$$$

 MEMORIE CULTURALA - PERCY BYSSHE SHELLEY

Se împlinesc astăzi 203 ani de la moartea lui Percy Bysshe Shelley, considerat unul dintre cei mai mari poeţi ai romantismului, care s-a născut la 4 august 1792, la Field Place, Sussex, Marea Britanie, decedat la data de 8 Iulie 1822 (29 ani) fiind primul copil al aristocraţilor Elizabeth Pilfold şi Timothy Shelley.

Cele mai cunoscute lucrări ale lui Shelley includ "Ozymandias, "Oda vântului de apus", "Mont Blanc", "Odă unei ciocârlii", "Mascarada anarhiei", "Prometeu descătuşat".

Lucrările sale majore sunt considerate poemele vizionare "Prometeu descătuşat" ("Prometheus Unbound"), "Alastor sau duhul singurătăţii", "Adonis" ("Adonais"), "Revolta islamului" ("The revolt of Islam"), precum şi piesa neterminată "Triumful vieţii" ("The Triumph of Life"). De asemenea, a scris romanele în stil gotic "Zastrozzi" şi "St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce" ("St. Irvyne, or the Rosicrucian"), precum şi proză scurtă: "Asasinii" ("The Assassins") şi "Colosseumul" ("The Coliseum").

După educaţia timpurile, făcută acasă, în privat, Shelley a continuat studiile la Sion House din Brentford (1802) şi, apoi, la Eton College (1804). În 1810, şi-a început studiile de licenţă la Oxford College, perioadă din care datează şi primele sale scrieri care nu au atras prea mult atenţia. În 1811, a fost exmatriculat, ca urmare a scrierii şi distribuirii în colegiu a pamfletului "The Necessity of Atheism". Au urmat o perioadă de călătorii. S-a căsătorit cu Harriet cu care a avut un copil.

S-a apropiat de idolul său, filosoful anarhist William Godwin, de a cărui fiică, Mary avea să se îndrăgostească. A fugit cu Mary în Europa, perioadă în care s-au şi căsătorit. Cea de-a doua soţie a fost şi ea romancieră, cunoscută pentru volumul "Frankenstein".

În 1816, sănătatea lui Percy a început să se deterioreze, iar Claire, soţia poetului, le-a propus lui Percy şi Mary să o însoţească în Elveţia cu noul ei iubit, Lord Byron. Cuplul a acceptat, iar în perioada petrecută la Geneva s-a împrietenit cu Lord Byron. În 1817, Shelley s-a stabilit la Marlow, iar în 1818 pleacă în Italia, unde va sta până la moarte.

Dintre poemele sale, amintim: "Mab" ("Queen Mab", 1813), "Alastor sau duhul singurătăţii" ("Alastor, or the Spirit of Solitude", 1816); Revolta islamului ("The Revolt of Islam", 1818); "Mascarada anarhiei" ("The Masque of Anarchy", 1819); "Odă vântului de apus" ("To the Westwind", 1819); "Odă unei ciocârlii" ("To a Skylark", 1819); "Familia Cenci" ("The Cenci", 1819); "Prometeu descătuşat" ("Prometheus Unbound", 1820); "Norul" ("The Cloud", 1820); "Triumful vieţii" ("The Triumph of Life", 1821); "Apărarea poeziei" ("A Defense of Poetry", 1821); "Epipsychidion" ("Epipsychidion", 1821); "Hellas" ("Hellas", 1822).

A murit într-un accident de navigaţie în golful Spezia, la 8 iulie 1822. 

Filozofia dragostei 

Trec izvoarele în râuri,

Râurile curg spre mare.

Nevăzute, limpezi brâuri

Leagă boarea de-altă boare.

Nu-i nimic stingher în Fire,

Toate tind să te îmbine

Într-o tainică iubire –

De ce nu și eu cu tine?

Munții-aștern pe cer săruturi,

Val ca val se-mbrățișează.

Orice floare fără fluturi

Și pe noi ne-ndepărtează,

Soarele în brațe strânge

Globul. Luna-n mări se scaldă.

Ce e viața mea? – se frânge

Fără sărutarea-ți caldă.

Percy Bysshe Shelley (1819)

Sursa:

https://www.agerpres.ro/documentare/2022/08/04/o-personalitate-pe-zi-poetul-britanic-percy-bysshe-shelley--958861?fbclid=IwAR3lfcFwCtK-In2nRRXdPaPv_dgM-rFlhQ8Bas5HNViapT8VymBup9NKG1M

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ELISABETH KUBLER-ROSS

S-a nascut in 8 iulie 1926, Zürich, Elveția, a fost medic, psihiatru, thanatolog de reputatie internationalã, scriitoare Elisabeth Kubler-Ross a fost, înainte de orice, o pionierã în materie de asistare a persoanelor la sfârsit de viatã. 

Profesor onorific de medicinã a comportamentului si de psihiatrie la Universitatea din Virginia, fondatoare a centrului din Shanti Nilaya unde sunt primiti copiii atinsi de SIDA, ea a fost numitã doctor honoris causa a numeroase universitãti.

Între anii 1943-45 lucrează în Ziirich, ajutându-i pe refugiaţi şi pe cei grav bolnavi. Impresionată de ceea ce s-a întâmplat în Europa în timpul nazismului, în 1945 intră în rândurile grupului I. V.S.P. (International Voluntary Service for Peace), un fel de “Medici fără frontiere", care cuprinde, pe lângă medici, şi oameni de diverse meserii. Lucrează ca bucătăreasă în Franţa, apoi în Belgia, apoi ca traducătoare în Suedia. 

Din Suedia se întoarce prin Germania şi e impresionată de distrugerea de pretutindeni, în 1946 pleacă în Polonia, împreună cu două stu­dente la medicină, organizează o infirmerie, dar nu are nici un fel de dotare medicală. Ajută pe toată lumea şi vede grozăviile din fostele lagăre de concentrare. Apoi, rătăceşte prin Rusia, se întoarce în Germania bolnavă de febră tifoidă, aproape pe moarte: e salva­tă în ultimul moment, în 1949, îşi ia bacalaureatul în Elveţia. 

Un an mai târziu, este stu­dentă la medicină, organizează serate muzicale şi, mai târziu, îşi transformă apartamen­tul într-o clinică “pe gratis", unde studenţii de la medicină îi tratează pe studenţii bolnavi, îl cunoaşte pe Emanuel Ross, viitorul ei soţ. 

După ce devine medic, pleacă pe urmele lui Albert Schweitzer în Africa. 

Revine la Berna, se căsătoreşte şi pleacă în America. Lu­crează la Glencove Community Hospital din Long Island, New York, apoi la spitalul de psihiatrie din New York. Se ocupă de bolnave incurabile, folosite uneori pe post de cobai pentru testarea unor medicamente noi, unele halucinogene, în scurt timp, renunţă la trata­mentele tradiţionale şi se ocupă de bolnave într-un mod absolut personal. Obţine rezultate uluitoare, cu metode uluitoare, cea mai importantă fiind dragostea pe care le-o arată bolnavelor, în 1961, părăseşte spitalul, după ce trei sferturi dintre bolnavele ei s-au făcut bine. Impune o terapie de sector, în care bolnavii sunt primiţi în familii şi trataţi cu iubire. 

Pleacă la Denver, Colorado, unde devine asistenta unui medic psihofiziolog, unul dintre puţinii cercetători care încearcă să facă o legătură între psihic şi materie, într-o zi, doc­torul îi cere Elisabethei să ţină în locul lui o conferinţă de psihiatrie pentru stagiarii din ultimii ani. Subiectul conferinţei este moartea. 

Când se pregăteşte să ia cuvântul, descop­eră că în biblioteci nu exista nimic pe această temă. Hotărăşte să aducă un bolnav con­siderat incurabil, care să accepte să vorbească despre faptul că va muri. Conferinţa se transformă într-o revoluţie. Pentru prima dată, doctorii au ocazia să discute despre moar­te cu o persoană care e atât de aproape de ea. Astfel se deschide o cale nouă în psihia­trie. Se mută la Chicago, la Institutul de Psihanaliză şi la spitalul Billings. Continuă cer­cetările în privinţa trăirilor pe care le au muribunzii şi lucrează cu asistentele care-i ajută pe aceştia să treacă dincolo. Inventează tot felul de tehnici care o fac celebră, stă la căpătâiul muribunzilor şi învaţă tot mai mult despre moarte şi conflictele psihologice care se accentuează şi îl împiedică pe om să moară, în 1969, scrie primul articol în revista medicală a Universităţii din Chicago. 

Apare cartea “On Death and Dying”, care are un succes răsunător, începe să ţină conferinţe şi să organizeze ateliere prin care ajută oamenii să scape de frică, să înveţe să iubească şi să se apropie, cu dragoste, de Dumnezeu.

A decedat la 24 august 2004.

 Citate Elisabeth Kubler-Ross:

“Cred că suntem singurii responsabili pentru alegerile noastre şi trebuie să acceptăm consecinţele fiecărei fapte, fiecărui cuvânt şi fiecărui gând pe parcursul întregii noastre vieţi.”

“Lecția supremă pe care trebuie să o învățăm cu toții este iubirea necondiționată, care îi include nu doar pe ceilalți, ci și pe noi înșine.”

“Cei mai frumosi oameni pe care i-am cunoscut sunt cei care au trecut prin infrangeri, suferinte, lupte, pierderi si care au gasit calea de a le depasi cu succes. Acestia au dobandit o capacitate de apreciere, o sensibilitate si o intelegere care ii umple de compasiune, blandete si o grija plina de iubire fata de ceilalti. Oamenii frumosi nu apar pur si simplu.”

“Tristețea este o binecuvântare într-o lume plină de superficialitate și falsitate.”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ANN RADCLIFFE

Ann Radcliffe (n. 9 iulie 1764 – d.1823), romancieră și poetă britanică, a fost o pionieră a operelor gotice și una dintre cele mai reprezentative scriitoare britanice ale acestui gen, maestră în dezvoltarea unei literaturi a terorii, romanele sale influente distingându-se prin capacitatea de a insufla scene de groază, suspans și sensibilitate romantică.

Ann Radcliffe s-a născut Ann Ward la 9 iulie 1764 în Holborn, Londra, Anglia, fiind singurul copil al lui William Ward, un negustor de haine, și al Annei Oates, o familie relativ bine conectată social.

În anul 1787, la vârsta de 23 de ani, s-a căsătorit cu William Radcliffe, un jurnalist educat la Oxford care i-a sprijinit cariera literară, doi ani mai târziu publicând anonim primul roman, “The Castles of Athlin and Dunbayne”. 

Al treilea roman al lui Ann Radcliffe, “The Romance of the Forest”(1791), a fost cel care a marcat ascensiunea ei ca romancier proeminent, în vreme ce “The Mysteries of Udolpho”(1794) este considerată cea mai faimoasă lucrare a scriitoarei, fiind opera care nu doar că a transformat-o în cea mai populară romancieră din Anglia la acea vreme, dar i-a conferit inclusiv statutul de unul dintre cei mai bine plătiți autori ai timpului său.

Creditată cu titlul de “regină a ficțiunii gotice” a sfârșitului de scol XVIII, prin tehnicile inovatoare de povestire, Radcliffe delimita clar termenii de “teroare” și “groază”. Primul fiind o noțiune care “extinde sufletul și stimulează imaginația”, în vreme ce al doilea “îl contractă și îl paralizează”.

Ann Radcliffe a călătorit în străinătate doar de două ori, în anul 1794, în Olanda și Germania, dar cu toate acestea multe dintre romanele sale au acținunea petrecându-se în alte țări, precum Italia, Franța și Scoția. În The Castles of Athlin and Dunbayne (1789), de exemplu, povestea este plasată în Scoția, în special în regiunile montane și castelurile medievale care oferă un cadru gotic perfect. În “A Sicilian Romance”(1790), așa cum sugerează inclusiv titlul, în Italia, la fel și în romanul “The Italian” (1797), în “The Mysteries of Udolpho”(1794) și “The Romance of the Forest” (1791), intriga este plasată în Franța, alte opere ale ei stabilindu-le în Anglia natală – The Ancestral Castle (1794), Gaston de Blondeville (1826), The Children of the Abbey (1800) (în Anglia și Irlanda), The Tale of the Flitch of Bacon (1822), în vreme ce eroinele sunt adesea încarcerate în locații îndepărtate, în castele părăsite sau mănăstiri dărăpănate, unde par să aibă loc evenimente supranaturale. “Astfel, autoarea prezintă femei tinere aflate în dificultate, în narațiuni cu adevărat captivante, pline de acțiune, cu scopul de a arăta natura precară a existenței unei femei tinere care nu are protecție în societate.” (Angela Wright, profesor de literatură romantică la Universitatea din Sheffield)

Ultimul roman al autoarei, “Gaston de Blondeville”, a fost publicat postum în 1826, împreună cu o colecție de poezii și un eseu care analiza elementele supranaturale din literatură.

Despre Ann Radcliffe s-a scris că a fost o autoare proto-feministă ale cărei romane “fenomenal de populare”, acum cum titrează The Guardian, au avut un succes fără precedent și au influențat operele lui Jane Austen, Lord Byron, John Keats, Mary Shelley, Samuel Taylor Coleridge, Henry James, surorile Brontë și Charles Dickens. De asemenea, influența ei s-a extins pe continent, fiind admirată de Balzac și i-a inspirat pe Victor Hugo, Dumas și Baudelaire.

Cu toate acestea însă, timp de secole, Ann Radcliffe a fost neglijată de editori, numele ei lipsind din manuale și antologii, contribuția extraordinară a autoarei la literatură fiind, inexplicabil, trecută cu vederea.

În ziua de 7 februarie 1823 a decedat Ann Radcliffe, romancieră engleză și pionieră a ficțiunii gotice. 

Citate Ann Radcliffe:

“O minte bine educată este cea mai bună linie defensivă în calea viciilor contagioase şi a răutăţilor. Mintea goală este mereu în căutarea unei forme de a se elibera şi e mereu gata de a plonja în eroare, pentru a scăpa din calvarul stării de repaus.”

“Capriciul dragostei adevărate constă în faptul că ea trezeşte mereu suspiciunea, oricât de iraţională ar fi aceasta; ea cere mereu noi asigurări din partea obiectului ei de interes.”

“Un fapt de bunăvoința, un fapt lipsit întru totul de interes personal, este mai prețios decât toate sentimentele abstracte din lume."

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ALEXANDRU GRAUR

Alexandru Graur (n. 9 iulie 1900, Botoșani, România – d. 9 iulie 1988, București, România) a fost un lingvist, savant român de origine evreiască, membru titular al Academiei Române (din 1955).

Al. Graur s-a născut într-o familie de origine evreiască la Botoșani. Mama sa aparținea familiei de cărturari Sanielevici, din care au provenit și criticul literar Henric Sanielevici, precum și matematicianul Simion Sanielevici. Din cauza profesiei de contabil a tatălui său, Graur și-a schimbat deseori domiciliul împreună cu părinții.

În anii 1941-1944, când, din cauza politicii statale antisemite, elevi și profesori evrei au fost îndepărtați din școlile și universitățile românești, a înființat și a fost directorul Liceului particular evreiesc. În 1946 a fost încadrat în învățământul superior și a activat ca profesor la Universitatea din București până în 1970. Între anii 1954-1956 a fost decan al Facultății de Filologie, iar între 1955-1974 a fost directorul Editurii Academiei.

Activitatea sa științifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie și de cultivare a limbii române. A susținut ani în șir emisiunea radiofonică „Limba noastră”, iar în „Revista Cultului Mozaic” a deținut o rubrică pe teme lingvistice, semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi. Este autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. Împreună cu Iorgu Iordan și Ion Coteanu a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR). A coordonat volumele de Studii de gramatică (1956-1961) și Probleme de lingvistică generală (1959-1967).

1932 și 1936 Premiul Bibesco al Societății de lingvistică din Paris

1948 – Membru corespondent al Academiei Române (atunci Academia R.P.R.)

1954 – Premiul de Stat al statului român (atunci R.P.R)

1955 – Membru titular al Academiei Române

1964 – Om de știință emerit

Din OPERA Științifică – zeci de volume și sute de articole și studii, cronici și recenzii, referitoare la limbile clasice, indoeuropenistică, lingvistică generală și limba română –, amintim: Esquisse d’une phonologie du roumain (în colaborare cu Al. Rosetti) (1938), Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române (1954), Studii de lingvistică generală (1955 și 1960), Fondul principal al limbii române (1957), Scurtă istorie a lingvisticii (în colaborare cu Lucia Wald) (1959, 1965, 1977), Etimologii românești (1963), Evoluția limbii române. Privire sintetică (1963), Nume de persoană (1965), Istoria limbii române (coord. vol. I, Limba latină) (1965), Tendințe actuale ale limbii române (1968), Lingvistica pe înțelesul tuturor (1972), Nume de locuri (1972), Alte etimologii românești (1975), „Capcanele” limbii române (1976), Dicționar de cuvinte călătoare (1978), Cuvinte înrudite (1980), Dicționar al greșelilor de limbă (1982, Puțină gramatică, I-II, (1987), Ortografia pentru toți (1995).

“Nu vreau să zic că aceasta nu se poate înșela uneori (dacă ar fi așa, o lucrare ca cea de față n-ar avea nici un rost), dar în orice caz, suveran în limbă este uzul." 

Citat Alexandru Graur:

$$$

 "Omul care nu ştie, dar nu ştie că nu ştie, este periculos - să te fereşti de el;  

Omul care nu ştie, dar ştie că nu ştie, este neputincios - ajuta-l, învaţă-l să ştie;  

Omul care ştie, dar nu ştie că ştie, este adormit - trezeşte-l;  

Omul care ştie şi ştie că ştie, este înţelept - urmează-l."

              ~ proverb ~

$$$

 13. OBICEIURI BIZARE JAPONEZE

Acestea sunt 13 dintre cele mai bizare, cotidiene și absolut reale obiceiuri japoneze, care pentru localnici sunt la fel de firești ca spălatul pe mâini înainte de masă, iar pentru noi par desprinse dintr-o altă galaxie. 

1. Încălțămintea, papucii și… papucii pentru papuci

În Japonia, încălțămintea este un ritual. Fiecare spațiu are propriul “cod vestimentar” pentru picioare.

La intrare te întâmpină genkan-ul — o zonă coborâtă special pentru a te descalța. Apoi încalți papuci de interior.

Dar dacă intri în toaletă, trebuie să schimbi papucii. Există papuci doar pentru baie. La ieșire — te întorci la cei de casă.

Ai uitat? Ai greșit? Felicitări, ai “profanat” casa.

Iar dacă ești oaspete, nimeni nu-ți va spune nimic. Vor zâmbi politicos… și apoi vor dezinfecta tot cu clor.

2. Clătirea gâtului — un ritual sacru

Ajuns acasă? Nu te dezbraci, nu mănânci, nu vorbești.

Mai întâi, la baie. Nu pentru duș. Ci pentru clătirea gâtului.

De obicei de trei ori. Se crede că astfel elimini virușii, bacteriile și energiile străzii.

Japonezii nu așteaptă să se îmbolnăvească. Ei previn. Din copilărie.

3. Mic dejun ca o cină fără lumânări

Imaginează-ți ora 6 dimineața. Ochii încă lipiți. Pe masă — orez, pește prăjit, supă miso, legume murate, alge și, desigur, ceai verde.

Un mic dejun obișnuit în Japonia e un adevărat prânz.

Este tradiție, nu răsfăț. Din epoca samurailor, energia se acumulează dimineața, nu seara.

Cornurile și cerealele? Mâncare de hotel pentru occidentali leneși.

4. Liniște? Rău semn. Lătrați-vă supa!

În Japonia, cu cât sorbi mai zgomotos tăițeii, cu atât ești mai politicos.

Sorbitul zgomotos este o formă de apreciere, un semn de respect pentru bucătar.

Dacă mănânci în tăcere, pari nemulțumit. Sau lipsit de rafinament.

Chiar și în restaurantele de lux, clientul sorbește cu aplomb. Fără rușine.

5. Periuța de dinți — parte din uniformă

După fiecare masă, toată lumea se spală pe dinți. Fără excepție.

Copiii în școli se aliniează și periază în cor. La birou — același ritual. Oglinzi, chiuvete, pastă, totul la îndemână.

Halena? O rușine publică.

6. Toaleta cu IQ superior

Ușile Raiului? Nu. E un vas de toaletă japonez.

Încălzește, parfumează, cântă, salută, curăță și te recunoaște. Modelele de top costă cât o vacanță în Alpi.

Comenzile sunt ca într-o navă spațială. Și după o singură folosire, o toaletă obișnuită pare medievală.

7. Aruncatul gunoiului — test de doctorat

Să arunci gunoiul în Japonia e o operă de artă.

Hârtie, sticlă, plastic, deșeuri arse, nearse, baterii, becuri, obiecte voluminoase — fiecare are ziua și sacul său.

Pungile sunt speciale, inscripționate cu districtul și data.

Greșești? Risc să-ți găsești gunoiul înapoi la ușă. Cu un bilet politicos. Dar ucigător.

8. Futonul — la plimbare

Salteaua japoneză nu stă degeaba. Dimineața, se strânge și se pune la păstrare.

Iar într-o zi senină, se scoate pe balcon. Să se aerisească. Să-și „piardă visele”.

Un balcon japonez e plin de futonuri albe, fluturând ca steaguri de curățenie absolută.

9. Iarna se trăiește sub masă

Fără încălzire centrală? Nicio problemă. Japonezii au kotatsu.

O masă joasă, cu pătură și încălzire dedesubt. Te bagi sub ea și nu mai vrei să ieși.

Iarna, familia se mută acolo. Se mănâncă, se râde, se ceartă. Totul — sub masă.

Ieșitul de sub kotatsu e un act de curaj.

10. Baia — sanctuar, nu spălătorie

În baia japoneză, întâi te speli stând jos. Din cap până-n picioare.

Apoi intri în cadă. Dar nu pentru spălat, ci pentru relaxare.

Toată familia folosește aceeași apă. Pentru că te-ai curățat deja.

E ritual, economie și respect pentru apă.

11. Masca — refugiu emoțional

În Japonia, masca se poartă nu doar contra bolilor.

Ci și ca scut social. Nu vrei să vorbești? Ai un coș? Nu ai chef de interacțiune?

Pui masca. Și ești invizibil. Ca-ntr-o cochilie.

12. Scuze — limbajul universal

Te-a călcat cineva? Japonezul își cere scuze.

L-ai călcat tu? El tot își cere scuze.

Cutremur? Posibil cineva să zică „Ne cerem iertare pentru disconfort”.

A te scuza e semn de respect. Nu recunoaștere a vinei.

Treizeci de scuze pe zi? Perfect normal.

13. Poză pentru mormânt — ca pentru pașaport

Mulți japonezi își pregătesc din timp înmormântarea.

Aleg fotografia, ținuta, muzica, meniul. Nu din pesimism. Ci din ordine.

Fotografia pentru piatra funerară se face în salon profesional. Cu machiaj, lumini, regie.

Apoi — pe un stick. Într-un seif. Pentru „când va fi cazul”.

Final. Ca o înclinare tăcută în metrou

E uimitor cum o zi obișnuită poate fi atât de diferită.

Nu e spectacol. Nu e ciudățenie gratuită. E Japonia — unde banalul devine artă.

Sursa internet

$$$

 6 lecții de viață

Lecția 1

Soțul intră în duș în timp ce soția tocmai a terminat de făcut baie. Se aude soneria. Soția se înfășoară rapid într-un prosop și merge să deschidă. La ușă — vecinul Bob. De îndată ce o vede, Bob spune: „Îți dau 800 de dolari dacă îți dai jos prosopul.” După câteva clipe de ezitare, femeia o face și rămâne goală în fața lui Bob. El îi dă banii și pleacă. Soția își pune prosopul la loc și se întoarce în baie. „Cine era?” întreabă soțul. „Bob,” răspunde ea. „Minunat, a zis ceva de cei 800 de dolari pe care mi-i datorează?”

Morală: Împărtășiți acționarilor informațiile despre creditele acordate, altfel s-ar putea să aveți surprize neplăcute.

Lecția 2

Un preot se oferă să conducă o călugăriță. În timp ce stă în mașină, aceasta își încrucișează picioarele, lăsând să i se vadă coapsa. Preotul, tulburat, abia evită un accident. După ce redresează mașina, îi pune mâna pe picior. Călugărița îi spune: „Părinte, vă amintiți Psalmul 129?” Preotul își retrage mâna. După ce schimbă viteza, o pune din nou. Ea repetă: „Părinte, Psalmul 129.” Ajunși la destinație, călugărița coboară oftând. Ajuns la biserică, preotul deschide Biblia și citește Psalmul 129: „Mergi mai departe și caută, mai sus vei găsi fericirea.”

Morală: Dacă nu-ți cunoști meseria, multe oportunități îți vor trece pe sub nas.

Lecția 3

Un reprezentant de vânzări, o secretară și un manager merg la prânz și găsesc o lampă veche. O freacă și apare un duh: „Fiecare are dreptul la o dorință.” Secretara zice prima: „Vreau să fiu acum pe Bahamas, pe un iaht, fără griji.” Puf! Dispare. Reprezentantul spune: „Vreau să fiu în Hawaii, pe plajă, cu un masaj, limonadă la discreție și dragostea vieții mele.” Puf! Dispare. Duhul se uită la manager: „Rândul tău.” Managerul zice: „Vreau ca cei doi să fie înapoi în birou după pauza de prânz.”

Morală: Lasă-ți întotdeauna șeful să vorbească primul.

Lecția 4

Un vultur stătea pe o ramură, relaxat, fără să facă nimic. Un iepuraș l-a văzut și a întrebat: „Pot și eu să stau și să nu fac nimic?” „Desigur”, i-a răspuns vulturul. Iepurașul s-a așezat sub copac și a început să lenevească. Imediat a apărut o vulpe, l-a prins și l-a mâncat.

Morală: Ca să stai degeaba, trebuie să fii foarte, foarte sus.

Lecția 5

Un curcan vorbea cu un taur. „Aș vrea să ajung în vârful copacului, dar nu am energie.” Taurul zice: „Mănâncă din bălegarul meu, e plin de nutrienți.” Curcanul gustă, și chiar are forță să urce pe prima ramură. A doua zi, mai mănâncă și ajunge și mai sus. În a patra zi, e deja în vârf, mândru. Fermierul îl vede și îl împușcă.

Morală: Manipularea cu „rahat” te poate duce sus, dar nu te va menține acolo.

Lecția 6

O mică pasăre zbura spre sud pentru iarnă. Era atât de frig încât a înghețat și a căzut într-un câmp. O vacă a trecut și a făcut fix peste pasăre. În mod miraculos, căldura bălegarului a dezghețat pasărea. Bucuroasă, a început să cânte. O pisică, auzind-o, a venit, a scos pasărea din bălegar și a mâncat-o.

Morală:

1. Nu oricine te îngroapă în rahat îți este dușman.

2. Nu oricine te scoate din rahat îți este prieten.

3. Când îți este bine și cald, mai bine taci din gură.