$$$

 ENRICO FERMI

Enrico Fermi ocupă un loc aparte în istoria secolului XX, el fiind cel care, dedesubtul unui stadion de fotbal din Chicago, a realizat, în 1942, prima reacţie nucleară autoîntreţinută, controlată de om - pasul iniţial care a condus la construirea bombei atomice. Mult timp înainte de aceasta, Fermi devenise o figură centrală în fizica modernă.

În anii '20 el a dezvoltat o metodă statistică de analiză a particulelor subatomice, folosită şi astăzi. Iar atunci când dezintegrarea beta, emisia de electroni dintr-un nucleu radioactiv, i-a uluit pe fizicieni, Fermi a furnizat o explicaţie senzaţională: existenţa unei noi forţe în natură - forţa slabă („Forţa slabă", care apare în fenomenul de dezintegrare radioactivă, este perechea opusă a „forţei tari", care menţine integritatea nucleului.).

De-a lungul anilor '30, Fermi a condus o serie de experimente de transformare a unor elemente chimice variate în izotopi radioactivi. Deşi realizările sale nu sunt comparabile cu cele ale lui James Clerk Maxwell, Albert Einstein sau Niels Bohr, totuşi, aşa cum scriu Lloyd Motz şi Jefferson Weaver, „Cu extraordinara sa inteligenţă şi interesul său arzător pentru toate ramurile fizicii, cu autoritatea dobândită în fizica neutronilor, Fermi a devenit liderul necontestat al fizicii nucleare".

Născut la Roma, pe 29 septembrie 1901, Enrico Fermi a fost cel mai mic dintre cei trei copii ai lui Alberto Fermi, director în administraţia căilor ferate, şi ai învăţătoarei Ida de Gattis. Fermi a rămas multă vreme apropiat de familia sa ce aparţinea clasei de mijloc, dedicată muncii, laică şi austeră. A excelat foarte devreme în matematică şi ştiinţe, vădind un talent deosebit la mecanică, o trăsătură comună cu mulţi alţi fizicieni, remarcându-se totodată printr-o memorie excepţională.

În copilărie, el şi fratele său construiau motoare şi jucării electrice; în acelaşi timp, Enrico învăţa pe de rost părţi din Divina Comedie a lui Dante şi din satira epică a lui Ariosto, Orlando Furioso (o favorită şi a lui Galileo Galilei).

Deşi începuse să studieze fizica matematică încă din primii ani ai adolescenţei, el a fost propulsat hotărâtor în această direcţie de moartea bruscă a fratelui său, de care fusese foarte apropiat. Enrico avea atunci paisprezece ani.

În 1918, Fermi beneficiază de o bursă care-i permite să frecventeze Şcoala Normală Superioară de la Universitatea din Pisa. Obţine doctoratul în fizică în 1922, absolvind magna cum laude. La acea dată era deja bine informat cu privire la fizica atomică, ale cărei baze abia fuseseră puse. De fapt, îi cunoştea mai bine pe fizicienii contemporani decât pe profesorii săi.

La vârsta de douăzeci şi doi de ani era considerat o personalitate de o anume importanţă în Italia. Fermi şi-a dezvoltat o capacitate impresionantă de a depune o muncă susţinută, calitate care avea să-l caracterizeze toată viaţa. In 1927, după un an de studiu asupra teoriei cuantice cu Max Born la Universitatea din Gottingen, Fermi s-a întors în Italia în calitate de conferenţiar la Universitatea din Florenţa.

Prima mare contribuţie a lui Fermi în domeniul fizicii, respectiv în mecanica cuantică, datează de la jumătatea anilor '20. Fermi a sugerat că „principiul excluziunii", propus de Wolfgang Pauli în 1925, care limitează posibilităţile de poziţionare a unui electron în jurul nucleului atomic, poate fi aplicat şi la explicarea comportării atomilor în gaz. Această idee, care a devenit cunoscută drept statistica Fermi-Dirac, a fost transformată ulterior într-un instrument deosebit de important în statistica cuantică.

În 1926 Fermi devine primul profesor pe viaţă de fizică teoretică al Universităţii din Roma. Avansarea lui rapidă în ierarhia mondială a fizicienilor a reprezentat o adevărată renaştere a fizicii în Italia. In 1928 a publicat lucrarea „Introducere în fizica atomică”. În 1929 este primit în Academia Regală din Italia de către dictatorul fascist Benito Mussolini, devenind cel mai tânăr membru al acesteia.

Poate cea mai importantă realizare a lui Fermi, înregistrată către sfârşitul anului 1933, o constituie teoria dezintegrării beta. În acest proces natural, care are loc în orice particulă radioactivă, nucleul particulei emite electroni. Mecanica nucleului părea încălcată, deoarece, aparent, emisia de electroni nesocotea principiul conservării energiei.

Ca şi în cazul modelului atomic Bohr-Rutherford, unde nu era clar de ce electronii aflaţi pe presupusele lor orbite nu se prăbuşesc pe nucleul atomic, dezintegrarea beta ridica întrebarea de ce nucleul îşi păstrează integritatea în ultimă instanţă. Fermi a arătat că dezintegrarea beta presupune crearea simultană a unui electron şi a unui neutrino - o particulă fără masă, a cărei existenţă a postulat-o şi pe care a denumit-o astfel la începutul anilor '30 (a fost descoperită experimental în 1956).

Astfel, cu toate că nucleul atomic nu conţine electroni, totuşi, în fenomenul de dezintegrare el emite electroni şi energie. Fermi a avansat ipoteza că o forţă slabă, mai puternică decât cea gravitaţională, dar mult mai slabă decât forţa electromagnetică, este responsabilă pentru dezintegrarea beta. Deşi revista britanică Nature a refuzat să publice articolul lui Fermi asupra dezintegrării beta, acesta a avut un puternic impact după apariţia sa în Italia. Datorită remarcabilei lui capacităţi de a-şi argumenta ipoteza, fizicienii au fost dispuşi să accepte conceptul unei noi forţe fundamentale în natură.

În 1934, experimentele realizate de Irene şi Jean Frederic Joliot-Curie au demonstrat că prin bombardarea nucleelor elementelor cunoscute pot fi create elemente radioactive. A fost o descoperire deschizătoare de drumuri, care 1-a determinat pe Fermi să se întoarcă în laborator. Folosind neutroni încetiniţi prin trecerea prin parafină pentru a le creşte puterea, el a creat un număr de izotopi radioactivi şi le-a cercetat proprietăţile.

Regimul fascist din Italia era de mult instituit, dar alianţa lui Benito Mussolini, din 1936, cu Germania nazistă a avut un efect descurajant asupra comunităţii academice. Fermi a evitat să-şi publice articolele în Germania şi a strâns legăturile cu americanii. În 1938 Italia a început propria sa campanie antisemită şi, deşi Fermi nu manifesta un interes deosebit faţă de politică, îşi făcea griji pentru soţia sa, Laura, care era evreică.

Atunci când, în acelaşi an, Fermi a primit Premiul Nobel pentru cercetările sale experimentale asupra radioactivităţii artificiale, el s-a decis să emigreze în Statele Unite. După ce a călătorit la Stockholm ca să-şi încaseze premiul, nu s-a mai întors la Roma, ci a plecat spre New York, unde a sosit pe 2 ianuarie 1939. A preluat postul de profesor de fizică la Columbia University şi s-a stabilit la Leonia, în New Jersey.

În 1939, descoperirea fisiunii atomice, de care Fermi fusese foarte aproape cu câţiva ani înainte, a revelat fizicienilor posibilitatea dramatică de a crea reacţii în lanţ cu un mare potenţial exploziv. Deşi nu a identificat fisiunea în timpul experimentelor de bombardare cu neutroni a elementelor, desfăşurate în anii '30, Fermi a avut o intuiţie extraordinară în privinţa comportării atomilor. Chiar dacă iniţial refuzase să se implice, Fermi s-a mutat la Universitatea din Chicago în 1942 şi a devenit figura centrală în dezvoltarea experimentală şi teoretică a bombei atomice.

Fermi a coordonat activitatea preliminară de construire a unei „pile atomice" (termen inventat de el), pentru a crea o reacţie nucleară „auto-întreţinută", la Stagg Field, Universitatea din Chicago. Folosind uraniu pur şi oxid de uraniu, pila era constituită din peste 18 tone de cuburi de grafit, folosite pentru a difuza energia nucleară în toată structura, cu bare de cadmiu introduse în interior pentru a controla reacţia. După îndepărtarea barelor, la 2 decembrie 1942, pila a atins masa „critică" vreme de douăzeci şi opt de minute. A fost prima reacţie nucleară în lanţ controlată din lume.

Sub pseudonimul Henry Farmer, Fermi a devenit consilier general al Proiectului Manhattan, la Los Alamos, Mexico, în vara anului 1944. El a participat la aşa-numita Trinity, explozia test a bombei, la 16 iulie 1945.

Potrivit unei cunoscute anecdote, înaintea detonării, el a împrăştiat bucăţele de hârtie pe pământ pentru a evalua forţa bombei în funcţie de felul în care acestea vor fi răvăşite de suflul exploziei.

După terminarea celui de-al doilea război mondial Fermi s-a întors la Universitatea din Chicago şi a preluat catedra de profesor la Institutul pentru Studii Nucleare. Autoritate incontestabilă în domeniul ştiinţei, Fermi reprezenta un adevărat magnet pentru studenţii la fizică. Câţiva dintre foştii studenţi ai lui Fermi au devenit laureaţi Nobel, inclusiv Murray Gell-Mann. Către sfârşitul vieţii, Fermi a manifestat interes pentru domeniul, nou la acea epocă, al fizicii particulelor.

La începutul epocii McCarthy, Fermi, spre deosebire de prietenul său Edward Teller, a depus mărturie în favoarea lui J. Robert Oppenheimer.

Fermi a primit numeroase onoruri în cursul vieţii sale. Ca o încununare a meritelor sale în domeniul fizicii experimentale, a fost denumită fermion particula elementară care respectă statistica Fermi-Dirac; electronul şi protonul, de exemplu, sunt fermioni. Elementul cu numărul 100 din tabelul periodic, descoperit în 1952, poartă denumirea fermium. Fermi-ul, o unitate de măsură a lungimii foarte mică, egală cu 10-13 cm, este folosit în fizica nucleară.

Enrico Fermi a murit de cancer la stomac la 30 noiembrie 1954. Când colegul şi biograful său Emilio Segre l-a vizitat la spital, Fermi măsura debitul lichidului din tubul său intravenos, numărând picăturile de fluid şi cronometrîndu-le căderea.

$$$

 FRANCESCO PETRARCA

Francesco Petrarca s-a născut la 20 iulie 1304, la Incisa in Val d’Arno, lângă Arezzo, pe atunci în Republica Florentină, actualmente în Italia, fiind fiul notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florența din motive politice).

Şi-a petrecut copilăria în Toscana, iar în anul 1311 familia se mută la Carpentras, în Franța, aproape de orașul Avignon, unde tatăl său spera să obțină o slujbă la curtea papală, aflată în acel timp în exilul de la Avignon.

Deși avea inclinații literare, manifestate precoce, în studiul autorilor clasici și în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia dreptul civil.

A absolvit, în 1320, Universitatea din Montpellier şi, trei ani mai târziu, Universitatea din Bologna.

După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii.

La 6 aprilie 1327 a întâlnit-o, în Biserica Sfânta Clara din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care a dezvoltat o pasiune devenită legendară prin trăinicia și puritatea ei.

În jurul anului 1330, se dedică unei cariere ecleziastice şi devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparținea unei ilustre și influente familii romane. Realizează numeroase călătorii prin Italia, Franța, Olanda și Germania, iar la Liège descoperă două Orații ale lui Cicero.

Petrarca se angajează și în activitatea politică, inițiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma.

La Napoli, sub patronajul regelui Robert d’Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citește din poema eroică „Africa” abia terminată (1340), susține discuții asupra poeziei, artelor și autorilor clasici.

Perioada 1337-1341, petrecută la Valchiusa, un loc dulce și umbros, lângă curenții fluviului Sorga, a însemnat pentru Petrarca regăsirea în singurătate, pace spirituală și religioasă. Acolo a dus o luptă interioară asiduă împotriva plăcerilor lumești, a ororilor, gloriei, atracției carnale. Datorită acestor „apucături”, a parcurs diverse relații ocazionale din care se nasc doi copii: un băiat, Giovanni și o fată, Francesca. Fiind în slujba bisericii catolice, nu avea voie să se căsătorească, dar a putut să-şi recunoască copiii născuţi din relaţiile amoroase…

La 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell’Anguillara îl încoronează ca „Magnus poeta et historicus”.

În anul 1343, aflat în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus și Brutus Albinus.

La 19 mai 1348, aflat în Parma, află vestea morții Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei.

În 1350, la Florența, se întâlnește cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care corespondase anterior. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticii medievale.

Între anii 1353 și 1356 Petrarca trăiește la Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop și conducător al orașului.

Se va refugia de focarele epidemiei de ciumă, în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneția și Arquà Petrarca.

A scris versuri în latină, „Africa” (1338-1340), poemă eroică referitoare la al doilea război punic, avându-l ca erou pe Scipio Africanul, „Carmen bucolicum” (1346-1357), care cuprinde 12 egloghe inspirate din Virgiliu, pe teme de dragoste, politică și morală şi „Epistolae metricae” (1333-1361), care cuprind 66 de scrisori în hexametri, relatând evenimente politice și literare, unele din viața autorului.

A publicat, de asemenea, proză în limba latină, „De viris illustribus” (1337), biografii ale unor personalități romane, „Rerum memorandum” (1350), culegere de povestiri bazate pe date din istorie cu scop moralizator, „Secretum meum sau De contemptu mundi” (1342-1343) – un dialog imaginar între poet și Sfântul Augustin pe tema „Adevărului”, în care Petrarca își mărturisește cele mai intime sentimente – , „De vita solitaria” (1346-1356), descrie avantajele solitudinii, „De otio religiosorum” (1346-1356) (otium = liniștea spirituală), conține principii asupra vieții monahale, „Invectivae in medicum quemquam” (1355) consacrată criticii medicinii practicate în acea vreme, scriere care apără poezia în contrast cu științele și mecanica, „Epistolae” (printre care „Le Familiari”, 1349-1366 și „Le Senili”, 1361-1374 sunt adresate prietenului său Francesco Nelli Simonide).

Opera sa în limba italiană este dominată de „Rime in vita e morta di Madonna Laura” (1336-1369), cu titlul original în latină „Rerum vulgarium fragmenta”, cea mai renumită creație a lui Petrarca, cunoscută mai ales sub titlul de „Il Canzoniere” (apărută în limba română cu titlul „Canțonierul”).

Culegerea cuprinde în cea mai mare parte sonete, urmate de canzoni, sextine, balade și madrigale și au drept conținut cu precădere exprimarea pasiunii sale nemărginite pentru Laura. Opera lui Petrarca face astfel ca literatura să devină un element precumpănitor în viață ca primă lecție a umanismului.

Descrierea sentimentelor apare în opoziție cu peisajul, suferința, durerea, dorința de ispășire devine speranță, și chiar plânsul morții ființei iubite se transformă în transfigurarea Laurei, care coboară consolatoare din ceruri. Laura, femeia superioară căreia poetul îi aduce omagii, este un model de virtute și frumusețe, însă figura ei nu palpită de viață, trăsăturile sale umane, ochii frumoși, părul blond, surâsul dulce, se repetă imuabil și totuși ea constituie punctul ideal de sprijin în jurul căruia se desfășoară viața sentimentală a poetului. Culegerea se încheie cu un cântec adresat Fecioarei („Alla Vergine”), căreia îi solicită protecție.

„I Trionfi” (1352), este o altă operă în italiană, care cuprinde șase poeme alegorice pe teme ca: triumful dragostei asupra oamenilor, al pudicității asupra dragostei, al morții asupra pudicității, al faimei asupra morții, al timpului asupra renumelui, al eternității asupra timpului. Petrarca încearcă să transforme erudiția în poezie, printr-o iluzie tipic umanistă.

Puţină lume ştie faptul că de numele lui Francesco Petrarca se leagă şi primele dovezi ale alpinismului, după ce acesta a escaladat muntele Ventoux în jurul anului 1350. El a fost urmat de Antoine de Ville, care a cucerit vârful Aiguille în 1492 în numele regelui Carol al VII-lea al Franţei, iar naturalistul elveţian Conrad Gesner muntele Pilat Pilatus, în 1555. Abia în 1786 s-a consemnat actul fondator, certificatul de naştere al alpinismului, odată cu ascensiunea vârfului Mont Blanc – cu plecare din Chamonix – efectuată de Jacques Balmat, colecţionar de cristale, alături de medicul Michel-Gabriel Paccard.

Francesco Petrarca a murit la 19 iulie 1374, la Arquà Petrarca, în Republica Veneţia, acum în Italia. Se cunoştea faptul că îşi găseşte odihna de veci în curtea casei parohiale din localitate, într-un cavou de marmură alături de biserică.

A avut un sfârșit care pare să fi amintit de propriile lui cuvinte, imortalizate într-un vers din „Canțonier”: „Duhul vrea, dar carnea este slabă.”

Doar că, la 5 aprilie 2004, o analiză a craniului conservat în mormânt a stabilit că acesta aparține unei femei, decedată în aceiași perioadă. Cercetătorii sunt, însă, destul de siguri că trupul din mormânt este cel al lui poetului datorită faptului că scheletul prezintă urme ale rănilor menționate de Petrarca în scrierile sale.

Operele lui Petrarca au demonstrat, pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară, iar prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește aceste două idealuri. De aceea, alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii.

ACEA PRIVIGHETOARE, CE-N NOAPTEA LINIȘTITĂ

Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită

Îşi plînge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăş,

Văzduhul şi cîmpia le umple iar şi iarăş

Cu melodia-i tristă şi-atît de iscusită.

Şi parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plînge:

De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte.

Şi doar de mine însumi mă plîng. Căci slaba-mi minte

Crezu că Ea e zînă şi Moartea n-o înfrînge.

Ah, uşor se-nşeală un om încrezător!

Puteam gîndi că, iată, limina ochilor

În ţărnă se preface, deşi dumnezeiască?

Azi ştiu: această soartă sălbatecă mă-nvaţă

Că nu-i pe lume- pradă jelaniei în viaţă-

Vreo desfătare dragă pe veci să dăruiască.

AMOR M-A PUS CA ȚINTĂ DE MULT SĂGEȚII TALE

Amor m-a pus ca ţintă de mult săgeţii sale;

Şi-s ca zăpada-n soare; ca ceara-n foc; şi sunt

Ca norul care fuge pe cer bătut de vânt…

Şi în zadar, Madonă, cer sprijin milei tale.

Din ochii-ţi lovitura porni ucigătoare,

Că nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;

Şi numai de la tine purced vânt, soare, foc,

Cari m-au adus în astă nefericită stare.

Obrazul tău mi-i soare; gândirile-s săgeata;

Dorinţa – foc. Cu astfel de arme-Amor e gata

Să-mi ia vederea, să mă aprindă şi străpungă.

Iar îngerescul cântec şi dulcile-ţi cuvinte

Cu gingaşul lor suflu, care m-au scos din minte,

Sunt vântul fără milă ce viaţa mi-o alungă.

DE NU-I IUBIRE CEEA CE SIMT-CE, DAR, SĂ FIE ?-

De nu-i iubire ceea ce simt – ce, dar, să fie?

Şi de-i iubire, spune-mi ce lucru e şi nu-i?

E rău? De ce atuncea mi-i dulce chinul lui?

E bun? De ce m-apasă şi vrea să mă sfîşie?

Cînd singur caut chinul, la ce mai plîng cu foc?

Şi de nu-l vreau, la ce bun mă jălui în tăcere?

O, moartea mea cea vie, bolnava mea plăcere,

Cum poţi să-mi fii stăpînă, cînd n-o doresc de loc?

Şi de-o doresc, nedrepte mi-s chinurile toate…

Şi-aşa, bătut de vînturi potrivnice, pe mare,

Mă leagănă o luntre, fără lopeţi, uşoară.

Şi-n luntre nu duc gînduri senine, duc păcate,

Că nu mai ştiu eu singur ce vreau şi ce mă doare

Şi ard în miezul iernii şi tremur cînd e vară.

$$$

 ANTON BIBESCU

Anton Bibescu (francizat Antoine Bibesco, n. 19 iulie 1878, Paris – d. 2 septembrie, 1951, Paris) a fost un prinț român, născut într-o familie veche de boieri. A fost avocat, diplomat și scriitor.

Descendent al domnitorului Gheorghe Bibescu, Anton Bibescu sau Antoine Bibesco, asa cum il numeste lumea diplomatica in care a trait, a fost un print roman, nascut intr-o familie veche de boieri. A fost avocat, diplomat si scriitor, avand o viata incredibila in care a reusit sa depaseasca cu eleganta sa caracteristica, razboaie, tragedii de familie, drame personale si confruntari diplomatice. A fost reprezentantul unei lumi boeme si aristocrate, La Belle Epoque, care este privita si astazi cu nostalgie.

Anton Bibescu si-a petrecut copilaria si adolescenta in Franta, in salonul muzical al mamei sale, unul dintre cele mai importante din Parisul acelor vremuri, mai exact in Rue de Courcelles. In educatia sa a avut privilegiul de a privi si asculta pe cei mai de seama compozitori ai vremii: Debussy, Franz Liszt sau Richard Wagner. Mama sa, printesa Bibescu, fusese numita in public „vicemama” de catre George Enescu, cel care ii datora lansarea in lumea muzicala. Se poate spune ca apogeul vietii culturale a Elenei Bibescu, mama lui Anton, este marcat fara ezitare de debutul compozitional al lui Enescu la Paris cu „Poema Romana”.

Prietenia cu Marcel Proust si Mihail Sebastian

Tot in faimosul salon al mamei sale il cunoste si pe Marcel Proust care ii devine bun prieten. Cei doi au locuit pe aceeasi strada intr-un cartier exclusivist al Parisului si mai mult decat atat au fost cunoscatorii unui limbaj secret, in care Proust era numit „Lecram” iar Bibescu „Ocsebib”. Spre sfarsitul vietii lui Proust, Anton Bibescu devine singura legatura cu exteriorul pentru scriitorul izolat, datorita talentului de mare povestitor al acestuia. Mai tarziu publica „Scrisorile lui Marcel Proust catre Anton Bibescu”, iar cumnata sa, Martha Bibescu, casatorita cu fratele sau George Valentin, a publicat un volum de evocare a lui Proust numit „Au bal avec Marcel proust” ( La bal cu Marcel Proust).

O alta prietenie a printului Bibescu a fost cea cu scriitorul Mihail Sebastian, cel care trebuia sa-l ajute sa se impuna drept dramaturg in tara natala, sa-i traduca piesele din limba franceza si sa devina un fel de agent literar pentru a-i promova piesele catre regizorii romani. Mihail Sebastian a fost considerat intotdeauna un prieten foarte bun, fiind adesea bine primit la Corcova, unde a scris si „Steaua fara nume”. Mai mult decat atat, Anton Bibescu a fost un aparator si un sustinator pentru Mihail Sebastian in anii grei de oprimare a evreilor. Mortea prematura a lui Sebastian ii va da lui Bibescu un profund sentiment de insingurare, pe care numai stingerea unui om foarte apropiat il poate da. Visul lui Anton Bibescu, atunci, de a fi jucat si in tara natala ramane doar un deziderat.

Mediul cultural in care a trait si s-a dezvoltat nu putea sa nu faca din el un creator. Astfel, il regasim ca dramaturg, scriitor al unor comedii de salon jucate pe scenele pariziene si mai tarziu pe scena Teatrului National din Bucuresti, cu distributii de prima mana. Una dintre piesele sale, traduse in limba engleza „Ladies All”, a avut 140 de reprezentatii pe Broadway, la teatrul Moresco. S-a spus despre Anton Bibescu, ca in cariera sa de scriitor, a mizat foarte mult pe sprijinul lui Proust, care era atat cititor, cat si critic al operelor sale. Ca si dramaturg s-a spus despre el ca pana la urma era un „plaisirist in arta, ca si in viata”.

Un seducator celebru

Din punct de vedere fizic, Anton Bibescu era descris ca un „barbat foarte chipes si viril, cu trasaturi fin cizelate si profil de imparat roman. Anton era o combinatie de vitalitate innascuta, maniere insolente si spirit caustic. Fascina femeile pe care ii placea sa le seduca si apoi sa le paraseasca”.

Scriitoarea Enid Bagnod, cu care avusese o poveste de dragoste destul de aprinsa si cu care va avea o relatie de prietenie pe tot parcursul vietii il numea adesea „printul de aur cu buzunarele pline de smaralde”. O alta publicista britanica de succes, Rebecca West, cu care Anton are o aventura in anul 1927, l-a numit „atlet de budoar”, dupa ce remarca la o receptie a ambasadei Frantei, privind in jur, ca fiecare femeie prezenta la eveniment, fusese la un moment dat amanta acestuia.

Ca diplomat, Anton Bibescu era de asemenea un rasfatat al sortii „avea destula avere ca sa-si plateasca orice capriciu. Se bucura de relatii sus-puse si nu depindea de nimeni”. Mai mult decat atat era caracterizat ca un om care „de dragul unei vorbe de duh jignea pe oricine, nu din rautate, ci din placerea de a face haz de mutra ofensata a victimei sale”, petrecandu-si aproape intreaga viata in saloanele unde se facea si se desfacea politica si reusind sa ramana mereu in prim plan in pofida acelei atmosfere cu foarte mari pretentii.

Activitatea sa diplomatica din Primul Razboi Mondial se desfasoara la Londra, iar in anul 1918 intra in cercul de cunostiinte al fostului prim-ministru liberal Henry Asquith. Desi se afla intr-o relatie cu scriitoarea Enid Bagnold, aceasta va fi inlocuita de sentimente fata de tanara in varsta de 21 de ani, Elizabeth Asquith, fiica fostului premier britanic. Desi fostul premier nu priveste cu ochi buni relatia dintre Anton Bibescu si fiica sa, din cauza faimei de seducator pe care Anton o avea, sotia sa, Margot Asquith, considera ca acesta va avea o influenta linistitoare asupra fiicei sale. Astfel, in momentul casatoriei, mirele avea 41 de ani, iar mireasa implinise de curand 22 de ani. Cununia a avut loc la data de 19 aprilie 1919, la St. Margaret's Westminister si a fost considerat cel mai important eveniment al anului. Un an mai tarziu se naste printesa Priscilla Helen Alexandra Bibesco.

Anton Bibescu si-a continuat cariera diplomatica la Washington, intre anii 1920 si 1926 si apoi la Madrid, intre anii 1927 si 1931. Perioada celui de Al Doilea Razboi Mondial o petrece in Romania.

Dramele din viata sa

Desi avea o personalitate spumoasa si o replica taioasa, Anton Bibescu traia o mare drama interioara. La 22 august 1915, fratele sau Emanuel se sinucide la Londra, spanzurandu-se cu un cordon. Suferea de ceea ce se numeste astazi atrofie musculara, care pe atunci era o boala misterioasa si care ii rapise frumusetea chipului printr-o pareza faciala. Anton care isi supraveghea fratele de mai bine de un an de zile si vedea cum acesta se stinge putin cate putin, se invinovateste de moartea acestuia. Telegrama care anunta Marthei Bibescu moartea lui Emanuel este mai mult un strigat de disperare in fata suferintei „Emanuel a murit. Am pierdut totul”. Zile de-a randul repeta aceeasi marturisire „N-am iubit decat doua persoane: pe mama si pe fratele meu”. Elena Bibescu, mama sa, murise in anul 1902, pe cand se afla in tara pentru a rezolva niste probleme de administrare a averii. Moartea ei insemnase o lovitura puternica in viata celor doi fii.

Sufeinta sa nu se opreste aici, iar viata ii mai da o lovitura dureroasa: Elizabeth moare in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, din cauza unei pneumonii, la varsta de doar 48 de ani. Era descrisa ca o femeie frumoasa, scriitoare la moda comparata chiar cu Virginia Woolf sau Catherine Mansfield. Cel putin aceasta era imaginea pe care o aveau cei mai multi despre ea. Apropiatii, insa, fac dezvaluiri deloc magulitoare la adresa ei. Se pare ca la inceputul casatoriei, Anton voia sa o salveze de alcoolism, un viciu pe care aceasta il capatase de la varsta de 18 ani, dar din pacate nu reusise. S-a spus despre ea atunci ca principala cauza a mortii ei ar fi fost o doza prea mare de somnifere. Tot despre Anton se spunea ca efortul sau de a-i asigura o existenta stralucitoare, asa cum fusese obisnuita pana atunci la Londra, a fost tot timpul dublat de un rol de infirmiera si de unul de tutore, iar diferenta de varsta a demonstrat acest lucru. Astfel, mama, fratele si sotia se sting in jurul varstei de 40 de ani.

Cu toata suferinta si gandurile negre care il bantuie, Anton Bibescu traieste suficient incat sa piarda aproape tot: pe cei dragi, intreaga avere si mult iubita sa casa de la Corcova. Face totusi un ultim gest de excentricitate si isi comanda sicriul. In anul 1948, conacul si mosia sa au fost nationalizate, iar bisericuta conacului devine depozit al I.A.S. si grajd pentru vite, dupa ce fusese ridicata in 1785, reparata si pictata de catre Zoe Brancoveanu si adusa pe mosie de Anton Bibescu in anul 1910.

Pe 2 septembrie 1951, Printul Anton Bibescu, unul dintre ultimii reprezentanti ai marii diplomatii, se stinge la Paris unde locuia impreuna cu fiica lui Priscilla, decedata si ea in anul 2004. Presa straina nu lasa acest moment sa treaca neobservat, iar necrologul facut in publicatia Le Figaro spunea „Acest barbat extrem de civilizat, a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Proust, viata sa a fost intim legata de viata sociala si intelectuala a Parisului de la inceputul acestui secol”. In publicatia The Times, Enid Bagnold declara despre Anton Bibescu ca „A avut trei morminte in inima sa, pe care cred ca nu le-a putut inchide niciodata: cel al mamei, cel al fratelui sau Emanuel si al sotiei sale. Unic, bun sfetnic, ironic, afectuos si plin de nerabdare, brusc deprimat si la fel de brusc batjocoritor (la adresa sa sau a vietii) a ramas in acesti ultimi ani, acelasi intelept in liniste ca argintul vechi al casei sale de pe Sena, in ale carei oglinzi se rasfrangeau apele fluviului, la fel ca pe vremuri, cand locuia impreuna cu fratele sau, Emanuel, pe malul altui fluviu”

$$$

 FRIEDRICH SCHILLER

Johann Christoph Friedrich Schiller s-a născut la Marbach (Württenburg) și a murit la Weimar. Poet, dramaturg, istoric și primul filosof german de artă. Fiu al unui chirurg modest, a fost nevoit să studieze medicina la o academie militară de medicină din Stuttgart. A lucrat ca medic militar, dar adevărata lui vocație a fost literatura. Extrem de influențat de Rousseau și de lecturile sale despre Schakespeare, Lessing și Klopstock, el a dezertat să prezinte prima sa piesă, „Bandiții”, uneori considerată o proclamație a anarhismului revoluționar. Din acest moment a început să-și dedice restul vieții poeziei și teatrului, deși a combinat aceste activități cu studiul istoriei și esteticii. Din 1795 a intrat în contact cu August Wilhelm Schlegel, care a colaborat cu el la revista „Horen”. A locuit la Manheim, Leipzig, Dresda și Weimar, unde s-a împrietenit cu Herder, Wieland și Goethe . Ulterior a ocupat un post de profesor de istorie la Universitatea din Jena, unde a lucrat până în 1799. În acest timp a scris „Ce înseamnă istoria universală și de ce o studiază omul ?”, care împreună cu „Scrisori despre educația estetică a umanității”, în deplină armonie cu spiritul lui Sturm und Drang, a avut o mare influență asupra lui Hölderlin, Schelling și Hegel. În plus, oda sa a bucuriei a inspirat Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Unul dintre evenimentele decisive în orientarea sa a fost cunoștințele sale despre „Critica judecății” a lui Kant, care a avut o influență imensă asupra orientării sale filozofice și estetice. Întors la Weimar, acum pensionat, și-a continuat activitatea de dramaturg și teoretician estetician.

El a apărat idealurile Revoluției Franceze, deși instaurarea ulterioară a perioadei Terorii Iacobine l-a dezamăgit. Totuși, el a atribuit eșecul revoluției și realizarea deplină a idealurilor acesteia lipsei de educație umană pentru libertate. Acest lucru l-a determinat să considere că arta, și în special teatrul, trebuie înțelese ca instrumente ale educației eliberatoare a umanității. Această preocupare pentru libertate a fost nucleul în jurul căruia s-a învârtit toată producția poetică și teatrală și toate eseurile lui Schiller, dar și a filozofilor idealismului german, care au primit o mare influență de la acest autor. În concepția sa despre istorie, reflectată în poemele și piesele sale, apare o justificare a antichității grecești, deși nu este o simplă nostalgie, dar pentru Schiller, Grecia antică reprezintă copilăria umanității, un timp al armoniei nediferențiate între oameni, zei și natură. Potrivit acestuia, desfășurarea istoriei este abandonarea progresivă a acelei armonii care s-a întemeiat pe un ideal de comunitate, o pierdere a armoniei inițiale care a fost necesară istoric pentru a da naștere lentei apariții a subiectului. Dar Schiller crede că este timpul să se realizeze o nouă armonie bazată pe desfășurarea deplină a tuturor facultăților umane, capabile să îmbine libertatea deplină a subiectului cu morala și interesele comunității. În acest proces de realizare a unei noi armonii care depășește despicarea și sfâșierea în care trăiește omenirea, estetica joacă un rol primordial, întrucât sintetizează impulsurile senzitive cu impulsurile intelectuale și formale ale omului, într-un fel de impuls de joc conceput ca o manifestare a impulsurilor sensibile care, totuși, sunt supuse disciplinei regulilor. În același mod, omul, care este supus dublei mișcări a determinismului naturii și a libertății voinței, trebuie să supună natura fără a o sacrifica și să se instaleze într-o a doua natură, propriu-zis umană, care este morala, a cărei condiție apare estetica. Schiller a formulat și noțiunea de suflet frumos, caracterizată printr-un mare sentiment moral.

$$$

 ARRIAN

Lucius Flavius Arrianus, cunoscut în mod obișnuit sub numele de Arrian (86 - cca. 160 d.Hr.) a fost un istoric, filosof și om de stat grec din Nicomedia, capitala provinciei romane Bitinia. Arrian este recunoscut ca unul dintre cei mai renumiți autori ai Imperiului Roman din secolul al II-lea d.Hr. pentru lucrările sale ample despre Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.). Arrian și-a modelat stilul de scriere după filosoful și istoricul Xenofon din secolul al IV-lea î.Hr. Și-a câștigat porecla de „al doilea Xenofon” datorită lucrării sale Cynegeticus (Despre vânătoarea cu câini), o revizuire a lucrării Cyropaideia de Xenofon, iar o sursă chiar menționează numele complet al lui Arrian ca fiind Flavius Arrianus Xenofon.

Tinereţe

Ca și în cazul altor scriitori din epoca sa, o mare parte din tinerețea lui Arrian este lăsată la speculații. Se știe că familia sa era considerată bogată, iar tatăl său era cetățean roman, deși nu se știe când și de la cine a primit cetățenia. În tinerețe, Arrian a fost numit preot alături de Demeter și Core (un alt nume pentru Persefona). Ca majoritatea băieților tineri și bogați din acea vreme, a primit o educație tipică, studiind literatura și retorica. În 108 d.Hr. a călătorit la Nicopolis, capitala provinciei romane Epir, pentru a studia cu filosoful stoic Epictet (cca. 50 - cca. 130 d.Hr.). Unul dintre colegii săi de studiu și prieten de-o viață a fost viitorul împărat Hadrian (117-138 d.Hr.). Arrian avea să-și publice mai târziu notițele din prelegerile lui Epictet în două lucrări: Encheiridion și Discursuri. Ca multe dintre cărțile și eseurile lui Arrian, aceste lucrări aveau să supraviețuiască până în Evul Mediu și să servească drept ghid pentru viața monahală. Cu lecțiile învățate de la Epictet, Arrian și-a finalizat studiile în 112 d.Hr. și a intrat într-o carieră politică.

Carieră politică

El a fost doar al doilea grec numit vreodată guvernator al unei provincii romane.

Ca o mare parte din tinerețea sa, cariera lui Arrian de la părăsirea lui Epictet până la a deveni consul este în mare parte o conjectură. Cu toate acestea, zilele sale în politică și ascensiunea rapidă prin cursus honorum au venit ca urmare a prieteniei sale strânse cu împărații Traian (98-117 d.Hr.) și Hadrian. Înainte de a servi ca consul suffectus alături de un om cunoscut doar sub numele de Severus (129/ sau 130 d.Hr.), dovezile sugerează că ar fi putut servi ca chestor la vârsta de 25 de ani și edil la 27 de ani. Alte surse indică faptul că a fost pretor și guvernator al Andaluziei, o provincie spaniolă, în jurul anului 125 d.Hr. Referințele dintr-una dintre lucrările sale, Cynegeticus, precum și acțiunile sale ca guvernator al Cappadociei, indică probabilitatea unei cariere militare; este posibil să fi servit ca ofițer de cavalerie la frontiera dunăreană. Există suficiente dovezi care arată că a fost membru al consiliului privat al senatorului roman și guvernatorului Greciei, Gaius Avidius Ingranius, la Delfi și a ajutat la judecarea unei dispute de frontieră.

După mandatul său de consul, a fost numit de împăratul Hadrian guvernator/legat al provinciei Cappadocia din nordul Asiei Mici, servind între 131 și 137 d.Hr. A fost doar al doilea grec numit vreodată guvernator al unei provincii romane. Ca guvernator, i s-a dat comanda a două legiuni romane - un indiciu că ar fi putut avea o oarecare experiență militară. Această abilitate a fost pusă la încercare atunci când a împiedicat o bătălie cu alanii, un trib din regiunea Asiei Centrale din Kazahstan, ale cărui acțiuni amenințau atât provinciile romane, cât și pe cele parte. Încercarea lor de a invada Cappadocia în 133 d.Hr. a fost zădărnicită fără o picătură de sânge. Arrian avea să scrie mai târziu despre confruntarea sa cu alanii în lucrarea sa Ektaxis kata Alanon (Formații de luptă împotriva alanilor). În aceasta, a oferit sfaturi altor comandanți romani cu privire la metodele esențiale în lupta împotriva nomazilor. A scris o a doua carte, parțial pierdută, în jurul anilor 136/7 d.Hr. despre tactici militare, Ars tactica. Discută organizarea militară a armatelor macedonene și elenistice, precum și exercițiile actuale ale cavaleriei romane.

La începutul rolului său de guvernator, a întreprins un turneu extins în nord, de-a lungul țărmurilor Mării Negre, inspectând garnizoanele militare ale zonei. După ce s-a întors în capitală, a ordonat săparea unui nou canal în jurul așezării civile din afara fortului, protejând portul. Scriind sub forma unei serii de scrisori către împăratul Hadrian, Arrian a vorbit despre descoperirile sale în 25 de cărți intitulate Periplus Ponti Euxini. Scrisorile au fost scrise în latină, în loc de greaca sa atică obișnuită. În 137 d.Hr., Arrian s-a retras în orașul Atena. Neconsiderându-se niciodată roman, ci întotdeauna grec, a obținut cetățenia ateniană și a fost inclus în Misterele Eleusine, un cult centrat pe zeițele grecești Demeter și Persefona. Mai târziu, a servit ca arhonte (145/6 d.Hr.) sau magistrat șef al orașului. Aceasta a fost ultima sa incursiune în politică. Există puține informații despre moartea sa. După perioada petrecută ca magistrat în Atena, cariera sa politică s-a încheiat și se pare că a dispărut. Există unele indicii că a murit în jurul anului 160 d.Hr., dar acest lucru nu poate fi verificat.

Carieră de scriitor

Nu se știe când Arrian a scris majoritatea cărților sale. Fie că a fost înainte, în timpul sau după retragerea sa, Arrian nu a negat niciodată influența lui Xenofon, precum și a istoricilor greci Herodot (cca. 484 - 425/413 î.Hr.) și Tucidide (cca. 460/455 - 399/398 î.Hr.) în cărțile sale. „Al doilea Xenofon” nu numai că l-a imitat pe grecul antic în Cynegeticus-ul său, dar și-a bazat biografia lui Alexandru pe cele șapte cărți ale Anabasis-ului lui Xenofon. Din păcate, multe dintre lucrările lui Arrian sunt fie pierdute, fie fragmentare. El a scris Bithyniaca, opt cărți, acum pierdute, despre istoria Bitiniei din timpurile mitice până la cucerirea de către Roma. Pentru a demonstra diversitatea intereselor sale, a scris chiar și o carte despre meteorologie, din păcate, și aceasta este pierdută.

Pe lângă Enchiridionul său și cele opt cărți (patru au supraviețuit) ale Diatribai ( Discursurile lui Epictet), a scris și douăsprezece cărți despre conversațiile sale cu Epictet (Homiliai Epiktetou). A scris mai multe biografii; două dintre ele fiind Dion din Siracuza, care a luptat pentru conducerea în Sicilia, dar în cele din urmă a fost asasinat, și omul de stat Timolean din Corint - acestea se numără, de asemenea, printre lucrările pierdute. În cele din urmă, a scris 17 cărți despre Istoria Războiului Part sau Parthica, dintre care zece cărți detaliază războiul împăratului Traian din 115-117 d.Hr. Există unele speculații că aceste cărți au fost folosite de Cassius Dio în scrierile sale.

Totuși, cea mai mare lucrare a sa este despre Alexandru cel Mare - cele șapte cărți Anabasis. Detaliind ascensiunea lui Alexandru pe tronul Macedoniei până la moartea sa în 323 î.Hr., aceasta servește drept omagiu adus marelui tactician militar. Deoarece le considera cele mai fiabile, Arrian și-a bazat biografia pe lucrările lui Ptolemeu I (366-282 î.Hr.) și Aristobul (cca. 375-301 î.Hr.). În introducerea sa la Campaniile lui Alexandru, istoricul JR Hamilton a scris că „... portretul lui Arrian este mai mult decât suma surselor sale; căci posedă o personalitate distinctă proprie, pe care o putem detecta cel mai clar în atitudinea sa față de religie și morală”. Alexandru este văzut atât ca un mare lider, cât și ca un cuceritor, un om cu ambiții nemărginite. Arrian își descrie sentimentele față de Alexandru:

„Cred că în acele vremuri nu exista nicio națiune, niciun oraș, niciun individ care să nu poată fi numit de Alexandru; niciodată în întreaga lume nu a existat altul ca el și, prin urmare, nu pot decât să simt că o putere mai mult decât omenească a fost implicată în nașterea sa...” (citat în Hamilton, 398)

Recunoscând respectul și admirația lui Arrian pentru Alexandru, Hamilton adaugă că istoricul a trecut cu vederea latura mai puțin atractivă a marelui lider. Arrian a scris, de asemenea, o lucrare complementară - Indica, în șapte cărți, - care discută despre călătoriile lui Nearchus în marșul său din India la Susa. În cele din urmă, Arrian a scris despre Războaiele Diadohilor, bătălia succesorilor pentru imperiul lui Alexandru între 323-319 î.Hr., în lucrarea sa „ Evenimente după Alexandru”. Din păcate, aceasta se numără printre lucrările pierdute ale lui Arrian.

Deși multe dintre lucrările lui Arrian sunt acum pierdute, părți sau fragmente au supraviețuit până în zilele noastre. Lucrarea despre Alexandru a fost capodopera lui Arrian și rămâne o sursă excelentă de informații pentru oricine este interesat de viața și vremurile unuia dintre cei mai mari lideri militari din istorie.

$$$

 DONATO BRAMANTE

Puțini sunt cei care privind o biserică se interesează de cel care a conceput planurile de construcție. Arhitecții trec întotdeauna în cvasianonimat dacă îi comparăm cu pictorii. O excepție în Italia Renașterii este Donato Bramante. Contemporan cu Leonardo da Vinci, rival al lui Michelangelo și protector al lui Rafael Sanzio, Bramante (pe numele său adevărat Donato di Pascuccio dâAntonio) s-a născut în 1444 la Monte Asdrualdo (azi Fermignano), în vecinătatea orașului Urbino. A apărut într-o familie săracă, dar talentul său la desen l-a determinat pe tată să-l îndrume către pictură. Până la urmă, arhitectura a fost domeniul care l-a făcut celebru.

Sunt puține datele cu privire la perioada copilăriei, adoles­cenței și tinereții celui care mai târziu s-a dovedit atras de arhitectură. Conform unor istorici, reiese că Bramante și-ar fi petrecut primii 30 de ani la curtea lui Federico da Montefeltro, duce de Urbino. Chiar Giorgio Vasari, autor al Vieților pictorilor, sculptorilor și arhitec­ților, povestește că acesta ar fi fost trimis la școală de unul dintre arhitecții ducelui, cunoscut sub numele de Fra Carnevale. Iar Jean Delumeau, în lucrarea sa Civilizația Renașterii, afirmă că Bramante a fost elevul lui Luciano Laurana, arhitectul care și-a pus amprenta asupra palatului ducal. Cu siguranță, la curtea ducelui, cel care avea să devină un nume de referință al Renașterii mature l-a întâlnit pe Francesco di Giorgio Martini, decorator al palatului ducal, sau pe artistul Piero della Francesca, de la care ar fi deprins perspectiva în pictură, sau chiar pe pictorul Giovanni Santi, tatăl celebrului Rafael.

Peregrin în ținutul Lombardiei

În 1472, Bramante părăsește Urbino și începe să colinde prin orășelele din nordul Italiei. În jurul anului 1479, se stabilește la Milano, unde inițial va aduce modificări unor edificii deja construite. Aici, în inima Lombardiei, își manifestă influența clasicismului preluat de la genovezul Leon Battista Alberti și gustul pentru iluzia optică dezvoltat de Andrea Mantegna. Activitatea lui în nordul Italiei este intensă. De la proiectarea Domului din Pavia sau modificarea sacristiei Bisericii Santa Maria presso San Satiro până la schimbarea feței Bisericii Santa Maria delle Grazie, atingând apogeul creației sale milaneze, prin proiectarea Tribunei, atașată planului bazilical ca un corp independent.

Cel care adoptase „stilul nou” a trăit la Milano în aceeași perioadă cu Leonardo da Vinci, iar discuțiile dintre ei despre echilibru și armonie în artă erau frecvente. În cei 20 de ani petrecuți aici, a lucrat în special pentru ducele Ludovic Sforza, zis Maurul. Sub protecția lui, cei doi artiști au conturat renumele acestei metropole.

Cetatea eternă - ultima escală

În 1500, la un an de la căderea lui Ludovic Maurul și ocuparea orașului Milano de către Ludovic al XII-lea al Franței, Bramante se stabilește la Roma. Devine primul arhitect care a reușit să recreeze un edificiu care să conțină toate caracteristicile clasice. Una dintre lucrările sale va fi Claustrum-ul Bisericii Santa Maria della Pace (zidurile curții interioare), finanțată de cardinalul Oliviero Carafa. A urmat Tempietto di San Pietro in Montorio (1502), un mic templu circular, cu un aer auster, splendid edificiu construit în memoria martiriului Sfântului Apostol Petru. Numele celui care a realizat această capodoperă a Renașterii rămâne legat și de extinderea corului Bisericii Santa Maria del Popolo sau de superbele Grădini ale Vaticanului.

Culmea creației sale arhitecturale va sta însă sub semnul Basilicii di San Pietro, cea mai importantă construcție a epocii moderne. Sub pontificatul Papei Iulius al II-lea (1503-1513), Bramante este ales ca principal arhitect al programului de renovatio pentru realizarea planului de reconstrucție al bisericii din Cetatea Vaticanului. Adept al simetriei și armoniei arhitecturale, cu un ochi la ruinele Colosseumului, ce străjuiau în centrul Romei, și cu un altul la planul Panteonului lui Agrippa, Bramante a proiectat o biserică circulară, înconjurată de capele, iar deasupra edificiului, o cupolă. Modelul conceput de el este cunoscut astăzi grație Medaliei omagiale a noii bazilici, atribuită gravorului Caradosso, expusă la British Museum. Planul lui Bramante nu a fost dus la bun sfârșit. Ba chiar a iscat rumori și în interiorul Bisericii Catolice, iar el și-a atras porecla de „Maestro Ruinante” (maestrul care-și distruge, care strică propriile opere). Sarcina încredințată de ambițiosul papă nu a fost ușoară pentru Bramante. Mulți au considerat proiectul o sfidare a vechilor tradiții. Erau necesare fonduri colosale. Chiar dacă în 1506 construcția începuse după planurile sale, la final, aceasta a căpătat amprenta fiecărui arhitect care s-a perindat la coordonarea lucrărilor, pierzându-și inclusiv planul inițial în cruce greacă. Biserica de azi mai păstrează puţin din planul lui Bramante, doar ceea ce ține de grandoarea proporțiilor.

După moartea Papei Iulius al II-lea în 1513 și a arhitectului său un an mai târziu, la coordonarea lucrărilor s-a succedat și Rafael Sanzio. Dar cel care va participa alături de alții la desăvârșirea bazilicii, mai precis, la proiectarea cupolei, va fi Michelangelo, rivalul lui Bramante și artistul care i-a refuzat Papei Paul al III-lea plata pentru această ultimă operă a sa.

Ocrotitorul lui Rafael

Când tânărul Rafael a descins la Roma în 1508, Donato Bramante l-a luat sub aripa lui. Ba mai mult, l-a recomandat Papei Iulius al II-lea. Astfel, strălucitul artist sosit din Urbino va fi desemnat de papă să decoreze camerele din Palatul Vaticanului. Drept recunoștință, în impresionanta frescă numită „Școala din Atena”, Rafael îl înfățișează și pe protectorul său, alături de iluștri filozofi ai Antichității, portretizându-l în chipul matematicianului Euclid.

În perioada în care a locuit la Roma, Donato Bramante proiectase și Palazzo Caprini (1510), cunoscut sub numele de Palatul lui Rafael sau Casa lui Rafael, pentru că artistul, atras de construcția și, mai ales, de fațada acestuia, îl cumpărase în 1517 și trăise în el ultimii săi trei ani din viață.

Penelul, culoarea și sonetele lui Bramante

Dacă în arhitectură a fost influențat de Alberti, autor de tratate de arhitectură, și Brunelleschi, maestru al cupolelor, în pictură Bramante a preluat accente din amprenta lui Piero della Francesca. Puține dintre schițele și frescele sale s-au păstrat. Cele fragmentare cunoscute ca „Heraclit și Democrit” și „Bărbați de arme” sau o pictură în ulei pe panou, intitulată „Cristo alla colonna”, îi sunt atribuite lui Donato Bramante și se află astăzi expuse în Pinacoteca di Brera (Milano). Cea care atrage în mod deosebit atenția privitorului este „Cristo alla colonna”, realizată în jurul anului 1490. Lucrarea a fost păstrată multă vreme la Abazzia di Chiaravalle, de unde a fost luată în 1915 pentru a fi protejată de furt și de daunele provocate de condițiile improprii. Fragilitatea picturii a necesitat frecvente lucrări de restaurare. În perioada petrecută la Roma, din cauza angajamentelor la curtea papei, arhitectul și-a încetat activitatea de pictor.

Cât timp a locuit la Milano, Bramante și-a manifestat interesul pentru Dante și gustul pentru muzică și poezie. Ne-a lăsat un scurt tratat de arhitectură și un cântec compus din 20 de sonete.

Plecarea la Domnul

În primăvara anului 1514, Bramante a trecut la cele veș­nice. Se spune că pe ultimul drum a fost însoțit de întreaga curte papală, de sculptori, pictori și arhitecți din Roma. A fost înmormântat în cripta Bazilicii „Sfântul Petru“, opera care l-a consacrat.

În ciuda celebrității sale, Donato Bramante nu a fost un personaj prea curtat de biografi. Dar au rămas, printre altele, cărțile eruditului Arnaldo Bruschi și frumoasa Istorie a Artei, scrisă de Sir Ernst H. Gombrich.

$$$

 Ați auzit expresia...

BOALA LUI CALACHE!?

Ei bine, în perioada interbelică, era un magazin pe strada LIPSCANI, cu o firmă luminoasă pe care scria cu litere de-o șchioapă...

,,LA DON CALACHE - MAGAZIN DE COLONIALE"

Pe geamuri și pe uşa de la intrare tot felul de anunțuri îmbietoare despre mărfurile pe care le puteai găsi în magazin. 

Dacă nu găseai un articol în marele magazine ale BUCUREŞTIULUI,se găsea cineva care să te lămurească...

,,Du-te, măi nene pe LIPSCANI la magazinul lui Calache, că acolo găsești orice..."

DON CALACHE era un bărbat la vreo 48 de ani, frumos, șaten cu părul bogat, uşor ondulat, veşnic cu zâmbetul pe buze care devenise un adevărat exemplu pentru târgoveții de pe LIPSCANI prin felul amabil şi curtenitor în care trata pe oricine i-ar fi călcat pragul prăvăliei.

Era în aceeaşi măsură sociabil, dar și extrem de discret, nimeni nu-i cunoştea viața de familie ori viața personală.

Clientela lui DON CALACHE era foarte variată și acoperea cam toate păturile sociale. 

Aducea mărfuri din cele mai diverse numai ca să-şi poată mulțumi clienții obişnuiţi ori să-și atragă noi .

Ziua şi-o petrecea fie în prăvălie, cu clienții, fie pe un scaun în fața magazinului, atunci când nu avea muşterii. 

Puțin enigmatic, puțin misterios și straniu, nimeni nu reuşise să-i pătrundă în intimitatea sufletului, și dacă păstra vreo taină, o purta cu demnitate, discreție și bărbăție. 

Ducea o viață liniştită,plină de respect și stimă faţă de vecini, de clienți și de colocatarii săi de pe LIPSCANI, pe care îi considera ca pe o a doua familie.

Nu cerea la nimeni nimic și nu se plânsese niciodată, nimănui, de nimic.

DON CALACHE avea şi el, ca orice om, un hobby, o pasiune, un viciu sau cum vreți să-i spuneți, când se apropia luna septembrie, luna tulburelului,a strugurilor cu ciorchini mari și negri, a mititeilor sfârâind pe grătare și a mustului dulce, îl apuca un dor de ducă irezistibil! 

Te pomeneai într-o bună dimineață cu magazinul închis, cu obloanele trase și bine zăvorâte cu drugi de fier, deasupra uşii un afiş cu litere mari, mari de tot...

,,Magazinul se deschide pe data de 1 Octombrie 1939". 

O birjă îl ducea pe DON CALACHE tocmai la margine de BUCUREŞTI la cârciuma ,,TREI COCENI" a lui Nea IORGU SPRÂNCENATU ...

,,Bine-ați venit conașule! De-o săptămână vă așteptăm cu odaia pregătită! 

TINCUȚA,nevastă-mea,se uita zilnic cu mâna la ochi să vadă în zare dacă nu coboară pe uliţă birja aducând pe conas CALACHE ...

 Mulţumim lui Dumnezeu că ați ajuns cu bine! De azi încolo nu vom duce lipsă de musafiri. Ne purtați mare noroc conașule!"

Ce toamnă minunată! Ce viață arhaică la margine de BUCUREŞTI...căsuțe mici, grădini și curți curate, unele cu prispe,baltele cu pridvoare, un pitoresc deosebit acestor locuri.

 În acest colt mic de lume,toți oamenii aveau un zâmbet anume pe feţele lor. Mulțumiți de viață și de soartă,oamenii se învățaseră să trăiască simplu, modest şi cinstit.

Trăiau prezentul cu intensitate şi nimeni nu părea măcinat de grija zilei de mâine.

Prieteniile se legau sincer și dezinteresat. În acest mediu pitoresc și rustic, conu CALACHE se simţea deosebit de bine.

Prima zi s-au depănat amintiri; ce s-a mai întâmplat de anul trecut.

Aşa a aflat conașu CALACHE că PIRANDA, soţia lui CIURDEL i-a mai născut un băiat, al nouălea, să-i trăiască.

,,PARASCHIVA, soacra lui CIURDEL, s-a stins și ea la nouăzeci fără doi ani,

Dumnezeu s-o odihnească, că tare știutoare mai era. 

Când îți ghicea coana CHIVA în cafea sau îți dădea în cărți toate se adevereau întocmai. 

DUMITRA lui GAVRILĂ nu a făcut nimic pe la doctori, dar după câteva descântece, s-a pus pe picioare. ...

E adevărat că a murit cam după o lună, însă din cu totul alte motive...cum venea seara de la o nuntă, trecută binişor cu băutura, s-a împiedicat de o piatră, a căzut în cap și acolo i-a cântat cucu! 

Straşnică femeie, nu găseai în tot Bucurestiul una mai specialistă! Numai eu știu câte fete a măritat cu nouă noduri,câte artiste mari îşi aduceau iubiți de peste țări și mări la sânul lor.

Ehei! veneau domni și din parlament să-i ajute să fie iubiți de cântărețe și artiste de pe scenă..."

Ca de obicei, telefonul fără fir avea să funcţioneze perfect.

Majoritatea prietenelor și cunoștințelor aflau de sosirea conaşului CALACHE. 

Primii care au ţineau să-l salute erau, ca mai întotdeauna, CIUFU și FUFU, tată și fiu, vioriști celebri,veniți cu ostineală tocmai din îndepărtatul FERENTARI!

Grupul de cunoștințe și prieteni se reconstituia, încetul cu încetul, și totul prindea viață în jurul cârciumei ,,TREI COCENI ".

În fiecare seară liniştea micului colt de BUCUREŞTI era străbătută de muzică de petrecere și cine ar fi crezut că omul paşnic și liniştit era un petrecăreţ, uneori exuberant, alteori sentimental, plin de nostalgie, melancolie, chiar ursuz în anumite momente...

DON CALACHE avea însă leac imediat pentru aceste trăiri îi chema pe CIUFU și pe FUFU, le lipea câte o hârtie de un sutar pe viorile lor vechi și le spunea așa...

,,Măi, voi știți ce aveți azi de făcut?"

,,Ştim, conașule, cum să nu ştim... 

Hai, FUFULE tată, nu vezi că ce supărat şi îngrijorat e conașul?" 

Şi imediat degetele lor dibace ciupeau strunele dând viaţă melodiei ,,Pe lângă plopii fără soţ".

 Cu o sticlă de zaibăr în față,cu două lacrămi discrete în colțul ochilor, DON CALACHE le spunea să treacă la ,,Pe sub fereastră-ți curge un râu".

 În aburii melancoliei și după multe pahare de zaibăr, DON CALACHE îi pupa pe FUFU și CIUFU și le spunea...

,,Măi, voi habar nu aveți ce rană se ascunde sub buzunarul de la vestă; uite mă, aici, în partea stângă..."

Măcar pentru o seară, muzica și băutura erau liantul unei efemere, dar sincere prietenii... 

,,Odată am fost la un local unde cântau IOANA RADU și MARIA TĂNASE. Atunci, în acea seară, a zburat și nu a mai venit."

,,Cine a zburat, conașule, și cine nu s-a mai întors?" "Atât, aşa cum v-am spus; habar nu aveți și n-o să știți niciodată."

 ,,Aşa-i, conaşule, aveți dreptate. 

Chiar nevastă-mea, PIRANDA, zicea: măi, să nu supărați cumva pe boier CALACHE. Cu banii de la el am îmbrăcat copiii, am cumpărat pentru ZAMBILICA, ARGENTINA și ROZALIA cea mică câte o rochiţă de postav gros iar la cei doi băieți gemeni izmene și fesuri de lână pentru cap.

 Strasnic om e boier CALACHE; în fiecare toamnă ne ajută ca un părinte adevărat... Dumnezeu să-i dăruiască numai bucurii și să se bucure de o păsărică sau o vrăbiuță, ce ziceţi voi că păsărică sau o vrăbiuță, ce ziceţi voi că i-a zburat; să se întoarcă din nou la cuibușor..."

,,Voi știți Păsărică, mută-ți cuibul și te du?", schimba vorba DON CALACHE, 

,,ia să-mi faceți voi cântarea asta..." 

A doua zi, după o seară cu lacrămi şi melancolie, toate lucrurile intrau pe făgaşul lor normal: Coana TINCUŢA știa că ciorba de potroace și învârtita cu brânză de oi îl făceau pe conașu fericit și mulțumit de viață. 

Ca din neant apărea și Zburlitu' cu un acordeon vechi dar, când îl umfla, ziceai că tot văzduhul se bucură...

,,De unde ai apărut, măi Zburlitule?" îl întreba conașul. 

,,Ei, am auzit de dumneavoastră şi ne-am hotărât, eu cu prietenii mei, Trombonistu' și Toboşaru' să cântăm luna asta pentru matale... Mâine venim toți trei tocmai din CĂRĂMIDARI,o să vă placă de noi conașule,știm niște cântece de dor și de inimă albastră de ți se rupe sufletul!"

Se răspândise vestea în toate cotloanele BUCUREŞTIULUI despre cârciuma „TREI COCENI" de la mahalaua nordului.

Afacerile înfloreau, zilnic soseau noi

muşterii să vadă și să se convingă de ospitalitatea lui Nea IORGU SPRÂNCENATU. 

Mititei cu muştar şi mujdei de usturoi; o bardacă de zaibăr numai aici găsești după rețeta coanei TINCUȚA.

Duminica localul era neâncăpător. Numai conas CALACHE stătea în jiltul său din capul mesei bucurându-se de clipele frumoase.

 Oamenii veneau la ,,TREI COCENI" să se distreze nu să bea ca să se îmbete. FUFU și CIUFU executau cu cinste și patos comanda vre unui nostalgic, ce-şi depăna amintiri de neuitat.

 Duminicile și sărbătorile oamenii mai încingeau și câte o sârbă sau bătută ca-n ARDEAL! 

Doi ceferiști care făcuse armata la TURDA, îi spuneau lui ZBURLITU și celor doi ceterasi (scripcari, vioriști): să tragă un ciardaş ca-n Ardeal iar ei se dezlănţuiau dansând de se ridica colbul mai înalt de doi metri din podelele lui Nea IORGU.

Dansul, muzica și glumele erau o necesitate organică, a oamenilor din acea perioadă.

 După o astfel de seară

petrecută la „TREI COCENI" se declarau mulțumiți și cu bateriile încărcate. 

Glumele și bancurile făceau parte din meniul serii. Glume cu olteni, cu evrei, cu doctori, cu avocați și mai ales din viața militară făceau diliciu petrecerii. Hohotele de râs le dădeau un plus de bucurie, de sănătate și de bună dispoziție.

Ce stres, care stres, ce este și de unde vine? Nimeni nu auzise de boli neorologice.

Viața se desfășura fără complexe care să-i macine pe oameni cu probleme inutile și nefolositoare. Dintre sărbători ei cunoşteau paștele, crăciunul și hramul de Sfântul ELEFTERIE.

Mai sărbătoreau românii odată pe an ziua de „10 mai". În această zi au venit din GERMANIA nişte domni regi, care să ne conducă țara. Regii ăştia oameni de treabă și cu multă învăţătură de carte. Pe ziua de „10 mai" se făceau serbări cu băutură, mâncare, cântece și poezii. Toată lumea mulțumită:

Ei de noi că i-am primit frumos si noi de ei, că ne conduc bine.

Despre lefuri, școli și impozite către stat să se ocupe guvernul domle, că de aia e guvern; n-o să le purtăm noi de grijă. Avem destule griji în gospodăriile noastre. De ce să ne frământăm creerii cu problemele lor. Dacă le-o plăcut să se bage în politică să se descurce nene; îi privește.

Oamenii în discuțiile lor, căutau pretexte de împrietenire, de a se informa unii pe alții despre experiențe plăcute din viață și activitatea lor.

Cu alte cuvinte cam aceasta era lumea în care DON CALACHE, se simţea în elementul său. 

Cobora în mijlocul petrecărăţilor,le gusta glumele, veselia și exuberanța lor. 

Odată au poposit la „TREI coceni" doi firfizoni îmbrăcaţi în vestoane vărgate, cu pălării tari care spuneau că au lucrat la teatru ca artişti. 

Pe noi ne-au dat afară de la teatru de comedie, pe motiv că eram cei mai talentați actori.

Invidia, DON CALACHE, egoismul lor conașule!

Talentul nostru le-a stârnit răutate și iată că astăzi lucrăm cu trupe ambulante, de comedieni! Noi nu cerşim boier CALACHE, nici nu ne umilim, dar poate 

DON CALACHE înțelegea ce fel de actori sunt ăştia și totuși le oferea câte un bănuț pentru o halbă de bere și doi, trei mititei. 

După o astfel de gustare, aceştia se întreceau cu tot felul de lucruri hazlii. Glume cu sare și piper, întâmplări din viaţa lor de artişti ambulanți...spontani, glumeţi, știau melodii ca nimeni alții de-ale lui ION VASILESCU și IONEL FERNIC.

Citeau pe fața clienților ce dor îi frământa și cei care îşi înecau oftatul într-o jumătate de zăibărel. 

Astfel aceşti firfizoni reuşeau să mai ciupească câte un bănuţ de la mușterii lui Don IORGU. În aceste seri buzunarele lui Don IORGU se umpleau doldora de bani, iar DON CALACHE se considera cel mai câștigat dintre toți clienții. 

Toate grijele magazinului le lăsase pe Str. LIPSCANI. La Nea IORGU gluma, parodia, muzica și bucatele coanei TINCUȚA nu te lăsa în brațele nostalgiei sau melancoliei. 

Ştia DON CALACHE că învăţătura de carte de la școala, educația de la părinți este foarte prețioasă.

Dar DON CALACHE a mai învăţat ceva și anume....Că școala vieții este foarte importantă, pentru cei care vor s-o înțeleagă.

Se răspândise aşa de mult această vorbă încât pătrunsese în toate mediile la oraş şi la ţară. Dacă aveai un fix pentru ceva și te urmărea o idee sigur aveai boala lui CALACHE. Despre episodul sosirii sale cu şase trăsuri se discutau fel de fel de scenarii.

Liniştit, calm şi imperturbabil DON CALACHE a început să se organizeze pentru bunul mers al magazinului. Discret, cu poftă de lucru, nu discuta nimic de viața sa particulară. 

Unii din vecini îl încercau să-l ispitească despre dispariția lui de o lună. Însă DON CALACHE ocolea totdeauna întrebările și aborda alte subiecte. 

Enigmatic și tăcut îşi trăia viaţa în felul său intim, hrănindu-se cu trecutele amintiri. Nu permitea nimănui să-i pătrundă în teritoriul sfânt şi sacru al inimii sale. Evenimentul domnului CALACHE se stingea în momentul apariției altor noutăţi.

Oamenii, dornici de senzații tari, gustau toate zvonurile și întâmplările care erau proaspete pe piață. Totuși porecla care a prins cel mai bine și a dăinuit cel mai mult a fost „BOALA LUI CALACHE".

Această apreciere adresată, unor persoane, era privită ca o constatare negativă. Și după război am auzit persoane în vârstă folosind epitetul...

,,Tu nu-l vezi? Cred că e lovit de boala lui CALACHE... Umblă teleleu, pleacă lipsește câte o lună, două, apoi revine acasă, năuc și buimac. Ăștia cu boala lui CALACHE vorbesc puțin, sunt retraşi,timizi..."

O pagină de viață! Un personaj ciudat și straniu, care făcea pe oameni să țese tot felul de glume, snoave și zâmbete în acea perioadă liniştită de viaţă înainte de începutul celui de al doilea război. Dorinţa de a râde, de a imita, de a face farse şi fel de fel, de şotii pe seama prietenilor era un mod de distracție și bucurie.

Această stare a fost întreruptă într-o bună zi de sirenele şi ordinul de mobilizare, care a chemat la datorie pe toți bărbații de la vârsta de 18 și până la 60 de ani să-și apere patria și hotarele ţării.

Cursul istoriei s-a schimbat mult, începând cu anii '40-'41. Şi DON CALACHE a plecat cu unitatea sa până dincolo de SEVASTOPOL; iar într-o noapte toată această unitate a fost decimată.

.....

Într-o seară, sorbind o halbă la CARUL CU BERE, pe cine credeți că văd? CIUFU și FUFU scârțiau din vechile lor viori melodii de jale și de dor. În jurul lor, bărbați care scăpasera de pe front. Aceștia îşi vărsau în pahare câte o lacrimă pentru cei pierduți în vâltoarea frontului și a bombardamentelor.

,,Mă baragladine, toată lumea pe front și voi stați aciuați la CARU CU BERE?" 

,,Ce să facem conaşule? E oameni mulţi necăjiți și au nevoie de noi, să le alinăm durerile!"

,,Dar matale, conașule nu ne poți avansa cu un pol ca să-ți cântăm o cântare pentru gagica lu' matale?" 

,,Bine, măi, luaţi un pol că nu mă pot supăra pe voi. Totuși îmi sunteți simpatici!" 

,,Sărutăm mâna, conașule și să fie de sufletul lui conas CALACHE; strasnic om, să-i fie țărâna uşoară dacă a murit pe front. Amin."

,,Nea FANE ...e...e măi Nea FANE, măi... i...!" "Ho, mă, ce strigi așa, FUFULE, ce arde, ce s-a aprins?"

,,Dă-te mai la gard, să-ți spun o veste care să te dea pe spate trei zile..."

,,Ce veste așa straşnică, măi FUFULE?"

,,Nea Fane, să știi că a venit conaş CALACHE de pe front din război; I-am văzut cu ochii mei!"

,,Taci mă, că nu te cred; parcă s-auzise că a murit. Cum a apărut așa dintr-o dată? Şi unde anume l-ai văzut? Cum arată și cu cine mai era?"

,,Uite cum a fost Nea FANE: eu cu CIUFU ne făceam programul artistic la CARU' CU BERE. Deodată, cine crezi că apare în local? Conas CALACHE cu o damă la braţ. M-am uitat, m-am şters la ochi, să văd dacă nu visez și, adevărat, era conașu' cu dama..."

,,Mai, FUFULE, lămurește-mă cine era dama și ce înseamnă damă."

 ,,Păi, Nea FANE, damă înseamnă că nu ești nici doamnă, nici muncitoare. Un fel de amestecătură între cocoană și slugă."

,,Bine, bine și ce au spus, nu i-ai întrebat?" "Conașu' a spus că dama este soția lui, o cheamă RAISA și este din satul VOROŞILOVCA, nu departe de oraşul HARCOV. 

În acest sat unitatea militară a lui Conasu fusese cazată pentru refacere în urma unei lupte crâncene. Aici soarta şi destinul i-a scos-o pe RAISA în cale, la gospodarul unde fusese cazat. Focoasă, cu ochi calzi pătrunzători, cu părul blond numai inele, pătrunzători, cu părul blond numai inele, I-a dat gata pe conașu și în trei săptămâni au făcut şi cununia.

Borşurile ucrainene, colțunaşii cu brânză, plăcinte moi pufoase și mângâierile RAISEI I-au făcut pe conașu s-o roage să vină cu el în ROMÂNIA. 

RAISA a consimțit că-l iubea cu adevărat. ,,Au sosit în ţară cu trupele TUDOR VLADIMIRESCU. I-am întrebat de magazinul de pe LIPSCANI!" 

,,Ce să fie," a răspuns, oftând, conasu, și LIPSCANII a fost pisat de câteva ori de escadrilele de avioane. 

Totul este şters și măturat; nimic nu se cunoaște din ce a fost!"

 ,,Și cum vă gândiți să vă descurcați mai departe conaşule?" I-am întrebat. 

Cu delicatețe și blândețe în glas a intervenit RAISA: "O să ne descurcăm bine. Chiar mâine plecăm la BĂILEŞTI, lângă CARACAL, în județul OLT. 

Acolo CALACHE al meu are două pogoane de pămât, le vindem și încropim un magazine de mărunțișuri chiar în BĂILEŞTI. 

Peste două luni voi da naştere unui fecior ca să aibă CALACHE al meu și un moştenitor, apoi câți vor fi de la Dumnezeu... 

Eu m-am hotărât să deschid un atelier de croitorie,că nimeni n-o să mă întreacă în toată OLTENIA. 

Am învăţat meserie de la o româncă, măritată cu un căpitan rus. Maestră, domnule, nu altceva! Veneau cocoanele tocmai de la KIEV să-și coase rochii şi costume fel de fel. 

De la căpităneasa asta am prins drag de români. Vorbea numai românește cu mine și mă învăța de toate ca o mamă! Cine știe pe unde or fi acum, Dumnezeu să-i păzească și să-i ocrotească de toate relele!" 

Harnică, iubitoare şi sufletistă, RAISA a devenit în scurt timp cea mai respectată femeie din BĂILEȘTI. Bună gospodină, bună soţie, bună mamă și mai cu seamă croitoreasă de lux din tot județul OLT. 

CALACHE a progresat și a prosperat lângă RAISA, bucurându-se amândoi de respectul tuturor cetățenilor din BĂILEŞTI.

,,Ascultă dragule, uite ce mi-a spus o clientă săptămâna trecută. Că la BUCUREŞTI, pe strada LIPSCANI, era unu', CALACHE, care avea un magazin mare de coloniale. 

Acest CALACHE avea o boală a lui numită boala lui CALACHE, nu cumva tu erai acela și poate aveai o boală anume de care mie nu mi-ai spus?"

,,Ba da, RAISA, eu am fost ǎla..."