$_$

 Livada bunicului a plâns azi-noapte. Pomii care ieri fremătau de muguri și flori albe s-au trezit înveliți în giulgiul alb al unei ierni târzii.

Gheorghe privește prin geamul bucătăriei cum fulgii mari continuă să cadă peste livada lui de meri și caiși. Mâinile lui noduroase, brăzdate de decenii de muncă, strâng cana de ceai fierbinte până îi albesc încheieturile. La șaptezeci și doi de ani, a văzut de multe ori această tragedie, dar de fiecare dată îl doare la fel.

"Anul ăsta iar nu vom avea recoltă," șoptește el, parcă pentru a nu trezi soția care doarme încă. În ochii lui adânciți în orbite se citește resemnarea unui om obișnuit să accepte capriciile naturii, dar care totuși speră. "Două nopți de ger... și s-a dus tot ce-am muncit."

Ieșit în pridvor, Gheorghe calcă prin zăpada proaspătă ce scârțâie sub galoși. Aerul rece îi taie respirația. Se apropie de primul cais din livadă și atinge cu degetele tremurânde o floare înghețată. Cristalele de gheață strălucesc în lumina dimineții, transformând livada într-o lume de poveste - frumoasă, dar mortală pentru roadele așteptate.

"Tată, intră în casă că răcești," strigă Mihai de la ușă, venit să-și verifice părinții după ce a auzit la știri de gerul neașteptat din aprilie.

"Lasă-mă puțin," răspunde bătrânul fără să-și întoarcă privirea de la pomi. "Vreau să-mi iau rămas bun de la recolta de anul ăsta."

Poate doar cine a crescut la țară înțelege cu adevărat tragedia unei recolte pierdute peste noapte. Nu e doar despre bani, deși și aceia contează pentru pensiile mici. E despre așteptare, despre speranță, despre identitatea unui om definită prin munca pământului său.

Mihai se apropie și pune o mână pe umărul tatălui. La patruzeci și cinci de ani, e rupt între două lumi. A plecat la oraș, dar rădăcinile îl trag mereu înapoi. Privește livada înghețată și își amintește verile copilăriei, când se cățăra în merii aceștia pentru a culege fructele cele mai coapte.

"Îți mai aduci aminte când mi-ai arătat cum să curăț pomii? Îmi spuneai că trebuie să-i vorbești pomului în timp ce-l cureți, ca să înțeleagă că-l ajuți, nu-l rănești," spune Mihai.

Gheorghe zâmbește trist. "Așa m-a învățat și tatăl meu. Dar cu frigul ăsta... nici vorbele cele mai dulci nu mai ajută."

Reintră în casă, unde Maria a pus deja de mămăligă. La șaptezeci de ani, ea pare să accepte dezastrul cu mai multă seninătate. "Lasă, că poate mai scapă ceva. Și dacă nu, măcar avem prunii de la vale care n-au înflorit încă."

Când a dispărut răbdarea asta de la țară? Generațiile noi vor totul rapid, rezultate imediate, soluții pe loc. Dar pomii au nevoie de timp, recoltele de așteptare, iar țăranul român a învățat că uneori singura opțiune e să accepți și să iei totul de la capăt.

După micul dejun, Gheorghe își pune pălăria veche și iese din nou. În mână ține un cuțit pentru altoit și câteva crenguțe păstrate din anul trecut.

"Ce faci, tată?" întreabă Mihai, nedumerit.

"Mă duc să salvez ce se mai poate," răspunde bătrânul. "Poate reușesc să mai altoi unde-au degerat mugurii."

Mihai îl privește ieșind în livada înzăpezită și simte un nod în gât. Ar trebui să-l oprească - știe că e inutil, că e prea târziu pentru pomii înfloriți. Dar înțelege că tatăl său are nevoie de acest ritual, de această ultimă încercare, de refuzul de a se da bătut.

"De ce nu folosim soluții moderne, tată? Există sisteme de protecție anti-îngheț, asigurări agricole..." începe el, urmându-l afară.

Gheorghe se oprește și îl privește lung. "Crezi că n-am încercat? Dar când ai doar două hectare, nimeni nu-ți dă asigurare care să merite. Iar sistemele alea costă cât toată livada."

E adevărul dur al agriculturii la scară mică din România - prinsă între tradițiile care nu mai sunt suficiente și modernizarea care pare mereu la un pas prea departe.

Seara, când frigul se înăsprește din nou, cei trei stau la masa din bucătărie. Televizorul anunță că valul de frig va mai dura două zile. Mihai observă cum tatăl său își ascunde mâinile sub masă - sunt roșii și umflate după ore petrecute în frig, încercând să salveze ce se mai poate.

"Peste două săptămâni trebuie să mă întorc să stropesc pomii," spune Gheorghe, ca și cum recolta ar mai fi posibilă.

Maria și Mihai schimbă o privire, dar nu-l contrazic. Uneori, speranța e singurul lucru care te face să te ridici dimineața din pat și să continui.

"Oare ce-am fi făcut dacă aveam și noi sere ca olandezii?" întreabă retoric Gheorghe, privind pe fereastră. "Câte fructe s-ar putea salva..."

Nimeni nu-i răspunde. E o întrebare care s-a repetat de prea multe ori în prea multe bucătării țărănești din România.

Înainte de culcare, Mihai îl găsește pe tatăl său în camera din față, răsfoind un caiet vechi.

"Ce-i asta?" întreabă el.

"Jurnalul livezii. Îl țin de treizeci de ani," răspunde Gheorghe. "Notez aici când înfloresc pomii, când dau în pârg, când culegem. Și... când vine câte-un ger ca ăsta."

Mihai se uită peste umărul tatălui și vede pagini întregi de însemnări meticuloase. La fiecare câțiva ani, aceeași notație apare: "Ger târziu. Recoltă compromisă." Și totuși, după fiecare asemenea notă, însemnările continuă - dovadă că viața merge înainte, că speranța renaște.

În seara aceea, înainte să plece înapoi la oraș, Mihai face o poză livezii înghețate. Nu pentru Instagram sau Facebook, ci pentru el. Ca să-și amintească de frumusețea tragică a florilor înghețate, de mâinile tatălui său care nu se dau bătute, și de lecția pe care a învățat-o în această livadă: că uneori pierzi, dar tot trebuie să continui să plantezi pentru viitor.

Pentru că asta au făcut întotdeauna țăranii români - au plantat pentru generațiile care vor veni, chiar și când propria recoltă a fost compromisă de gerurile târzii ale unei primăveri capricioase.

***

 Când stelele încă strălucesc pe cer, în gospodăria familiei Avram luminile sunt deja aprinse.

La patru dimineața, ceasul deșteptător sună în casa de la marginea satului Poienari. Vasile Avram, un bărbat de cincizeci de ani cu umeri lați și mâini aspre, se ridică fără să geamă, deși fiecare articulație îl doare după douăzeci de ani de muncă la fermă. Lângă el, Elena deschide ochii imediat, fără acea clipă de dezorientare pe care o au majoritatea oamenilor când se trezesc. Pentru ei, acest ritual începe în fiecare zi, indiferent de anotimp, de sărbători sau de starea vremii.

"Ninge iar," șoptește Elena, privind pe fereastră. "O să fie greu cu drumul azi."

În bucătăria mică și caldă, cafeaua fierbe deja în ibricul pus la aragaz. Andrei, fiul lor de șaisprezece ani, intră îmbrăcat și gata de treabă. Doar ochii roșii și căscatul ascuns în spatele palmei trădează faptul că ar prefera să doarmă, ca orice adolescent.

"Vreau să merg eu cu laptele azi," spune el. "Ai promis că mă lași să conduc camioneta pe drumul județean."

Vasile schimbă o privire cu Elena. Amândoi știu că fiul lor visează la altceva, la viața din afara fermei. A vorbit despre facultate, despre oraș, despre o carieră în IT sau inginerie. Dar deocamdată, el este aici, parte din rutina care ține familia Avram pe linia de plutire.

Afară, frigul le taie respirația. Viscolul a format troiene pe aleea spre grajd, iar pașii lor lasă urme adânci. În grajdul încălzit de prezența animalelor, cele douăzeci și două de vaci îi întâmpină cu mugetele lor familiare.

"Bună dimineața, fetelor," le salută Elena, mângâind botul umed al Joianei, vaca lor cea mai bătrână și mai productivă. "Azi avem treabă multă."

Mulsul durează două ore. Fiecare vacă are personalitatea ei, fiecare necesită o abordare diferită. Vasile și Elena lucrează în sincron perfect, rezultatul anilor de experiență comună. Andrei se ocupă de curățenia în grajd și de hrănirea animalelor. Nimeni nu vorbește prea mult - nu e nevoie. Sunetul laptelui țâșnind ritmic în găleți umple liniștea.

La șase și jumătate, cei șaptezeci de litri de lapte sunt filtrați și turnați în bidoanele din inox care așteaptă în camionetă. Vasile verifică de două ori fiecare capac.

"Astăzi mergi tu," îi spune lui Andrei, întinzându-i cheile. "Dar să conduci cu grijă. Drumul e alunecos."

Piața din Târgoviște se deschide la opt, dar clienții fideli ai familiei Avram știu că trebuie să vină devreme dacă vor să prindă laptele lor. Maria, profesoara pensionară, care cumpără doi litri în fiecare marți și vineri. Domnul Popescu, care ia întotdeauna cinci litri pentru familia lui numeroasă. Cofetăria "Dulce" care folosește laptele pentru prăjiturile lor artizanale.

"Îți amintești când eram mici și ne duceai la piață cu căruța?" întreabă Andrei, în timp ce camioneta înaintează precaut pe drumul înzăpezit.

Vasile zâmbește, amintindu-și de tatăl său care îl învățase această meserie. "Trebuia să plecăm cu o oră mai devreme. Dar știi ce? Parcă aveam mai puține griji atunci."

Grijile de acum au un nume oficial: "Normele europene privind comercializarea produselor lactate de către micii producători". Un dosar gros cu aceste reglementări stă pe masa din bucătăria familiei Avram, împreună cu estimările costurilor pentru modernizarea fermei.

"Treizeci de mii de euro pentru să respectăm toate cerințele," a calculat Vasile. "De unde să luăm atâția bani?"

Doar cine a trăit de pe urma pământului și a animalelor înțelege cum un simplu act administrativ poate amenința munca și tradiția unor generații întregi.

La piață, Andrei aranjează bidoanele și afișul scris de mână: "Lapte proaspăt de vacă, familia Avram". El observă că tot mai mulți clienți se opresc la standurile cu produse ambalate frumos, cu etichete colorate și coduri de bare. Laptele lor, vândut în sticle aduse de clienți, pare dintr-o altă eră.

"Avem nevoie de o etichetă mai frumoasă, tată," îi spune el lui Vasile când se întorc acasă. "Și poate un logo, un site. Aș putea să le fac eu."

Seara, când ultimele treburi sunt gata și animalele hrănite pentru noapte, familia Avram se adună în jurul mesei din bucătărie. Pe aragaz, o oală de sarmale trimite aburi aromați prin încăpere.

"Am vorbit cu cei de la asociația producătorilor," spune Vasile, rupând pâinea caldă. "Sunt câțiva fermieri care vor să se unească, să împartă costurile pentru autorizare. E o idee bună."

Elena îl privește pe sub gene, știind cât de greu îi este soțului ei să accepte schimbarea, să se asocieze cu alții după o viață de independență.

"Și dacă am... diversifica?" sugerează Andrei. "La târgul școlar despre antreprenoriat, am învățat despre produse cu valoare adăugată. Am putea face brânzeturi speciale, smântână, iaurt."

"Brânzeturi speciale," repetă Vasile, zâmbind. "Ca ale bunicii tale."

Vasile privește lung la fiul său, dar nu răspunde. Simte un nod în stomac. Aseară, când Andrei dormea, a găsit în camera lui pliante de la universități din București, ascunse sub pat. Formulare de înscriere deja completate. Un plan de plecare despre care nu le-a spus nimic.

O săptămână mai târziu, scrisoarea de la Direcția Sanitar-Veterinară sosește într-un plic oficial. Ferma lor nu mai corespunde noilor standarde. Au la dispoziție șase luni să se conformeze sau să înceteze activitatea.

"Treizeci de mii de euro... sau renunțăm," murmură Vasile, privind hârtia.

Asocierea cu alți fermieri a căzut. Banca le-a refuzat împrumutul din cauza vârstei lui Vasile și a lipsei unui plan de succesiune clară pentru fermă.

În acea seară, Andrei își găsește curajul. "Tată, mamă... am fost acceptat la Politehnică, la București. Plec în septembrie."

Tăcerea care urmează e mai grea decât toate bidoanele de lapte pe care le-au cărat vreodată.

"Mâine e încă o zi," spune Elena, dar de data aceasta, cuvintele ei sună a gol.

În acea noapte, Vasile iese singur în grajd. Mângâie botul umed al Joianei, vaca lor cea mai bătrână. "Ce ne facem, fată?" șoptește el. "O viață de muncă și pentru ce?"

Trei luni mai târziu, ultimele vaci sunt vândute la abator. Utilajele fermei, scoase la licitație pentru o fracțiune din valoarea lor. Andrei e deja la București, trimițând rar mesaje scurte.

Casa familiei Avram e tăcută acum la patru dimineața. Nu mai sună niciun ceas deșteptător. Nu mai trosnește focul în sobă. Nu mai țâșnește laptele în găleți.

Vasile stă pe prispa casei și privește spre grajdul gol. Mâinile lui aspre, obișnuite să muncească neîncetat, zac acum nefolositoare în poala lui. 

Cine oare va mai înțelege vreodată valoarea trezirii în zorii zilei pentru a mulge vacile, când ultimii țărani adevărați vor fi dispărut? Cine va mai ști gustul laptelui abia muls, înainte ca el să vadă interiorul unei fabrici?

Undeva, în satele românești, luminile gospodăriilor se aprind la patru dimineața, dar cu fiecare an, ele sunt tot mai puține.

$$$

 Când stelele încă strălucesc pe cer, în gospodăria familiei Avram luminile sunt deja aprinse.

La patru dimineața, ceasul deșteptător sună în casa de la marginea satului Poienari. Vasile Avram, un bărbat de cincizeci de ani cu umeri lați și mâini aspre, se ridică fără să geamă, deși fiecare articulație îl doare după douăzeci de ani de muncă la fermă. Lângă el, Elena deschide ochii imediat, fără acea clipă de dezorientare pe care o au majoritatea oamenilor când se trezesc. Pentru ei, acest ritual începe în fiecare zi, indiferent de anotimp, de sărbători sau de starea vremii.

"Ninge iar," șoptește Elena, privind pe fereastră. "O să fie greu cu drumul azi."

În bucătăria mică și caldă, cafeaua fierbe deja în ibricul pus la aragaz. Andrei, fiul lor de șaisprezece ani, intră îmbrăcat și gata de treabă. Doar ochii roșii și căscatul ascuns în spatele palmei trădează faptul că ar prefera să doarmă, ca orice adolescent.

"Vreau să merg eu cu laptele azi," spune el. "Ai promis că mă lași să conduc camioneta pe drumul județean."

Vasile schimbă o privire cu Elena. Amândoi știu că fiul lor visează la altceva, la viața din afara fermei. A vorbit despre facultate, despre oraș, despre o carieră în IT sau inginerie. Dar deocamdată, el este aici, parte din rutina care ține familia Avram pe linia de plutire.

Afară, frigul le taie respirația. Viscolul a format troiene pe aleea spre grajd, iar pașii lor lasă urme adânci. În grajdul încălzit de prezența animalelor, cele douăzeci și două de vaci îi întâmpină cu mugetele lor familiare.

"Bună dimineața, fetelor," le salută Elena, mângâind botul umed al Joianei, vaca lor cea mai bătrână și mai productivă. "Azi avem treabă multă."

Mulsul durează două ore. Fiecare vacă are personalitatea ei, fiecare necesită o abordare diferită. Vasile și Elena lucrează în sincron perfect, rezultatul anilor de experiență comună. Andrei se ocupă de curățenia în grajd și de hrănirea animalelor. Nimeni nu vorbește prea mult - nu e nevoie. Sunetul laptelui țâșnind ritmic în găleți umple liniștea.

La șase și jumătate, cei șaptezeci de litri de lapte sunt filtrați și turnați în bidoanele din inox care așteaptă în camionetă. Vasile verifică de două ori fiecare capac.

"Astăzi mergi tu," îi spune lui Andrei, întinzându-i cheile. "Dar să conduci cu grijă. Drumul e alunecos."

Piața din Târgoviște se deschide la opt, dar clienții fideli ai familiei Avram știu că trebuie să vină devreme dacă vor să prindă laptele lor. Maria, profesoara pensionară, care cumpără doi litri în fiecare marți și vineri. Domnul Popescu, care ia întotdeauna cinci litri pentru familia lui numeroasă. Cofetăria "Dulce" care folosește laptele pentru prăjiturile lor artizanale.

"Îți amintești când eram mici și ne duceai la piață cu căruța?" întreabă Andrei, în timp ce camioneta înaintează precaut pe drumul înzăpezit.

Vasile zâmbește, amintindu-și de tatăl său care îl învățase această meserie. "Trebuia să plecăm cu o oră mai devreme. Dar știi ce? Parcă aveam mai puține griji atunci."

Grijile de acum au un nume oficial: "Normele europene privind comercializarea produselor lactate de către micii producători". Un dosar gros cu aceste reglementări stă pe masa din bucătăria familiei Avram, împreună cu estimările costurilor pentru modernizarea fermei.

"Treizeci de mii de euro pentru să respectăm toate cerințele," a calculat Vasile. "De unde să luăm atâția bani?"

Doar cine a trăit de pe urma pământului și a animalelor înțelege cum un simplu act administrativ poate amenința munca și tradiția unor generații întregi.

La piață, Andrei aranjează bidoanele și afișul scris de mână: "Lapte proaspăt de vacă, familia Avram". El observă că tot mai mulți clienți se opresc la standurile cu produse ambalate frumos, cu etichete colorate și coduri de bare. Laptele lor, vândut în sticle aduse de clienți, pare dintr-o altă eră.

"Avem nevoie de o etichetă mai frumoasă, tată," îi spune el lui Vasile când se întorc acasă. "Și poate un logo, un site. Aș putea să le fac eu."

Seara, când ultimele treburi sunt gata și animalele hrănite pentru noapte, familia Avram se adună în jurul mesei din bucătărie. Pe aragaz, o oală de sarmale trimite aburi aromați prin încăpere.

"Am vorbit cu cei de la asociația producătorilor," spune Vasile, rupând pâinea caldă. "Sunt câțiva fermieri care vor să se unească, să împartă costurile pentru autorizare. E o idee bună."

Elena îl privește pe sub gene, știind cât de greu îi este soțului ei să accepte schimbarea, să se asocieze cu alții după o viață de independență.

"Și dacă am... diversifica?" sugerează Andrei. "La târgul școlar despre antreprenoriat, am învățat despre produse cu valoare adăugată. Am putea face brânzeturi speciale, smântână, iaurt."

"Brânzeturi speciale," repetă Vasile, zâmbind. "Ca ale bunicii tale."

Vasile privește lung la fiul său, dar nu răspunde. Simte un nod în stomac. Aseară, când Andrei dormea, a găsit în camera lui pliante de la universități din București, ascunse sub pat. Formulare de înscriere deja completate. Un plan de plecare despre care nu le-a spus nimic.

O săptămână mai târziu, scrisoarea de la Direcția Sanitar-Veterinară sosește într-un plic oficial. Ferma lor nu mai corespunde noilor standarde. Au la dispoziție șase luni să se conformeze sau să înceteze activitatea.

"Treizeci de mii de euro... sau renunțăm," murmură Vasile, privind hârtia.

Asocierea cu alți fermieri a căzut. Banca le-a refuzat împrumutul din cauza vârstei lui Vasile și a lipsei unui plan de succesiune clară pentru fermă.

În acea seară, Andrei își găsește curajul. "Tată, mamă... am fost acceptat la Politehnică, la București. Plec în septembrie."

Tăcerea care urmează e mai grea decât toate bidoanele de lapte pe care le-au cărat vreodată.

"Mâine e încă o zi," spune Elena, dar de data aceasta, cuvintele ei sună a gol.

În acea noapte, Vasile iese singur în grajd. Mângâie botul umed al Joianei, vaca lor cea mai bătrână. "Ce ne facem, fată?" șoptește el. "O viață de muncă și pentru ce?"

Trei luni mai târziu, ultimele vaci sunt vândute la abator. Utilajele fermei, scoase la licitație pentru o fracțiune din valoarea lor. Andrei e deja la București, trimițând rar mesaje scurte.

Casa familiei Avram e tăcută acum la patru dimineața. Nu mai sună niciun ceas deșteptător. Nu mai trosnește focul în sobă. Nu mai țâșnește laptele în găleți.

Vasile stă pe prispa casei și privește spre grajdul gol. Mâinile lui aspre, obișnuite să muncească neîncetat, zac acum nefolositoare în poala lui. 

Cine oare va mai înțelege vreodată valoarea trezirii în zorii zilei pentru a mulge vacile, când ultimii țărani adevărați vor fi dispărut? Cine va mai ști gustul laptelui abia muls, înainte ca el să vadă interiorul unei fabrici?

Undeva, în satele românești, luminile gospodăriilor se aprind la patru dimineața, dar cu fiecare an, ele sunt tot mai puține.

$$$

 Cățeii știu întotdeauna când mașina poștașului oprește în fața porții, cu mult înainte ca scârțâitul portiței să se audă.

Ana și Ion stau pe prispa casei de pe Valea Seacă, la umbra nucului bătrân ce a văzut trei generații crescând sub crengile lui. La optzeci și trei, respectiv optzeci și șase de ani, zilele lor curg într-un ritm lent, măsurat de ritualuri simple. Dimineața, Ion dă de mâncare la Grivei și Ursu, câinii lor credincioși, în timp ce Ana pregătește laptele pentru cele patru pisici - Pisi, Pufi, Mițu și Negruța - adunate din diferite momente ale vieții lor.

"Crezi că mai sună Ileana săptămâna asta?" întreabă Ana, deși știe răspunsul. Fiica lor, plecată în Italia de cincisprezece ani, sună rar - o dată la două-trei săptămâni să vadă ce mai fac și mai rar trimite câte un pachet cu medicamente și dulciuri.

"Lasă, femeie, are și ea viața ei acolo," răspunde Ion, cu aceeași înțelegere pe care a avut-o mereu pentru fiica lor. "Și-a găsit rostul, ce-ai vrea mai mult?"

Casa mică, cu două camere și o bucătărie, e animată doar de prezența animalelor. Grivei și Ursu păzesc curtea din fața casei, în timp ce pisicile și-au împărțit teritoriile - Pisi și Pufi în bucătărie, Mițu pe canapeaua din camera mare, iar Negruța, cea mai tânără, pe perna din dormitor.

"Pentru cine mai crești tu atâtea animale?" o întreabă vecinii câteodată. "Nu vezi că-ți mănâncă pensia?"

Ana doar zâmbește. Cum să le explice că animalele acestea sunt familia lor acum? Că fiecare pisică are povestea ei, fiecare câine personalitatea lui. Că Ursu e încăpățânat exact ca Ion când era tânăr, și că Pisi, pisica bătrână cu blana portocalie, stă în același loc din bucătărie unde stătea Ileana când învăța pentru școală.

În fiecare dimineață, Ion întinde o masă veche afară, sub nuc, unde le place animalelor să se adune. În timp ce beau ceai, câinii stau la picioarele lor, iar pisicile se plimbă printre farfurii, cerșind câte o bucățică de brânză sau un strop de lapte.

"Uite cum stă Mițu cu labele strânse sub ea, exact ca Ileana când era mică și stătea cuminte," spune Ana, iar Ion râde încet. "Și Negruța, când toarce, parcă îmi spune povești, ca mama când eram copilă."

Doar cei care au rămas singuri într-un sat care se golește pe zi ce trece pot înțelege cu adevărat ce înseamnă companionii aceștia blănoși. Cum o casă tăcută prinde viață când un motan se strecoară pe lângă picioarele tale sau când un câine își pune capul pe genunchiul tău.

Serile sunt cele mai frumoase. După ce Ion termină de pus lemne în soba de teracotă, se așază în fotoliul vechi, iar Ursu vine imediat și se culcă la picioarele lui. Ana tricotează ceva - un pulover pentru Ileana pe care probabil nu-l va purta niciodată - în timp ce Pisi se ghemuiește în poala ei. Celelalte animale își găsesc și ele locurile, căldura din casă și prezența stăpânilor atrăgându-le ca un magnet.

"Mai ții minte când venea Ileana de la școală și aducea câte un pui de pisică ascuns în ghiozdan?" întreabă Ana, deși au avut această conversație de sute de ori.

"Cum să nu," zâmbește Ion. "Plângea până o lăsam să-l țină. Și acum plânge la telefon când îi spunem că a mai murit vreun animal."

Nu e ușor să îngrijești atâtea suflete când anii se adună și puterile scad. Dar Ion încă mai merge în fiecare zi să aducă apă de la fântână pentru animale, iar Ana face economie la pensia ei pentru a cumpăra mâncare pentru toți.

"Astăzi am visat-o pe Ileana," spune Ana într-o dimineață. "Era aici, în curte, și ne arăta poze cu casa ei din Italia. Zâmbea și ne spunea că a rezolvat cu actele și că ne ia și pe noi acolo."

Ion tace. Știe că fiica lor nu i-a invitat niciodată. "Cum să ducem animalele în Italia?" a fost mereu scuza lor. "Și cine să aibă grijă de casă?"

Când telefonul sună, o dată la două săptămâni, duminica, la ora cinci, e mereu sărbătoare. Ileana vorbește repede, întreabă de sănătate, povestește despre serviciu, despre prietenele ei, despre cât de scumpă e viața în Milano. Niciodată destul despre când vine acasă. Niciodată destul.

"Azi n-a sunat," spune Ana într-o duminică seara, privind telefonul mut din colțul mesei.

"O fi ocupată," răspunde Ion. "Sună ea data viitoare."

Dar nu mai sună. Două săptămâni, apoi patru.

"E ocupată, va suna ea când poate..."

În sat, oamenii șoptesc. "O să-i îngroape animalele alea de vii," spune cineva. "N-au cum să aibă grijă de atâtea suflete la vârsta lor."

Dar Ana și Ion își găsesc puterea în aceste suflete necuvântătoare. În fiecare seară, Ana se bucură când Mițu vine și se freacă de picioarele ei, cum Negruța toarce lângă ureche până adoarme. Când Ion obosește după treburile din curte, Grivei vine și-i pune capul pe genunchi, amintindu-i că nu e singur.

Iarna vine repede anul acela, aspră și nemiloasă. Ion tușește tot mai des, iar Ana simte cum genunchii o lasă. Într-o noapte geroasă de ianuarie, când viscolul bate în geamuri, Ion nu se mai trezește din somn. Ana îl găsește dimineața, cu Ursu culcat la picioarele lui, refuzând să-l părăsească.

"O să ne descurcăm, bătrâne," îi șoptește ea câinelui, mângâindu-i capul. "O să avem grijă unii de alții."

Trei zile mai târziu, când vecinii vin să verifice de ce nu iese fum din coșul casei, o găsesc pe Ana în pat, înconjurată de cele patru pisici, care nu vor să se dea la o parte. Pe noptiera de lângă pat, o fotografie cu Ileana copil, ținând în brațe prima lor pisică, și un bilet scris cu mâna tremurândă: "Vă rugăm, aveți grijă de ele. Sunt tot ce avem mai drag."

În curtea casei părăsite de pe Valea Seacă, Grivei și Ursu latră la poștașul care nu mai are de ce să oprească acolo. Iar în pod, printre lucrurile vechi și amintirile prăfuite, o rază de soare iluminează o cutie plină cu fotografii - Ana, Ion, Ileana și generații de animale iubite, mărturii tăcute ale unei vieți trăite în simplitate și dragoste.

$$$

 De pe dealul Bisericii până în Valea Nucilor, doamna Elena străbate zilnic opt kilometri cu geanta ei medicală, indiferent dacă afară e arșiță sau viscol.

La patruzeci și opt de ani, Elena este singura asistentă care a mai rămas în comuna Lunca Corbului. Doctorul vine doar marțea, iar dispensarul e deschis doar dimineața. Pentru cei șaptezeci de bătrâni care locuiesc singuri în cele cinci sate ale comunei, Elena e ultima legătură cu sistemul medical, singura speranță când durerile devin insuportabile.

"Ai venit, fata mamii?" întreabă bătrâna Safta, ștergându-și ochii înlăcrimați când aude clinchetul portiței. La optzeci și șase de ani, diabetul îi face zilele un calvar, iar insulina e pentru ea mai prețioasă decât aurul.

"Am venit, tanti Safta, cum să nu vin?" zâmbește Elena, deși a străbătut trei kilometri pe jos prin noroiul format după ploaia de ieri. "Hai să vedem zahărul mai întâi."

Gesturi simple, repetate zilnic cu fiecare pacient. Spălatul mâinilor la cișmeaua din curte, aranjatul instrumentelor pe masă, pregătirea injecției. Elena lucrează cu precizie, dar și cu blândețe. Nu se grăbește niciodată, deși mai are încă șase case de vizitat până se întunecă.

"Și cum o mai duci cu durerile, tanti Safta?" întreabă, în timp ce pregătește insulina.

"Ca bătrânii, fată dragă. Dimineața număr durerile, seara le alin cu ce pot."

Nimeni nu mai înțelege astăzi valoarea unei asistente într-un sat îmbătrânit unde autobuzul spre oraș vine doar de două ori pe săptămână. Numai cei care au trăit cu frica unei crize de inimă în miez de noapte știu ce înseamnă numărul de telefon al Elenei, scris cu litere mari lângă telefonul fix.

După Safta, urmează moș Gheorghe de pe Ulița Morii, cu tensiunea lui capricioasă. Apoi Viorica văduva, cu injecțiile pentru osteoporoză. Și Ion al lui Vasile, cu tratamentul pentru inimă. Fiecare cu povestea lui, cu durerile lui, cu singurătatea lui.

"Stai la o cafea, fată dragă," o roagă aproape fiecare. Și deși timpul e întotdeauna insuficient, Elena acceptă de fiecare dată. Pentru că știe că, uneori, zece minute de conversație vindecă mai mult decât orice medicament din geanta ei.

"Știi, dacă nu veneai azi, cred că dădeam ortul popii," îi spune moș Ilie, ultimul pe lista de azi, în timp ce Elena îi face injecția cu anticoagulant. La nouăzeci și doi de ani, e cel mai vârstnic locuitor al comunei. "De trei zile am dureri aici, în piept."

Elena își încruntă sprâncenele și scoate stetoscopul. Ascultă atentă inima bătrânului, apoi îi măsoară tensiunea. E prea mare. Scoate telefonul și, ignorând lipsa de semnal obișnuită, merge prin curte până găsește o zonă cu o linie.

"Domnule doctor, e moș Ilie... Cred că ar trebui să vină salvarea."

În timp ce așteaptă ambulanța, care va face cel puțin o oră până la capătul satului, Elena stă lângă pat și ține mâna bătrânului. Îi povestește despre florile ei din grădină, despre pisicile ei, despre orice îi vine în minte, doar ca să-i distragă atenția de la durere.

Pe vremuri, fiecare sat avea dispensarul lui, cu medic și asistente. Acum medicina rurală e pe cale de dispariție, la fel ca atâtea alte lucruri din lumea satului. Tinerii pleacă, casele se golesc, iar bătrânii rămân singuri cu bolile lor.

"De ce nu te duci și tu la oraș, fată?" o întreabă moș Ilie, între două grimase de durere. "Ai face bani mai mulți, ai avea viață mai ușoară."

Elena zâmbește doar. Cum să-i explice că a refuzat deja trei oferte de la spitale din oraș? Cum să-i spună că fără ea, mulți dintre bătrânii aceștia ar muri singuri, uitați de toți?

Când ambulanța în sfârșit sosește, bubuiturile în poartă trezesc tot satul. Paramedici grăbiți, întrebări rapide, termeni medicali. Elena le explică totul metodic, le arată carnetul de sănătate al bătrânului, le dă toate detaliile.

"Vii și tu?" o întreabă moș Ilie, speriat, în timp ce e urcat pe targă.

"Vin mâine la spital, nea Ilie, promit. Acum trebuie să trec pe la tanti Maria, că n-am mai fost de trei zile."

În timp ce ambulanța dispare pe drumul desfundat, Elena își ridică geanta medicală și pornește spre următoarea casă. E deja întuneric, dar știe drumul pe dinafară. Luna plină luminează dealurile, iar în depărtare se văd lumini rare - casele împrăștiate ale unui sat care, încet-încet, se stinge.

Mâine va fi o nouă zi, cu aceiași kilometri de străbătut, cu aceleași inimi bătrâne care așteaptă nu doar injecțiile ei, ci și zâmbetul, și vorba bună. Pentru că, așa cum spune mereu moș Gheorghe: "Boala cea mai grea nu-i aia din corp, ci singurătatea."

În geanta medicală a Elenei sunt seringi, medicamente, vitamine - dar în sufletul ei e ceva mult mai de preț: devotamentul pentru o profesie care, în satul românesc de azi, înseamnă mult mai mult decât un simplu serviciu medical.

$¢$

 

Când unul știa răspunsul, celălalt îi trăgea mâneca de trei ori. Când unul uita caietul, celălalt rupea foi din al lui. Când unul nu avea pachet, celălalt își împărțea mâncarea. Așa arăta prietenia în banca din colțul clasei.

Școala din Lunca Corbului avea două săli de clasă și un coridor îngust ce mirosea a motorină și cretă. Pereții văruiți în albastru deschis erau decorați cu tablouri înrămate ale scriitorilor români și hărți vechi, îngălbenite pe margini. În clasa noastră, soba de fontă ocupa colțul dinspre nord, iar în zilele geroase de iarnă, domnul învățător ne lăsa pe rând să ne încălzim mâinile înghețate la ea.

Eu și Ilie stăteam în ultima bancă, lângă fereastră. Nu din cauză că eram obraznici, ci pentru că amândoi eram cei mai înalți din clasă. Banca noastră de lemn, scrijelită cu inițialele atâtor generații, scârțâia la fiecare mișcare, iar picioarele ei inegale făceau ca tot ce scriam să semene cu valurile mării.

"Mi-a spus tata că după ce terminăm școala asta, mă ia la pădure cu el, să învăț meserie," mi-a șoptit Ilie într-o zi, în timp ce domnul învățător scria probleme de matematică pe tablă. "Tu ce-o să faci?"

Am ridicat din umeri. Nu știam. Tata voia să merg la liceu, în oraș. Mama zicea că ar fi bine să rămân în sat, să muncesc pământul. Visul meu era să devin doctor, dar asta nu îndrăzneam să spun nimănui.

Ilie și eu eram diferiți în multe privințe. El era fiul pădurarului, locuia într-o casă la marginea pădurii și venea la școală pe jos, patru kilometri în fiecare dimineață, indiferent de vreme. Tatăl meu era învățător în satul vecin, iar mama lucra la primărie. Aveam cărți acasă, un radio și până și un televizor alb-negru, pe care îl priveam doar duminica.

Dar în ciuda acestor diferențe, în banca noastră de lemn, am devenit de nedespărțit. Ilie mă învăța să recunosc urmele animalelor și să fluier printre degete. Eu îi citeam din cărțile mele și îl ajutam la matematică. Dar cel mai important, ne apăram unul pe altul când era nevoie.

Poate că doar cei care au crescut la țară, în sate izolate, pot înțelege cu adevărat ce înseamnă o prietenie formată în banca de școală. Nu era vorba doar despre timpul petrecut împreună în clasă, ci despre drumul lung spre casă, despre secretele șoptite sub mărul din curtea școlii, despre planurile făcute pentru vacanță, despre bucuria împărțită a primei note de 10.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele aurii ale nucului din curtea școlii formau un covor foșnitor, Ilie nu a venit la școală. Am așteptat, cu ochii pe fereastră, dar banca de lângă mine a rămas goală. La sfârșitul zilei, domnul învățător m-a chemat la catedră.

"Mihai, ai putea să-i duci lui Ilie temele pentru mâine? Tatăl lui a venit să-mi spună că s-a îmbolnăvit."

Am încuviințat bucuros. Nu fusesem niciodată la casa lui, dar știam drumul. După ore, am luat-o pe poteca ce ducea spre pădure, cu ghiozdanul meu într-o mână și caietele lui Ilie în cealaltă. Pădurea era în plină transformare, culori de foc și auriu înlocuind verdele verii. Mirosul de frunze umede și pământ reavăn mă însoțea la fiecare pas.

Casa pădurarului era o construcție simplă dar solidă, cu prispă din lemn și acoperiș din șindrilă. Curtea era împrejmuită cu un gard din nuiele, iar din coșul de pe acoperiș se ridica un fir subțire de fum. Când am bătut la ușă, mi-a deschis mama lui Ilie, o femeie mică de statură, cu ochi blânzi și mâini aspre de la munca în gospodărie.

"Tu trebuie să fii Mihai," a spus ea zâmbind. "Ilie mi-a vorbit mult despre tine. Intră, te așteaptă."

Prietenul meu stătea în pat, într-o cameră mică dar curată, acoperit cu o plapumă groasă țesută în casă. Avea fața roșie de febră, dar ochii i s-au luminat când m-a văzut.

"Ai venit până aici?" a întrebat el, cu vocea răgușită.

"Sigur că da. Suntem colegi de bancă, nu? Ți-am adus temele și..." Am scos din ghiozdan o pungă mică. "Ți-am adus și câteva mere din pomul nostru. Știu că îți plac."

Ușa s-a deschis și tatăl lui a intrat, un bărbat înalt, cu umeri lați și privire severă. M-a măsurat din cap până-n picioare, apoi și-a înmuiat expresia.

"Tu ești băiatul lui Marin, învățătorul?"

"Da, domnule."

"Băiat bun ești. Nu mulți ar veni patru kilometri prin pădure să aducă teme unui prieten."

Cu timpul, vizitele mele la casa lui Ilie au devenit obișnuință. Chiar și după ce s-a făcut bine, mergeam acolo în weekend-uri. Îmi plăcea să-l însoțesc pe tatăl lui în plimbările prin pădure, învățând despre copaci și animale. Iar Ilie venea la noi când voia să citească din cărțile noastre sau să se uite la televizor.

Într-o iarnă grea, când zăpada ajunsese cât gardul, iar până la școală trebuia să mergem pe un tunel săpat prin nămeți, Ilie mi-a salvat viața. Ne întorceam de la școală când am alunecat pe gheața de la pârâu și am căzut în apa rece ca gheața. El m-a tras afară, mi-a dat haina lui și m-a cărat în spate până acasă, deși era mai slab decât mine.

Mama a plâns când ne-a văzut, iar tata i-a spus lui Ilie că e un erou. Prietenul meu a roșit și a spus doar: "Am făcut ce trebuia. Suntem colegi de bancă."

Copilăria noastră la țară era simplă dar bogată în experiențe - jocuri inventate sub cerul liber, scăldat în râu vara, săniuș iarna pe dealurile din spatele satului, culesul fructelor și ciupercilor din pădure, și nopțile de vară când ne întindeam pe fân proaspăt cosit și priveam stelele, făcând planuri mari pentru viitor.

Pe vremuri, prieteniile se legau altfel, fără telefoane și calculatoare, fără rețele sociale și mesaje instant. Comunicam prin priviri, prin gesturi mici, prin bilețele trecute pe sub bancă, prin coduri inventate de noi. Și poate tocmai de aceea, legăturile erau mai profunde, mai autentice.

Apoi a venit ziua când am terminat cele patru clase din satul nostru. Eu urma să merg la școala din comună, care avea opt clase, apoi probabil la liceu în oraș. Ilie rămânea în sat, să învețe meseria tatălui său.

În ultima zi de școală, am stat mai mult ca de obicei în banca noastră, după ce toți ceilalți plecaseră. Ilie a scos un briceag și a început să scrijelească ceva pe lemnul băncii.

"Ce faci?" l-am întrebat.

"Las ceva în urmă," a răspuns el, concentrat la treaba lui. Când a terminat, am văzut două inițiale înlănțuite: "I & M", și dedesubt: "Colegi de bancă pentru totdeauna."

"Crezi că ne vom mai vedea?" am întrebat, cu un nod în gât.

"Sigur că da. Eu voi fi mereu aici, în pădure. Tu vei veni în vacanțe. Și vom fi mereu prieteni, chiar dacă nu mai stăm în aceeași bancă."

Drumurile noastre s-au despărțit, cum era firesc. Eu am plecat la școală în comună, apoi la liceu în oraș, și în cele din urmă la facultate în capitală, urmându-mi visul de a deveni doctor. Ilie a devenit pădurar, ca tatăl său, cunoscând fiecare copac și potecă din pădurea ce înconjura satul nostru.

Ne-am mai văzut în vacanțe, tot mai rar pe măsură ce viețile noastre luau direcții diferite. Dar de fiecare dată când reveneam în sat și ne întâlneam, era ca și cum timpul nu trecuse. Râdeam de aceleași glume, ne aminteam aceleași întâmplări, ne înțelegeam din priviri.

Oare câți înțeleg astăzi valoarea acelor prietenii formate în băncile de lemn din școlile sătești? În era telefoanelor inteligente și a prieteniilor virtuale, mai există acea profunzime a legăturilor create când împărțeai ultimul tău măr cu cineva sau când mergeai patru kilometri prin pădure pentru a-i duce temele?

Acum, la cincizeci de ani, când mă întorc în satul copilăriei să-mi văd părinții bătrâni, trec mereu pe la vechea școală. Clădirea e părăsită de mult, ferestrele bătute în scânduri, curtea năpădită de buruieni. Dar știu că înăuntru, în clasa noastră, banca din colț încă păstrează inițialele noastre, martore tăcute ale unei prietenii care a rezistat timpului.

Iar în pădure, Ilie încă veghează asupra copacilor și animalelor, cu aceeași dăruire și înțelepciune. Când ne întâlnim, obișnuim să mergem împreună la izvorul din inima pădurii, locul nostru secret de altădată. Stăm pe aceeași buturugă și vorbim despre viețile noastre, despre copiii noștri, despre lumea care s-a schimbat atât de mult.

"Vezi tu," mi-a spus el ultima dată, "noi am fost norocoși. Am avut o copilărie adevărată, cu picioarele în țărâna satului și cu capul în stele. Copiii de azi au tot ce le trebuie, dar le lipsește ce aveam noi - libertatea de a descoperi lumea în ritmul nostru și prietenii cu care să împărtășim fiecare descoperire."

Și are dreptate. Pentru că dincolo de toate realizările mele profesionale, una dintre cele mai valoroase comori rămâne prietenia născută în banca din colțul clasei, în școala din Lunca Corbului, unde am învățat cele mai importante lecții ale vieții.

Poate că tinerilor de azi le e greu să înțeleagă cum era viața înainte de internet și telefoane mobile. Cum ne făceam prieteni fără a da "cerere de prietenie", cum păstram legătura fără mesaje instant, cum aflam unii despre alții fără a verifica profiluri online. Dar acele prietenii aveau o substanță specială, erau șlefuite de timp și experiențe împărtășite direct, nu prin ecrane interpuse.

În fiecare an, de Sfântul Ilie, mă întorc în sat și mergem împreună pe dealul din spatele pădurii. Acolo, privind peste valea în care se întinde satul nostru, ridicăm un pahar în cinstea băncii de lemn ce ne-a unit destinele și pentru toate lecțiile învățate împreună, dincolo de cele din manuale.

***

 "La munte, bulzul cu urdă e rugăciunea noastră de seară", șoptește Mihai, în timp ce mâinile lui aspre modelează mămăliga aurie. Pe masa improvizată din scânduri vechi de brad, douăsprezece bile perfect rotunde strălucesc în lumina după-amiezii, ca niște mici sori căzuți din cer.

În castronul de lut, urda sărată așteaptă să-și găsească locul în inima fierbinte a mămăligii. E albă și densă, cu bobițe de sare care strălucesc în ea ca niște cristale. "Urda asta e sufletul oilor noastre", spune el, rupând cu grijă din ea. "Fiecare bucățică are în ea gustul ierburilor de munte și al dimineților reci."

În spatele lui, oile pasc liniștite pe coastă, iar stâna veche, cu acoperișul ei țuguiat din șindrilă, pare să vegheze asupra întregii scene. Puloverul lui gros de lână, tricotat de mâinile răbdătoare ale nevestei, poartă urmele multor seri ca asta, când a stat aplecat deasupra mesei, pregătind mâncarea care ține un cioban în picioare.

Cu mișcări calculate de ani de experiență, rupe mămăliga, pune urda în mijloc și începe să modeleze din nou. Sub degetele lui noduroase, bulzul prinde formă - perfect rotund, ca luna plină care în curând va răsări peste creste.

"La stână, mâncarea trebuie să fie și frumoasă, nu doar bună", zâmbește el, arătând spre bilele aurii aliniate pe masă. "Când stai singur cu oile și cu cerul deasupra, înveți să pui suflet în fiecare lucru pe care-l faci."

În liniștea muntelui, doar sunetul oilor și șoapta vântului prin brazi acompaniază ritualul lui vechi de când lumea - un dans al mâinilor care transformă mămăliga și urda în hrană pentru trup și suflet deopotrivă.