$$$

 Spune-mi ceva - Adrian Păunescu

Dacă-am să te chem

Dă-mi măcar un semn

Fie şi-un blestem

Din partea ta.

Totuşi nu ştiu cum

Pentru-atâta drum

Ce-a-nceput acum

Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi

Copacii cad pe drum din doi în doi,

În ochi mă bate viscolul câinesc

Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad

Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad

Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis

Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor

Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,

Că tineri am intrat şi cu ce rost

Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,

E numai despărţire peste tot

Şi se aude că va fi mai greu

Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău

Am dat cu bulgări mari în geamul tău,

Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,

Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi

Dezastrul împărţirilor la doi,

Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt

Şi cum e să fii singur pe pământ.

$$$

 Elegia ultimei iubiri

  Adrian Păunescu 

Aceste nopți de insomnie,

aceste pauze-n destin,

ți le dedic, pe toate, ţie,

cu toată moartea ce-o conțin.

Când se va face socoteala,

scăzând tot timpul nedormit,

vei ști să-ți înțelegi greșala

și cât de tânăr am murit.

Parcă te simt la mii de leghe

pe-o navă care-ar lua,

în toată starea mea de veghe,

oceanu-ntoarcerii, cu ea.

Tu ești acum numai ideea,

fără miros, fără păcat,

feminitatea, nu femeia,

plecarea te-a abstractizat.

Iar dacă aș cădea departe,

cu tot acest prăpăd al meu,

eu m-aș ruga și peste moarte,

de grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea știu cum ți-este bine,

să fie zgomot sau deșert,

să-mi amintesc sau nu de tine,

să mă mai ierți, să te mai iert.

Nu pot să văd un film de-a rândul,

nu pot privi femei pe străzi,

că tot la tine-mi este gândul,

parcă ești una dintre prăzi.

În insomnia mea de noapte,

în rătăcirea mea de zi,

ți-aud, și mers, ţi-aud și șoapte,

de parcă ne-am și întâlni.

O, tu ești boala minții mele

și sufăr suferința ta,

nu poate viața să mă spele

de tot ce se va întâmpla.

Și-n tot ce-n fața mea revine,

în toate crimele din drum,

mereu e vorba despre tine,

dar să te apăr nu am cum.

Prostituate sau regine,

ce trec prin actualități,

îmi amintesc egal de tine,

în umilință sau răsfăț.

Nu știu ce cale vei alege,

la mânăstire sau bordel,

dar voi intra în altă lege

ca să te pot iubi la fel.

Diverși vorbesc pe-aici într-una

despre femei, în mod vulgar,

mă simt vizat întotdeauna,

mi-acopăr fața și dispar.

Eu nu mă pot juca de-a tine,

nici chiar cu amintirea mea,

dar să-mi vorbească fitecine

de ce mai faci, n-aș suporta.

Mă rog de Dumnezeu cel Mare,

în ochii căruia mă uit,

să-mi dea un drog de vindecare,

să pot să dorm, ca să te uit.

Nimic din tot ce-ar fi să fie,

în zări de minus sau de plus,

nu mi se poate spune mie,

atât cât te-am păstrat de sus.

Pentru imaginea curată

la care am visat în doi,

ninsoarea chiar e-un fel de pată,

iar floarea de cireș noroi.

Ca pe o rodnică greșală

te port în fiecare gând,

spre insomnia mea finală

pe care ți-o dedic plângând.

Și-mi pare o complicitate

și-mi pare vină și păcat,

obișnuitul fapt că poate

în alte lumi ai respirat.

Mă doare fiecare veste,

mă doare ziua fără vești,

nimic posibil nu mai este,

dar tu, iubito, unde ești?

Și, ca să scap măcar de plânsu-mi,

ca să mă pot elibera,

va trebui să cred eu însumi

într-o minciună de a mea.

Voi spune că ai fost o fată

dintr-un roman mai nou al meu,

cu personaje de-altădată,

cu El și Ea și Dumnezeu.

Și dându-ți libertatea ție,

am să afirm cu mult curaj,

că, de atâta insomnie,

te-am omorât ca personaj.

( din volumul "Meserie mizerabilă sufletul" - 2000)

$$$

 Elegia ultimei iubiri

  Adrian Păunescu 

Aceste nopți de insomnie,

aceste pauze-n destin,

ți le dedic, pe toate, ţie,

cu toată moartea ce-o conțin.

Când se va face socoteala,

scăzând tot timpul nedormit,

vei ști să-ți înțelegi greșala

și cât de tânăr am murit.

Parcă te simt la mii de leghe

pe-o navă care-ar lua,

în toată starea mea de veghe,

oceanu-ntoarcerii, cu ea.

Tu ești acum numai ideea,

fără miros, fără păcat,

feminitatea, nu femeia,

plecarea te-a abstractizat.

Iar dacă aș cădea departe,

cu tot acest prăpăd al meu,

eu m-aș ruga și peste moarte,

de grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea știu cum ți-este bine,

să fie zgomot sau deșert,

să-mi amintesc sau nu de tine,

să mă mai ierți, să te mai iert.

Nu pot să văd un film de-a rândul,

nu pot privi femei pe străzi,

că tot la tine-mi este gândul,

parcă ești una dintre prăzi.

În insomnia mea de noapte,

în rătăcirea mea de zi,

ți-aud, și mers, ţi-aud și șoapte,

de parcă ne-am și întâlni.

O, tu ești boala minții mele

și sufăr suferința ta,

nu poate viața să mă spele

de tot ce se va întâmpla.

Și-n tot ce-n fața mea revine,

în toate crimele din drum,

mereu e vorba despre tine,

dar să te apăr nu am cum.

Prostituate sau regine,

ce trec prin actualități,

îmi amintesc egal de tine,

în umilință sau răsfăț.

Nu știu ce cale vei alege,

la mânăstire sau bordel,

dar voi intra în altă lege

ca să te pot iubi la fel.

Diverși vorbesc pe-aici într-una

despre femei, în mod vulgar,

mă simt vizat întotdeauna,

mi-acopăr fața și dispar.

Eu nu mă pot juca de-a tine,

nici chiar cu amintirea mea,

dar să-mi vorbească fitecine

de ce mai faci, n-aș suporta.

Mă rog de Dumnezeu cel Mare,

în ochii căruia mă uit,

să-mi dea un drog de vindecare,

să pot să dorm, ca să te uit.

Nimic din tot ce-ar fi să fie,

în zări de minus sau de plus,

nu mi se poate spune mie,

atât cât te-am păstrat de sus.

Pentru imaginea curată

la care am visat în doi,

ninsoarea chiar e-un fel de pată,

iar floarea de cireș noroi.

Ca pe o rodnică greșală

te port în fiecare gând,

spre insomnia mea finală

pe care ți-o dedic plângând.

Și-mi pare o complicitate

și-mi pare vină și păcat,

obișnuitul fapt că poate

în alte lumi ai respirat.

Mă doare fiecare veste,

mă doare ziua fără vești,

nimic posibil nu mai este,

dar tu, iubito, unde ești?

Și, ca să scap măcar de plânsu-mi,

ca să mă pot elibera,

va trebui să cred eu însumi

într-o minciună de a mea.

Voi spune că ai fost o fată

dintr-un roman mai nou al meu,

cu personaje de-altădată,

cu El și Ea și Dumnezeu.

Și dându-ți libertatea ție,

am să afirm cu mult curaj,

că, de atâta insomnie,

te-am omorât ca personaj.

( din volumul "Meserie mizerabilă sufletul" - 2000)

$$$

 POPORUL MEU, MINŢIT CU BUNĂ ŞTIINŢĂ!

    Adrian Păunescu

Mi-e milă, mi-e ruşine şi mi-e greu,

să te privesc în ochi, poporul meu,

poporul meu, de trudă şi credinţă,

poporul meu, minţit cu bună ştiinţă!

Că te-a găsit acest sfârşit de veac,

şi păcălit, şi singur, şi sărac,

victimizat de notele de plată,

eşti, şi orfan, şi văduv, totodată.

Mi-e silă de tiranii tăi pitici,

că te-au legat să nu te mai ridici,

că te-au îndatorat la lumea-ntreagă,

din tine numai praful să se-aleagă.

Borfaşii ţi-au zidit în curte bâlci,

ca să te-mbolnăveşti, râzând, de gâlci

şi când îţi e distracţia mai mare

să-ţi umble liniştit în buzunare.

Şi a venit o şleahtă de golani

ca să îţi fure cei din urmă bani,

ca să te simţi din ce în ce mai bine,

când ăştia iau şi pielea de pe tine.

Ca la incendiu, toţi pornesc spre prag

şi nici copiii nu se mai retrag

şi rândurile-n uşă se îngroaşă,

în toată panica sinucigaşă.

Eşti parcă blestemat, poporul meu,

probabil, te-a uitat şi Dumnezeu,

aleşii tăi te mint, te vând, te fură,

silabe moarte ţi-au pătruns în gură.

Ţi-au pus impozit şi pe umbra ta,

ţi-au dat pământ, să nu îl poţi lucra,

cu droguri mincinoase te prepară,

să-ţi pierzi, şi cap, şi buzunar, şi ţară.

Iar legile, cu care te alegi,

sunt cele mai de râs fărădelegi,

şi fiecare dintre ele spune

că tot ce faci e o infracţiune.

Mi-e milă, mi-e ruşine şi mi-e greu,

de tot calvarul tău, poporul meu,

de toate înscenările enorme

de toate ticăloasele reforme.

Cu umilinta, zilnic te însori,

la semafoare numai cerşetori,

şi, peste toate, cu o hârcă-n mână,

minciuna peste ţară, e stăpână.

Sudoarea ta, ce-i ieftină , oricum,

ţi-o fac neomenoşii lideri scrum,

în false bănci şi fonduri păcălite,

te calcă derbedeii în copite.

 ( din volumul "Meserie mizerabilă, sufletul" - publicat in anul 2000)

$¢$

 -Pacient la final de veac.

           -----✍️꧁Adrian Pãunescu꧂

,,Şi află, doctore, c-aici mă doare,

Acolo unde geme-un colţ de ţară,

Acolo unde plînge fiecare

Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,

Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,

Începătura bolii este grijă,....

Farmacopeea stă să se răstoarne

Asupra mea cu toate ale sale,

Dar eu port rana veacului în carne

Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul

Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,

Apoi să-mi iscăliţi certificatul

Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii

Mi-e capul greu de fiecare veste

Şi nici un minister al sănătăţii

De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie ...............

Deci, doctore, acestea se întîmplă,

Acestea să le afle telegraful

Mă trage mîlul veacului de tîmplă

Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,

Mai am în mine dorul de-a vă spune: ...............

Eu sînt bolnav de soarta Europei

Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,

Dureri de şale, şoc de şapte arte,

Artrită la picior şi la aripă

Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte,, NEVĂZUTĂ

$$$

 GÂNDUL ZILEI.... ADRIAN PĂUNESCU....PE STEAUA CU NUMELE PALER....

S- au împlinit 99 de ani de la nașterea lui Octavian Paler (n.,2 iulie 1926-d.2007), poet, prozator, eseist și publicist,om politic ,critic literar,,cunoscut pentru capodopera „Viața pe un peron”.

Octavian Paler, un Om printre oameni ,cum puțini sunt .Un spirit erudit,rafinat,cerebral,ironic și autoironic, neînțeles de contemporani. A fost un jurnalist și comentator extrem de apreciat,mai ales în urma participării la emisiuni de televiziune, unde a exprimat poziții extrem de pertinente pe teme politice,de moralitate ,fiind un critic înverșunat al clasei politice românești. A fost " un Rac autentic " un rătăcitor în vremea paradoxurilor!

"Nu avem timp să fim buni.

Nu avem timp să fim blânzi.

Nu avem timp să iubim.

Avem timp doar să murim.”

Prin fiecare rând scris, Octavian Paler ne-a lăsat oglinda unei conștiințe vii, într-o lume adesea grăbită să uite esențialul.

Poetul Adrian Păunescu creionează cu verticalitate portretul scriitorului Octavian Paler,cel care " a stat de veghe / Cu grija dreptății și a țării " pe muchie de cuțit"! 

     Pe Steaua cu numele Paler...

"Prietene, dormi, că e noapte

Şi ai de bătut drumuri lungi.

Spre steaua cu numele Paler,

Pe care voiai să ajungi.

Ştiam că le meriţi pe toate,

Şi dreptul la da, şi la nu,

Şi parcă uitasem că totuşi

Ai dreptul la moarte şi tu.

Ai stat viaţa-ntreagă de veghe,

Pe muchia acestui cuţit,

Cu grija dreptăţii şi-a ţării,

Precum îţi fusese sortit.

Ce singur ai fost toată noaptea,

Ce singur în ultim popas,

Ce singur în cer te întuneci,

Ce singuri pe-aici am rămas.

Drum bun către dincolo, frate,

Şi-n viaţă, şi-n moarte stingher,

Drum bun către propria pace,

Drum bun către Lisa din cer.

Armurile pentru plecare

Le-nchidem la ultima za,

Sub steaua cu numele Paler,

Că ştim c-o vei umaniza.

Şi poate cândva, într-o noapte,

Zdrobiţi de părerea de rău,

Noi, toţi, vom afla că e viaţă,

Pe steaua cu numele tău"...

(poezie scrisa la 2 zile dupa ce Octavian Paler s-a mutat intr-o stea.)

 Un gând de recunoștință și admirație pentru Octavian Paler și Adrian Păunescu ,doua spirite luminoase,care au lăsat o amprentă profundă în literatura și conștiința românească ,plecați în nemurire fiecare pe câte o stea !

Janeta Hulea

$$¢

 TELEFON PESTE MOARTE

Adrian PĂUNESCU

În lumea numelor străine,

Mă simt, şi eu, un străinez,

Iau telefonul lângă mine

Şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama

Că neamul meu, acum, e frânt,

Mi-e dor de tata şi de mama,

Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata

Și în necunoscut mă zbat,

Îi sun pe mama şi pe tata,

Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă

Şi aparatul n-are ton,

Deodată aflu şi tresar că

Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,

Cu lacrimi bine vă cuvânt,

Şi uit că aţi plecat departe

Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,

Întreb precipitat de voi,

Dar ştiu că mort e cel ce moare

şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,

Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,

Dar iarba pe morminte tace,

Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,

Probabil, când o fi să mor,

Am să vă caut în morminte,

Pe-un număr de interior.