$$$

 Irevocabil

Adrian Păunescu 

Atâţia ani în calendar s-au scurs,

Că, după toate zilele acestea,

Nu mai există cale de recurs,

S-a terminat definitiv povestea.

Degeaba te prefaci a nu dori

Să recunoşti trecutul ce ne leagă,

Că ne-am iubit în fiecare zi

Şi-n mintea mea, eu te păstrez întreagă.

Poţi vinde tot ce ne-a legat cândva

Şi poţi batjocori iubirea noastră,

Nici dracul nu te poate dezlega

De fosta ta ieşire la fereastră.

Eşti condamnată veşnic să-mi rămâi

Iubirea cea mai mare şi mai tristă,

Nenorocirea mea de căpătâi,

Cea care, şi neexistând, există.

Te locuieşte, astăzi, duhul rău,

Eşti ca sub drog, revanşa te îmbată

Şi culmea e, în tot dezastrul tău,

Că tu acum te crezi adevărată.

Nici nu mai ştiu cu cine pot vorbi,

Nici nu mai vreau să ne-ntâlnim, de-a pururi,

Te-am revăzut, infectă, într-o zi,

Comună în reacţii şi-n contururi.

Şi-ntr-adevăr e un păcat mizer

Să pui ce nu-ţi convine-n paranteze,

Voind s-ajungi cu suflet pur la cer

Printr-un şantaj menit s-asasineze.

Şi, după existenţe şi greşeli,

Salvate de iubirea noastră mare

Pe tine tu te minţi şi te înşeli,

Cedându-mi ce-ai greşit cu fiecare.

Tu vei muri de gestul tău stupid,

Le vei plăti cu înjosiri, pe toate,

Vei plânge mâine la acelaşi zid

Pe care-acum îl scuipi, cu demnitate.

Şi te vei tot păta în lungul drum,

Dintre ambiţie şi resemnare,

Vai, ce vitează crezi că eşti acum

Şi cum te vei târî prin lumea mare.

Şi tot ce astăzi nu-mi mai recunoşti,

Protecţie, tandreţe şi iubire,

Vei regreta între pigmei şi proşti

Şi va păli obrazul tău subţire.

Eu nu-ţi doresc nimic, din tot ce ştiu

Că ţi se va-ntâmpla în viaţa-ntreagă,

încredinţat că, fie şi târziu,

Vei desluşi blestemul ce te leagă.

Ai ascultat de mincinoşi profeţi,

De falşi predicatori şi vrăjitoare,

în ura pentru mine te răsfeţi

Şi ce naivă eşti cu fiecare.

Eu nu puteam să ies din tot ce-a fost,

Ca dintr-o murdărie, prin spălare,

A ţine doliu a avut un rost,

Cum ţine după moarte fiecare.

Eu, sculptorul, ce-n tine-a investit,

Şi viaţa lui, şi braţele, şi vrerea

Eu nu am cum să-mi cer, acum, jignit

Harnaşamentul meu, de nicăierea.

Ar trebui pe tine să te scot,

Din tine însăţi, să te iau întreagă,

Cu minte şi cu inimă, cu tot,

Cu gura păcătoasă ce mă neagă.

Şi nu mă poate mulţumi deloc

Să aflu că aşa ar fi femeia,

Când văd ce ticălos e tristul joc:

Pygmalion ucis de Galateea.

Dar vreau să ştii că ştiu şi-aduc aici

Făgăduinţa înspăimântătoare

Că nu voi mai umbla în cicatrici

Şi te condamn la milă şi uitare.

Şi nu doresc, din tot ce-a fost, să neg

Că te-am iubit şi-ai fost cea mai frumoasă,

Balanţă, în prăpădul meu întreg,

Şi-aş fi zidit, pe umbra ta, o casă.

Mai mult de-atât ce pot promite eu,

Decât să recunosc, ca să se ştie,

În faţa ta şi a lui Dumnezeu,

Iubirea pentru tine, pe vecie?

Te voi iubi, precum te şi regret,

Te voi păstra mereu, mai sus ca toate,

Dar nu pe tine cea cu chip concret,

Nu jocul dublu din realitate.

Atâta doar că şansele s-au scurs

Şi-n mod real sunt moarte toate-acestea,

Nu mai există cale de recurs,

S-a terminat definitiv povestea.

⚜️

$$$

 Creatorul limbii noastre

    Adrian Păunescu 

Ideea noastră despre el e mică,

dar el, din ea, mai mare se ridică,

şi nu-i adevărat că el nu este,

ci doar atât: a devenit poveste.

La rădăcina lumii trecătoare,

eternitatea uneori apare,

să pună-n ordine ce se mai poate

în haosul ce le-a născut pe toate.

Noi, pentru el, depunem mărturie,

dar el, prea bine, tot ce este ştie,

şi rădăcina lumii îl cunoaşte

că e nemuritor de când se naşte.

Şi de aceea nu găseşte cale

să-i mai pretindă fapte uzuale,

ci să-şi păstreze-n toate nenorocul,

facând pământul, apele şi focul.

Şi să-şi cultive numai caracterul,

făcând furtuna, focul, lumea, cerul,

ca el să se numească Eminescu

făcând nemuritor ce-i românescul.

Ideea noastră despre el se pierde

în primul descântat de foaie verde,

noi credem că-i al nostru, el, Poetul,

dar noi am devenit ai lui cu-ncetul.

Ca personaje, totuşi, secundare,

într-o cosmogonie de iertare,

oricât l-am proslăvi, sunt doar cuvinte,

în el e-un foc de-a pururi mai fierbinte.

Poet mai important ca poezia,

precum l-a-nfăşurat melancolia

şi cum să-l celebrezi cu vorbe proaste

pe însuşi Creatorul limbii noastre?

Prin el comunicăm cu Universul;

un neam întreg i-adevereşte versul

şi dor ne e de Doina lui cea sfântă

în care suferința noastră cântă.

Atât de mare e şi-atât de rege,

că el pe sine nu s-ar întelege,

la înalţimea lui cuprinzătoare

de-ar fi din nou un om ca fiecare.

Dar el din sine însuşi coborât-a

şi nu-l putem vedea numai atâta,

un simplu om ce poartă manuscrise

şi duhul unor râuri, pare-mi-se.

În formă de idee mi-l inchipui

şi numai Poezia lui e chipu-i,

copiii când învaţă să vorbească

prin el pătrund în limba românească.

Şi ţara însăşi s-a topit în dânsul,

cum el i-a dus la rang de forţă plânsul,

poet mai important ca poezia

şi-o lacrimă cât toată România.

13 iunie 1989

$$$

 Jurământ în limba română 

     Adrian Păunescu

Ce binecuvântare şi blestem

Cea mai frumoasă veşnic să rămână,

Chiar şi-n situaţia când o tăcem,

Ea, limba română.

Tuşesc şi plâng străini destui în ea,

Frânturi din alte graiuri o îngână,

Dar, fiecare se va vindeca,

Prin limba română.

Când singur eşti la margine de timp

Şi moartea-ţi iese-n drum, ca o bătrână,

Nu dispera, că te salvezi în schimb

În limba română.

Între maternitate şi muzeu

Un ambitus din cer până-n ţărână,

Vorbeşte uneori şi Dumnezeu

În limba română.

Nu-i pentru delincvenţi şi detergenti,

S-a construit în temple şi la stână,

Se tem şi-n somn eurocraţi recenti

De limba română.

Ca vinul vechi de mii si mii de ani,

Când îşi ridică vocea din ţărână,

Oximoron de daci şi de romani

E limba română.

N-o pot răni aşa cum n-o traduc

Toti ce-i pun otravă la tâtână,

În răsărit, ca într-un cuib de cuc,

Stă limba română.

Acum, într-un tablou sacerdotal,

Trei tragice surori se ţin de mână,

Muntenie, Moldovă si Ardeal,

In limba romană.

Biserica ne dă acest pridvor

În plin vacarm de epocă păgână,

Spre Invierea noastră-a tuturor,

În limba română.

În zi de mântuire şi eroi,

Hristos al nostru pleacă să rămână,

Se-naltă adâncindu-se în noi,

În limba română.

Ne naştem şi murim şi înviem,

Şi truda noastră nu sfârşeşte, până

Nu vom învinge tot acest blestem,

Ca să atingem binele suprem,

În limba română.

( din volumul "Nemuritor la zidul morţii" )

$¢$

 REMUȘCAREA EMINESCU 

Adrian PĂUNESCU 

Peste nebunia verii, urcă nebunia lumii,

Peste lacrimile ţării, urcă lacrimile mumii,

E-o confuzie totală, şi în fapte, şi-n criterii,

Peste nebunia lumii, urcă nebunia verii.

Sunt amestecate toate şi nimic nu se discerne,

Ca ocnaş, poetul sapă-n sarea lacrimii materne,

În zadar el scrie carte la neştiutori de carte,

Moare iarăşi Eminescu într-o ţară numai moarte

În zadar el dovedeşte că Românul plânsu-i-s-a,

Când Românu-ncet dispare, de la Nistru, pân-la Tisa,

Clopotele se-mpreună, într-un cântec trist cu toaca,

E vândută Ţara noastră, nu se ştie cui, săraca.

Teorii înşelătoare ţin bărbaţii ei de frunte,

Creşte Doina, ca o boală, de la Mare, pân-la Munte

Şi, în ornicele toate, vine iar aceeaşi eră,

Moare iarăşi Eminescu, într-o clinică mizeră.

Mor valorile întruna, pe când mama le tot naşte,

Paradoxul Învierii mai proclamă Zi de Paşte,

Geniul neamului se stinge, în risipa criminală,

Cămătari de pretutindeni şi localnici ne înşală.

S-au deschis mai multe cârciumi ca lăcaşuri de cultură,

Curg otrăvuri, protejate în gândire şi-n natură,

Moare iarăşi Eminescu şi bezmeticii îl latră,

Capul lui, cu geniu-ntr-însul, e izbit din nou de-o piatră.

Este piatra blestemată ce loveşte-n tot şi-n toate,

Zuruind pe scara ţării, gong al treptelor vânate,

Şi, din clipa când poetul a căzut sub forţa pietrei,

Au plâns pietrele cu jale, pe atâţia kilometri.

Şi, mereu, această mamă, genială şi sărmană,

Are de-mpăcat o lume şi de vindecat o rană.

Câte unul dintre fiii, care geniul ei îl poartă,

Are-un accident de viaţă, are un prăpăd de soartă.

Tot ce-a fost nisip şi stâncă, grohotişuri şi statuie,

A simţit un gol într-însul, care-n nici o piatră nu e,

De aceea, monumentul, ce pe el îl poartă-n ere,

Are-n sine slăbiciune, remuşcare şi durere.

De la piatra imbecilă, care l-a lovit în frunte,

Se simt astăzi vinovate toate pietrele din munte

Şi vitraliile sfinte şi ferestrele de case

Se resimt de vina pietrei şi a crimei ticăloase.

O-ntrebare ne-asupreşte, hai s-o spunem, cu încetul:

Ce făcea această ţară, când murea în ea Poetul?

Ce invidii ordinare l-au lăsat uşoară pradă

La nebunii din ospiciu, incapabili şi să-l vadă?

Cine a trimis un geniu în noroaiele vulgare?

Unde-a fost conştiinta noastră, când a fost lovit cel mare?

Ce mai poate să repare, la nivel de neam, regretul,

Când acelaşi neam îşi lasă de izbelişte Poetul?

Şi-ntr-o curte de ospiciu, care-i ultima lui vatră,

Un nebun, spre Eminescu, a şi azvârlit o piatră,

Nici nu ştie el ce face, nu gândeşte să-l înfrunte,

Căci inconştienţa noastră dă cu piatra-n sfânta frunte.

Noi ne omorâm Poetul, zi de zi, prin nepăsare

Şi, de-un pic din acea piatră, vinovat e fiecare

Şi, când moartea copleşeşte rana eminesciană,

Condamnată-i poezia la acelaşi fel de rană.

Ştirea senzaţională risipeşte-n ţară groază:

"Vai, dar cum a fost posibil?" - ţara reacţionează.

Indignări apar, ca iarba, prin regretele postume,

Ieri, complet indiferentă, plânge, azi, întreaga lume.

Pe o stradă oarecare, dintr-o ţară oarecare,

Părăsit, uitat şi singur, Eminescu iarăşi moare,

Doina lui colindă ţara, de la Nistru pân-la Tisa,

Doina lui înlăcrimată, urmărita, interzisa.

Bocetele sunt cinstite, parcă el le-a fost vreo rudă,

Chiar dacă fiind în viaţă, n-a vrut nimeni să-l audă,

Eminescu redevine, dintr-o mie de motive,

Numele sonor şi tragic al regretelor tardive.

Căci, acesta-i obiceiul, prin acestă ţară moartă,

Ei, cu geniile ţării, tot mereu aşa se poartă,

Le omoară fără preget, cu plăcere le omoară

Şi se pun pe plâns pe urmă, şi e jale mare-n ţară.

Autentici şi-n regrete, autentici şi în crime,

Omorându-şi, prin uitare, pe cei gata să-i exprime,

Naturali în gelozie, naturali în remuşcare,

Mor cei mici de dorul celui omorât c-a fost prea mare.

Piatra aruncată-ntr-însul a rănit mortal norocul,

De e jale şi e moarte şi e plânset, în tot locul.

Eminescu ne arată toată tragicomedia:

Cum se moare-n România, când eşti, însuţi, România!

E-un blestem, ce nu sfârşeşte să lucreze niciodată,

Remuşcarea Eminescu, în acelaşi fel, se-arată,

Cu valorile-n derivă, însăşi ţara e-n derivă,

Ce cu moarte, toată viaţa, geniile îşi cultivă.

N-a fost unul să găsească înţelegere acasă,

A plecat mereu o piatră către dânsul, furioasă,

Astfel, mediocritatea a produs mereu otravă

Şi a fost torent de pietre, în invidia grozavă.

Către capetele ţării, în isterica risipă,

Caracuda vetişană nu s-a potolit o clipă,

Peste lacrimile ţării, urcă lacrimile verii,

Iarăşi, piatra e la modă, iarăşi, au căzut criterii.

Iarăşi pleacă trist Poetul, dintre oameni printre astre,

În ospiciul plin de pietre al indiferenţei noastre,

Iarăşi spumegă noroiul ce, în loc de sânge, bate,

Iarăşi, moare Eminescu, părăsit de toţi şi toate.

Iarăşi, moartea celui mare, morţii ţării s-a adaos,

Iarăşi, totul e posibil, într-un imposibil haos.

Şi, în rest, frumos e totul. Şi ce muzică deşteaptă:

Pietrele în aşteptare zuruie, din treaptă-n treaptă.

E-o serbare populară şi, ca neam, ne reprezintă,

Toti românii-nvaţă astăzi cum se dă cu piatra-n ţintă.

Nu mai credem în cuvinte, că sunt urlete sau şoapte.

Eminescu, geniul nostru, e sărbătorit prin fapte.

$$$

 ‼️ ‼️ ‼️

Suntem pe mâna unor mari nebuni

                      de ADRIAN PĂUNESCU 

Sunt nopţi şi zile pe pământ

când nu mai e nimica sfânt

și omul trage-n jug din greu,

nebunii pleacă din spital

și intră-n câmpul social

și îl ucid pe Dumnezeu.

Nebunii urcă-n vârf de tot,

comandă lumea idiot,

declară zilnic un război,

murim săraci, murim umili,

din moftul unor imbecili

și este vai şi-amar de noi.

Nebunii fac în lume foc,

în oameni nu mai cred deloc,

ca în relicve care-au fost,

zoologia e la preţ,

stau geniile în coteţ

iar Shakespeare li se pare-un prost.

Nu mai există nici valori,

nu se mai nasc nemuritori,

există bani şi-atâta tot,

să fim maimuţe-n carnaval,

maimuța n-are ideal,

maimuța are numai bot.

Sunt puse ţările la zid,

democrația e un vid,

sub echilibrul pururi frânt,

se-aruncă-n lume maladii,

popoarele spre-a se rări,

că-s prea mulţi oameni pe pământ.

Şi totuşi, neamul omenesc,

contrar acelor ce-l pândesc,

va ridica pământu-n cer,

din piatră ne vom lua ovăz

și vom lansa cumplitul văz

din ochii orbi ai lui Homer.

Dar deocamdată

suntem pe mâna unor nebuni,

suntem pe mâna unor mari nebuni.

$$$

 Adrian Păunescu - Dragoste în fân

Să mergem amândoi la strâns de fân

Şi soarele să ne lucească-n coasă,

Din când în când în urmă să-ţi rămân

Că să te văd aprinsă şi frumoasă.

Pe fondul verde să te decupezi,

Un fel de nimfă cu picioare brune,

Şi-n patima magneticei amiezi

Eu să îmbrăţişez ce nu pot spune.

Acolo unde nu mai e cuvânt

Şi sângele începe brusc să fiarbă,

Să cad asupra ta ca trunchiul frânt

Şi-n dragoste să ne îmbrăcăm în iarbă.

Şi să miroşi a soare şi-a trifoi,

Şi să te-ntorci în paza umbrei mele,

Şi să simţim tot cerul peste noi,

Şi gărgăriţe clinchetînd pe piele.

Şi leneş scuturându-ne de fân

Să trăncănim un soi de amănunte,

Din cele ce pe buze mai rămân

Când se arată ploaia dinspre munte.

Şi să uităm şi noi într-adevăr

De formă noastră peste clăi rămasă,

Iar tu să-ţi aranjezi zburlitul păr

Privindu-te în luciul blând de coasă.

$$$

 Nunta lucrurilor

   Adrian Păunescu 

Alături, un palton și o jachetă

Ca-ntr-o idilă mânecile-și strâng,

Se caută, pe urmă se regretă,

Cu lacrimi tragice de nasturi plâng.

Pe scaun stau o rochie și-o haină,

Și niște pantaloni zvârliți pripit,

Înlănțuite, toate, într-o taină,

Prin care s-au văzut și s-au iubit.

Și dinspre gerul albelor pustiuri

Oprite lângă ușa cu zăvor,

În cruce, ambele perechi de schiuri,

De milă se dezgheață pe covor.

Mănușile zvârlite sunt pe masă,

Și degetele lor mai ard secret.

Și ceasul bărbătesc astfel apasă

Clepsidra femeiască pe parchet.

Bocancii bărbătești cu multe ținte

Alăturea de cisme femeiești

Se-mperechează șovăind fierbinte,

După ce trag perdeaua la ferești.

Și-acum, că toate lucrurile noastre,

S-au întâlnit aici și se iubesc,

Ca înaintea unor mari dezastre,

Ce vor veni în cuplul omenesc,

Noi doi privim cu-o ultimă mirare

Ce rol destinul ne-a mai rezervat,

Să fim doar o anexă oarecare,

Un cuplu trist, femeie și bărbat.

Pe pat, pe scaune și în cuiere,

Prin baie, prin dulap și pe covor

Plutind într-o magnetică tacere

Cad lucrurile noastre în amor.

Ni se ating genunchi, privire, frunte,

Ca două scânduri suntem într-un gard,

În valul unor biete amănunte,

La nunta unor lucruri care ard.

Privește încălțările acelea,

A mea și-a ta cum se iubesc și tac,

Iar nouă ni se-nrourează pielea,

Și s-a asprit ca pânza unui sac.

Paltonul meu și bluza ta, pereche,

Cravata mea peste brățara ta,

Butonul și cercelul din ureche

Și noi, neimportanți, pe canapea.

Pot să mă bucur, poți să te și bucuri,

O nuntă s-a-mplinit cu amândoi,

O nuntă-n care ale noastre lucruri

Se-arată mai puternice ca noi.

( din volumul "Manifest pentru mileniul trei" - vol. 2, 1986)