$$$

 Mumia lui Tuya (cunoscută și ca Thuya) este una dintre cele mai bine conservate mumii din Egiptul Antic.

📜 Cine a fost Tuya (Thuya)?

A fost o nobilă egipteană foarte influentă, soția lui Yuya — un demnitar puternic din timpul faraonului Amenhotep III.

Mama reginei Tiye, una dintre cele mai puternice regine ale Egiptului, soția lui Amenhotep III.

Astfel, Tuya este bunica lui Akhenaton (faraonul care a introdus cultul lui Aton) și străbunica lui Tutankhamon.

Mormântul lui Yuya și Thuya (KV46) a fost descoperit în 1905 în Valea Regilor.

A fost unul dintre cele mai bine păstrate morminte găsite înainte de descoperirea mormântului lui Tutankhamon.

Mumiile lor sunt remarcabile pentru starea de conservare, bogăția obiectelor funerare și detaliile extraordinare.

Thuya și Yuya sunt considerați exemple clasice de aristocrați egipteni de rang înalt care au avut o influență imensă asupra politicii și religiei. Unele teorii spun că originea lor ar fi putut fi chiar străină (aspectele faciale și numele lor i-au intrigat pe egiptologi).

⚰️ Ce au găsit în mormânt?

KV46 adăpostea mumiile lui Yuya și Thuya, păstrate într-o stare extraordinară. Înăuntru s-au găsit:

Două sicrie externe masive, aurite, fiecare cu sarcofage interne.

Mumiile lor, învelite în bandaje bogat decorate cu amulete și cu măști funerare frumoase.

Obiecte funerare: mobilier, scaune aurite, caruri miniaturale, statui, vase canopice (pentru organe), peruci, bijuterii.

Totul era decorat cu aur, faianță, lemn de cedru și incrustații.

Masca funerară a lui Thuya e faimoasă pentru detaliile fine ale feței: trăsături delicate, machiajul negru specific, aurul strălucitor.

Spre deosebire de masca lui Tutankhamon (care e o piesă unică, masivă), măștile lor sunt mai simple, dar la fel de impresionante prin finețea execuției.

Yuya și Thuya erau nobili extrem de influenți. Yuya avea titluri importante: „Tatăl Zeului” (socru regal) și „Supraveghetor al Heremului”. Thuya era preoteasă a Hathor.

Moștenirea lor continuă cu Tiye, regina-mamă, care a domnit alături de Amenhotep III și a fost mama lui Akhenaton, reformatorul religios.

Asta le face mormântul un pion de legătură direct între perioada de glorie a Regatului Nou și revoluția religioasă a lui Akhenaton 

Mumiile lor sunt expuse la Muzeul Egiptean din Cairo.

Obiectele funerare originale sunt împărțite între Cairo și unele muzee europene (unele au ajuns în colecții private la începutul secolului XX).

$$$

 THEODOR AUG. RÂȘCANU

Theodor Aug. Râșcanu (Rășcanu, Rîșcanu) (n. 4 noiembrie 1888, Iași – d. 2 iulie 1952, Vaslui) a fost un scriitor, publicist, jurnalist, genealogist și memorialist român.

Biografie

Inelul-sigiliu de argint al lui Theodor Râșcanu, cu blazonul reunit al familiilor părinților săi, Râșcanu și Ghica.

Membru al familiei Râșcanu, veche familie de boieri moldoveni cu rădăcini în vremea descălecătorului Bogdan I. Este fiul lui August Râșcanu și al Mariei Ghica și nepot de fiu al pașoptistului Teodor Râșcanu, important adversar politic al lui Mihail Sturdza Vodă. După clasele 1-6 făcute în particular a frecventat Liceul Național din Iași. A studiat la Facultatea de Drept a Universității din Iași obținând licența în 1910. Și-a luat doctoratul cu tema economică „Problema Pământului”. A participat la campania din Bulgaria în 1914 și a fost decorat dupǎ Bătălia de la Mărășești din 1917. A fost un timp avocat al baroului din Iași și a avut o scurtǎ slujbǎ administrativǎ, de secretar al Consiliului Județean Vaslui, după care a trǎit ca liber profesionist cu douǎ pasiuni: publicistica și literatura. În 1935 a devenit membru al Societății Scriitorilor Români.

Genealogia sa cu încrengături în familiile multor personalități marcante moldovene, ctitoriile bisericești ale Rășcăneștilor precum și educația aleasă dar foarte severă a mamei sale, Maria Ghica, au fost elemente care i-au determinat caracterul, întreaga sa viață și activitate profesională. Alături de Nicolae Iorga și Constantin Giurescu, s-a angajat pentru infiițarea unui institut de genealogie și heraldică. În 1943 a fondat, împreună cu alți genealogiști „Cercul Genealogiștilor Români” care a funcționat până în 1945.

Natura sa idealistǎ și nonconformistǎ l-a fǎcut un perpetuu opozant al corupției, intrigii și arivismului. În anul 1914 a editat ziarul Cuvântul Vasluiului, numai câteva numere, în care se angaja pentru drepturile țăranilor. Pe lângă prieteni care îi apreciau integritatea morală, și-a făcut și mulți dușmani datorită spiritului său critic, caustic și cinic. Nu a fost înregimentat politic, dar cu o prestanță rafinat-intelectuală a oscilat între convingeri dizident-conservatoare și înclinații idealiste de stânga. Mai apoi, dezgustat de realitatea socialisto-proletară și în general de evoluția evenimentelor de după 1944, a căzut în cele din urmă victimă sistemului bolșevic implementat cu forța în România. Pe data de 29 iulie 1952, fiind urmărit pentru a fi arestat, a sfârșit tragic prin suicid. A fost înmormântat în cimitirul "Eternitatea" din Vaslui.

Activitatea publicistică și editorială

Editează periodice proprii la Iași, București și Vaslui: Politica unde semnează cu pseudonimul Criton (Iași 1913-1919), Cuvântul Vasluiului (Vaslui, 1914), Gândul liber (Iași 1920), Crai Nou (Vaslui, 1920), Lumină! (Vaslui, 1928-1930), Criza (București, 1935)

Redactează revista Acțiunea (1940-1944)

A colaborat la alte multe publicații: Timpul, Dacia literară, Cuvântul (Iași), Evenimentul (Iași), Adevărul, Adevărul literar și artistic, Vremea, Viața românească, Aurora, Gândirea, Epoca, Flacăra, Revista Fundațiilor Regale, Tribuna, America Roumanian News, Conservatorul ș.a.

Opera

Romane

Acea care trebuia iubită, roman, Editura Viața Românească, Iași, 1926

Ileana lupului, roman, Editura Alcalay, București, 1934

Ruginoasa, roman istoric, Editura Vremea, București, 1939, Editura Porțile Orientului, Iași, 2002

Banul... ochiul dracului, roman, Editura Cugetarea Georgescu Delafras, București, 1941

Dragoste în furtună, roman, Editura Contemporană, București, 1942

Fermecătorul Hrisoverghi, roman istoric și biografic, Editura Contemporană, București, 1943

Răzvrătitul Toderiță, roman istoric și biografic, Editura Kunsthalle, Mühlheim am Main - Germania, 2009, 2023 (Este o adevărată reconstituire istorică a vieții bunicului autorului, pașoptistul Teodor Râșcanu, și în general a perioadei pașoptiste până imediat după Unirea Principatelor Române).

Pui de cuc, roman de dragoste și de critică socială, Editura Kunsthalle, Mühlheim am Main - Germania, 2009, 2023 (Este o frescă a începutului de secol XX, reconstituită din imagini filtrate prin monoclul critic și ironic al „conului Toto”, cărturarul de la Buhăiești.)

Vârtejul, roman

Promoția 1907, roman cu caracter autobiografic cu tușe caricaturale de pamflet social, scris sub pseudonimul Promoția 1907. A fost publicat numai parțial ca foileton în ziarul Epoca, 1935. Publicarea completă a fost suspendată datorită intervenției unor contemporani care s-au recunoscut în personajele romanului.

Alte scrieri

Pagini intime, versuri, Editura H. Goidner, Iași, 1905

Spre Sofia cu Reg-tul 8 Artilerie (notele unui voluntar), o cronică profund realistă, Editura N. V. Ștefănescu, Iași, 1914

Răfuiala cea mare (1914-1916), schiță istorică, Editura N. V. Ștefănescu, Iași, 1916

Un pretendent la tronul Albaniei, schiță istorică, revista „Din trecutul nostru”, 1939

Amintiri, autobiografie

Traduceri de versuri

din Henri de Régnier în Mișcarea (1912)

din Charles Leconte de Lisle, José María de Heredia, Paul Bourget în Cuvântul (1913)

Сitate

„Ne-am imaginat că lucrile se vor petrece cum s-au petrecut cu unirea principatelor Dunărene când Moldova - idealistă și blajină - și-a mutat domnitorul de la Iași la București și s-a pus sub protectoratul Munteniei renunțând la orice viață autonomă și regională. Jertfa Moldoviei n-a fost nici înțeleasă nici apreciată. De pe urma acestei jertfe - adevărată sinucidere - Moldova și nici Iașul nu s-au mai ridicat niciodată. Capitala moldovenească a rămas azi doar un cavou al amintirilor istorice...”

Aprecieri critice

Dan Berindei, academician, vicepreședinte al Academiei Române, scria cu privire la romanul Răzvrătitul Toderiță: Autorul a făcut în această carte o adevărată reconstituire istorică, chiar el mărturisind că „anecdotica este absolut reală” și că de fapt romanul se situează „la marginea dintre istorie și literatură” deoarece fantezia și ficțiunea le-a folosit „numai atunci și numai acolo unde a lipsit documentul autentic.

Iurie Colesnic, editor, scria în 2002: Theodor Râșcanu este un scriitor uitat pe nedrept care a rămas, dincolo de interesul nostru, un autor necunoscut cu o operă publicistică interesantă, concepută de un spirit polemic. Au rămas sute de pagini memorialistice, mărturii de epocă extrem de valoroase, unele, tipărite în diverse ziare și reviste uitate, altele, rămase în pagini de manuscris, așteptandu-și cu răbdare cititorul. Doar prin editarea operei se va reuși readucerea în actualitate a merituosului romancier, cercetător al istoriei, memorialist și om de cultură.

Gheorghe G. Bezviconi, istoric, membru corespondent al Academiei Române, scria în 1943: Sunt oameni care, prin felul lor de a fi și de a vorbi, prin spiritul și temperamentul lor, supără pe cei dimprejur. Ei spun, uneori, prea mult adevăr încât se acresc cu timpul și văd totul printr-un monoclu cenușiu. Așa este Theodor Râșcanu, romancier, publicist și gazetar, ale cărui foiletoane cu „parfum de altădată” sunt deja cunoscute cititorilor... Ca romancier, mai ales al vremurilor trecute, Râșcanu este admirabil. Cu nerăbdare așteptăm orice pagină scrisă de el, fie o evocare a altor vremi, fie o amintire din copilărie, fie numai un rând despre Iașii vremurilor apuse. Impresionante contraste, ciudate antiteze și divergente impulsiuni se împletesc în personalitatea acestui sui generis singuratic și inaderent. Este ziaristul panfletar de odinioară și omul cafenelei bucureștene, care se îmbină cu alesul cărturar de la Buhăiești. Este un produs și al Parisului care la „Capșa” a retrăit clipele zbuciumate de pe malurile Senei. „Capșa” s-a închis și cel din urmă a plecat „conu Toto”.

$$$

 SARA MONTIEL

Sara Montiel, una dintre cele mai frumoase actrițe ale tuturor timpurilor, s-a stins din viață în reședința sa din cartierul Salamanca, Madrid, la vârsta de 85 de ani. Alături de ea se afla fiica sa, Thais.

Sara Montiel a jucat în peste 60 de filme, devenind cunoscută la nivel mondial în 1954, dupa ce a fost în distribuția filmului „Veracruz”, alături de Gary Cooper. Pe plan muzical, a lansat melodii de mare succces, precum „Fumando espero” și „Bésame mucho”. Sara Montiel a fost considerată una dintre cele mai frumoase actrițe de origine spaniolă.

Numele sau real a fost María Antonia Alejandra Vicenta Elpidia Isadora Abad Fernández. Actrița s-a născut în Campo de Criptana, din regiunea La Mancha, Spania, pe 10 martie 1928. Părinții săi au fost agricultori, iar viitorul nu părea a ascunde mari pariuri pentru Sara. Totusi, la 10 ani a câștigat un concurs de frumusețe din Cifesa și astfel a semnat un contract cu un studio de film. La 18 ani și-a făcut debutul pe ecrane, în pelicula „Te Quiero Para Mí”. Nu a mai fost decât un singur pas până la următorul rol, în „Empezó En Boda”, producție în care folosește pentru prima dată numele Sara Montiel. A cucerit apoi Hollywood-ul, unde s-a remarcat prin producțiile muzicale, devenind numărul 1 în box-office-ul acelei perioade.

Nu numai titlurile filmelor in care a jucat sau a pieselor interpretate a facut-o faimoasă, ci și numărul căsătoriilor. A avut patru căsătorii, însă iubirile pe care i le-a atribuit presa au fost cel puțin interesante: conform zvonurilor, se pare că actrița s-ar fi iubit cu deținătorul premiului Nobel: Severo Ochoa, cu scriitorul Ernest Hemingway, cu actorul italian Giancarlo del Duca-Viola și chiar cu actorul român Ion Dichiseanu, pe care l-a cunoscut în 1967, când a vizitat România. Se pare că, pentru a se implica în povestea de dragoste cu actorul român, Sara Montiel a trecut peste o ambasadă și un soț, în dorința ei de a-i fi alături lui Ion Dichiseanu la filmările producției „Tunelul”. Se pare că despărțirea dintre cei doi ar fi survenit din pricina faptului că Ion Dichiseanu nu a fost lăsat să părăsească România, pentru a-i fi alături. Presa a scris chiar că, la un moment dat, se spunea că ar fi fost chiar iubita secretă a regelui Spaniei.

$$$

 SIMION ȘTEFAN

Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648).

A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie.

Viața

Înainte de arhierie

Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.

A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă). Conform Pr. Mircea Păcurariu, este de presupus „că a învățat carte în gimnaziul din Alba Iulia, care funcționa de prin 1580, transformat în colegiu academic de principele Gabriel Bethlen, în 1622”.

A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.

Activitatea mitropolitană

În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.

Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan.

Această situație a nemulțumit pe noul mitropolit, dar și pe unii protopopi (de pe Câmpulung și din Țara Făgărașului), care i-au declarat lui Geleji în dimineața aceleiași zile că nu doresc să iasă de sub ascultarea mitropolitului ortodox. Dându-și seama de insuccesul propagandei calvine, Geleji sfătuia pe principe în aceeași scrisoare să îngăduie lui Simion Ștefan să facă vizite canonice și în protopopiatele puse sub ascultarea lui. În aceste vizite, mitropolitul urma să fie însoțit de „popa Gheorghe și de Molodiț” (probabil Gheorghe din Secul care a lucrat la traducerea Catehismului calvinesc și Mihail Molodiț, viitorul episcop de Maramureș, din 1651) „fără de care să nu vorbească nimic cu nimenea, ci adunând preoții români la fiecare protopopie, să-i sfătuiască a primi condițiunile și articolele...”. Desigur este vorba de cele 15 puncte umilitoare care i-au fost impuse prin decretul de recunoaștere dat de Gh. Rákóczy I la 10 octombrie 1643.

Iată principalele îndatoriri ale mitropolitului Ștefan, impuse de Gheorghe Rákóczy I, în diplomă de confirmare din 1633: să predice în românește, dar numai după Sfânta Scriptură, înlăturând astfel Sfânta Tradiție, tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc, în locul Sfintei Împărtășanii să folosească pâine și vin nesfințite, să se înlăture ritualul botezului și al înmormântării, introducându-se în locul lor rugăciunile și cântările folosite de calvini, să se înlăture cultul icoanelor și al crucii, ș.a.

Se precizau apoi câteva din drepturile pe care le avea superintendentul calvin asupra Bisericii Ortodoxe și a mitropolitului. Astfel, „Episcopul ortodox unguresc” trebuia să fie consultat „în orice lucru greu în trebile religiunii”, își dădea avizul la numirea, menținerea sau îndepărtarea din slujbă a protopopilor, și se pronunța în caz de apel asupra sentențelor pronunțate de mitropolit și protopopi.

Dacă mitropolitul Ștefan ar fi îndeplinit toate condițiile care i-au fost impuse, fără îndoială că s-ar fi schimbat din temelii nu numai viața Bisericii, ci și viața poporului român din Transilvania. Faptul că ele n-au fost îndeplinite se datorează nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului Ștefan, ci mai ales credincioșilor ortodocși, care au ştiut să-şi apere cu dârzenie legea strămoșească.

În pofida condițiilor vitrege în care și-a desfășurat activitatea și a nenumăratelor piedici care i s-au pus, vlădica Ștefan nu s-a înstrăinat de credincioșii săi și nici n-a îndeplinit vreuna din sarcinile umilitoare pe care i le-au impus cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei. El nu și-a uitat niciodată înaltele sale îndatoriri arhierești, ci a căutat în permanență să țină trează conștiința ortodoxă și românească în sufletele păstoriților. Dovadă sunt cele două tipărituri românești apărute la Alba Iulia, sub îndrumarea sa: Noul Testament din 1648 și Psaltirea din 1651.

Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.

Mitropolitul Simion Ștefan a trecut la cele veșnice în vara anului 1656 (probabil prin iulie), fiind atestat documentar, pentru ultima oară la 22 mai 1656, când întărea ca protopop al Hunedoarei pe preotul Ioan.

Scrieri

„Noul Testament de la Bălgrad”

În 1648, cu sprijinul direct al mitropolitului Simion Ștefan, se tipărește la Alba Iulia (sau Bălgrad, cum i se spunea pe atunci, adică „Orașul alb”) traducerea în limba română a Noului Testament. Aceasta a fost prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, fiind anterioară Bibliei lui Șerban Cantacuzino, aceasta din urmă conținând în plus și prima traducere în limba română a Vechiului Testament.

Iată ce scria Simion Ștefan în Predoslovie (prefață):

„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.

Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.

Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită și în Pravila de la Govora - 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:

„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din țărână făcută”.

Tot în vremea sa, a mai fost tipărită în românește o lucrare de seamă a vieții bisericești: „Psaltirea”, în 1651.

Deși singurul text semnat explicit de către Simion Ștefan este „Predoslovie cătră Maria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rákóczi al II-lea), tot lui îi sunt atribuite și „Cuvintele cătră cititor” (introducerile), de la cele doua opere citate mai sus.

„Noul Testament de la Bălgrad” conține, pe lângă prefața mitropolitului Simion Ștefan, și alte câteva părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat și un „Lexicon”, care oferă sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme. Acțiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină și slavonă, în limba română, a Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în evidență dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ștefan o mare personalitate a istoriei culturii românești și bisericești.

Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Ierarh Simion Ștefan a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în „Catedrala Reîntregirii” din Alba Iulia.

Prăznuirea lui se face pe 24 aprilie, data morții sale.

Imnografie

Condacul Sfinților Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei, glasul al 4-lea:

„Pe fericiții ierarhi ai Transilvaniei: Ilie Iorest, mărturisitor pentru adevăr, Simion Ștefan, tălmăcitor al Sfintelor Scripturi, în graiul românesc și Sava Brancovici, pătimitor pentru dreapta credință, care prin viața și învățăturile lor, au luminat pe credincioși, cu evlavie să-i lăudăm, cinstind ostenelile lor și zicând: Bucurați-vă, ierarhi prea înțelepți, mărturisitori ai Ortodoxiei!”

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

MOHAMED SALAH ȘI MAGGI

În spatele acestui atacant talentat se află o poveste de dragoste remarcabilă cu Maggi Sadeq, o femeie cu inima mare.

Mohamed Salah Ghaly , atacantul egiptean din satul Nagrib, a avut o ascensiune impresionanta in lumea fotbalului . Dar dincolo de isprăvile sale pe teren, viața personală este cea care trezește interes, în special căsătoria cu Maggi Sadeq . Deși echipa sa națională a pierdut în optimile de finală ale CAN 2024 împotriva Republicii Democrate Congo, haideți să ne aruncăm în povestea de dragoste a jucătoarei dedicate drepturilor femeilor din Egipt , de la întâlnirea lor până la angajamentul lor filantropic.

Salah a crescut într-o familie modestă, găsindu-și principalul divertisment în fotbal . Tinerețea sa din Nagrib a fost marcată de admirația pentru Zinedine Zidane , idolul său. Aceste influențe timpurii l-au modelat pe viitorul fotbalist renumit. Omul care joacă ca extremă dreaptă la Liverpool FC este considerat unul dintre cei mai buni jucători din lume , precum și unul dintre cei mai mari fotbaliști africani din istorie.

Cariera sa profesională a început cu clubul său de antrenament, Arab Contractors , înainte de a se muta în Europa cu FC Basel , unde a câștigat două campionate elvețiene. În 2014, Salah s-a alăturat lui Chelsea , dar, în ciuda talentelor sale, nu a reușit să se impună și a ales să plece în Italia. A jucat mai întâi pentru Fiorentina , apoi pentru AS Roma , unde a devenit unul dintre cei mai talentați jucători din Serie A.

Revenirea sa în Anglia în 2017 cu Liverpool a marcat un punct de cotitură major în cariera sa. În primul său sezon cu Roșii, a ajuns în finala Ligii Campionilor în 2018 și a terminat ca golgheter al Premier League cu un record de 32 de goluri. În anul următor, sportivul profesionist a câștigat Liga Campionilor, înscriind în finala împotriva lui Tottenham. Parteneriatul său cu Sadio Mané și Roberto Firmino formează unul dintre cele mai prolifice triouri de atac din istoria Premier League, câștigând titlul în 2020 după o secetă de 30 de ani pentru Liverpool și ajungând din nou în finala Ligii Campionilor în 2022.

La 21 de ani, Salah a ales să-și pună capăt vieții de burlac căsătorindu-se cu Maggi , o fată simplă pe care a cunoscut-o în tinerețe. Nunta, conform tradițiilor musulmane, a avut loc în satul natal al lui Salah, eveniment la care au participat toți localnicii. Soția sa a născut fiica lor, Mecca , în 2014 și apoi pe o altă pe nume Kayan în 2020.

Mohamed și Maggi Salah s-au cunoscut în adolescență și și-au menținut relația de la școala elementară până la căsătorie în 2013. Tânăra, cunoscută pentru profilul ei scăzut pe rețelele de socializare, își păzește cu gelozie viața privată . Părinții lui Maggi, ambii profesori, au avut legături cu fotbalistul de 31 de ani încă din copilărie.

Deși discretă, Maggi Sadeq este un filantrop de 30 de ani . Ea sprijină financiar căsătoriile fetelor din satul ei și ajută familiile defavorizate. În ciuda poziției sale de soție a uneia dintre vedetele fotbalului mondial, ea rămâne umilă și departe de lumina reflectoarelor .

Atât Mohamed, cât și Maggi sunt pasionați să-i ajute pe ceilalți. Fotbalistul, conștient de rădăcinile sale umile, a contribuit la construirea de școli și centre sportive în satul natal. În 2017, după ce casa părintească a fost spartă, nu numai că l-a iertat pe hoț, dar l-a și ajutat să își obțină un loc de muncă.

În spatele faimei mondiale a lui Mohamed Salah se află o puternică poveste de dragoste și un angajament profund față de comunitate. Maggi Sadeq, o femeie cu o inimă mare, completează perfect viața golgheterului din toate timpurile lui Liverpool în Premier League .

$$$

 IDA FERENCZY

Născută într-o familie de nobilime inferioară, cel mai mult se aștepta de la ea să se căsătorească într-o familie bună. Ida Ferenczy și-a dezamăgit părinții în acest sens – dar nu este mult mai bine să fii cel mai bun prieten al unei împărătese?

Ferenczys din Kecskemét din câmpiile maghiare aveau deja trei copii când Ida s-a născut în 1839 și aveau să mai aibă doi. La fel ca surorile ei, a fost trimisă la școală pentru a deveni o doamnă adevărată, învățând să citească și să scrie, precum și cunoștințele de bază ale limbii germane. Dar Ida tânjea după cunoaștere, așa că a devorat toate cărțile pe care le-a putut găsi, învățându-se singură acolo unde profesorii ei au eșuat-o. Ea a atras chiar atenția unei scriitoare profesioniste, Ida Miticzky, și așa a fost instruită în arta citirii cu voce tare când avea în jur de douăzeci de ani.

În acea perioadă, împărăteasa Elisabeta a Austriei, care avea aproximativ aceeași vârstă cu ea, a început să învețe limba maghiară și a decis să se înconjoare de doamne maghiare. Întotdeauna îi plăcuse țara și, după ce fusese încoronată regina ei, dragostea ei a crescut. Simțindu-se prinsă în convențiile stricte ale curții austriece, ea a fugit la Palatul Gödöllő din Budapesta cât mai des posibil, bucurându-se de eticheta mai lejeră și câștigând favoarea oamenilor. Sisi, așa cum a fost supranumită, și-a dat seama curând că ar prefera mult să fie înconjurată de doamne maghiare tot timpul și i s-a dat imediat o listă din care să aleagă. Numele de familie de pe această listă a fost cel al Isei Ferenczy. Era extrem de ciudat, vedeți, deoarece nu era calificată din punct de vedere tehnic pentru slujba ei, statutul ei de nobilime rurală nu era acceptabil la Curtea Imperială. Pe lângă acest scandal minor, numele Idei fusese adăugat pe listă cu o altă scriere de mână decât celelalte. Și dintre toate numele, împărăteasa Elisabeth l-a ales pe al ei! A trimis după poza Idei și pe fata adevărată. Desigur, poza din stânga a fost pictată mult mai târziu, dar cred că surprinde foarte bine inima ei bună.

Cele două femei s-au întâlnit în 1864 și s-au conectat imediat. Ida știa de frumusețea împărătesei, dar inteligența și farmecele ei au impresionat-o și mai mult. Elisabeta a fost luată de onestitatea Idei și de mintea ei deschisă, autenticitatea fiind o trăsătură rară în nobilimea superioară. Și chiar dacă nu a putut deveni niciodată o adevărată doamnă a curții datorită nașterii sale înalte, dar nu suficient de înalte, Elisabeth a insistat să rămână, făcând-o cititoarea ei oficială.  

Curând s-a format o prietenie strânsă între cele două femei, Ida a fost lăsată în camerele ei în orice moment și a devenit singura căreia Elisabeth i-a adresat prenume. Chiar dacă nu a fost niciodată pe deplin acceptată și chiar evitată la tribunal din cauza naționalității sale, Ida a fost fericită. Niciodată nu a vrut să plece, chiar dacă asta însemna să nu se căsătorească niciodată, iubindu-și împărăteasa din toată inima. A fost atât de loială, încât chiar a luat parte la răutățile regale. La un bal mascat, de exemplu, a ajutat-o pe Sisi să flirteze cu un oaspete sub masca anonimatului. Chiar dacă domnul cu pricina a recunoscut-o, Ida s-a asigurat că Elisabeth nu a aflat niciodată despre asta, făcându-i posibil să se bucure de câteva momente nepăsătoare în mijlocul etichetei stricte a instanței.

Deși Ida nu a profitat niciodată de funcția ei, a ajutat foarte mult în relațiile ungo-austriace, facilitând multe contacte importante, care i-au câștigat și respectul împăratului. Datorită ei, Sisi l-a cunoscut pe contele Gyula Andrássy, un revoluționar maghiar grațiat, care avea să devină prieten și confident pe viață. Călătoriile frecvente în țara natală a Idei, pe multe dintre care Andrássy le-a însoțit, de asemenea, au devenit în curând călătorii lungi în toată Europa.

Împărăteasei îi plăcea să călătorească, iar Ida îi era alături. Au mers să vadă ruinele antice din Troia, iar Ida a fost acolo când Sisi și-a tatuat o mică ancoră pe umăr în Grecia. Grecia era „casa sufletului ei”, așa cum o numea Elisabeth, și au petrecut mult timp în Corfu, locul ei preferat din lume. A construit chiar acolo un palat, Achilleion, unde a petrecut mult timp – Ida mereu acolo cu ea. După ce a predat Sisi în limba și cultura maghiară atâția ani, acum a învățat ea însăși lucruri noi! Elisabeth era la fel de înfometată de cunoștințe ca și ea și a angajat profesori și ghizi locali oriunde mergea.

Călătoriile lungi, care deseori includeau plimbări lungi pe jos pe teren accidentat, în cele din urmă și-au afectat anturajul împărătesei, iar în 1890, Marie Festetics, care fusese în serviciul Elisabetei nu atât de mult timp cât Ida, dar a devenit rapid prietenă apropiată a ambelor femei, și-a rupt glezna. Și Ida a început să se simtă prea bătrână pentru călătoriile obositoare fără prea multă odihnă între ele. Așa că, cu inima grea, amândouă, Ida și Marie au fost trimise la sarcini interne. Dar nu înainte de a primi Idei Ordinul Crucii Înstelate pentru serviciul ei loial. Curtea Imperială, în special împărăteasa văduvă, nu a fost prea încântată de asta, dar Elisabeta a făcut presiuni pentru aceasta. Ca să nu călătorească singură, a angajat două tinere nobile maghiare pentru companie, dar nu s-a apropiat niciodată de ei. Și ori de câte ori era la Palatul Imperial din Viena, petrecea timp cu Ida și Marie. La rândul său, Ida s-a împrietenit cu cel de-al patrulea și preferat copil al lui Sisi, fiica Marie Valerie, care era numită „copilul maghiar” pentru locul ei de naștere.

Opt ani fericiți au trăit așa, până la moartea tragică a Elisabetei, în 1898. Crima ei a lovit-o puternic pe Ida, petrecând aproape patruzeci de ani alături de ea – „Am pierdut totul”, a exclamat ea la aflarea veștii. În ultima poză făcută vreodată cu împărăteasa, Ida stă lângă ea.

Marie Valerie i-a cerut Idei să o ajute să pună în ordine moșia mamei sale și i-a încredințat majoritatea vestigiilor literare ale lui Sisi. Iar Ida nu a dezamăgit niciodată această încredere, păstrând moștenirea până la propria ei moarte. Moartea însă nu ar trebui să vină curând. Mai întâi ea și celelalte doamne maghiare au fost forțate să se mute din palat. Din fericire, Marie Festetics, care fusese întotdeauna o femeie prevăzătoare, fusese pregătită pentru un astfel de eveniment de când și-a rupt piciorul. Ea închiriase deja un apartament în Viena și a reușit să o pună pe Ida să se mute chiar alături. Confortându-se reciproc, ambele femei au lucrat diferit la moarte. Marie a început din nou să călătorească (deși nu la fel de imprudent ca înainte), vizitând locurile pe care le văzuse cu Elisabeth, în timp ce Ida a plecat la Budapesta pentru a deschide un muzeu dedicat ei. A supraviețuit până la al Doilea Război Mondial, dar a fost, din păcate, distrusă atunci.

Ida a supraviețuit împărătesei ei iubite timp de treizeci de „ani lungi”, așa cum spunea ea însăși. De asemenea, a trecut prin moartea Mariei Fesetics, prietena și însoțitoarea ei de multă vreme, și a Mariei Valerie, copilul maghiar, la doar un an distanță. În cele din urmă, în 1928, și-a găsit odihnă, murind la vârsta de 89 de ani. Trupul ei a fost dus înapoi la Kecskemét, unde se născuse cu toți acești ani, o viață în urmă, și îngropase în mormântul familiei.

$¢$

 Fata de la Cozia – O eroină uitată a Valahiei

FATA DE LA COZIA

 Dimitrie BOLINTINEANU 

Trâmbița răsună sus pe coasta verde;  

Armia lui Țepeș printre brazi se pierde.  

– „Iată! strig vitejii, mândrul căpitan  

Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!”  

 

Domnul îl sărută și cu bucurie:  

– „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție?  

Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;  

Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea!”  

 

 – „Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte: N-am venit în lupte să-mi trag așa parte;  

Plângerile țării brațul mi-a-narmat;  

Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.  

Iar de este vorba să-mi dai soțioară,  

Află că eu însumi sunt o fetișoară!”  

  

La aceste vorbe junele frumos  

Coiful își aruncă, păru-i cade-undos.  

Toată adunarea vede cu răpire  

O fetiță dulce ca o fericire.  

Domnul se răpeste de mândrețea ei.  

– „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?”  

   

– „Doamne, zise fata, vrei să fiu soție  

Unui din ostașii care-mi place mie?  

Toți sunt bravi la luptă, nu mă îndoiesc;  

Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc.”  

   

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare  

Și cu o vorbire dulce, rugătoare:  

– „Fii a mea domniță și îți jur pe cer  

Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!”  

   

La aceste vorbe tânăra fecioară  

Rumenind la față ca o rozișoară:  

– „Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,  

Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!”

---

Alexandrina de la Cozia 

O pagină neglijată din epopeea românească

Într-o epocă marcată de lupte pentru supraviețuire, în care imperiile încercau să subjuge națiunile mai mici, poporul român a avut norocul de a fi condus de lideri spirituali și militari remarcabili. Printre aceștia se regăsește și o figură rar evocată: Alexandrina de la Cozia – „Ioana d’Arc a Valahiei”.

Această eroină fascinantă, născută la Jiblea, a reușit să se impună în timpul domniei lui Vlad Țepeș ca unul dintre cei mai buni combatanți ai armatei voievodului. Orfană de la o vârstă fragedă, scapă cu viață în urma devastării Călimăneștiului de către oamenii lui Basarab Laiotă și se refugiază la Mănăstirea Cozia. Acolo ia o decizie radicală: se deghizează în bărbat și se alătură oștirii, în slujba țării.

Remarcându-se prin vitejie și salvându-i viața domnitorului pe câmpul de luptă, Alexandrina ajunge la curtea lui Țepeș, unde își dezvăluie adevărata identitate. Emoția momentului este uriașă, iar răsplata – pe măsură: Vlad o numește căpitan de oști și îi oferă mâna fiului său, recunoscând în ea nu doar un soldat devotat, ci un simbol al demnității și curajului.

Din păcate, gloria ei nu a durat. După căderea lui Țepeș, Alexandrina a fost capturată, supusă umilinței și ucisă în mod barbar, devenind martiră și simbol al sacrificiului suprem pentru neam.

Astăzi, cuvintele lui Dimitrie Bolintineanu ne amintesc de această eroină uitată și ne îndeamnă să îi redăm locul binemeritat în conștiința noastră istorică.