$$$

 În primăvara lui 2020, când lumea întreagă se închidea, nea Gheorghe a decis să-și deschidă poarta livezii pentru tot satul. Poate că virusul ne-a ținut departe unii de alții, dar pământul știa un singur lucru - să dea roade pentru toți.

Nea Gheorghe Munteanu are 73 de ani și toată viața lui a lucrat pământul din Văleni, un sat ascuns între dealurile din Prahova. Fiecare brazdă din cele două hectare de livadă și grădină îi poartă amprenta mâinilor bătătorite de muncă. Meri, peri, pruni, viță de vie, rânduri de legume - toate îngrijite cu o precizie care amintește de vremurile când era brigadier la CAP.

Când s-a decretat starea de urgență în martie 2020, satul a intrat într-o tăcere apăsătoare. Magazinul din centru abia mai primea marfă, autobuzul spre oraș nu mai circula, iar cei mai mulți bătrâni din sat, speriați de veștile de la televizor, nu mai îndrăzneau să iasă din case.

"Stăteam pe prispă într-o seară și o vedeam pe Leana lui Vasile cum se chinuie să sape în grădina ei," povestește nea Gheorghe, așezat pe banca din fața porții. "Are peste 80 de ani și artrita o chinuie rău. Și-am stat și m-am gândit - la ce-mi folosește mie atâta recoltă anul ăsta? Cine mai vine s-o cumpere? Cine mai are bani de dat?"

A doua zi, nea Gheorghe a bătut un anunț pe poarta lui: "Cine are nevoie de legume sau fructe, să vină să-și ia. Gratis. Gheorghe Munteanu".

La început, sătenii au crezut că e o glumă. În zilele noastre, cine mai dă ceva pe gratis? Dar când l-au văzut pe nea Gheorghe aranjând lădițe cu salată, ceapă verde și ridichi la poartă, au început timid să se apropie.

"Prima care a venit a fost învățătoarea pensionară, doamna Eleonora," își amintește el zâmbind. "A luat doar o legătură de ridichi și două de ceapă, deși i-am spus să ia mai mult. 'Să ajungă la toți', mi-a zis ea."

Doar cei care au trăit la țară înțeleg cu adevărat ce înseamnă să împarți din rodul pământului tău. Nu e doar un act de generozitate, e o tradiție veche de când lumea, un fel de a recunoaște că nimeni nu e cu adevărat proprietarul pământului - suntem doar îngrijitorii lui temporari.

În următoarele zile, vestea s-a răspândit în tot satul. Nea Gheorghe a pus o masă mare la poartă și în fiecare dimineață o umplea cu ce culegea proaspăt din grădină. A adăugat un caiet și un pix, rugându-i pe oameni să noteze ce iau, nu pentru a ține socoteala, ci pentru a ști ce legume și fructe sunt mai căutate, ca să poată planta mai multe.

"Unii au început să-mi lase câte ceva în schimb," povestește el. "O pâine coaptă-n cuptor, un borcan de zacuscă, o sticlă de vin. Le spuneam că nu trebuie, dar înțelegeam - omului îi e greu să tot ia fără să dea nimic la schimb. E în firea noastră să vrem să contribuim și noi cu ceva."

Pe măsură ce pandemia avansa, "banca de alimente" a lui nea Gheorghe a devenit nu doar un loc de aprovizionare, ci și un punct de legătură pentru comunitate. Oamenii veneau pe rând, respectând distanțarea, dar schimbau câteva vorbe, aflau noutăți, își împărtășeau grijile.

"Veneau unii și plângeau," spune el, privind în depărtare. "Nu de foame plângeau, ci de singurătate. De frică. Unii nu-și văzuseră copiii și nepoții de luni întregi. Le era teamă că nu-i vor mai vedea niciodată."

În mai, când recolta devenea tot mai bogată, Florin, nepotul lui nea Gheorghe venit de la oraș să stea cu bunicul în pandemie, i-a sugerat să ducă o parte din marfă la piața din oraș.

"Bunicule, ai putea face bani frumoși," i-a spus el. "La oraș, legumele bio, crescute natural, se vând la preț dublu față de cele din supermarket."

Nea Gheorghe a privit lung spre dealurile care înconjoară satul, apoi spre mormântul soției sale din cimitirul ce se vede de la poarta lui, și a clătinat din cap.

"Pământul ăsta a hrănit satul nostru generații la rând," i-a răspuns bătrânul. "Bunicul meu hrănea vecinii de pe uliță în timpul secetei din '46. Tata împărțea din porumb când era foamete după război. Nu m-aș putea uita în oglindă știind că vecinii mei suferă când eu am recoltă din belșug."

Te-ai întrebat vreodată ce ne-am face dacă am trata toți resursele pe care le avem ca pe daruri menite să fie împărtășite, nu ca pe bunuri menite să fie acumulate? Câte probleme ale lumii noastre ar dispărea dacă am vedea belșugul ca pe o responsabilitate, nu ca pe un privilegiu?

În iunie, când restricțiile s-au mai relaxat, cineva a scris un articol despre inițiativa lui nea Gheorghe într-un ziar local. În câteva zile, povestea a fost preluată de televiziunile naționale. Reporteri cu măști și microfoane au venit să-l intervieveze pe "fermierul cu suflet mare".

"De ce faceți asta?" l-a întrebat o reporteriță tânără, ținând microfonul la distanță.

Nea Gheorghe, stânjenit de atenție, a ridicat din umeri. "Pentru că așa e normal. Când ai mai mult decât ai nevoie, împarți cu cei care n-au."

După reportaj, au început să vină oameni și din satele vecine. Unii ofereau să ajute la cules, alții aduceau semințe rare sau sfaturi pentru combaterea dăunătorilor. Un grup de tineri din oraș a venit într-un weekend și a reparat gardul livezii, a curățat fântâna și a construit mese noi pentru "banca de alimente".

Când a venit toamna, nea Gheorghe a organizat o mică "școală de conservare" în curtea lui. Respectând măsurile de distanțare, a învățat tinerele din sat cum să facă compot, gem, zacuscă și murături după rețetele vechi, tradiționale. "Ca să nu se piardă știința asta," spunea el. "Pandemia va trece, dar știința de a păstra hrana pentru iarnă trebuie să rămână."

Iarna, când grădina s-a odihnit sub zăpadă, masa de la poarta lui nea Gheorghe era încă plină - acum cu borcane de murături, compoturi, zacuscă, toate pregătite din recolta lui, cu ajutorul sătenilor.

"A fost primul Crăciun fără colindători," își amintește el. "Dar în Ajun, când m-am trezit dimineața, am găsit la poartă douăzeci și ceva de pachete mici. Câte unul de la fiecare familie din sat. Cozonac, prăjituri, cârnați, covrigi, pâine de casă. Și bilețele... multe bilețele de mulțumire."

Le păstrează și acum, legate cu o panglică, într-un sertar de la masa din bucătărie. Le recitește în zilele când se simte singur.

Primăvara lui 2021 a găsit satul Văleni schimbat. Bătrânii care înainte abia mai ieșeau din case au început să-și lucreze din nou grădinile. Tinerii rămași în sat au creat un grup de întrajutorare. Cineva a propus înființarea unei cooperative, pentru a putea vinde împreună surplusul de legume și fructe la oraș. Un inginer agronom pensionat a început să țină cursuri despre agricultura bio.

Nea Gheorghe privește această renaștere cu un zâmbet modest. "Nu eu am făcut asta," spune el. "Pământul a făcut-o. El ne aduce mereu înapoi unii la alții. Când uităm ce înseamnă să fim comunitate, pământul ne amintește."

În această primăvară, "banca de alimente" de la poarta lui nea Gheorghe încă există, deși acum mai mulți săteni contribuie cu ce au. Și-au făcut un obicei să aducă surplusul lor acolo, pentru cine are nevoie.

"Anul trecut am hrănit satul," spune nea Gheorghe zâmbind. "Anul ăsta satul se hrănește singur, ca o familie."

Ieri, l-am văzut aranjând răsaduri de roșii în lădițe, la poartă. "Pentru cine vrea să planteze," mi-a explicat. "Să aibă toți roșii bune la vară."

L-am întrebat dacă acum, când pandemia pare să se termine, va continua să împartă din recolta lui.

A privit mirat, de parcă întrebarea mea nu avea sens. "Pământul dă roade în fiecare an," a spus simplu. "Darul trebuie împărtășit în fiecare an."

Și poate că aici, în această înțelepciune simplă a unui bătrân agricultor, se ascunde o lecție profundă despre cum am putea reface comunitățile noastre fracturate, cum am putea vindeca lumea noastră rănită. Nu prin acumulare, ci prin împărtășire. Nu prin izolare, ci prin deschidere. Nu prin competiție, ci prin cooperare.

Pentru că, la urma urmei, ce alt rost are belșugul dacă nu e împărtășit? Și ce altceva ne face mai umani decât bucuria de a dărui?

$$$

 Ora trei dimineața nu era niciodată prea devreme când se zvonea că vine carnea la alimentară.

Primul semn era mereu șoapta. "Mâine dă carne la Alimentara 17". Șoapta trecea din vecină în vecină, din colega de serviciu în colega de serviciu, discretă dar sigură, ca un firicel de apă care găsește întotdeauna drumul prin crăpături. Nimeni nu știa niciodată de unde pornea informația, dar nimeni nu-și permitea să o ignore.

Într-o seară din iarna lui '87, mama a venit de la fabrica de confecții cu privirea aceea pe care o cunoșteam prea bine. Nu trebuia să spună nimic - am știut imediat că mâine e ziua. A pregătit cina în tăcere, a strâns masa, apoi și-a verificat sacoșele de plasă. Le ținea mereu pregătite în dulăpiorul din hol, alături de un carnet mic în care nota ce alimente ne mai trebuiau pentru porția lunară. Acolo, în paginile acela îndoite, se aflau toate socotelile familiei noastre.

"Mă trezești la trei?" a întrebat tata, în timp ce-și curăța pantofii pentru a doua zi. Lucra la uzină, schimbul unu, dar știa că nu poate lăsa totul pe umerii mamei.

"Nu, du-te la serviciu liniștit, mă duc eu cu Maria," a răspuns mama, aruncându-mi o privire. La cei 11 ani ai mei, devenisem deja parteneră oficială la cozi. Școala începea la opt, coada la carne începea la trei dimineața. Matematica era simplă.

Când deșteptătorul a sunat în miez de noapte, mama era deja trează. Își pusese două rânduri de haine, pentru că termometrele arătau minus 15 grade afară. Mi-a întins ciorapii groși de lână tricotați de bunica și puloverul cel mai gros. "Pune-ți și fularul peste gură, să nu răcești," mi-a spus, înfășurându-și propriul fular până aproape de ochi.

Afară, întunericul părea solid. Zăpada scârțâia sub picioare, iar respirația noastră forma nori mici care se risipeau în aerul înghețat. Strada era cufundată în liniște, dar nu eram singurele siluete care se mișcau prin noapte. Din toate direcțiile, umbre întunecate convergeau spre același punct: Alimentara 17.

Când am ajuns, erau deja vreo treizeci de persoane aliniate de-a lungul zidului. Unii stăteau pe scăunele pliate aduse de acasă, alții drepți, bătuți de vânt. Mama m-a așezat la rând, apoi s-a dus să vorbească cu doamna Florica, vecina noastră de la etajul doi, care era deja acolo de la ora două.

"E marfă sigur?" am auzit-o pe mama întrebând în șoaptă.

"Da, fată, vine mașina la șase. Aduce pulpe și piept. Dar puțin, ca de obicei. Dacă prinzi, prinzi."

Cozile acelea nocturne aveau regulile lor nescrise. Fiecare își ținea locul pentru familia sa. Uneori, când frigul devenea insuportabil, ne organizam în schimburi - un membru al familiei stătea o oră, apoi era înlocuit de altul, astfel încât locul în coadă să fie păstrat. Nimeni nu sărea rândul - asta era o lege de fier. Dacă încercai, întreaga coadă se ridica împotriva ta, o forță colectivă mai de temut decât orice miliție.

Pe măsură ce se apropia dimineața, coada creștea. Oamenii apăreau din întuneric ca niște fantome obosite. Unii veneau direct de la schimbul trei, alții se treziseră cu noaptea în cap. Mulți aveau ochii umflați de somn, dar nimeni nu se plângea. Vorbeam în șoaptă, ca niște conspiratori. Discuțiile erau mereu aceleași:

"Câte kilograme o să dea, știe cineva?"

"Se zvonește că un kilogram de persoană."

"Da, dar numai dacă ajunge. Luna trecută la Alimentara 32 s-a terminat la numărul 50 în coadă."

În jurul orei cinci, mama mi-a dat o ceașcă de ceai fierbinte din termosul pe care îl adusese. Aburul se ridica în aerul rece, oferindu-mi pentru câteva clipe o senzație de confort. Lângă noi, un bărbat în vârstă citea la lumina slabă a unei lanterne. Își pusese peste ochelari o pereche de mănuși decupate special pentru degete, o invenție personală pentru cozile din timpul iernii.

"Ce citești, nea Vasile?" a întrebat cineva din spate.

"Tolstoi," a răspuns bătrânul fără să ridice privirea. "Dacă tot stau la coadă, măcar să profit de timp."

Această afirmație conținea înțelepciunea generației lui: găsești mereu o modalitate de a transforma timpul pierdut în ceva util. La cozi se citeau cărți, se învăța pentru examene, se tricotau haine, se rezolvau integrame. Nimeni nu stătea degeaba.

Când s-a luminat de ziuă, strada prinsese viață. Coada se întindea acum pe mai bine de o sută de metri, șerpuind pe după colț. Vânzătorii au sosit la șase fără un sfert, privindu-ne de parcă ne vedeau pentru prima dată, deși acest ritual se repeta săptămânal. Au deschis ușile metalice, dar nimeni nu avea voie să intre încă. Am așteptat mașina.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat sentimentul care te cuprindea când auzeai în sfârșit motorul camionului de aprovizionare. Era un amestec ciudat de speranță și anxietate. Apoi venea momentul adevărului: cât de mult aducea? Va ajunge pentru toți cei care au așteptat?

Nea Gheorghe, pensionarul care locuia la parter în blocul nostru, se uita la ceasul său vechi de buzunar și clătina din cap. "Șase și un sfert. Întârzie. Mereu întârzie."

În jurul orei șapte, când soarele de iarnă începuse să se ridice palid peste blocurile cenușii, camionul a sosit în sfârșit. Două persoane au coborât și au început să descarce lăzile. Cu ochii ațintiți asupra lor, coada a fremătat ca un organism viu. Număram lăzile în gând, încercând să estimăm câtă carne conțineau și dacă va ajunge până la noi.

Intrarea în magazin era strict controlată. Câte cinci persoane o dată. Fiecare primea rația, apoi ieșea pe altă ușă. Cei care ieșeau erau studiați cu atenție de cei aflați încă la coadă. Cât au primit? Ce calitate era? Merita așteptarea de patru-cinci ore?

Pe măsură ce coada se mișca încet spre intrare, tensiunea creștea. Fiecare pas era o victorie mică. Când ne aflam la mai puțin de zece persoane de intrare, mama și-a strâns buletinul și banii în palmă, pregătită. M-a privit și mi-a șoptit: "Dacă întreabă pentru câte persoane, spui patru. Nu uita."

Acesta era un alt secret al cozilor - uneori, depindea de vânzător câtă marfă primeai. Unii dădeau strict pe buletin, un kilogram de persoană. Alții erau mai înțelegători când vedeau un copil în fața lor.

De multe ori mă întrebam: cum ar fi să intri simplu într-un magazin și să cumperi ce ai nevoie, fără să stai la coadă de la trei dimineața? Mi se părea o idee atât de bizară încât semăna cu science fiction. În lumea mea, alimentele erau întotdeauna raționalizate, întotdeauna insuficiente, întotdeauna motiv de strategie și planificare.

Acele ore petrecute la cozi erau o lecție despre răbdare, despre solidaritate și despre speranță. Răbdare - pentru că nu aveai de ales. Solidaritate - pentru că la coadă toți eram egali, indiferent ce funcție aveam în viața de zi cu zi. Și speranță - pentru că fără ea, nimeni nu s-ar fi trezit la trei dimineața pentru o bucată de carne.

Pe vremea când magazinele erau goale, oamenii erau mai plini. Plini de povești, de strategii de supraviețuire, de umor pentru a face față absurdului din jur. Unde mai găsești astăzi acel spirit al cozilor, acea camaraderie născută din nevoia comună?

Când în sfârșit ne-a venit rândul să intrăm, magazinul părea aproape ireal după atâtea ore de așteptare în frig. Lumina neonului, mirosul puternic de dezinfectant amestecat cu cel de carne, vânzătoarea cu halatul ei imaculat - totul avea o calitate teatrală. Mama mi-a strâns ușor mâna, un semn să fiu atentă și să nu spun nimic. A pus buletinul pe tejghea.

"Pentru câte persoane?" a întrebat vânzătoarea mecanic, fără să ridice privirea.

"Patru," a răspuns mama. "Soțul, eu și doi copii."

Vânzătoarea a aruncat o privire spre mine, singura dovadă vizibilă a existenței copiilor menționați. Un moment de ezitare, apoi a tăiat și a cântărit: două kilograme și jumătate de carne. Mai mult decât rația oficială.

"Mulțumim," a șoptit mama, punând rapid carnea în sacoșă, de parcă s-ar fi temut că vânzătoarea se va răzgândi.

Afară, aerul rece ne-a lovit din nou. Era aproape opt - fusesem la coadă cinci ore pentru două kilograme și jumătate de carne. Și totuși, ne simțeam norocoase.

"Fugi la școală direct," mi-a spus mama, întinzându-mi ghiozdanul pe care îl adusese cu ea. "Eu duc carnea acasă și merg la serviciu. Diseară facem sarmale."

Cât de ciudat să te simți bogat cu doar câteva bucăți de carne în sacoșă! Dar așa erau vremurile - fiecare kilogram obținut era o victorie, fiecare coadă trecută cu succes era un motiv de mândrie.

Cozile acelea interminabile nu ne-au învățat doar răbdare. Ne-au învățat să supraviețuim, să ne adaptăm, să găsim soluții în cele mai dificile situații. Ne-au învățat valoarea unui simplu kilogram de carne sau a unei pâini proaspete. Și poate cel mai important, ne-au învățat că nicio greutate nu e de nesuportat atunci când o împarți cu ceilalți.

Ne plângem astăzi că stăm cinci minute la coadă la supermarket și ne enervăm când internetul e prea lent. Oare ce-ar spune generațiile care au stat nopți întregi la cozi pentru alimente de bază? Poate că le-ar fi greu să înțeleagă nerăbdarea noastră, după cum nouă ne e greu să explicăm copiilor noștri ce însemna să te trezești la trei dimineața pentru câteva bucăți de carne.

Pentru că, în esență, cozile acelea erau mai mult decât simple așteptări pentru alimente. Erau o metaforă a întregii noastre existențe: așteptam mereu ceva - un apartament mai bun, o vacanță la mare, un pașaport, libertate. Și, ca la orice coadă, nu știai niciodată sigur dacă va ajunge și la tine sau se va termina exact înainte să-ți vină rândul.

$$$

 Ora trei dimineața nu era niciodată prea devreme când se zvonea că vine carnea la alimentară.

Primul semn era mereu șoapta. "Mâine dă carne la Alimentara 17". Șoapta trecea din vecină în vecină, din colega de serviciu în colega de serviciu, discretă dar sigură, ca un firicel de apă care găsește întotdeauna drumul prin crăpături. Nimeni nu știa niciodată de unde pornea informația, dar nimeni nu-și permitea să o ignore.

Într-o seară din iarna lui '87, mama a venit de la fabrica de confecții cu privirea aceea pe care o cunoșteam prea bine. Nu trebuia să spună nimic - am știut imediat că mâine e ziua. A pregătit cina în tăcere, a strâns masa, apoi și-a verificat sacoșele de plasă. Le ținea mereu pregătite în dulăpiorul din hol, alături de un carnet mic în care nota ce alimente ne mai trebuiau pentru porția lunară. Acolo, în paginile acela îndoite, se aflau toate socotelile familiei noastre.

"Mă trezești la trei?" a întrebat tata, în timp ce-și curăța pantofii pentru a doua zi. Lucra la uzină, schimbul unu, dar știa că nu poate lăsa totul pe umerii mamei.

"Nu, du-te la serviciu liniștit, mă duc eu cu Maria," a răspuns mama, aruncându-mi o privire. La cei 11 ani ai mei, devenisem deja parteneră oficială la cozi. Școala începea la opt, coada la carne începea la trei dimineața. Matematica era simplă.

Când deșteptătorul a sunat în miez de noapte, mama era deja trează. Își pusese două rânduri de haine, pentru că termometrele arătau minus 15 grade afară. Mi-a întins ciorapii groși de lână tricotați de bunica și puloverul cel mai gros. "Pune-ți și fularul peste gură, să nu răcești," mi-a spus, înfășurându-și propriul fular până aproape de ochi.

Afară, întunericul părea solid. Zăpada scârțâia sub picioare, iar respirația noastră forma nori mici care se risipeau în aerul înghețat. Strada era cufundată în liniște, dar nu eram singurele siluete care se mișcau prin noapte. Din toate direcțiile, umbre întunecate convergeau spre același punct: Alimentara 17.

Când am ajuns, erau deja vreo treizeci de persoane aliniate de-a lungul zidului. Unii stăteau pe scăunele pliate aduse de acasă, alții drepți, bătuți de vânt. Mama m-a așezat la rând, apoi s-a dus să vorbească cu doamna Florica, vecina noastră de la etajul doi, care era deja acolo de la ora două.

"E marfă sigur?" am auzit-o pe mama întrebând în șoaptă.

"Da, fată, vine mașina la șase. Aduce pulpe și piept. Dar puțin, ca de obicei. Dacă prinzi, prinzi."

Cozile acelea nocturne aveau regulile lor nescrise. Fiecare își ținea locul pentru familia sa. Uneori, când frigul devenea insuportabil, ne organizam în schimburi - un membru al familiei stătea o oră, apoi era înlocuit de altul, astfel încât locul în coadă să fie păstrat. Nimeni nu sărea rândul - asta era o lege de fier. Dacă încercai, întreaga coadă se ridica împotriva ta, o forță colectivă mai de temut decât orice miliție.

Pe măsură ce se apropia dimineața, coada creștea. Oamenii apăreau din întuneric ca niște fantome obosite. Unii veneau direct de la schimbul trei, alții se treziseră cu noaptea în cap. Mulți aveau ochii umflați de somn, dar nimeni nu se plângea. Vorbeam în șoaptă, ca niște conspiratori. Discuțiile erau mereu aceleași:

"Câte kilograme o să dea, știe cineva?"

"Se zvonește că un kilogram de persoană."

"Da, dar numai dacă ajunge. Luna trecută la Alimentara 32 s-a terminat la numărul 50 în coadă."

În jurul orei cinci, mama mi-a dat o ceașcă de ceai fierbinte din termosul pe care îl adusese. Aburul se ridica în aerul rece, oferindu-mi pentru câteva clipe o senzație de confort. Lângă noi, un bărbat în vârstă citea la lumina slabă a unei lanterne. Își pusese peste ochelari o pereche de mănuși decupate special pentru degete, o invenție personală pentru cozile din timpul iernii.

"Ce citești, nea Vasile?" a întrebat cineva din spate.

"Tolstoi," a răspuns bătrânul fără să ridice privirea. "Dacă tot stau la coadă, măcar să profit de timp."

Această afirmație conținea înțelepciunea generației lui: găsești mereu o modalitate de a transforma timpul pierdut în ceva util. La cozi se citeau cărți, se învăța pentru examene, se tricotau haine, se rezolvau integrame. Nimeni nu stătea degeaba.

Când s-a luminat de ziuă, strada prinsese viață. Coada se întindea acum pe mai bine de o sută de metri, șerpuind pe după colț. Vânzătorii au sosit la șase fără un sfert, privindu-ne de parcă ne vedeau pentru prima dată, deși acest ritual se repeta săptămânal. Au deschis ușile metalice, dar nimeni nu avea voie să intre încă. Am așteptat mașina.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat sentimentul care te cuprindea când auzeai în sfârșit motorul camionului de aprovizionare. Era un amestec ciudat de speranță și anxietate. Apoi venea momentul adevărului: cât de mult aducea? Va ajunge pentru toți cei care au așteptat?

Nea Gheorghe, pensionarul care locuia la parter în blocul nostru, se uita la ceasul său vechi de buzunar și clătina din cap. "Șase și un sfert. Întârzie. Mereu întârzie."

În jurul orei șapte, când soarele de iarnă începuse să se ridice palid peste blocurile cenușii, camionul a sosit în sfârșit. Două persoane au coborât și au început să descarce lăzile. Cu ochii ațintiți asupra lor, coada a fremătat ca un organism viu. Număram lăzile în gând, încercând să estimăm câtă carne conțineau și dacă va ajunge până la noi.

Intrarea în magazin era strict controlată. Câte cinci persoane o dată. Fiecare primea rația, apoi ieșea pe altă ușă. Cei care ieșeau erau studiați cu atenție de cei aflați încă la coadă. Cât au primit? Ce calitate era? Merita așteptarea de patru-cinci ore?

Pe măsură ce coada se mișca încet spre intrare, tensiunea creștea. Fiecare pas era o victorie mică. Când ne aflam la mai puțin de zece persoane de intrare, mama și-a strâns buletinul și banii în palmă, pregătită. M-a privit și mi-a șoptit: "Dacă întreabă pentru câte persoane, spui patru. Nu uita."

Acesta era un alt secret al cozilor - uneori, depindea de vânzător câtă marfă primeai. Unii dădeau strict pe buletin, un kilogram de persoană. Alții erau mai înțelegători când vedeau un copil în fața lor.

De multe ori mă întrebam: cum ar fi să intri simplu într-un magazin și să cumperi ce ai nevoie, fără să stai la coadă de la trei dimineața? Mi se părea o idee atât de bizară încât semăna cu science fiction. În lumea mea, alimentele erau întotdeauna raționalizate, întotdeauna insuficiente, întotdeauna motiv de strategie și planificare.

Acele ore petrecute la cozi erau o lecție despre răbdare, despre solidaritate și despre speranță. Răbdare - pentru că nu aveai de ales. Solidaritate - pentru că la coadă toți eram egali, indiferent ce funcție aveam în viața de zi cu zi. Și speranță - pentru că fără ea, nimeni nu s-ar fi trezit la trei dimineața pentru o bucată de carne.

Pe vremea când magazinele erau goale, oamenii erau mai plini. Plini de povești, de strategii de supraviețuire, de umor pentru a face față absurdului din jur. Unde mai găsești astăzi acel spirit al cozilor, acea camaraderie născută din nevoia comună?

Când în sfârșit ne-a venit rândul să intrăm, magazinul părea aproape ireal după atâtea ore de așteptare în frig. Lumina neonului, mirosul puternic de dezinfectant amestecat cu cel de carne, vânzătoarea cu halatul ei imaculat - totul avea o calitate teatrală. Mama mi-a strâns ușor mâna, un semn să fiu atentă și să nu spun nimic. A pus buletinul pe tejghea.

"Pentru câte persoane?" a întrebat vânzătoarea mecanic, fără să ridice privirea.

"Patru," a răspuns mama. "Soțul, eu și doi copii."

Vânzătoarea a aruncat o privire spre mine, singura dovadă vizibilă a existenței copiilor menționați. Un moment de ezitare, apoi a tăiat și a cântărit: două kilograme și jumătate de carne. Mai mult decât rația oficială.

"Mulțumim," a șoptit mama, punând rapid carnea în sacoșă, de parcă s-ar fi temut că vânzătoarea se va răzgândi.

Afară, aerul rece ne-a lovit din nou. Era aproape opt - fusesem la coadă cinci ore pentru două kilograme și jumătate de carne. Și totuși, ne simțeam norocoase.

"Fugi la școală direct," mi-a spus mama, întinzându-mi ghiozdanul pe care îl adusese cu ea. "Eu duc carnea acasă și merg la serviciu. Diseară facem sarmale."

Cât de ciudat să te simți bogat cu doar câteva bucăți de carne în sacoșă! Dar așa erau vremurile - fiecare kilogram obținut era o victorie, fiecare coadă trecută cu succes era un motiv de mândrie.

Cozile acelea interminabile nu ne-au învățat doar răbdare. Ne-au învățat să supraviețuim, să ne adaptăm, să găsim soluții în cele mai dificile situații. Ne-au învățat valoarea unui simplu kilogram de carne sau a unei pâini proaspete. Și poate cel mai important, ne-au învățat că nicio greutate nu e de nesuportat atunci când o împarți cu ceilalți.

Ne plângem astăzi că stăm cinci minute la coadă la supermarket și ne enervăm când internetul e prea lent. Oare ce-ar spune generațiile care au stat nopți întregi la cozi pentru alimente de bază? Poate că le-ar fi greu să înțeleagă nerăbdarea noastră, după cum nouă ne e greu să explicăm copiilor noștri ce însemna să te trezești la trei dimineața pentru câteva bucăți de carne.

Pentru că, în esență, cozile acelea erau mai mult decât simple așteptări pentru alimente. Erau o metaforă a întregii noastre existențe: așteptam mereu ceva - un apartament mai bun, o vacanță la mare, un pașaport, libertate. Și, ca la orice coadă, nu știai niciodată sigur dacă va ajunge și la tine sau se va termina exact înainte să-ți vină rândul.

$$$

 La cinci dimineața, când restul satului încă doarme sub plapuma zorilor, eu deja aprind focul în soba din bucătărie.

"Ioanaaaa," strig încet spre camera din spate. "E timpul să ne trezim, fetița bunicii."

Nepoata mea de zece ani mormăie ceva neinteligibil și se întoarce pe partea cealaltă. O înțeleg. Niciun copil nu ar trebui să se trezească la ora asta, dar nu am de ales. Fiica mea, Alina, e plecată de trei ani în Spania. "Doar pentru câteva luni, mamă," mi-a spus la plecare. Câteva luni s-au transformat în ani, iar eu am rămas să cresc singură pe Ioana, din cei 640 de lei ajutor social și ce mai trimite Alina când poate.

"Bunico, e prea devreme," protestează Ioana, apărând în pragul ușii cu părul ciufulit și ochii încă lipiți de somn.

"Știu, scumpa mea, dar trebuie să ajungem primele la primărie să luăm sectorul central. Dacă întârziem, ne dă iar zona de lângă cimitir, și acolo e mai mult de muncă."

Dimineața noastră se desfășoară după un ritual bine stabilit. Un ceai fierbinte pentru amândouă, o felie de pâine cu margarină pentru Ioana. Eu nu mănânc dimineața, îi spun că nu mi-e foame, deși stomacul meu protestează. Ceaiul cald e suficient. Pun în ghiozdanul Ioanei pachetul pentru școală - un sandviș și un măr - și hainele de schimb. La șapte începe școala, dar până atunci, Ioana mă ajută la munca pentru ajutorul social.

La șase fără un sfert, întâlnim în fața primăriei pe celelalte femei care, ca și mine, beneficiază de venitul minim garantat. Suntem vreo douăsprezece în total, majoritatea trecute de cincizeci de ani, cu mâini aspre și spinări încovoiate de muncă. Pentru a primi cei 640 de lei lunar, fiecare dintre noi trebuie să presteze câteva zile de muncă în folosul comunității.

"Iar ai adus-o pe cea mică?" mă întreabă Viorica, o vecină care locuiește două case mai încolo de a mea.

"N-am cu cine să o las," răspund, în timp ce viceprimarul împarte sectoarele și uneltele.

Viorica dă din cap înțelegător. Și ea are o fată plecată în Italia, dar nepoții ei sunt mai mari, se descurcă singuri dimineața.

"Doamna Ileana, dumneata și cu Ioana luați zona din fața școlii și străduțele adiacente," ne anunță viceprimarul, un bărbat mereu grăbit, care ne privește de sus, de parcă munca noastră n-ar valora nimic. "Vă rog să fiți atente la șanțuri, s-au plâns oamenii că încă e apă băltită de la ploaia de ieri."

Luăm măturile, lopeților și tomberonul pe roți și pornim spre sectorul nostru. Ioana merge tăcută lângă mine, târându-și picioarele. Are unsprezece ani, ar trebui să se joace, să citească, să viseze - nu să măture străzile comunei la șase dimineața. Dar când veniturile familiei depind de aceste ore de muncă, nu avem de ales.

"Știi," îi spun încurajator, "când eram de vârsta ta, mergeam cu bunica la câmp în fiecare zi. Plecam și mai devreme ca acum."

"Dar ceilalți copii nu trebuie să facă asta," răspunde ea cu înțelepciunea prematură a copiilor care au crescut prea repede. "Andreea vine la școală la șapte și jumătate, direct din pat."

Tac și învârt mătura mai cu spor. Ce pot să-i răspund? Că viața e nedreaptă? Că unii se nasc în familii unde ambii părinți au joburi bine plătite, iar alții - ca noi - trebuie să lupte pentru fiecare bucățică de pâine? Că mama ei a plecat să le asigure un viitor mai bun amândurora, dar că banii trimiși abia ajung pentru strictul necesar?

În jurul orei șase și jumătate, când lumina dimineții începe să coloreze casele din sat, strada principală e deja curată. Frunzele căzute, hârtiile aruncate, toate sunt adunate în tomberonul nostru. Ioana mătură conștiincios trotuarul din fața școlii, în timp ce eu curăț șanțul. Mâinile ei sunt mici, dar știu deja ce înseamnă munca.

"Pentru ce cheltuiești banii de la primărie, bunico?" mă întreabă ea brusc.

Întrebarea mă ia prin surprindere. Nu vorbim niciodată despre bani în fața ei. Încerc să o protejez de grijile adulților.

"Păi, pentru mâncare, pentru hainele tale de școală, pentru lemne când vine iarna," răspund, evitând să-i spun că uneori trebuie să aleg între a cumpăra medicamente pentru tensiunea mea și a-i lua ei rechizite pentru școală. "Dar nu-ți face tu griji pentru asta. Mama trimite și ea când poate."

Doar cei care au crescut copii în România rurală a ultimilor treizeci de ani pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să fii prins între două lumi. Prea tânăr pentru a te pensiona, prea bătrân pentru a începe o nouă viață în altă parte. Cu copiii plecați departe și nepoții lăsați în grijă, cu un sistem de ajutor social care îți oferă doar strictul necesar în schimbul muncii fizice.

La șapte fără zece, terminăm sectorul nostru. Ioana își șterge mâinile pe pantalonii de trening și își ia ghiozdanul.

"Pot să merg singură, bunico. Ai terminat și tu?"

"Mai am puțin de curățat aici în șanț. Tu du-te, să nu întârzii. Ai luat pachetul de mâncare?"

Dă din cap și mă sărută grăbită pe obraz. O urmăresc cu privirea cum aleargă spre poarta școlii, unde câțiva copii s-au adunat deja. E îmbrăcată curat, cu haine peticite, dar îngrijite. Nimeni nu trebuie să ghicească din înfățișarea ei cât de greu ne este uneori.

Când nu mai e în raza mea vizuală, îmi permit să mă așez pentru un moment pe bordură. Spatele mă doare, o durere surdă care nu mai dispare niciodată complet. La patruzeci și cinci de ani, după o viață de muncă la CAP și apoi la fabrica de confecții (închisă acum zece ani), corpul meu protestează zilnic. Dar nu am timp de dureri. Încă două ore de curățenie, apoi treburi în gospodărie, apoi iar la școală să o iau pe Ioana.

Viceprimarul trece cu mașina primăriei să verifice cum am lucrat. Cobșoară geamul și se uită critic la strada proaspăt măturată.

"Colo, sub gard, ați lăsat niște frunze," comentează el, fără să coboare din mașină.

Mă ridic fără să comentez și merg să curăț și colțul indicat. Nu pot risca să-mi pierd ajutorul social pentru câteva frunze. Orgoliul e un lux pe care nu mi-l permit.

Pe la nouă, terminăm toate și predăm uneltele la primărie. Femeile se împrăștie spre casele lor, obosite dar ușurate că au bifat încă o zi din cele necesare pentru a primi ajutorul. Eu mă îndrept spre casă, unde mă așteaptă rufele de spălat și o curte de măturart.

"Iar ați adus copilul la muncă," îmi spune în treacăt doamna de la asistență socială, când trecem pe lângă biroul ei. "Nu e legal, știți asta."

"N-am cu cine să o las așa devreme," răspund, simțind cum mi se urcă sângele la cap. "Fiica mea e în Spania, n-am vecini care să poată sta cu ea."

Femeia ridică din umeri și își continuă drumul. Pentru ea, suntem doar niște dosare, niște numere. Nu înțelege și probabil nici nu vrea să înțeleagă cum e să crești singură un copil, din venitul minim garantat, într-un sat unde oportunitățile de muncă sunt aproape inexistente.

În fiecare seară, când Ioana adoarme, îmi permit câteva momente de slăbiciune. Plâng încet, să nu mă audă, mă rog ca Alina să se întoarcă, mă întreb dacă fac destul pentru nepoata mea. Îi ofer suficientă stabilitate emoțională? Va suferi pe termen lung din cauza absenței mamei ei? Va reuși să spargă acest ciclu de sărăcie în care ne aflăm?

În nopțile când durerea din spate e prea mare și grijile prea apăsătoare, scot de sub saltea un caiet vechi. Acolo țin toate chitanțele pentru banii trimiși de Alina, toate calculele pentru cheltuielile lunare, toate scrisorile primite de la ea. Și un plic special, unde pun deoparte puținul care rămâne după ce acoperim strictul necesar. Sunt bani pentru viitorul Ioanei, pentru ca ea să poată merge la liceu în oraș, poate chiar la facultate. Pentru ca ea să nu trebuiască niciodată să măture străzi la șase dimineața pentru 640 de lei pe lună.

Nu mai sunt ca pe vremuri comunitățile rurale. Cei care ar putea ajuta sunt plecați, rămân doar bătrânii și familiile care, ca a noastră, trăiesc de pe o zi pe alta. Satul nostru se golește an de an. Școala care avea cândva peste trei sute de elevi acum abia strânge optzeci. Case părăsite, grădini pline de buruieni, vieți întrerupte de plecarea spre un Vest care promite mai mult decât simpla supraviețuire.

În fiecare duminică, Ioana vorbește cu mama ei pe video. Douăzeci de minute de emoții comprimate, de întrebări nespuse, de lacrimi reținute. Alina arată obosită mereu, dar zâmbește și promite că "la anul sigur vin acasă". Anul trecut a reușit să vină doar pentru trei zile, la Paște. Ioana a dormit lipită de ea, refuzând să o lase din brațe chiar și pentru o clipă.

"Vezi ce mare s-a făcut?" i-am spus atunci fiicei mele. "E cât tine aproape."

"Da, mamă. Mulțumesc că ai grijă de ea. Când strâng destui bani, vă iau pe amândouă acolo."

Niciuna nu am crezut cu adevărat această promisiune. Amândouă știm cât de greu e să obții actele necesare, cât costă viața în Spania, cât de complicat ar fi pentru mine, la vârsta mea, să încep o nouă viață acolo. Dar ne-am prefăcut că e posibil, pentru că speranța e singurul lucru care nu costă nimic.

Zilele noastre curg una după alta, marcate de același ritual. Trezirea în zori, curățenia străzilor, școala, treburile gospodărești. Dar în ciuda dificultăților, am reușit să creăm o viață stabilă pentru Ioana. Are mereu de mâncare, haine curate, cărți pentru școală. Și, mai presus de toate, știe că e iubită - de mine, aici, și de mama ei, departe.

Într-o seară, în timp ce spălam vasele, Ioana a venit lângă mine cu un desen în mână.

"Uite, bunico, am desenat familia noastră pentru școală."

În desen eram noi trei - ea, eu și Alina - ținându-ne de mâini în fața casei noastre. Alina era desenată mai mare decât în realitate, probabil din amintirile Ioanei de când era mai mică. Eu eram desenată cu părul complet gri, deși încă mai am fire negre. Și casa... casa era colorată în culori vii, cu flori la ferestre și un soare zâmbitor deasupra, nimic din aspectul ei real, uzat de timp și sărăcie.

"E foarte frumos," i-am spus, înghițindu-mi nodul din gât. "Ce scrie acolo jos?"

"Familia mea. Bunica este eroul meu pentru că are grijă de mine și muncește din greu pentru noi."

În acea noapte, am plâns mai mult ca de obicei, dar nu de tristețe. Ci pentru că, în ciuda tuturor greutăților, a tuturor dimineților friguroase când măturam străzile împreună, a tuturor sacrificiilor, nepoata mea mă vedea ca pe un erou, nu ca pe o bătrână care abia se descurcă.

Mâine, la cinci dimineața, ne vom trezi din nou. Vom bea ceaiul în liniște, vom lua măturile și vom porni spre primărie. Vom curăța străzile acestui sat care se golește încet, dar care este încă acasă pentru noi. Și vom continua să sperăm că într-o zi, Alina se va întoarce pentru mai mult de trei zile. Că Ioana va merge la facultate. Că viața, care ne-a dat atâtea provocări, ne va oferi în sfârșit și ceva ușurință.

Până atunci, voi continua să mă trezesc în zori și să mătur străzile. Nu pentru cei 640 de lei, care abia ajung pentru supraviețuire, ci pentru demnitatea de a-ți câștiga pâinea, pentru exemplul pe care i-l dau Ioanei, și pentru că munca, oricât de grea ar fi, te face să te simți om întreg.

***

 La anii lui, încă stă cu picioarele în apa rece a șanțurilor, dar acasă îl așteaptă zâmbetele nepoților

În fiecare dimineață, Nea Gheorghe se trezește la cinci, pe întuneric. Nu pentru că nu ar putea dormi, ci pentru că șanțurile nu se sapă singure, iar nepoții nu se hrănesc cu promisiuni. Își bea cafeaua în liniște, să nu-i trezească pe cei mici care dorm înghesuiți în camera de alături. Maria, nevastă-sa, îi pregătește pachetul cu mâncare - două felii de pâine cu untură și ceapă, și o sticlă de apă. Atât.

"Ai grijă la spate," îi șoptește ea în timp ce-l conduce la poartă. Dar amândoi știu că nu spatele e problema, ci picioarele care stau ore întregi în apa rece a șanțurilor.

La șaizeci și trei de ani, Gheorghe lucrează la o firmă care face canalizări prin satele din zonă. E singura muncă pe care a găsit-o după ce fabrica s-a închis. "Te duci unde e nevoie de tine," își spune în fiecare zi, încercând să ignore durerea din genunchi care devine tot mai ascuțită.

Acasă, în căsuța cu două camere, Maria are grijă de Ionuț, Anamaria și micuța Ileana - cei trei nepoți rămași în grija lor după ce fiica lor, Cristina, a plecat la muncă în Italia. "Trimit bani luna viitoare," promite ea la fiecare telefon. Dar luna devine an, iar banii nu mai ajung niciodată.

Dimineața, Maria îi pregătește pe cei mari pentru școală. Le piaptănă părul cu grijă, verifică ghiozdanele, le pune câte un măr în buzunar. "Bunica a avut mere la școală, iar voi o să aveți mere," le spune ea zâmbind. Nu le spune că nu-și permit sendvișuri ca ale celorlalți copii.

După ce îi conduce la poartă, se întoarce la Ileana cea mică, de doar patru ani, care încă doarme. O lasă să se odihnească. E o binecuvântare când copiii dorm - consumă mai puțină energie, mai puțină mâncare. E un gând urât, știe, dar sărăcia te învață să calculezi totul.

Doar cei care au crescut copii fără resurse știu cum e să numeri fiecare bucățică de pâine, să împarți un ou la trei, să transformi o supă de cartofi într-o aventură culinară. "Uite, zboară lingura! Hai s-o prindem!" spune Maria în timp ce o hrănește pe cea mică. Jocul face minuni - copilul mănâncă fără să observe că e aceeași supă ca ieri, și alaltăieri.

La prânz, soarele e nemilos deasupra șanțului unde Gheorghe sapă alături de alți bărbați tăcuți. Cizmele de cauciuc s-au umplut de apă de mult, dar nu-și permite să le schimbe până nu termină ziua de lucru. Simte cum picioarele i se umflă, cum pielea începe să se încrețească și să se înroșească. Doctorul i-a spus să stea departe de umezeală, dar cum să alegi între sănătate și pâinea de pe masă când ești singura sursă de venit pentru cinci guri?

"Nu mai e mult până la pensie," își spune, deși știe că pensia lui va fi o glumă proastă după o viață de muncă. "Măcar voi avea timp să-i ajut mai mult pe nepoți cu lecțiile." 

Odată, viața la țară însemna simplitate și demnitate - munceai pământul tău, aveai animalele tale, nu erai bogat dar nici nu depindeai de mila nimănui. Acum, parcă totul s-a întors pe dos. Tinerii pleacă, bătrânii rămân să crească o generație de copii cu părinți prin țări străine.

Când ajunge acasă, Gheorghe își ascunde grimasa de durere. Ionuț, băiatul cel mare, îl așteaptă în curte. La zece ani, are ochii serioși ai unui copil care a înțeles prea devreme greutățile vieții.

"Te-au așteptat cu lecțiile, Ionuț și Anamaria," îi spune Maria în timp ce-i toarnă apă caldă într-un lighean pentru picioare. "Am zis că știi tu mai bine la matematică."

Se spală pe mâini, își cufundă picioarele în apa care se colorează imediat în maro de la noroiul șanțurilor, și cheamă copiii. Anamaria, la opt ani, aduce caietul și se lipește de el.

"Uite, bunicule, azi am învățat despre înmulțire."

Gheorghe o mângâie pe cap și se uită la cifrele scrise cu grijă în caiet. Degetele lui aspre, crăpate, par nepotrivite lângă scrisul ordonat al fetiței. Dar mintea lui e încă ascuțită.

"Hai să vedem... Dacă ai cinci mere și le împarți la trei persoane, câte mere primește fiecare?"

E o problemă pe care o trăiesc zilnic - cum să împarți puținul între toți, astfel încât nimeni să nu rămână flămând. Matematica sărăciei, cea mai practică și mai crudă dintre științe.

După ce termină cu lecțiile, Maria pune masa - o mămăligă mare cu brânză și o cană de lapte pentru fiecare copil. Laptele e de la capra din curte, singura avere care le-a mai rămas. Mănâncă împreună, la masa veche de lemn, în jurul căreia s-au perindat generații. Gheorghe le spune povești despre când era el mic - cum mergea desculț la școală, cum făcea sandale din coajă de copac, cum primul lui job a fost să păzească oile satului.

Copiii ascultă fascinați. Pentru ei, bunicul e un erou din alte vremuri. Nu înțeleg de ce mama lor nu trimite bani, de ce bunicul lor trebuie să lucreze în șanțuri la vârsta lui, de ce singura lor excursie e până la școala din sat.

"Când vine mama?" întreabă Ileana, ca în fiecare seară.

"Curând, puiule," răspunde Maria, evitând privirea lui Gheorghe. "Are mult de lucru acolo."

În fața copiilor, niciodată nu vorbesc urât despre mama lor. "Copiii nu trebuie să poarte povara greșelilor adulților," spune mereu Gheorghe. Dar noaptea, când sunt singuri, amărăciunea iese la suprafață.

"A sunat azi?" întreabă el.

"Nu. Dar a pus poze noi pe Facebook. E la un restaurant cu prietenele."

Tăcerea care urmează e mai grea decât toate cuvintele lumii.

La țară, oamenii au învățat să trăiască între două lumi - cea a tradițiilor care se sting încet și cea a unui prezent care nu oferă prea multe speranțe. Proverbe vechi își pierd sensul când tractorul a înlocuit plugul, când copiii învață despre smartphone-uri înainte de a ști ce-i acela un lan de grâu, când părinții sunt doar voci la telefon din țări îndepărtate.

Dimineața, ciclul reîncepe. Gheorghe pleacă spre șanțuri. Maria spre treburile casei. Copiii spre lecțiile lor. Ileana cea mică desenează cu cretă pe asfaltul din fața casei o familie - doi bunici mari și trei copii mici. Nimeni nu o întreabă unde e mama în desenul ei.

Când doctorul îi spune lui Gheorghe că trebuie să-și găsească alt loc de muncă, departe de umezeală, amândoi știu că e doar o formalitate. Nu există alte locuri de muncă în sat pentru un bărbat de șaizeci și trei de ani, cu patru clase și artroză la genunchi.

"Cât timp pot merge, voi merge," îi spune Gheorghe doctorului. "Nepoții trebuie să termine măcar liceul."

E singurul lui vis acum - să-i vadă pe copii cu o diplomă, cu o șansă. E dispus să stea în apă până la genunchi, să sape șanțuri până când ultimul strop de putere îl va părăsi, dacă asta înseamnă că Ionuț, Anamaria și Ileana vor avea o viață mai bună.

Pentru că la țară, dragostea se măsoară în sacrificii, nu în cuvinte frumoase. Și poate că într-o zi, când vor fi mari, nepoții vor înțelege ce înseamnă cu adevărat să iubești - să dai totul, până la ultima picătură de putere, pentru cei care depind de tine.

Iar până atunci, Gheorghe va continua să se trezească la cinci dimineața, să-și bea cafeaua în liniște, și să-și îmbrace cizmele de cauciuc, pregătit pentru o nouă zi în șanțurile care-i distrug sănătatea dar îi salvează familia.

Te-ai întrebat vreodată câți bătrâni își sacrifică ultimii ani din viață pentru a crește nepoți lăsați în urmă? Câți bunici devin din nou părinți la o vârstă când ar trebui să se odihnească? România rurală ascunde mii de astfel de povești, în spatele fațadelor caselor modeste.

$$$

 Dragostea nu cunoaște garduri, dar oamenii au învățat de mii de ani să le construiască

Ileana privea luna din fereastra camerei ei, ascultând vocile ridicate ale părinților care răzbăteau prin ușa închisă. Vorbeau despre ea, despre Alexandru, despre cum "fata lor nu se va mărita niciodată cu un țigan". Cuvântul acesta, aruncat ca o piatră, o făcea să se cutremure de fiecare dată.

"Ți-am zis să nu te mai întâlnești cu el!" tună vocea tatălui ei în camera alăturată. "Ce-o să zică tot satul? Cum o să ne mai uităm în ochii oamenilor?"

Pe masa ei, ascunsă sub caietele de facultate, era o fotografie făcută vara trecută: ea și Alexandru, în lanul de floarea-soarelui de lângă sat. El avea părul negru, ondulat, care îi cădea rebel pe frunte, și ochii aceia căprui în care se pierdea de fiecare dată când îl privea. Nimeni nu văzuse în el ce vedea ea – talentul lui pentru muzică, blândețea cu care mângâia câinii vagabonzi din sat, pasiunea lui pentru cărțile de poezie.

Pentru familia ei, Alexandru era doar "băiatul țiganilor", cel care locuia la marginea satului, în casa cu acoperiș de tablă vopsit în albastru. Nu conta că terminase liceul cu media cea mai mare din generația lui. Nu conta că lucra de la șaisprezece ani ca să-și întrețină familia. Nu conta că vorbea trei limbi străine și că fusese acceptat la facultate cu bursă. Pentru ei, sângele lui era o pată imposibil de șters.

Ileana își amintea perfect ziua în care îl cunoscuse, acum doi ani. Venise să repare acoperișul casei lor, împreună cu tatăl lui. Ea studia în curte pentru admiterea la facultate, cu o grămadă de cărți împrăștiate în jurul ei.

"Ce citești?" o întrebase el, în timp ce-și ștergea mâinile de pantaloni înainte să ia paharul cu apă pe care i-l oferise.

"García Márquez. 'Un veac de singurătate'", răspunsese ea, surprinsă că știa să pronunțe numele autorului când i-l arătase pe coperta cărții.

"Am terminat-o săptămâna trecută", zisese el zâmbind. "E despre cum dragostea poate supraviețui chiar și blestemelelor, nu-i așa?"

Atunci ceva se aprinsese între ei, ceva ce nu putea fi explicat sau înțeles de părinții ei, de sătenii care îi arătau cu degetul când îi vedeau împreună, de rudele care o sfătuiau să-și "găsească un băiat de-al lor".

Cei de vârsta lor nu mai purtau povara acestor prejudecăți atât de puternic. La facultate, nimeni nu ridica sprâncenele când Alexandru venea s-o aștepte după cursuri. Acolo era doar un alt student, respectat pentru inteligența și seriozitatea lui. Dar aici, în satul în care crescuseră amândoi, trecutul și originile erau lanțuri de care nu puteai scăpa.

"Anul viitor terminăm facultatea", îi spusese Alexandru cu o seară înainte. "Putem pleca împreună. La București, la Cluj, oriunde. Acolo nimeni nu va privi în urmă noastră pe stradă."

Plânseseră împreună, pentru că amândoi știau ce însemna asta – să-și părăsească familiile, să taie rădăcinile care, oricât de dureroase, tot îi țineau ancorați în pământul acesta.

Într-o lume ideală, prejudecățile s-ar fi topit în fața iubirii lor. Dar lumea satului românesc nu era una ideală. Era una în care istoria și tradițiile cântăreau mai greu decât sentimentele a două inimi tinere.

Ileana s-a ridicat din pat și a deschis sertarul biroului. A scos plicul pe care i-l dăduse Alexandru – două bilete de tren pentru București, pentru a doua zi. "Nu-mi răspunde acum", îi spusese el. "Gândește-te bine. Știu ce sacrificiu îți cer."

Doar cei care au trăit sub povara judecății unei comunități întregi pot înțelege cu adevărat forța acestei presiuni. E ca și cum ai încerca să respiri cu o piatră pe piept – fiecare gură de aer devine o luptă.

Zgomotul unei pietricele în geam o trezi din gânduri. Ileana se apropie de fereastră. Alexandru aștepta în grădină, ascuns în umbra mărului bătrân. Își puseră un deget la buze, semn să păstreze liniștea, apoi îi făcu semn să coboare.

Cu mișcări încete, ca să nu scârțâie podelele, Ileana își luă haina și ghiozdanul în care pusese câteva lucruri esențiale. Își sărută fotografia de familie de pe noptieră – ea între părinți și fratele ei mai mic, toți zâmbind în fața bisericii de Paști. Scrise repede un bilet și îl lăsă pe pat.

Coborî tiptil scările, evitând trepta a treia care scârțâia mereu. Părinții ei continuau să discute în bucătărie, vocile lor acum mai calme, dar la fel de hotărâte. "Nu ne putem lăsa fata să se arunce în prăpastie", spunea mama. "O să ne mulțumească într-o zi că am oprit-o."

Ușa din spate se deschise fără zgomot. Alecu o aștepta, cu ochii strălucind în întuneric. Se îmbrățișară în tăcere, apoi o luară la fugă prin grădină, spre câmpul din spatele casei.

"Ești sigură?" o întrebă el când ajunseră la marginea satului, unde un prieten îi aștepta cu mașina.

Ileana privi în urmă, spre casă, spre luminile satului care clipeau în noapte. Acolo era tot ce știuse vreodată, toată siguranța și căldura copilăriei ei. Și totuși, acolo era și toată durerea pe care o simțise în ultimii doi ani.

"Plecăm", spuse ea, strângându-i mâna.

Mașina dispăru în noapte, lăsând în urmă norul de praf ridicat de roțile sale.

A doua zi, tot satul vuia de dispariția Ilenei. Părinții ei alertaseră poliția, rudele, vecinii. Când găsiră biletul, mama se prăbuși pe podea, plângând. Tatăl rămase împietrit, cu hârtia tremurând în mâna lui mare, aspră.

"Vă iubesc prea mult ca să vă fac să suferiți văzându-mă fericită cu un om pe care nu-l puteți accepta. Și îl iubesc prea mult pe el ca să-l fac să sufere, încercând să vă conving. Când dragostea și familia te forțează să alegi, orice decizie e o rană. Sper că într-o zi veți înțelege."

Zilele se transformară în săptămâni, săptămânile în luni. Ileana și Alexandru se stabiliră la București. Ea termină facultatea de medicină, el pe cea de inginerie. Își găsiră slujbe, închiriară un apartament mic, construiră încet o viață împreună.

În sat, lucrurile nu se schimbaseră. Părinții Ilenei nu vorbeau despre ea, ca și cum ar fi murit. Doar mama ei păstra o fotografie ascunsă în Biblia de la căpătâi. Tatăl ei refuza orice mențiune a numelui ei.

Poate că una dintre cele mai dureroase realități ale vieții rurale românești e această inflexibilitate, această incapacitate de a evolua. În orașele mari, prejudecățile se diluează, se transformă. Dar la țară, ele rămân pietrificate, transmise din generație în generație ca niște blesteme.

Trei ani mai târziu, într-o dimineață friguroasă de iarnă, Ileana primi un telefon care îi înghețăm sângele în vene: tatăl ei suferise un infarct și era în stare critică la spitalul județean.

"Trebuie să mă duc", îi spuse lui Alexandru, împachetându-și în grabă câteva lucruri.

"Vin cu tine", zise el simplu, iar ea nu protestă. Știa că vor înfrunta împreună orice furtună.

Când ajunseră la spital, mama ei stătea pe un scaun de plastic, împietrită, cu ochii roșii de plâns. Când o văzu, pentru o secundă pe chipul ei trecu o expresie de bucurie pură, apoi una de furie, apoi de confuzie. Se ridică, făcu un pas spre Ileana, apoi se opri, văzându-l pe Alexandru în spatele ei.

"Ai venit cu el", spuse ea, și nu era o întrebare.

"E soțul meu, mamă", răspunse Ileana simplu.

Se priviră lung, niciuna negăsind cuvintele potrivite pentru a umple prăpastia dintre ele.

Un doctor ieși din salonul de terapie intensivă. "E stabilizat, dar următoarele 48 de ore sunt critice. E conștient și întreabă de fiica lui."

Mama Ilenei păru să se lupte cu ea însăși pentru câteva clipe, apoi spuse încet: "Du-te la el. Singură."

Ileana intră în salon, inima bătându-i să-i spargă pieptul. Tatăl ei părea mai bătrân cu zece ani, legat de aparate, palid. Când o văzu, ochii i se umplură de lacrimi.

"Ai venit", șopti el.

"Bineînțeles că am venit, tată."

El încercă să ridice mâna, dar era prea slăbit. Ea i-o luă între ale ei, simțind pielea aspră, muncită, care o mângâiase în copilărie.

"El e aici?" întrebă tatăl, cu voce stinsă.

"Da", răspunse ea, pregătindu-se pentru furie.

"Să intre."

Ileana rămase nemișcată, nesigură dacă auzise bine.

"Vreau să cunosc omul care a fost dispus să îndure ura unui sat întreg pentru fiica mea", spuse tatăl, închizând ochii de epuizare.

Alexandru intră, stând respectuos la picioarele patului. Pentru prima dată, cei doi bărbați din viața Ilenei se priviră cu adevărat. Nu vorbiră mult – tatăl era prea slăbit, Alexandru prea emoționat. Dar în acea liniște se petrecu ceva important, ceva ce cuvintele nu puteau exprima.

Săptămânile următoare fură un carusel de emoții. Tatăl se recuperă încet. Mama oscila între acceptare și respingere. Sătenii șușoteau, dar nimeni nu îndrăznea să spună ceva direct în fața Ilenei sau a lui Alexandru.

"Ar trebui să veniți în București", le spuse Ileana părinților într-o seară, la masa din bucătăria copilăriei ei. "Am găsit un apartament aproape de noi. Acolo nimeni nu va avea nimic de comentat."

Te-ai întrebat vreodată cât de greu e să smulgi un copac bătrân din pământul în care a crescut zeci de ani? Așa e și cu oamenii – cu cât rădăcinile sunt mai adânci, cu atât e mai dureros să te muți.

"Aici e casa noastră", spuse mama, privind în jur la pereții plini de amintiri. "Dar poate venim în vizită."

Era un început. Mic, fragil, dar un început.

În noaptea aceea, Ileana stătu mult timp pe prispa casei părintești, cu Alexandru alături de ea. Priveau cerul înstelat al satului, același cer sub care se îndrăgostiseră.

"Am câștigat?" întrebă ea, nesigură dacă ceea ce simțea era victorie sau doar un armistițiu fragil.

"Nu e vorba de câștig", răspunse el, luându-i mâna. "E vorba de a construi punți peste prăpăstii care păreau de netrecut."

A doua zi, când plecară spre București, ceva se schimbase. Nu radical, nu definitiv, dar suficient cât să simtă că poate, într-o zi, rana se va vindeca. Că poate, prejudecățile unei comunități întregi pot fi măcinate, picătură cu picătură, de puterea simplă a iubirii.

Sau poate că aceasta e doar speranța naivă a celor care cred că dragostea poate învinge orice. Pentru că, în timp ce mașina lor se îndepărta de sat, bătrânul Ion, vecinul părinților Ilenei, scuipă în praful drumului și mormăi: "Tot țigan rămâne, oricât ar purta cravată."

Și poate că aceasta e adevărata tragedie a prejudecăților – că ele supraviețuiesc chiar și când inimile celor direct implicați găsesc o cale spre iertare.

Cum ar fi arătat viața Ilenei dacă ar fi ascultat de părinți? Dacă ar fi renunțat la Alexandru pentru a păstra pacea familiei și respectul satului? Ar fi fost fericită, sau ar fi purtat în suflet pentru totdeauna rana unei iubiri sacrificate pe altarul prejudecăților?

Sunt întrebări la care nu vom ști niciodată răspunsul, pentru că Ileana a ales dragostea. Iar alegerile, odată făcute, devin drumul nostru, cu toate consecințele lui.

$$$

 SINUCIDEREA CULTURALĂ A RUSIEI

„De la Stalin, ruşii au învăţat că un glonţ este soluţia“.

Rusia este o naţiune duală – pe de o parte, există cultura, a cărei unicitate şi profunzime este de neînlocuit în patrimoniul mondial, pe de altă parte, este identitatea istorică, specifică prin cruzime, minciună, dorinţă de putere mai presus de orice. În prezent, această cea din urmă faţă a Rusiei, prin acţiunile teribile desfăşurate în Ucraina, nu face altceva decât să îngroape cultura rusă.

„Cu toţii putem cădea de acord că Rusia este altfel, iar poporul rus crede că între Rusia şi restul lumii se află «destinul rus». De unde provine această sintagmă? Practic, există în istoria poporului rus o lungă tăcere provocată de invazia mongolă, după care se distinge din ce în ce mai mult o anumită voce, iar acestei voci i s-a spus «sufletul rus». A existat un mare scriitor ruso-american, Vladimir Nabokov, care avea oroare de această sintagmă «sufletul rus». A folosi formule de genul «sufletul rus» sau «sufletul slav» sunt expresii nefericite, pentru că ele duc la generalizări şi generalizările te scutesc să mai gândeşti“ (Ioan Stanomir). 

Sinucidere culturală

Rusia este altfel, pentru că trece brusc de la un regim al modernităţii la o dramă pe vremea lui Petru cel Mare şi traversează simultan un complex de inferioritate şi unul de superioritate. 

Complexul de inferioritate rezidă în faptul că ruşii ştiu că între ei şi vecinii lor, polonezii, se află Renaşterea şi Barocul, mişcări culturale pe care Rusia nu le-a avut. 

Complexul de superioritate este dat de faptul că ruşii cred că între ei şi restul lumii se află destinul rus şi acest destin este distinct şi unic. 

„Între aceste două extreme încearcă să se plaseze cultura rusă şi, mărturisesc, nu am fost atras de latura mesianică a culturii ruse, despre care cred că este profund indigestă, însă marea poezie rusă, atât cât poate fi ea tradusă, este extraordinară“. (Ioan Statomir)

Problema este că războiul din Ucraina, atacarea unei ţări slave, riscă să facă uitate aceste nume. 

„Toată moştenirea culturală pare a fi depărtată de Rusia pe care o vedem desfăşurându-şi forţele astăzi. Rusia se sinucide acum cultural cu crimele din Ucraina, pe mai multe generaţii. Sunt convins că va trece mult timp până când spectatorii vor mai avea chef şi dispoziţie să citească Cehov. În momentul când o naţiune are un stat criminal, cultura se salvează cu greutate. Cultura germană prin Thomas Mann s-a salvat cu greutate din dezastrul nazist, însă ruşii nu au un Thomas Mann care să le apere onoarea“.

Statul rus a învăţat arta cruzimii de la popoarele cu care a intrat în conflict. 

Nu vorbim de o istorie care începe acum, ci de una care a început sub semnul violenţei, care joacă un rol distructiv, toxic şi letal. De ce statul rus şi apoi cel sovietic continuă în a persecuta gândirea, în pofida diferenţelor care există între ţarism şi sovietici? Ţarismul a vrut să ţină ideile departe, iar sovieticii au vrut să-i înveţe pe oameni cum să scrie.

Minciuna care ascunde un regim criminal 

Spiritul rus a fost îngropat în statul rus şi a devenit politică de stat şi care ţine de această identitate profundă. Din spiritul rus face parte şi minciuna. 

„El a fost fascinat şi oripilat de ceea ce a văzut în Rusia, că întreg aparatul, oamenii, se hrănesc din minciună, iar răul este atât de înrădăcinat că sare în ochi străinilor. Iată cum descria el: «Rusia este o ţară în care toată lumea conspiră pentru a înşela pe călător. Ştiţi oare ce înseamnă să călătoreşti în Rusia? Pentru un nesocotit înseamnă să se hrănească cu iluzii, dar pentru oricine îşi ţine ochii larg deschişi într-o cât de măruntă putere de observaţie, aceasta înseamnă o muncă permanentă, îndârjită, şi care constă în a deosebi, cu greutate, două naţiuni ce se luptă într-o groapă. Cele două naţiuni sunt Rusia, aşa cum este şi Rusia aşa cum vrea să fie arătată Europei. Trebuie să recunoaştem: ruşii din toate clasele sociale conspiră într-o înţelegere minunată pentru a vedea triumful duplicităţii ei. Mint cu iscusinţă şi se prefac cu naturaleţe»“ ( Marchizul de Custine). 

În cazul războiului din Ucraina, minciuna ascunde un regim criminal şi sfidează inteligenţa tuturor: de la modul în care o agresiune evidentă, ocuparea unei ţări prin forţă militară, este numită „operaţiune specială“, la insistenţa cu care se consideră întreaga naţiune ucraineană ca fiind una nazistă. Ruşii care fie că tac, fie că aplaudă, fie că găsesc alibiuri pentru acest război nu sunt decât complici.

Bestialitatea poporului rus

Nu este pentru prima dată când, în decursul istoriei, ucrainenii au fost oropsiţi de vecinii lor. Spre exemplu, Imperiul Ţarist era convins despre ei că nu există ca naţiune, considerându-i un fel de ruşi care nu vorbesc bine rusa şi pe care trebuia să-i ajute, interzicându-le limba. Aşa s-a întâmplat la marea foamete din 1930, organizată de către Stalin în vederea supunerii ţărănimii ucrainene refractară la proiectul colectivizării forţate. 

În prezent, ne aflăm în acelaşi moment şi cu toţii se întreabă de unde găseşte Vladimir Putin soldaţi doritori să omoare, să jefuiască, să violeze, să incendieze. 

Răspunsul este unul cât se poate de clar: din poporul rus. De ce? Pentru că, la un moment dat, când o naţiune trăieşte într-o simbioză cu un stat de un asemenea calibru, bestial, bestialitatea statului începe să definească şi bestialitatea individului. Este ca şi cum unul dintre noi ar creşte într-o familie în care soţul îşi bate soţia până o omoară. Când copilul va creşte, ce va învăţa? Că singurul tratament pe care trebuie să i-l aplici soţiei este să o baţi până o omori. 

Cele mai teribile crime le-au comis ruşii împotriva unor popoare slave, iar ucrainenii nu sunt singurii slavi care au primit din partea Rusiei acelaşi tratament. Practic, Polonia şi Ucraina sunt două popoare pe care ruşii par să-i deteste în mod special. „Nu putem să nu vedem ce poate face statul rus pe teren când este lăsat să acţioneze. Din punct de vedere cultural, va purta o povară şi va fi obligat să dea explicaţii cu privire la directorii de teatru din Rusia care aleg să pună litera Z pe clădirile teatrelor lor“.

Apetenţa pentru sânge a suveranilor ruşi

Nu toţi ruşii, în istoria lor, s-au complăcut în postura de sclavi. 

De la Petru cel Mare, nu toţi ruşii au fost încântaţi de statutul de sclavi. Au existat «decembriştii», rebeliunea care a avut loc în anul 1825, când ofiţeri ai armatei imperiale au condus aproximativ 3.000 de soldaţi într-o mişcare de protest faţă de preluarea tronului de către Nicolae I, care au avut o soartă teribilă. Statul ţarist a avut la dispoziţie Siberia pentru a oferi un fel de moarte, care nu era moarte. Era chiar mai rău decât moartea pentru că nu te puteai întoarce niciodată. 

În faţa unei agresiuni, memoria istorică este importantă, dar mai important este viitorul istoric pe care vrem să-l clădim. Graniţele sunt pur şi simplu demarcaţii care dau unei naţiuni sentimentul că există şi că are un viitor.   

Evident, cultura rusă este una, iar statul rus este altul. Istoriceşte vorbind, statul care îi are pe Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare şi Stalin a avut ca model de existenţă „cnutul“, în raport cu vecinii şi cu cei pe care i-a socotit inamici. 

Nu vreau să spun că la toţi conducătorii ruşi a existat o patologie, dar în cazul unora patologia reprezenta o componentă a personalităţii lor. Spre exemplu, Petru cel Mare era şi călău, deci avea pasiunea de a tortura. El este cel care şi-a omorât propriul fiu, Aleksei. Ecaterina cea Mare a fost un intelectual care şi-a obţinut tronul ucigându-şi soţul. 

De la Stalin, ruşii au învăţat că un glonţ este soluţia tuturor problemelor. Să ne uităm la profilul celor care au condus statul rus, unde, cu foarte rare excepţii, sunt personalităţi înclinate să verse sânge, care au o lipsă de respect suveran. 

Mihail Gorbaciov reprezintă o excepţie în acest lanţ de monştri care s-au perindat la conducerea Rusiei. Din păcate, s-a intrat în normalitate odată cu Vladimir Putin. Există în statul rus şi în ideologia acestui stat suficiente elemente pentru a justifica imperialismul, crima şi despotismul. Gândiţi-vă la destinul diferit a două popoare slave: polonezii şi ruşii. Polonezii fondează un model de organizare policentrică şi pluralistă, în vreme ce moscoviţii întemeiază un tip de despotism şi ferocitate“, explică Stanomir.

„Şi noi, cei din anii ’70, eram contemporani cu Lenin“

Ruşilor li s-a explicat că sunt o naţiune cu un destin special, iar ruşii de astăzi trăiesc cu un fel de nostalgie după URSS. 

Nu este vorba doar de nostalgia liderului, ci de ceva ce împărtăşesc mulţi ruşi: „Grandoarea vocaţiei imperiale o găsim exprimată într-o carte a unui fost cetăţean al URSS, Vasile Ernu, care spune că «URSS nu a fost doar o ţară, a fost cel mai mare proiect politic al modernităţii care te face să te minunezi, te fascinează, iar fascinaţia lasă urme şi răni adânci. Niciodată nu am reuşit să înţeleg în URSS unde se termina povestea şi unde începea realitatea, unde se termina realitatea şi începea povestea. Noi trăiam alături de eroii noştri, alături de duşmanii noştri. De aceea, în URSS, nu trebuia să te fi născut la început de secol XX ca să fii contemporan cu Lenin. Şi noi, cei din anii ’70, eram contemporani cu el. Ba, mai mult, Lenin era aproape de noi în toate etapele vieţii: de copil, adolescent, bunic. Cultura rusă a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una dintre cele mai bizare istorii»“. 

Există această perspectivă asupra Uniunii Sovietice, care nu a fost un stat ca oricare altul în niciun moment al existenţei sale. 

Este ultimul şi cel mai mare imperiu colonial pe care l-a cunoscut umanitatea. Un stat de o ipocrizie superbă, care a încercat să distrugă popoarele baltice: pe polonezi, ucraineni şi basarabeni, pe tătarii din Crimeea şi pe ceceni. În Afganistan, cine au fost trimişi să moară? Fiii acestor naţiuni oprimate de sovietici. Nu voi face niciodată niciun fel de pact cu cei care au susţinut ideologia care s-a hrănit din sângele şi din suferinţa celor nevinovaţi. Regimul sovietic este un regim criminal, iar nostalgicii după URSS n-au decât să mă considere inamicul lor, pentru că asta şi sunt: sunt anticomunist visceral. 

Când o naţiune trăieşte într-o simbioză cu un stat de un asemenea calibru, bestial, bestialitatea statului începe să definească şi bestialitatea individului. 

„Relaţiile dintre România şi Ucraina au fost glaciale“

Rusia a profitat în întreaga sa existenţă de tensiunile interetnice, aşa cum a făcut şi în momentul de faţă. Astfel, Imperiul rus i-a întărâtat pe polonezi împotriva ucrainenilor şi viceversa, austriecii care deţineau şi ei o parte din Ucraina îi foloseau pe ucraineni împotriva polonezilor, iar Federaţia Rusă de astăzi a crezut că, date fiind aceste disensiuni istorice existente, Ucraina va fi abandonată şi nu va exista niciun fel de solidaritate. 

Cred că, dincolo de disensiuni, inamicul comun care a fost în această zonă, puterea rusă, a acţionat ca un factor de coagulare. Mi-aş dori să trecem peste dificultăţile istorice care au existat. Relaţiile dintre România şi Ucraina au fost glaciale şi, uneori, de-a dreptul ostile. Modul în care polonezii i-au primit pe ucraineni este o dovadă a schimbării acestei optici, pentru că dacă privim în urmă, relaţiile dintre cele două popoare au fost infinit mai complicate decât între alte state: ucrainenii îi ucideau pe polonezi, polonezii îi ucideau pe ucraineni, ucrainenii colaborau cu sovieticii. În faţa unei agresiuni, memoria istorică este importantă, dar mai important este viitorul istoric pe care vrem să-l clădim. Graniţele sunt pur şi simplu demarcaţii care dau unei naţiuni sentimentul că există şi că are un viitor“. 

URSS este ultimul şi cel mai mare imperiu colonial pe care l-a cunoscut umanitatea. Un stat de o ipocrizie superbă, care a încercat să distrugă popoarele baltice. 

Diferenţa este că, în prezent, în cazul războiului din Ucraina, Federaţia Rusă nu mai dispune de acelaşi aparat de propagandă, care ar dori să transmită că oamenii, civilii care mor în Ucraina îşi merită soarta.

În acest sens, dau exemplu de intelectuali precum George Bernard Shaw, marele nume ale dramaturgiei britanice, care a fost un fervent apărător al Uniunii Sovietice şi al stalinismului. La un moment dat, chiar a spus că, dacă ar mai avea 30 de ani, s-ar muta în URSS, după ce în 1931 sărbătorea la Moscova împlinirea vârstei de 75 de ani.  

„Pentru Vladimir Putin, nu există Ucraina“

De ce Ucraina şi-a câştigat dreptul de a face parte din Uniunea Europeană ? Ca să înţelegem situaţia de acum, trebuie să ne întoarcem la perioada imperială a Rusiei şi în anul 1914, când Vladimir Ilici Lenin, provocat de teoriile Rosei Luxemburg, a definit un concept ce a făcut istorie în secolul al XX-lea: autodeterminarea.

Pentru liderul bolşevic, autodeterminarea naţiunilor însemna «despărţirea lor statală de colectivităţile naţionale străine», prin care înţelegea «formarea unui stat de sine stătător». Doar că, s-a dovedit după încheierea Revoluţiei bolşevice şi înfrângerea albilor în Războiul civil, că Lenin s-a folosit de această formulă până a pus mâna pe putere: în 1922 a format URSS, unde popoarelor li se anula tocmai dreptul la autodeterminare. Sub masca unei federaţii de state, se forma de fapt imperiul comunist totalitar. 

În aceeaşi perioadă, în timpul Primului Război Mondial, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, referitor la autodeterminarea popoarelor, afirma că naţiunile, un grup de oameni cu ambiţii politice similare, pot să-şi organizeze propriul stat sau guvern, iar guvernarea popoarelor se poate face doar prin consimţământul lor.

Desigur, o astfel de formulă a fost folosită divers, însă cert este faptul că în 1918 lumea imperiilor central europene se prăbuşea în favoarea statelor naţiuni, pornind de la acest concept al autodeterminării, cu aportul esenţial al Americii. Imperiul care nu dispărea, ci se transforma, era cel rus, cu Moscova în rolul de «Roma comunismului». Astfel, popoare din Europa Centrală şi de Est erau private de dreptul de a-şi decide singure soarta. Pornind de la aceste premise, consider că invadarea Ucrainei de către Rusia are la bază lipsa de înţelegere a unei realităţi, un anacronism total al Moscovei“.

Pentru Vladimir Putin nu există Ucraina, lucru care îl face mai radical decât Lenin, nu există drept internaţional, nu există dreptul unui popor suveran de a-şi hotărî singur soarta.

Problema ucraineană se dovedeşte de netolerat pentru Federaţia Rusă pentru că Ucraina este piatra unghiulară a teoriilor expansioniste ruse.

Ucraina a optat pentru democraţia liberală, iar în 1991 a dat un semnal puternic al autodeterminării politice şi pentru alte republici. La Kiev, alegerile nu au fost doar de faţadă în aceşti ani, precum la Moscova, iar în 2014, tot la Kiev s-a murit pentru acest parcurs spre Vest. Pentru toate aceste motive, consider că, deşi mai târziu decât alte naţiuni din Europa Centrala şi de Est, şi prin acest sacrificiu, ucrainenii si-au câştigat dreptul de a aparţine acestei Europe a libertăţii“.