere... Şi, după ce vei citi mult şi vei începe iarăşi să scrii, să ştii că te aştept să-mi citeşti ce-ai lucrat.

PRINTRE POEȚI ȘI PRIETENI ÎN CASA ELENEI FARAGO

Reintrând, după doi ani, în casa Elenei Farago, eram elev în clasa V-a liceală şi proaspăt colaborator al „Rampei" şi-al „Adevărului Literar". Sub sancţiunea directorului liceului, - care nu îngăduia alte manifestări elevilor săi decât cele strict şcolăreşti şi care îmi întâmpinase primele poezii publicate cu jerbiile uneieliminări „pe-o săptămână", - Radu C. Dumitrescu de altădată devenise debutantul Radu Gyr, pseudonim născocit pentru inducerea în eroare a zelului intransigentului director şi pentru camuflarea producţiilor „extra-şcolăreşti" în paginile unde erau primite. Reintrarea mea - în aceiaşi locuinţă din fundul curţii Muzeului Aman şi în acelaşi salonaş de primire, unde, pe aceiaşi canapea învelită în scoarţe, trona, la fel de gravă, cu fruntea ei George-Sand, cu chipul mistic de preoteasă antică şi ochii ei pătrunzători, poeta, - a fost, de data asta, mult mai fericită. Doamna Farago mi-a dat nu numai încurajarea deplină, dar şi sfaturile ei de tehnică, de „meserie lirică", de atelier.

La primele ei cuvinte calde, de stimul şi preţuire, am simţit cum se topesc şi ultimele rezidii ale desnădejdii încolţită, cândva, în inima băieţandrului din clasa II-a de liceu cu şapcă frământată în mâini şi manuscrise oropsite de inplacabila sentinţă a poetei. Nimic numai rămăsese acum din dureroasa năruire de aripi de cocor petrecută în liceanul de ieri, nimic numai şoptea de durerea trecută, primită, atunci, cu ochii uimiţi şi sângele plecat din obraji şi din mâinile palide, de copilandru crucificat... Îndemnul de-atunci, spre lecturi, sguduirea violentă, dar necesară, cu care poeta îmi arătase cum nu trebuia să scriu versuri, au adus adolescenţii mele foame neastâmpărată de bibliotecă, pasiune pentru poeţii noi şi ambiţie incandescentă de a-mi împrospăta simţirea şi expresia. Rând pe rând, toţi simboliştii francezi au coborît din rafturile salonaşului doamnei Farago în mâinile liceanului de curs superior şi-ale poetului tânăr care se iniţia în taină nouă. Rând pe rând, i-am adus înapoi, cu sufletul înflorit sau muzical, cu mâinile dornice de-a primi darul unui alt poet.

Aici, în casa Elenei Farago, din fundul curţii Muzeului Aman - unde poeta a rămas şi astăzi directoare - mi-am făcut ucenicia ca într'un atelier. Aici, am devenit colaborator al revistei „Năzuinţa", patronată de însăşi poeta; aici, mi-am citit poemele care aveau să apară în prima mea carte tipărită; aici, l-am adus, într'o după amiază de vacanţă, ca să-l prezint amfitrioanei, pe celălalt licean, din clasa Vll-a, pe Nicolae Milcu, autor al unei nuvele apărută în „Ramuri" şi aducător, în buzunar, al unei alte nuvele, inediate, „Tata", care avea să fie găzduită, curând, în „Năzuinţa"; aici am cunoscut pe Cincinat Pavelescu şi pe maestrul Eustaţiu Stoenescu; aici am legat prietenii literare cu Ştefan Bălceşti, cu fraţii Savin, Eugen şi Paul Constant, cu Otilia Ghibu şi George Silviu, pictorii Vera Veslovschi şi Jean Niţescu, şi, mai ales, cu admirabilul, încântătorul, fremătătorul de viaţă şi scânteietorul Alexandru Cruceanu, - fratele poetului Mihai Cruceanu - „picătanul" cum îl numeam noi, obişnuiţii casei doamnei Farago, deşi era maior, nepreţuit rieten, om de rafinată cultură, îndrăgostit al poeziei şi drag tovarăş al vinului adolescenţii noastre, caracter de elită şi distins militar, şi care a căzut, ca un brav, nu de mult, sfârtecat de grenade, în Caucaz; aici, am văzut căpşorul cu zulufi răsvrătiţi şi ochii imenşi, deschişi a mare uimire peste lume, ai unei fetiţe de porţelan şi caise - venită în vizită cu măicuţa, la doamna Farago - şi am scris în cinstea zulufilor, a porţelanului şi-a stelelor fragede din ochi – licean entusiasmat de un bibelou - o poezie, „Minunica", pe care, desigur, Madeleine Andronescu de azi, fetiţa de-atunci, va fi uitat-o de mult; aici au fost, în sfârşit, anii adolescenţii, ai lecturilor, ai febrelor întâielor poeme, aici au fost emoţiile şi primele prietenii literare; aici, sub supravegherea atentă a meşterei, am pus la strung sau am tras, la tăiş subţire de rindea, versul colţuros, ca să iasă înmiresmat a suflet şi să sune a cleştar...

Am lăsat, dinadins, la urmă - în casa viselor şi-a amintirii - pe Coca. Pe Coca nebuna, pe Coca trăznita, pe Coca zăluda cu nas cârn şi râsul fărîmat în cioburi de pahare de bacchara, pe Coca, năzdrăvana de-o şchioapă, care ne făcea şotii - lui Milcu şi mie - care ne întorcea mânecile la paltoane ori ne desena, strâmbi şi căscaţi, cu creion de posnă şi de aghiuţă blond, şi pe care am jucat-o - tot liceeni - pe genunchi şi am tras-o, uşor, de urechi, sau căreia îi aduceam un ou de Paşte gătit în funde roz, ca s'o vedem, apoi, cum devine, succesiv, din sfredeluş ciufulit şi aghiuţă posnaş, desenatoare, dansatoare, pianistă, actriţă, poetă... Coca a copilărit sub poemele noastre - ale lui Bălceşti, ale lui Eugen Constant, ale lui Milcu şi ale mele - ne-a tutuit de pe când era o pişcoace sbârlită, ne-a făcut mici mizerii, ne-a tachinat şi ne-a înveselit, ne-a făgăduit, fiecăruia, pe rând, că o să se mărite cu noi, şi, în schimb, s'a molipsit de la noi. S'a molipsit de la noi, căci, în loc de-a se alege ceva de capul ei, a ajuns, ca şi noi, o zăludă printre curcubee şi lăcuste, certându-se cu chiparoasele şi conversând cu zodiacul...

OLIMPUL CRAIOVEI

Salonaşul doamnei Farago era – poate mai este şi acum - Olimpul Craiovei. Prin mari rotogoale de fum de ţigare, crescând ca din nori, poeta prezida, jupiterian, colocvii diurne şi gălăgioase de zei şi zeiţe: poeţi civili sau scânteind în uniforme militare, doctori, pictori, avocaţi, profesori, profesoare, actriţe... Cafelele ajungeau la al optulea rând. Şi fum, fum, fum... Lângă birou, se vorbea despre Proust şi Valéry; alături, despre teatru şi despre piesele noi de pe scena Craiovei; dincolo, o cuconiţă cu perucă pudrată de marchiză indica o reţetă culinară unei tinere perechi; un doctor cu chelie şi butonieră înflorită scâncea în hexametru; lângă pian, se înfiripa un flirt... Poeta dirija aproape toate discuţiile, cu tonul ei molatec dar impunător, cu ideile ei largi, bogat alimentate de o frumoasă cultură, cu pasiunea ei de-a şti totul, de-a afla totul, de-a se găsi în miezul tuturor lucrurilor şi de a-şi impune, în toate, un punct de vedere şi o concluzie...

Poetă autentică, de zile mari, suficient nedreptăţită pentru calităţile ei majore, ocupând loc de frunte în simbolismul românesc, conştientă de valoarea ei, orgolioasă chiar - ca toţi adevăraţii poeţi lucizi şi înalţi în mândria stigmatului de aur pe care-l poartă - inteligentă şi pătrunzătoare, dominatoare şi pururea febrilă în entusiasm şi iniţiative, prietenă leală, în sensul temeinicelor amiciţii virile, amfitrioană şi doamnă, - Elena Farago s'a resemnat şi a rămas de ani, prizoniera provinciei, directoarea aceluiaş Muzeu Aman, doborîtă de un cumul de maladii pe aceiaşi canapea îngustă îmbrăcată în scoarţe.

Aşa am cunoscut-o în anii mei de liceu şi-ai primelor mele poeme, aşa am cunoscut-o şi în timpul întoarcerilor mele, de vacanţă studenţească, aşa am întâlnit-o şi mai târziu, în repezi treceri prin Craiova dragă a amintirii... Aveai, n'aveai treabă, la 5 şi jumătate fix, trebuia să fii exact, ca Farfuridi, la doamna Farago. Veneai de la cinematograf, intrai la doamna Farago. Ieşeai în oraş să cumperi ceva, te opreai pe la doamna Farago. Plecai din Craiova, te duceai să-ţi iei rămas bun de la doamna Farago. Soseai în oraş, apăreai să te cunoască doamna Farago şi să te binecuvinteze pentru răstimpul zilelor pe care le vei petrece în Cetatea Banilor. Te logodeai sau însurai, repede vizită la doamna Farago. Nu-ţi plăcuse o piesă de teatru sau, dimpotrivă, citiseşi o carte care te înflăcărase, iute la doamna Farago, s'o faci părtaşe indignării ori incandescenţii tale entuziaste... Te primeau, la uşă, Coca, sau fratele ei Mihnea, intrai în sanctuarul-salonaş al preotesei şi aflai, după inima ta: o confidentă, o povaţă, un ghid estetic, o conversaţie plăcută, o revistă nouă, o intrigă delicioasă, o cafea bună, o ştire uimitoare, sau o ţigare (din cutia generoasă a doamnei Farago). Acolo, în atelierul din fundul curţii Muzeului Aman, adolescenţa mea şi a lui Milcu – şi tinereţea ta, Ştefan Bălceşti, şi a voastră, Paul şi Eugen Constant - au ucenicit la nicovala poeziei, sub zâmbetul, sub sfatul, sau sub dojana meşterei...

*

Fotografia - chipul solemn şi frumos, fruntea înaltă, ochii adânci - e tot aici, pe masă, în faţa mea. Nu, trebue să recitesc încă o dată - a câta oară ? - slovelemărunte, subţiri: „El. Farago. Micului Radu C. Dumitrescu Craiova, Aprilie 1913..."

Notă: am păstrat numele poetului așa cum este menționat în cuprinsul articolului - Radu C. Dumitrescu (numele real al poetului Radu Gyr fiind Radu C. Demetrescu)