$$$

 

MAI cu bucurie ! 

𝙈𝙖𝙞 încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieșit. De o mie de ori. 

𝙈𝙖𝙞 nădajduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori. 

𝙈𝙖𝙞 cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori. 

𝙈𝙖𝙞 rămân puțin. Chiar dacă imi vine să fug. 

𝙈𝙖𝙞 zâmbesc totuși. Chiar dacă imi vine să plâng. 

𝙈𝙖𝙞 mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc. 

𝙈𝙖𝙞 cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu. 

𝙈𝙖𝙞 insist. Chiar dacă îmi vine să renunț. 

𝙈𝙖𝙞 visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar. 

𝙈𝙖𝙞 cred în frumos. Chiar și când mă înconjoară urâtul. 

𝙈𝙖𝙞 vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi. 

𝙈𝙖𝙞 lupt să mă înalt. Chiar dacă lanțuri grele mă țin pe pământ. 

𝙈𝙖𝙞 merg puțin. Chiar dacă am obosit. 

𝙈𝙖𝙞 lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat și eu de câte cusururi am. 

𝙈𝙖𝙞 cred în mine, un pic. Chiar și când imi pare imposibil să o fac. 

𝙈𝙖𝙞 iubesc. Chiar și când nu primesc răspuns. Mă 𝙢𝙖𝙞 las iubit. Chiar când mi se pare că nu merit. 

Mă ridic. Mă 𝙢𝙖𝙞 ridic. Chiar dacă.. cred că nu mai pot. Cum să renunț? Acum, în 𝙈𝙖𝙞? 

Nu. Nu mai fug. Știu c-am fugit de mii de ori. Dar nu mai fug, domnule!  Stai. . Afară e 𝙈𝙖𝙞 . 

E 𝙈𝙖𝙞 și în inima mea. Din ce in ce mai 𝙈𝙖𝙞. . ❤

$$$

 „Mary, cred că sunt bisexual.”

„Nu, Freddie, ești gay.”

Cu aceste două propoziții s-a încheiat una dintre cele mai emoționante povești de dragoste din istoria muzicii pop — povestea dintre doi tineri, Freddie Mercury și Mary Austin, care au împărțit totul până când unul dintre ei a încetat să se mai mintă pe sine.

Scena, unul dintre momentele-cheie ale filmului Bohemian Rhapsody, s-a petrecut în 1976, în casa lor din cartierul londonez Kensington, când deja erau împreună de șase ani. Se cunoscuseră într-un mod foarte simplu, la piața din cartier, unde Freddie și bateristul Roger Taylor vindeau haine second-hand. Deși nu a fost dragoste la prima vedere, destinul era deja scris. „Mi-au trebuit cam trei ani ca să mă îndrăgostesc cu adevărat de el.” „Dar n-am mai simțit așa ceva pentru nimeni înainte,” a mărturisit Austin într-un interviu emoționant pentru Daily Mail, în 1999.

La început au locuit împreună într-o cameră închiriată cu 10 lire pe săptămână pe Victoria Road. „Aveam atât de puțini bani încât ne-am permis doar o pereche de perdele, pe care le-am agățat în dormitor.” „Împărțeam baia și bucătăria cu un alt cuplu,” a povestit Austin, care puțin mai târziu avea să fie martoră directă la ascensiunea fulminantă a trupei Queen.

Să-i dai drumul

De fapt, unele dintre fotografiile care apar pe primul album al trupei au fost făcute în apartamentul în care s-au mutat după ce Queen a semnat contractul de discuri, pe Holland Drive. Totul părea să meargă bine între cei doi, dar Austin a început să se simtă dată la o parte. „Lucrurile s-au schimbat pentru el și pentru trupă.” Freddie era atât de bun pe scenă, încât simțeam „uite, un star în devenire”. E pe drumul lui și nu cred că mai are nevoie de mine. „M-am retras, ca să-l las să plece.”

Dar Mercury simțea, probabil, că dragostea vieții lui îi alunecă printre degete și a încercat să o lege de el cerând-o în căsătorie chiar în ziua de Crăciun din 1973. „Mi-a dat un cadou într-o cutie.” Înăuntru era altă cutie, și tot așa, până am ajuns la una foarte mică. Când am deschis-o, era un inel egiptean cu un gândac superb.” Cu toate acestea, nu au discutat niciodată despre o dată a nunții, iar planurile s-au diluat încet-încet în marea de excese adusă de succes.

Când Queen era deja în vârf, după lansarea primelor trei albume, Austin a început să simtă că logodnicul ei nu era complet fericit cu ea. „L-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni, dar ceva nu era în regulă. Parcă avea nevoie de altceva.” „I-am spus că simt că l-am legat cu o curea, că e timpul să plec.” Dar el insista: „E în regulă, pe bune.” „Te iubesc.”

În 1976, Austin nu mai avea niciun dubiu că Freddie avusese mai multe relații homosexuale, și a decis să-i deschidă ușa spre adevăr. A doua zi a părăsit casa, punând capăt relației lor amoroase, dar nu și prieteniei. Freddie a cerut casei de discuri să-i cumpere un apartament de 300.000 de lire, iar ea a rămas în preajma trupei, devenind secretara lor.

După ani de excese — petrecerea de Halloween din 1978 organizată de Freddie este considerată una dintre cele mai sălbatice din istorie, conform legendei —, când cântărețul a fost diagnosticat cu HIV, ea a fost prima care a aflat. Și i-a fost alături până în ultima clipă: „Într-o zi a decis că e suficient și a renunțat la tot tratamentul medical care îl ținea în viață. A privit moartea în față și a spus «ok, o accept, plec acum.» A fost destul de liniștit, a murit cu un zâmbet pe față.”

Austin a avut mari dificultăți în a-și reconstrui viața („toți cei din jur simțeau că trăiesc în umbra lui Freddie”). Eroul pop i-a lăsat jumătate din avere — peste 13 milioane de euro —, o parte din drepturile de autor și un conac. Iar doar ea știe unde se află cenușa lui.

$$$

 THE YARDBIRDS

The Yardbirds, grup muzical britanic din anii '60 cel mai cunoscut pentru conversia inventivă a ritm& blues-ului în rock. Membrii originali erau vocalistul Keith Relf (n. 22 martie 1943, Richmond, Surrey, Anglia - d. 14 mai 1976, Londra), chitaristul Eric Clapton (numele original Eric Patrick Clapp; n. 30 martie 1945, Ripley, Surrey), basistul Chris Dreja (n. 11 noiembrie 1946, Londra), bateristul Jim McCarty (n. 25 iulie 1943, Liverpool, Merseyside), basistul Paul Samwell-Smith (n. 8 mai 1943, Londra) și chitaristul Anthony („Top”) Topham (n. Anglia). Membrii ulteriori au fost Jeff Beck (n. 24 iunie 1944, Wallington, Surrey) și Jimmy Page (n. 9 ianuarie 1944, Heston, Middlesex).

The Yardbirds, care a produs trei dintre cei mai influenți chitaristi rock din Marea Britanie, i-a urmat pe Rolling Stones pe circuitul de rhitm&blues din vestul Londrei în 1963–64, repertoriul lor timpuriu constând aproape exclusiv în versiuni ale melodiilor artiștilor înregistrați la casele de discuri Chess și Vee Jay. Cu Clapton în calitate de chitarist principal, formația a creat „rave-up”. Folosind distorsiuni și reverb (o succesiune de ecouri care se amestecă între ele pentru a crea spațiu sonor), succesorul lui Clapton, Beck, a adus hituri ulterioare precum „Shapes of Things” (1966) pe tărâmul rockului psihedelic. Page, ulterior liderul unuia dintre cele mai de succes grupuri de heavy metal – hard rock din anii 1970, Led Zeppelin, s-a alăturat inițial la Yardbirds ca înlocuitor al basistului Samwell-Smith. Trecând la chitară, Page s-a alăturat lui Beck ca chitarist al trupei - deși cei doi au cântat împreună într-un singur single, vizionarul „Happenings Ten Years Time Ago” (1966), înainte ca scurta formula finală a trupei să se dizolve în 1968. The Yardbirds au fost introduși în Rock and Roll Hall of Fame în 1992.  

Componența:

1.Jim McCarty (tobe, voce); 2.Chris Dreja (chitară ritmică, bass, voce, 1963-1968, 1992-2013); 3.Keith Relf (lider vocal, muzicuță, percuție, 1963-1968); 4.Top Topham (chitară, 1963, 2013-2015); 5.Paul Samwell-Smith (bass, voce, 1963-1966); 6.Eric Clapton (lider chitară, 1963-1965); 7.Jeff Beck (lider chitară, voce, 1965-1966); 8.Jimmy Page (bass, lider chitară, 1966-1968); 9.Rod Demick (bass, voce, muzicuță, 1992-1993); 10.John Idan (lider vocal, chitară, bass, 1992-2009, 2015-prezent); 11.Ray Majors (lider chitară, voce, 1994-1995); 12.Gypie Mayo (lider chitară, voce, 1995-2004); 13.Allen Glen (muzicuță, percuție, 1996-2003, 2008-2009); 14.Billy Boy Miskimmin (muzicuță, percuție, 2003-2008, 2015, 2016-prezent); 15.Jerry Donahue (lider chitară, 2004-2005); 16.Ben King (lider chitară, 2005-2015); 17.David Smale (bass, 2009-2015); 18.Andy Mitchell (lider vocal, muzicuță, percuție, 2009-2014); 19.Myke Scavone (muzicuță, peruție, voce, 2015-2016); 20.Johnny A. (lider chitară, 2015-prezent); 21.Kenny Aaronson (bass, voce, 2015-prezent).

Discografia:

1.For Your Love 1965; 2.Having A Rave Up With the Yardbirds-1965; 3.Yardbirds [Roger the Engineer]-1966; 4.Little Games-1967; 5.London 1963: The First Recordings (arhivă)-1981; 6.BBC Sessions (arhivă)-1997; 7....Where the Action Is (arhivă)-1997; 8.Birdland-2003.

$$$

 GARY COOPER

Gary Cooper, pe numele său real Frank James Cooper, s-a născut pe 7 mai 1901 în Montana, Statele Unite și a fost cel mai mic dintre cei doi fii ai englezoacei Alice Brazier și ai avocatului și fermierului Charles Henry Cooper.

Cooper a început prin a fi caricaturist, mai întâi în Anglia, apoi la un cotidian din Los Angeles. Ajuns în California pentru a încerca să devină actor și fiind un excelent călăreț, a fost folosit în westernuri, dar nu în roluri importante, ci ca simplu figurant. Tânărul s-a impus treptat până când Samuel Goldwyn i-a oferit un contract de lungă durată. În 1930, la vârsta de 29 de ani, era un actor consacrat şi a rămas o mare vedetă până la sfârşitul vieții. A apărut în nenumărate filme, turnând fără întrerupere timp de peste 30 de ani, creând un personaj simpatic, cumsecade, puţin aiurit, tipul americanului naiv, cinstit şi îndărătnic. Toată viaţa a fost interpretul ideal al personajelor eroice, apărător al cauzelor nobile, bun şi onest prin definiţie. Cooper a obţinut de două ori premiul Oscar: pentru “Sergentul York” şi “Amiaza de foc”.

Gary Cooper, pe numele său real Frank James Cooper, s-a născut pe 7 mai 1901 în Montana, Statele Unite și a fost cel mai mic dintre cei doi fii ai englezoacei Alice Brazier și ai avocatului și fermierului Charles Henry Cooper.

Cooper a început prin a fi caricaturist, mai întâi în Anglia, apoi la un cotidian din Los Angeles. Ajuns în California pentru a încerca să devină actor și fiind un excelent călăreț, a fost folosit în westernuri, dar nu în roluri importante, ci ca simplu figurant. Tânărul s-a impus treptat până când Samuel Goldwyn i-a oferit un contract de lungă durată. În 1930, la vârsta de 29 de ani, era un actor consacrat şi a rămas o mare vedetă până la sfârşitul vieții. A apărut în nenumărate filme, turnând fără întrerupere timp de peste 30 de ani, creând un personaj simpatic, cumsecade, puţin aiurit, tipul americanului naiv, cinstit şi îndărătnic. Toată viaţa a fost interpretul ideal al personajelor eroice, apărător al cauzelor nobile, bun şi onest prin definiţie. Cooper a obţinut de două ori premiul Oscar: pentru “Sergentul York” şi “Amiaza de foc”.

„Acum doi ani, în Hollywood, cetatea filmului, sosi un tânăr american din Nevada, hotărît să ajungă „star” de cinema. Avea ochii mari şi trişti, fruntea brăzdată de suferinţele ultimilor ani şi o cută de amărăciune în colţul buzelor.

Era Gary Cooper. De la început, tânărul din Nevada fu remarcat de către un regisor celebru, Lubitsch, şi fu adeseori întrebuinţat ca figurant. Astfel, scăpă de grija îngrozitoare a zilei de mâine

Într-o seară, după ce ieşise din studio, se îndrepta liniștit spre casă, cu pasul măsurat al omului care știe că poate dormi cele câteva ore libere fără vise urâte care să-l tulbure.

Când coti după 5-th Avenue în Bracebridge Street, Gary Cooper văzu, rezemată de un felinar, o tânără fată, ce părea suferindă. Apropiindu-se, văzu că nu se înşelase: fata se ţinea cu greu pe picioare, iar faţa îi era suptă de oboseală.

Figurantul cu 30 de dolari pe săptămână nu ezită: luă pe nenorocită în braţe şi o urcă, nu fără greutate, până în odăiţa de mansardă pe care o ocupa pe Bracebridge Street.

Aci lucrurile se lămuriră repede: fata nu mâncase de trei zile. După o cină substanţială îşi mai reveni şi putu să povestească lui Gary istoria ei, aceeași ca a tuturor fetelor ce rătăcesc prin Hollywood: fusese dactilografă, dar mirajul filmului o adusese în California. Nici un studio nu o mai angajase de trei luni. 

Ultimele sale economii se epuizaseră. Avea intenţia să se omoare, dacă…

În timp ce vorbea, Gary Cooper o privea cu atenţie. Rar i se întâmplase să vadă o figură atât de frumoasă. Suferinţa nu alterase puritatea liniilor şi seninătatea feţei pe care, acum, un surâs timid o lumina…

Tânăra fată era Edwina Booth. În viaţa noastră, totul este întâmplarea. Iubirea este ca viaţa şi, de multe ori, doi ochi frumoşi pe cari îi întâlneşti nu sunt decât… o întâmplare.

După şase luni, Gary Cooper a ajuns „feature player” adică un interpret mărunt, dar totuşi important, aşteptând să devină „star player”. Iar Edwina Booth, care a fost angajată în urma insistenţelor lui, este figurantă, aşteptând un rol care să o lanseze.

Între cei doi tineri, din prima zi în care s-au cunoscut s-a născut o iubire gingaşă, o iubire de altă dată…

Locuiesc în aceeaşi casă. Dimineaţa, Gary bate în uşa vecinei sale şi, peste un minut, amândoi pleacă la studio. De multe ori mănâncă împreună chiar acolo.

Alteori se întorc acasă, unde Edwina pregăteşte mâncare pentru amândoi. Seara ies împreună.

Tot Hollywood-ul îi cunoaşte. Dar glumele înţepătoare ale prietenilor, bârfeala colegelor nu s-au îndreptat niciodată împotriva lor. Nici o intrigă nu s-a ţesut pe seama lor. Gary este doar atât de simpatic, iar prietena lui atât de dulce…

Întâmplarea este totul în viaţii… Van Dyke, regizorul-minune al filmelor din junglă, căuta o interpretă pentru rolul principal din filmul pe care-l va realiza în Africa: „Trader Horn”. Într-o zi o văzu pe Edwina Booth. Gary Cooper trebui să plece în Far West pentru a realiza “Wollf Sonng” (Lolita) cu Lupe Velez.

Peste patru luni se întâlniră din nou în Hollywood. Gary Cooper era „star”, iar Edwina Booth interpretase rolul principal din „Trader Horn” Dar frumosul roman al dragostei lor se sfârşise: Edwina era logodită cu Van Dyke, iar Lupe Velez purta la mână inelul lui Gary. Ce vreţi, în America idolul la care se închină toată lumea este publicitatea.

Cine a spus că stelele de cinema sunt cele mai fericite fiinţe din lume? Gary Cooper este şi mai tăcut ca înainte, iar ochii Edwinei Booth sunt mai trişti decât atunci când era figurantă cu patru dolari pe zi”. (Ilustrațiunea română, 1930)

Gary Cooper şi femeile. Un interview despre dragoste

Cu sprâncenele încruntate, netezindu-şi păru cu un aer preocupat, Gary Cooper îmi spune:

„Cu cât cunosc mai mult femeile, cu atât le înţeleg mai rău. Este de neconceput ca la vârsta mea, să nu ştiu încă nici ceea ce ele aşteaptă de la mine, nici ceea ce trebuie să le cer eu.

Venită de Ia altcineva, această mărturisire nu ar fi surprins, dar spusă de Gary Cooper, recunoscut în unanimitate ca fiind celibatarul cel mai popular din Hollywood, omul care place cel mai mult femeilor, ea îmi pricinui o mare stupefacţie, pe care îmi fu imposibil s-o maschez.

Cum se poate oare ca omul care fusese prietenul Clarei Bow, Evelynei Brent, al Lupei Velez, care jucase alături de vedete atât de seducătoare ca Silvia Sidney, Tallulah Bankhead, Helen Hayes, care, după declaraţiile Lilianei Harvey era singurul actor american, care făcea să fie văzut, care era foarte simpatizat de Mary Pickford, cum se poate oare să fie deconcertat de eternul femenin şi să declare că nu-l înţelege?

„E drept că am cunoscut multe femei, dar singurul lucru pe care am putut să-l descopăr la ele este că se asemănă toate, din anumite puncte de vedere! Şi acest lucru nu m-a făcut să progresez de loc”.

Privirea lui Gary se îndreptă spre fereastra prin care se zărea cerul cu nori albi.

„Pe vremuri, înainte de a fi la Hollwood, credeam că văd chipuri şi forme feminine prin nori şi aşteptam nerăbdător ziua în care îmi va fi dat să strâng în braţe creaturi aidoma celor din visele mele. Era pe vremea când trăiam într-un ranch şi toate ziua zburam pe cal. Pe atunci credeam cu totul altceva despre femei. Acum mi-e ruşine de ceea ce credeam”.

Chipul lui Gary Cooper capătă o expresie de disperare comică.

„Cu toate că ştiu că femeile nu fac altceva decât să joace un rol, şi cu toate astea nu pot să leînţeleg. 

Ce le împiedică oare să fie naturale? Una îşi dă aere de femeie independentă, alta se pretinde ultra modernă, în timp ce a treia nu acceptă nimic. Dar oricare ar fi metoda, scopul rămâne acelaşi: a cuceri bărbatul”.

Gary, mai bine ca oricare altul, este făcut să cunoască ce înseamnă o furtună femeiască.

Şi, după câteva legături tumultoase, e uşor de înţeles neîncrederea sa faţă de pasiunile pe care le provoacă, iată cauzele pentru care în cartea de telefon nu i se găseşte numele, şi atunci când este nevoie de el în studio, regizorii îl cheamă prin intermediul managerului său, Jack Moss.

„Toate acestea pentru că simt că sunt slab faţă de femei. Ador femeile, ele ştiu aceasta şi abuzează de slăbiciunea mea. Nevoia de a le înţelege mă lansează neîncetat în noi aventuri din care de multe ori nu mai ştiu cum să mă descurc.

Totuşi această influenţă a sexului slab nu m-a făcut să mă gândesc că ar fi bine să mă căsătoresc spre a mă pune în pază. Sunt de părere că meseria noastră şi căsătoria sunt două lucruri incompatibile. Nu pot concepe căsătoria fără dragoste. Cariera noastră este însă prea absorbantă spre a ne permite să ne dăm cu totul unei fiinţe. Nu trebuie uitat, de asemeniea, că zi de zi ne jucăm de-a dragostea şi că în fiecare film suntem înamoraţi de o femeie. Dacă, într-o bună zi, mă voi căsători totuşi, aş avea impresia că joc o scenă, jucată ades cu multe, foarte multe femei. Deşi sunt celibatar, am impresia că am fost de nenumărate ori căsătorit şi divorţul mi se pare o poveste învechită”.

„Ceea ce ar însemna că şi dragosten este o poveste învechiă?”

Gary privi câtva timp vârful pantofilor înainte de a răspunde.

„Mă amorezez repede, mărturisi el, dar tot atât de repede mă şi lecuiesc, ceea ce nu mă împiedică câtuşi de puţin să fiu atras de misterul cu care se înconjoară tovarăşele noastre. Acest mister face din femei o poveste nouă, necitită, ceea ce face de asemenea în clipa în care te gândeşti că le-ai catalogat definitiv, să survină una din aceste delicioase creaturi care răstoarnă toate noţiunile achiziţionate, dovedindu-ţi astfel că nu ai înţeles încă nimic, că trebuie să o iei de la început…” (Rampa, ianuarie 1934)

În ultimii ani ai vieţii, Gary Cooper s-a reîntors la rolurile sale de început, cele de cow-boy loial şi îndrăzneţ. Fiu al vestului, iubea spaţiile largi şi a fost interpretul ideal al westernului într-o epocă în care genul era la mare preţ şi nu lipseau nici actorii care să-l servească. Gary Cooper a turnat peste 100 de filme, din care mai mult de jumătate au fost westernuri. Actorul a încetat din viață pe 13 mai 1961, la vârsta de 60 de ani.

$$$

 OPRAH WINFREY

Desi uneori este greu sa ne inchipuim, in spatele stralucirii celebritatii si a unei vieti luxoase se poate ascunde o poveste trista de viata, asa cum se intampla in cazul cunoscutei prezentatoare de televiziune Oprah Winfrey. Aceasta, nascuta in anul 1954, intr-un oras micut, numit Kosciusko, din Mississippi, provine dintr-o familie saraca. Isi petrece copilaria in Nashville, Tennessee, insa nu are ocazia sa isi cunoasca tatal, sau macar sa stie cu certitudine cine este acesta. Astfel, ea este fiica unor adolescenti care nu s-au casatorit si care s-au despartit. Numele cu care ea a fost botezata este Orpah, inspirat dinntr-un personaj biblic, insa, pentru ca familia ei nu putea sa il pronunte, i s-a spus Oprah.

La varsta de 17 ani, Oprah Winfrey se angajeaza la postul de radio Wwol, iar pana la varsta de 19 ani prezinta stirile la WTFV-TV, devenind astfel prima femeie afro-americana care se poate lauda cu un asemenea loc de munca. Cu toate acestea, experientele prin care a trecut nu au fost deloc usoare. Inca de mica ea a dovedit o inteligenta iesita din comun, invatand sa citeasca de la varsta de 3 anisori. De asemenea, avea o memorie excelenta, invatand inca de foarte mica sa recite versete intregi din biblie, pentru care a fost numita “Micul recitator”, fiind crescuta pana la varsta de 6 ani de bunica, in spirit religios.

Tragedia copilariei prezentatoarei Oprah Winfrey incepe cand avea 9 ani, varsta la care este violata atat de unchiul ei, cat si de un prieten de familie si de un var. De asemenea, aceasta experienta cumplita se repeta si la varsta de 14 ani. Conform declaratiei unui membru de familie, la 14 ani ar fi rama insarcinata, iar copilul a murit la scurt timp dupa nastere. Fara mare putere de a o proteja, mama ei s-a simtit neputincioasa, datorita lipsei posibilitatilor materiale. In anul 1986, in propria sa emisiune, vedeta marturiseste de experientele traumatizante prin care a fost nevoita sa treaca. In ciuda acestora, devine o tanara ambitioasa si puternica, care isi cladeste treptat o frumoasa cariera in televiziune.

Dupe ce Oprah Winfrey prezinta stirile la WTVF-TV, lucreaza la WJZ-TV din Baltimore, unde este coprezentatoarea stirilor de la ora 18.00, urmand apoi sa devina coprezentatoarea show-ului de televiziune “People are Talking”. In anul 1984 se muta la Chicago si prezinta matinalul WLS-TV, matinal ce, la doar o luna de la aparitie, devine cel mai vizionat show. La un an dupa lansarea matinalului se prelungeste cu o ora, iar in 1986 se numeste “Oprah Winfrey Show”, cel mai vizionat show din toata istoria televiziunilor. In anul 1988 isi infiinteaza propria casa de productie, fiind in plina ascensiune in televiziune.

Succesul de care Oprah Winfrey s-a bucurat cu emisiunea „The Oprah Winfrey Show” a fost urias, fiind una dintre cele mai influente figuri de televiziune, care a ajutat foarte multi oameni, fiind considerata un model si o sursa de inspiratie nu doar pentru americani, ci pentru oameni de peste tot in lume. Din anul 1986 pana in 2011, cand a fost difuzat ultimul sezon al emisiunii, intre ea si telespectatori s-a creat o relatie speciala, emisiunea sa fiind cea mai longeviva din Statele Unite ale Americii. Pe tot parcursul celor 25 de sezoane, in care au fost difuzate 4561 de episoade, oamenii au fost fideli emisiunii, in anul 1998 fiind urmarita de 14 milioane de telespectatori pe zi. Desi pana in anul 2008 audienta a scazut la 7,3 milioane, a continuat sa fie cel mai vizionat show de televiziune.

Pe langa cariera sa in televiziune, Oprah Winfrey a jucat si in filme, interpretand un rol in filmul lui Steven Spielberg, “The Color Purple”, pentru care a fost nominalizata la Oscar. De asemenea, in anul 2007 a fost vocea unui personaj din Bee Movie. Incepand cu anul 2000 detine propria revista, numita “O, The Oprah Winfrey Magazin”, care este editata atat de ea, cat si de grupul de presa Hearst, iar incepand cu anul 2002 revista isi face aparitia pentru prima data la nivel international, fiind publicata in Africa. De asemenea, in anul 2004 a lansat revista trimestiala “O at home”, care se adreseaza celor interesati sa isi decoreze locuinta.

Ca si cum toate aceste activitati nu ar fi suficiente, Oprah Winfrey a infiintat studioul de productie cinematografica, numit Harpo Films. Implicarea ei in a-si ajuta publicul nu se opreste aici, astfel, detine, prin site-ul Oprah.com, unul dintre cele mai vizitate site-uri, avand in fiecare luna in jur de 3 milioane de vizitatori. Pe acest site vizitatorii pot descoperi si cel mai mare club de carte din lume, Oprah’s Book Club, cat si o sectiune multimedia, care contine detalii din viata sa personala.

In mod cert, Oprah Winfrey este o femeie de succes, iar toate actiunile in care s-a implicat au fost de succes. Toate activitatile in care s-a implicat i-au permis sa ii aduca castiguri uriase, devenind si una dintre cele mai bogate persoane din lume, insa fara sa se considere o femeie de afaceri. Extrem de altruista, in anul 1987 creaza fundatia “Oprah Winfrey”, cu scopul de a ajuta femeile si copiii din Statele Unite sa beneficieze de educatie. In anul 1991 sprijina copii abuzati prin programul “National Child Protection Act”, iar in anul 2007 infiinteaza “Wenfrey Leadership Academy for Gils’, in Africa de Sud, cu scopul de a ajuta fetele aflate in aceasta regiune. Toate aceste vorbesc de la sine despre generozitatea si dragostea fata de oameni, de care ea a dat dovada.

Din nefericire, greutatea corporala a vedetei Oprah Winfrey a reprezentat o mare preocupare pentru ea, respectand pentru toata viata cure drastice de slabire. A inceput sa urmeze aceste cure de la primele editii ale emisiunii, fapt ce a determinat sa nu aiba o greutate constanta. In anul 1988, in timpul uneia dintre emisiunile sale, bucuroasa pentru ca reusit sa slabeasca 30 de kilograme in patru luni, cu ajutorul unor cocktail-uri de slabit, si-a facut aparitia in emisiune cu o masinuta pe care se aflau echivalentul a cele 30 de kilograme pe care a reusit sa le slabeasca. Din pacate, la scurt timp a inceput sa castige foarte mult in greutate, astfel incat in anul 1992 a ajuns sa cantareasca 107 kilograme, aceasta fiind cea mai mare greutate pe care a cantarit-o vreodata. Dupa ce, in 1994 a slabit din nou, nu si-a putut mentine greutatea, astfel, in 1998 s-a ingrasat din nou, provocandu-i si probleme de sanatate.

Desi Oprah Winfrey a renuntat la talk-show-ul care au consacrat-o, continua sa ramana unul dintre cei mai mediatizati oameni de televiziune, al carei nume are o mare influenta pentru public si care inca este iubita de cei care i-au urmarit cu sufletul la gura emisiunea si viata.

$$$

 CLEOPATRA SELENE

Cleopatra Selene a fost unul dintre cei trei copii născuți reginei Cleopatra a VII-a a Egiptului și triumvirului roman Marc Antoniu. O prințesă care a devenit prizonieră, ea a devenit un conducător important și influent în sine, într-un moment în care majoritatea femeilor erau marginalizate. Spre deosebire de mama ei și de alte femei conducătoare contemporane ale vremii ale căror regimuri s-au confruntat cu probleme interne, războaie civile și rebeliuni, se crede că se știe puțin despre Cleopatra Selene pur și simplu din cauza succesului ei.

În cartea sa fascinantă, „Cleopatra's Daughter: Egyptian Princess, Roman Prisoner, African Queen” , istoricul Jane Draycott explorează viața Cleopatrei Selene și modul în care viața ei strălucește revelatoare asupra politicii, societății și culturii romane din primii ani ai Imperiului, asupra percepțiilor romane despre Egipt și asupra relației dintre Roma și unul dintre cele mai importante regate ale sale.

Aici explorăm mai multe despre modul în care această femeie remarcabilă a devenit un conducător influent.

Dorințele reciproce ale lui Antoniu și Cleopatrei

În urma bătăliei de la Filipi din nordul Greciei din anul 42 î.Hr., învingătorii – Marcu Antoniu și Gaius Octavius ( marele nepot și moștenitor al lui Iulius Caesar, viitorul împărat roman Cezar Augustus) – au împărțit lumea romană între ei; Antonie a primit Orientul, Octavian Occidentul.

Prioritatea lui Antonie a fost invazia și subjugarea vechiului inamic al Romei, Parthia. Acest lucru a necesitat o bază de operațiuni în Est, precum și fonduri, provizii și echipamente. Regina Cleopatra a VII-a a Egiptului a fost conducătorul celui mai bogat regat client al Romei, o regiune agricolă extrem de fertilă, care conținea și resurse minerale extrase pentru aur, pietre prețioase și marmură colorată. Orașul regiunii, Alexandria, a fost, de asemenea, un important centru comercial mediteranean, iar regatul ei avea, de asemenea, monopolul comerțului cu India și Orientul Îndepărtat.

În 41 î.Hr., Antonie a chemat-o pe Cleopatra să-l întâlnească la Tars, în Asia Mică. În timp ce cei doi s-au întâlnit în mai multe ocazii anterioare, de data aceasta Cleopatra și-a propus în mod deliberat să facă o impresie favorabilă. Cu Cezar mort, ea și fiul ei aveau nevoie de un nou protector roman puternic. Astfel, arătându-și bogăția în mod proeminent, Cleopatra și-a propus să-l atragă pe Antoniu.

Prințesa egipteană

Legendara poveste de dragoste a lui Antoniu și Cleopatra i-a determinat să aibă gemeni fraterni, Cleopatra Selene și Alexander Helios, iar mai târziu un alt băiat, Ptolemeu Philadelphos. Astfel, pentru primul deceniu al vieții, Cleopatra Selene a fost crescută în Egipt ca o prințesă egipteană.

Recunoscând că Octavian intenționa să-l distrugă, Marc Antoniu și-a găsit refugiu în Egipt. La scurt timp după întoarcerea sa la Alexandria în 34 î.Hr., Antony a ținut o ceremonie fastuoasă, „Donațiile Alexandriei”, în care i-a dăruit Cleopatrei vaste zone de pământ, declarând-o regina regilor și Cezarion rege al Egiptului. El a dăruit, de asemenea, împărății copiilor lor în comun. Cleopatra Selene a primit Creta și Cirenaica. Prin urmare, Antoniu s-a asigurat că Egiptul a recâștigat treptat teritoriile pe care le condusese la apogeu în timpul domniei lui Ptolemeu al II-lea Philadelphos.

Noul lider al Romei, Octavian, a fost supărat de acest lucru, acuzându-l pe Antoniu că a trădat cultura romană și că a devenit egiptean. Octavian a fost și mai revoltat după ce a descoperit o copie a testamentului lui Antonie care dezvăluie dorința lui de a fi înmormântat la Alexandria cu Cleopatra, mai degrabă decât la Roma cu soția sa Octavia. Acești factori au dus la bătălia de la Actium. În ciuda unei scurte întoarceri la Alexandria, înfrângerea a fost inevitabilă atât pentru Antoniu, cât și pentru Cleopatra, care și-au luat propria viață mai degrabă decât să se predea lui Octavian.

Cum Cleopatra a devenit una dintre cele mai influente și puternice femei din lumea antică.

Între timp, Cleopatra Selene și frații ei fuseseră trimiși la Teba, în sudul Egiptului, de către Cleopatra pentru siguranța lor. După moartea părinților lor, Cleopatra Selene și Alexandru Helios s-au ocupat nominal de Egipt, dar două săptămâni mai târziu regatul lor a fost anexat de Imperiul Roman și au fost aduși înapoi în Alexandria de Octavian. Octavian a părăsit apoi provincia nou creată, luându-i pe gemeni și pe Ptolemeu Philadelphos înapoi la Roma cu el, unde i-a defilat ca trofee de război la un triumf, acoperindu-i pe amândoi cu lanțuri grele de aur pentru a-i indica supunerea față de el.

În lipsa rudelor supraviețuitoare, responsabilitatea pentru Cleopatra Selene a trecut la Octavian. Unele surse spun că Octavian plănuia să-i omoare pe copii, dar sora lui Octavia a intervenit în favoarea lor, crescându-i ca ai ei în casa ei de pe Dealul Palatin din Roma, împreună cu familia lor extinsă, formată dintr-un frate vitreg, două surori vitrege și copiii mai mari ai Octaviai dintr-o căsătorie anterioară. Octavian și soția sa Livia Drusilla, locuiau în apropiere cu fiica lui Augustus și fiii Liviei.

Augustus a acumulat o colecție de copii regali – unii erau moștenitorii unor conducători clienți prietenoși trimiși la Roma pentru a-i „romaniza”, alții copii ai foștilor conducători clienți care au fost destituiți sau au murit. Unul dintre aceștia a fost Gaius Julius Juba, fiul regelui Juba al Numidiei (Algeria, Tunisia și Libia de astăzi), care și-a luat viața după înfrângerea din bătălia de la Thapsus de către Cezar în anul 46 î.Hr.

Doar un copil, Gaius Julius Juba fusese dus înapoi la Roma de Cezar și crescut în casa lui. După asasinarea lui Cezar în 44 î.Hr. , custodia a trecut lui Octavian (și ulterior lui Octavia). Juba a primit cetățenia romană, a fost bine educată și a adoptat practicile romane. Juba a servit alături de Octavian în cucerirea Egiptului, participând chiar și la Bătălia de la Actium care i-a învins pe părinții Cleopatrei Selene. Optând pentru a face din Numidia un stat client, mai degrabă decât o provincie a Romei, Octavian (cunoscut acum sub numele de Augustus ) l-a trimis pe Juba să conducă acolo ca rege. 

Regina africană

În anul 25 î.Hr. Cleopatra Selene și Gaius Julius Juba s-au căsătorit. Octavia a jucat un rol esențial în aranjarea căsătoriei lor, observând că cei doi aveau multe asemănări - amândoi erau membri regali nord-africani, ambii părinți au pierdut în fața Romei și s-au sinucis, amândoi au rămas orfani și au fost duși la Roma, au defilat într-un triumf și apoi au fost crescuți în casa dușmanilor părinților lor și ambii au primit educație romană.

Augustus se răzgândise și reanexase Numidia la Roma. Prin căsătoria lui Juba cu Cleopatra Selene, Augustus a reușit să-i instaleze drept conducători clienți, proclamându-i rege și regina Mauretaniei. Cleopatra Selene și Gaius Julius Juba au fost în sfârșit liberi, răspunzători doar față de Augustus.

Deși aceasta a fost prima dată când Juba a devenit rege, Cleopatra Selene fusese anterior declarată regina Cretei și Cirenaica în anul 34 î.Hr. și, din punct de vedere tehnic, domnease pentru scurt timp ca regina Egiptului în 30 î.Hr. Prin urmare, acest prestigiu i-a permis să conducă alături de soțul ei ca regină de sine stătătoare, cu moștenirea ei greacă și egipteană evidentă pe monedele pe care le-a emis în nume propriu, precum și pe cele împreună cu soțul ei Juba.

Cleopatra Selene a moștenit intelectul mamei sale – era interesată de arte, arhitectură, religie și medicină, printre alte subiecte, și se spune că a exercitat o mare influență asupra politicilor lui Juba.

Regatul Mauretanian

Noul lor regat vast a cuprins Algeria și Marocul de astăzi și conținea două capitale și câteva colonii grecești și romane. Sub conducerea lor, Regatul Mauretanian s-a modernizat și a înflorit. Ei au refondat una dintre capitalele ca „Cezareea” în onoarea lui Augustus și au construit multe clădiri mărețe, inspirate de cele din Roma și Alexandria, inclusiv un palat regal, un far și numeroase temple dedicate zeităților romane și egiptene. Curtea lor a devenit o fuziune cosmopolită a stilurilor și culturii grecești antice, egiptene și romane. 

Mauretania s-a îmbogățit și prin comerț. Pe lângă producerea unui colorant scump, violetul de Tiria, care era foarte râvnit în întregul Imperiu Roman, ei exportau și lemn, struguri, cereale, perle și pește (inclusiv un sos de pește, garum, popular în Roma).

În ciuda rebeliunilor ușoare împotriva romanizării Mauretaniei, Cleopatra Selene și Juba au rămas cu înțelepciune aliați fermi ai Romei. Împreună au condus Mauretania cu succes timp de aproape două decenii, până la moartea Cleopatrei Selene la vârsta de 35 de ani.

Jane Draycott este un istoric și arheolog roman cu un interes deosebit pentru Egiptul greco-roman. Ea are diplome în arheologie, istorie antică și clasice, a lucrat în instituții academice din Marea Britanie și Italia și a excavat situri, de la sate din epoca bronzului până la tranșee din primul război mondial din Europa. Jane este în prezent lector de istorie antică la Universitatea din Glasgow. Cartea ei, Cleopatra's Daughter: Egyptian Princess, Roman Prisoner, African Queen este publicată de Head of Zeus publishing , publicată în noiembrie 2022.

$$$

 ENRICO FERMI

Enrico Fermi ocupă un loc aparte în istoria secolului XX, el fiind cel care, dedesubtul unui stadion de fotbal din Chicago, a realizat, în 1942, prima reacţie nucleară autoîntreţinută, controlată de om - pasul iniţial care a condus la construirea bombei atomice. Mult timp înainte de aceasta, Fermi devenise o figură centrală în fizica modernă.

În anii '20 el a dezvoltat o metodă statistică de analiză a particulelor subatomice, folosită şi astăzi. Iar atunci când dezintegrarea beta, emisia de electroni dintr-un nucleu radioactiv, i-a uluit pe fizicieni, Fermi a furnizat o explicaţie senzaţională: existenţa unei noi forţe în natură - forţa slabă („Forţa slabă", care apare în fenomenul de dezintegrare radioactivă, este perechea opusă a „forţei tari", care menţine integritatea nucleului.).

De-a lungul anilor '30, Fermi a condus o serie de experimente de transformare a unor elemente chimice variate în izotopi radioactivi. Deşi realizările sale nu sunt comparabile cu cele ale lui James Clerk Maxwell, Albert Einstein sau Niels Bohr, totuşi, aşa cum scriu Lloyd Motz şi Jefferson Weaver, „Cu extraordinara sa inteligenţă şi interesul său arzător pentru toate ramurile fizicii, cu autoritatea dobândită în fizica neutronilor, Fermi a devenit liderul necontestat al fizicii nucleare".

Născut la Roma, pe 29 septembrie 1901, Enrico Fermi a fost cel mai mic dintre cei trei copii ai lui Alberto Fermi, director în administraţia căilor ferate, şi ai învăţătoarei Ida de Gattis. Fermi a rămas multă vreme apropiat de familia sa ce aparţinea clasei de mijloc, dedicată muncii, laică şi austeră. A excelat foarte devreme în matematică şi ştiinţe, vădind un talent deosebit la mecanică, o trăsătură comună cu mulţi alţi fizicieni, remarcându-se totodată printr-o memorie excepţională.

În copilărie, el şi fratele său construiau motoare şi jucării electrice; în acelaşi timp, Enrico învăţa pe de rost părţi din Divina Comedie a lui Dante şi din satira epică a lui Ariosto, Orlando Furioso (o favorită şi a lui Galileo Galilei).

Deşi începuse să studieze fizica matematică încă din primii ani ai adolescenţei, el a fost propulsat hotărâtor în această direcţie de moartea bruscă a fratelui său, de care fusese foarte apropiat. Enrico avea atunci paisprezece ani.

În 1918, Fermi beneficiază de o bursă care-i permite să frecventeze Şcoala Normală Superioară de la Universitatea din Pisa. Obţine doctoratul în fizică în 1922, absolvind magna cum laude. La acea dată era deja bine informat cu privire la fizica atomică, ale cărei baze abia fuseseră puse. De fapt, îi cunoştea mai bine pe fizicienii contemporani decât pe profesorii săi.

La vârsta de douăzeci şi doi de ani era considerat o personalitate de o anume importanţă în Italia. Fermi şi-a dezvoltat o capacitate impresionantă de a depune o muncă susţinută, calitate care avea să-l caracterizeze toată viaţa. In 1927, după un an de studiu asupra teoriei cuantice cu Max Born la Universitatea din Gottingen, Fermi s-a întors în Italia în calitate de conferenţiar la Universitatea din Florenţa.

Prima mare contribuţie a lui Fermi în domeniul fizicii, respectiv în mecanica cuantică, datează de la jumătatea anilor '20. Fermi a sugerat că „principiul excluziunii", propus de Wolfgang Pauli în 1925, care limitează posibilităţile de poziţionare a unui electron în jurul nucleului atomic, poate fi aplicat şi la explicarea comportării atomilor în gaz. Această idee, care a devenit cunoscută drept statistica Fermi-Dirac, a fost transformată ulterior într-un instrument deosebit de important în statistica cuantică.

În 1926 Fermi devine primul profesor pe viaţă de fizică teoretică al Universităţii din Roma. Avansarea lui rapidă în ierarhia mondială a fizicienilor a reprezentat o adevărată renaştere a fizicii în Italia. In 1928 a publicat lucrarea „Introducere în fizica atomică”. În 1929 este primit în Academia Regală din Italia de către dictatorul fascist Benito Mussolini, devenind cel mai tânăr membru al acesteia.

Poate cea mai importantă realizare a lui Fermi, înregistrată către sfârşitul anului 1933, o constituie teoria dezintegrării beta. În acest proces natural, care are loc în orice particulă radioactivă, nucleul particulei emite electroni. Mecanica nucleului părea încălcată, deoarece, aparent, emisia de electroni nesocotea principiul conservării energiei.

Ca şi în cazul modelului atomic Bohr-Rutherford, unde nu era clar de ce electronii aflaţi pe presupusele lor orbite nu se prăbuşesc pe nucleul atomic, dezintegrarea beta ridica întrebarea de ce nucleul îşi păstrează integritatea în ultimă instanţă. Fermi a arătat că dezintegrarea beta presupune crearea simultană a unui electron şi a unui neutrino - o particulă fără masă, a cărei existenţă a postulat-o şi pe care a denumit-o astfel la începutul anilor '30 (a fost descoperită experimental în 1956).

Astfel, cu toate că nucleul atomic nu conţine electroni, totuşi, în fenomenul de dezintegrare el emite electroni şi energie. Fermi a avansat ipoteza că o forţă slabă, mai puternică decât cea gravitaţională, dar mult mai slabă decât forţa electromagnetică, este responsabilă pentru dezintegrarea beta. Deşi revista britanică Nature a refuzat să publice articolul lui Fermi asupra dezintegrării beta, acesta a avut un puternic impact după apariţia sa în Italia. Datorită remarcabilei lui capacităţi de a-şi argumenta ipoteza, fizicienii au fost dispuşi să accepte conceptul unei noi forţe fundamentale în natură.

În 1934, experimentele realizate de Irene şi Jean Frederic Joliot-Curie au demonstrat că prin bombardarea nucleelor elementelor cunoscute pot fi create elemente radioactive. A fost o descoperire deschizătoare de drumuri, care 1-a determinat pe Fermi să se întoarcă în laborator. Folosind neutroni încetiniţi prin trecerea prin parafină pentru a le creşte puterea, el a creat un număr de izotopi radioactivi şi le-a cercetat proprietăţile.

Regimul fascist din Italia era de mult instituit, dar alianţa lui Benito Mussolini, din 1936, cu Germania nazistă a avut un efect descurajant asupra comunităţii academice. Fermi a evitat să-şi publice articolele în Germania şi a strâns legăturile cu americanii. În 1938 Italia a început propria sa campanie antisemită şi, deşi Fermi nu manifesta un interes deosebit faţă de politică, îşi făcea griji pentru soţia sa, Laura, care era evreică.

Atunci când, în acelaşi an, Fermi a primit Premiul Nobel pentru cercetările sale experimentale asupra radioactivităţii artificiale, el s-a decis să emigreze în Statele Unite. După ce a călătorit la Stockholm ca să-şi încaseze premiul, nu s-a mai întors la Roma, ci a plecat spre New York, unde a sosit pe 2 ianuarie 1939. A preluat postul de profesor de fizică la Columbia University şi s-a stabilit la Leonia, în New Jersey.

În 1939, descoperirea fisiunii atomice, de care Fermi fusese foarte aproape cu câţiva ani înainte, a revelat fizicienilor posibilitatea dramatică de a crea reacţii în lanţ cu un mare potenţial exploziv. Deşi nu a identificat fisiunea în timpul experimentelor de bombardare cu neutroni a elementelor, desfăşurate în anii '30, Fermi a avut o intuiţie extraordinară în privinţa comportării atomilor. Chiar dacă iniţial refuzase să se implice, Fermi s-a mutat la Universitatea din Chicago în 1942 şi a devenit figura centrală în dezvoltarea experimentală şi teoretică a bombei atomice.

Fermi a coordonat activitatea preliminară de construire a unei „pile atomice" (termen inventat de el), pentru a crea o reacţie nucleară „auto-întreţinută", la Stagg Field, Universitatea din Chicago. Folosind uraniu pur şi oxid de uraniu, pila era constituită din peste 18 tone de cuburi de grafit, folosite pentru a difuza energia nucleară în toată structura, cu bare de cadmiu introduse în interior pentru a controla reacţia. După îndepărtarea barelor, la 2 decembrie 1942, pila a atins masa „critică" vreme de douăzeci şi opt de minute. A fost prima reacţie nucleară în lanţ controlată din lume.

Sub pseudonimul Henry Farmer, Fermi a devenit consilier general al Proiectului Manhattan, la Los Alamos, Mexico, în vara anului 1944. El a participat la aşa-numita Trinity, explozia test a bombei, la 16 iulie 1945.

Potrivit unei cunoscute anecdote, înaintea detonării, el a împrăştiat bucăţele de hârtie pe pământ pentru a evalua forţa bombei în funcţie de felul în care acestea vor fi răvăşite de suflul exploziei.

După terminarea celui de-al doilea război mondial Fermi s-a întors la Universitatea din Chicago şi a preluat catedra de profesor la Institutul pentru Studii Nucleare. Autoritate incontestabilă în domeniul ştiinţei, Fermi reprezenta un adevărat magnet pentru studenţii la fizică. Câţiva dintre foştii studenţi ai lui Fermi au devenit laureaţi Nobel, inclusiv Murray Gell-Mann. Către sfârşitul vieţii, Fermi a manifestat interes pentru domeniul, nou la acea epocă, al fizicii particulelor.

La începutul epocii McCarthy, Fermi, spre deosebire de prietenul său Edward Teller, a depus mărturie în favoarea lui J. Robert Oppenheimer.

Fermi a primit numeroase onoruri în cursul vieţii sale. Ca o încununare a meritelor sale în domeniul fizicii experimentale, a fost denumită fermion particula elementară care respectă statistica Fermi-Dirac; electronul şi protonul, de exemplu, sunt fermioni. Elementul cu numărul 100 din tabelul periodic, descoperit în 1952, poartă denumirea fermium. Fermi-ul, o unitate de măsură a lungimii foarte mică, egală cu 10-13 cm, este folosit în fizica nucleară.

Enrico Fermi a murit de cancer la stomac la 30 noiembrie 1954. Când colegul şi biograful său Emilio Segre l-a vizitat la spital, Fermi măsura debitul lichidului din tubul său intravenos, numărând picăturile de fluid şi cronometrîndu-le căderea.