$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

DOMINIQUE STRAUSS-KAHN ȘI ANNE SINCLAIR

Dominique Strauss-Kahn și Anne Sinclair s-au cunoscut în 1988, cînd ea l-a avut ca invitat la emisiunea tv pe care o modera. DSK era o stea în ascensiune a Partidului socialist, șeful comisiei de finanțe din Senat. Dintre cei doi nu el, ci ea, Anne Sinclair, era vedeta, cea mai populară apariție tv în Franța. Au urmat întîlniri clandestine prin camere de hotel, bilețele de amor, o adevărată idilă romantică. Ea 40 de ani, el 39. Amîndoi erau foarte căsătoriți (DSK de doua ori). A fost un coupe-de-foudre, să-i înțelegem. Au divorțat și la 26 noiembrie 1991 s-au căsătorit. El ajunsese între timp ministru al industriei și comerțului în guvernul condus de Lionel Jospin. Așa începe un basm cu zâne. Cuplul lor va cunoaște strălucirea, va fi cel mai invidiat, sărbătorit, anturat din lumea bună pariziană. A dominat peisajul politico-mediatic francez.

Anne Sinclair s-a născut la 15 iulie la New York într-o familie evreiască franco-americană ca Anne Elise-Schwartz. Părinții ei au emigrat din Franța în SUA la NY de teama prigoanei naziste. Paul Rosenberg, bunicul matern, era unul dintre cei mai bogați negustori de artă din lume. Colecția sa a fost confiscată de naziști. Operele din colecția Rosenberg s-au găsit dupa război parțial. Familia revine în Franța în 1949 și-și schimbă numele în Sinclair. Face studii de știinte politice și jurnalism și apoi o carieră la diverse publicații, și televiziune. Se mărită cu Ivan Levai, jurnalist, cu care are doi copii. DSK s-a născut la Paris, într-o familie de evrei, în suburbia Neuille-sur Seine, un an mai târziu – 1949. A copilărit în Maroc și Monaco când trece cu familia pe continentul european după un cutremur devastator la Marakesh în 1960. Face studii economice și intră în politică alături de Partidul socialist…

În 1997 telespectatorii o urmăresc pentru ultima dată pe Anne Sinclair. Se retrage de la TF1 (deși era încă cel mai popular star de televiziune din Franța) pentru a se dedica în exclusivitate carierei soțului ei. Era un semn de iubire și sacrificiu, iar pentru DSK un sprijin neprețuit. Era perfect relaționată, cunoștea toată lumea care conta, era celebră. Avea influență și dincolo de politic. Renunță la parcursul ei extraordinar pentru ca soțul ei să reușească. Ambițiile lui erau mari – DSK își dorea președinția Frantei. Asta a văzut în el Anne Sinclair, armăsarul ciștigător de la Longchamps. Totul mergea OK, cum se spune peste Atlantic – cei doi excercită o mare influență, sunt urmăriți cu interes de mass-media. Fac prima pagina, apar la știri, sunt menționați la evenimente mondene. Anne Sinclair nu ratează nicio operatie de șarm în favoarea lui.

Inevitabil vin și necazurile. Când Dumnezeu îți dă prea multe daruri vrea să ia ceva înapoi de la tine. Apar scandalurile. În 1997 DSK e silit să demisioneze de la ministerul de finanțe după o afacere cu facturi false. În apărarea lui, Anne Sinclair spune „Strângi din dinți ți din pumni, apoi îi folosești!”. Este imaginea unei femei determinată să se bată pentru el cu toate mijloacele. Este periculoasă datorită influenței reale pe care o are, mai ales a experienței ei din mass-media. Agenda ei cuprinde toate numerele de telefon utile. Nu prea o refuză nimeni. DSK scapă de tracasările Justiției și în 2oo2 este reales deputat, dată la care își reia ascensiunea politică. Le merge bine. Înteprinderea AS & DSK funcționează zeiss. Fac iar planuri de ascensiune. Ambițiile nu i-au părăsit de fapt niciodată. Ea cumpără – pentru rațiuni de prestigiu- un palat la Marakesh( plăteste 5 milioane euro). DSK avea nenumărate amintiri legate de acest oraș marocan. Aici se retrage întreaga familie (ei doi plus șase copiii, el avea 4 din precedentele căsătorii) în zilele de răgaz. Ascensiunea lui continuă, nimic nu pare s-o oprească, deși își face destui dușmani. Diverse zvonuri încep să circule mai ales în legatură cu aventurile lui cu femei. DSK duce o viață dublă – una privată și alta pentru ochii publicului.

În 2007 (28 septembrie) este numit director al Fondului Monetar Internațional. Drumul spre Elysee este deschis. Jobul de la Washington în fruntea unei organizații atât de puternice nu a fost de bun augur. Începe să i se arate nenorocul. Puterea i-a dat amețeli mari, caracterul lui ascuns iese la suprafață, nu-și mai reține pulsiunile erotice. Da, puterea și sexul se însoțesc. În 2008 la un an dupa numirea sa, izbucnește scandalul. Este acuzat că a abuzat-o și a întretinut relații de natură sexuală cu Piroska Nagy, pe care apoi a favorizat-o în carieră. Era economistă în Boardul FMI. DSK trebuie să își ceară scuze public, inclusiv soției sale pentru a opri scandalul. Dar necazurile lui abia începeau.

Simbată 14 mai 2011 cade bomba care îl vca distruge. Agentiile de presă anunță că Dominique Strauss-Kahn, unul dintre cei mai puternici și vizibili oameni din lume, a fost arestat pe aeroportul Kennedy din New York. Se întorcea în Europa – la Berlin să se întâlnească cu Angela Merkel, la Bruxelles pentru o conferință economică, și apoi - miza reală a calatoriei - ajungea la Paris, unde urma să-și depună candidatura în cadrul PS pentru alegerile prezidențiale din 2012. Era marelele favorit, era văzut ca viitorul președinte al Franței. Acuzațiile care i s-au adus la NY sunt sechestru de persoană, agresiune, tentativă de viol. Imaginile umilitoare cu DSK încătușat, flancat de polițiști ca un homeless, fac înconjurul planetei.

Situația neverosimilă confirmă totuși zvonurile care circulau despre DSK despre hărțuiri, agresiuni, abuzuri sexuale. În Hotelul Sofitel din Times Square, Manhattan, noaptea, în apartamentul 2806 inchiriat de DSK, ar fi încercat s-o violeze pe camerista Naftisatou Diallo care a alertat personalul și apoi poliția. Victima este o emigrantă din Guineea/Africa. Pentru Anne Sinclair - care vede știrile la Paris – este un coșmar. A doua zi zboară la NY să îi ofere sprijin, așa cum declară presei care o asaltează. Ea este cea care plătește tot, angajeaza cei mai scumpi avocați, închiriază o casă (30.000 euoro pe lună) etc. La 19 mai DSK se prezintă în fața judecătorului. Se declară nevinovat și cere să fie eliberat pentru a fi judecat în stare de libertate. E pedepsit cu arest, spre mirarea tuturor. Stă în celula unei închisori de lângă NY 4 zile, până să fie eliberat pe cauțiune, 2 760.000 dolari. În cele din urmă procurorii retrag acuzațiile împotriva lui DSK când se descoperă ca Naftisatou Diallo mințea și mințise (ca în cazul emigrării sale în SUA). A oferit mai multe versiuni asupra celor 7 minute petrecute în aceeași cameră de hotel cu DSK. De ce ar fi spus adevărul acum? Declarațiile sunt minate de contradicții si nu exista alti martori. Judecătorul – la cererea procurorului chiar – închide cazul și îl eliberează. Procesul civil nu are loc, părțile ajung la un acord financiar. Camerista și-a încasat dolarii, (cifra nu se cunoaște) pentru a-si retrage pretențiile. DSK însoțit cu Anne Sinclair – care îl susține în continuare- se îndreaptă cu primul avion spre Paris pentru a înfrunta opinia publică de acasă. DSK nu era un candidat oarecare, era cel mai bine plasat în sondaje. Soții DSK erau foarte aproape de Elysee.

Întrebarea care se punea era dacă electoratul și mai ales militanții PS mai erau de partea lui după imensul și sulfurosul scandal de la hotel Sofitel din Manhatan. Au circulat mutiple speculații, zvonuri, scenarii. Mulți s-au întrebat dacă nu fusese arestat la un pont oferit de cineva interesat de la Paris, fie din PS, fie de la dreapta. Dacă nu cumva în spatele afacerii se afla FBI care nu-l vedea cu ochi buni pe DSK în fruntea FMI, om de stânga, în perspectiva unui nou mandat de director FMI. Pare plauzibil să i-o fi trimis pe Naftisatou Diallo în camera cu misiunea de a-l compromite. Alt factor – cazul a fost supra-mediatizat. Televiziunile – prevenite – sunt prezente în fiecare minut al arestării sale și punerii sale sub acuzație. Ele au acces în sala de judecata – lucru interzis înSUA. Nu seamănă cu o înscenare povestea asta? Întâmplarea pare pentru mulți greu de crezut. Patimile dezlănțuite vin și din faptul că se regasesc aici multe din conflictele lumii moderne – albi vs negri, femei vs bărbați, bogați vs săraci. Prea puțini au crezut versiunea oficială despre arestarea lui DSK, acuzațiile care i s-au adus și depunerea lui într-o închisoare newyorkeza. Nici azi – in 2020 – lucrurile sunt departe de a fi lămurite. Mă îndoiesc că vor fi lămurite vreodată. Prea multe aparențe, prea puțin adevăr. Nimeni nu este interesat să spună povestea până la capăt.

În Franța pe DSK îl așteptau alte acuzații – cel cu privire la rețeaua de prostituate de la hotelul Carlton din Lille. Eroul nostru era un client fidel al ei. Între două avioane, două escale, două conferințe, două summituri și întâlniri cu șefi de state, dădea o raită la Lille pentru a-și potoli instinctele erotice. Dădea frîu liber pornirilor lui joase. Era partea întunecată a personajului DSK. Una era cea a președintelui FMI, care se întâlnea cu Obama, Merkel, etc. Cealaltă aparținea cinicului, promiscuului, seducătorului DSK care prefera periferia societății, interlopii, unei lumi subterane populată de gangsgeri și proxeneți. Femei de joasă condiție, prostituate, întâlniri pasagere cu oricine, oricând și oricât. DSK era un prădător nesățios, un obsedat sexual care nu își putea înfrâna pornirile. Asta îi aduce căderea. La un pas de președinția Franței se prăbușește pradă neputinței lui de a se abține. Credea că își poate permite orice, că totul i se cuvine, că nu va fi descoperit și nu va plăti vreodată pentru escapadele lui. Puterea uriașă pe care o dobândise îl face să creadă că e un zeu printre muritori. E doar un hedonist și un juisor.

Dubla lui personalitate se vede bine în scandalul de la Hotelul Carlton /Lille care îl are ca protagonist. Este vorba tot despre sex. Povestea cade cât se poate de prost având în vedere dezbaterea în care era implicat pentru candidatura la prezidențiale. Sondajele îl arată câștigător detașat. În cazul de la NY opinia publică franceză – mai ales cea de sensibilitate anti-americană – a fost de partea lui. De data asta își pierde simpatizanții. Scandalul de presă e imens. În fiecare zi DSK e pe prima pagină a cotidianelor. Pare că Franța nu mai este interesată de alte subiecte. Săptămânalele îi dedică punctual coperțile. Procesul (unde apare alături de alți 8 inculpați) dezvăluie o lume tenebroasă, vulgară, și dezvăluie publicului avid de indiscreții și amănunte scabroase practicile lui sexuale. Martori, interceptări telefonice, note de filaj, documente ale Poliției. Imaginea lui se prăbușește. Este down! Dușmanii lui jubilează, prietenii îl părăsesc. Renunță să mai candideze. E sfârșitul. Anne Sinclair atât de devotată îl repudiază. Era prea mult pentru ea! Cei doi se separă în iunie 2012. El părăsește luxosul lor (ei) apartament unde locuiau de atâta vreme. Oricum nu mai prezintă interes pentru ea odată ce cariera lui e terminată. Ei îi place să parieze pe câștigători. Nu ar apărea la braț cu un ratat. Ca să nu mai vorbim de reputație!

Povestea lor de de amor a durat din 1988 pâna în 2012 – 24 de ani. Cât au ținut speranțele legate de Elysee – obsesia lor comună. Un an mai tirziu, 2013, se pronunță divorțul.

$$$

 MUSTAFA KEMAL (ATATÜRK)

Atatürk, „tatăl turcilor"

La jumătatea drumului între trecutul musulman și laicitatea occidentală, Mustafa Kemal a impus reformele care au pus bazele Turciei moderne. Mustafa Kemal, ofițer otoman strălucit, ia parte la conflictul din primul război mondial alături de Germania, căreia țara lui îi este aliată.

Un șef rebel

Prestigiul său militar datează din această perioadă: e unicul comandant turc de corp de armată care a repurtat victorii împotriva francezilor și englezilor fără ajutorul aliaților germani.

Deoarece are o atitudine mai degrabă critică față de modul în care trupele turcești sunt folosite de comandamentul german, este îndepărtat, însă popularitatea sa este deja mare: un an mai târziu, e rechemat. Mustafa Kemal nu acceptă nici retragerea turcă din Orientul Apropriat în momentul armistițiului din 1918 și demisionează din armată.

Apoi, în 1919, din patriotism, refuză „protectoratul" celor ce au învins Turcia și duce o campanie națională împotriva nimicirii țării. Găsește la foștii luptători, dar și în clasele de mijloc, sprijinul solid care îi permite în aprilie 1920 să proclame reprezentativă adunarea națională convocată de el la Ankara.

Războiul de independență începe imediat, căci sultanul aflat oficial la putere în Istambul a obținut ajutorul militar al Aliaților, care au favorizat în ascuns mișcarea de revoltă a grecilor din Turcia. Kemal organizează o armată.

Deoarece promite o putere populară și independență, obține imediat sprijinul națiunii, care se unește împotriva occidentalilor și a grecilor, dușmanii dintotdeauna...

Războiul se întoarce repede în avantajul armatelor naționaliste ale lui Mustafa Kemal, datorită competenței sale și entuziasmului patriotic al luptătorilor. În octombrie 1921, dupa înfrângerea grecilor, Aliații recunosc guvernul naționalist turc, care luna următoare proclamă republica, detronându-l pe sultan.

Un președinte popular

Fondator al partidului Republican al Poporului, Mustafa Kemal este ales președinte al Republicii Turce în mod triumfal. Datorită imensei sale popularități, impune o dictatură luminată, destinată să impună efectiv laicizarea și modernizarea țării.

Eliberatorul femeilor

Pentru a slăbi simțitor puterea fețelor bisericești, aliate dintotdeauna sultanilor, Ataturk a pus bazele școlii laice și a suprimat obligația femeilor de a purta văl, a înlocuit alfabetul arab cu cel latin. Dupa abolirea poligamiei și acordarea dreptului de vot, Ataturk a devenit liderul mișcării de eliberare a femeilor turce.

$$$

 BRAM STOKER

Prezentare generală

Scriitorul irlandez Bram Stoker a scris mai multe romane în genuri diferite, dar el este de obicei, dacă nu exclusiv, cel mai bine cunoscut pentru romanul său de groază gotic „Dracula” (1897). Savanții Stoker sunt adesea de acord că, cu „Dracula”, Stoker nu numai că a creat una dintre cele mai identificabile figuri din cultura populară, dar a stabilit standardele pentru toate cărțile de groază-mister care au urmat.

Copilăria în Irlanda marcată de boală. 

Bram Stoker a fost al treilea dintre cei șapte copii născuți lui Abraham Stoker Sr. și Charlotte Thornley Stoker la sau în jurul datei de 8 noiembrie 1847, în Clontarf, un sat la nord de Golful Dublin. În Irlanda rurală, aceasta a fost vremea foametei din lipsă de cartofi în care aproximativ un milion de irlandezi au murit de foame și încă un milion sau mai mulți au emigrat în Statele Unite, Canada și Australia pentru a scăpa de ororile din țara lor de origine. Stokers erau totuși din clasa de mijloc solidă, cu tatăl funcționar public, lucrând ca secretar șef la Dublin Castle, centrul administrativ al țării. Mama era cu două decenii mai tânără decât soțul ei și o femeie bărbătoasă din vestul Irlandei, care supraviețuise epidemiei de holeră din 1832 în Sligo, natal. A fost o activistă socială care a luptat pentru drepturile femeilor sărace și a fost o prezență formidabilă pentru copiii ei. Charlotte a fost deosebit de importantă pentru Bram, un copil bolnav care a fost adesea țintuit la pat în primii săi șapte ani. În timp ce Bram s-a bucurat de biblioteca bine aprovizionată a tatălui său, el a ascultat cu aviditate și poveștile îngrozitoare pe care mama lui le-a scris pentru a-l distra – poate sămânța propriilor sale povești de groază viitoare.

Cariera și munca în serviciul public în teatru. 

Stoker a început să scrie povești cu fantome în copilărie, prezicând că într-o zi va fi faimos pentru eforturile sale literare. Ca student la Trinity College, a excelat în atletism și a câștigat premii la matematică. După absolvire, a lucrat ca funcționar public. Timp de zece ani în serviciul civil irlandez, Stoker și-a păstrat această poziție neîmplinită, dar una care i-a păstrat energie pentru activitățile sale literare, inclusiv pentru scris recenzii de dramă pentru Dublin Mail, un ziar deținut de colegul său scriitor de groază, Sheridan Le Fanu. Critica dramatică a lui Stoker l-a făcut să se întâlnească cu actorul Henry Irving, pe care l-a admirat mult. Prietenia a fost reciprocă, iar Irving l-a angajat pe Stoker ca manager personal, precum și ca secretar și chiar director al Teatrului său Lyceum din Londra, funcții pe care le-a ocupat până la moartea lui Irving, în 1905. Tot în această perioadă s-a îndrăgostit și de vecina lui de nouăsprezece ani, uimitoarea Florence Balcombe. Cei doi s-au căsătorit curând, la 4 decembrie 1878.

Inspirație pentru Dracula

 În timp ce lucra la teatru, Stoker a distrat o mare varietate de oameni, inclusiv aventurierul și profesorul ungur Arminius Vambery, care avea să povestească despre vampirii din Europa de Est. La scurt timp după această întâlnire, Stoker a început să cerceteze vampirismul. Mai târziu, va susține că „Dracula” a venit la el într-un coșmar în urma unei cine cu crabi deosebit, dar oamenii de știință cred, de asemenea, că Stoker știa probabil mai multe povești cu vampiri existente: „Carmilla” (1872) de Sheridan Le Fanu, „Le Horla” (1887) de Guy de Maupassant și „The Vampyre”, un roman de William Polidor (1819). Timp de patru ani, Stoker a făcut cercetări ample și a lucrat la romanul său cu vampiri. Cartea a fost publicată în 1897 și a avut un succes uluitor. Spre deosebire de orice alt vampir din cultura artistică populară, contele „Dracula” a devenit o icoană internațională. Criticii au speculat că ticălosul străin, exotic, cu obiceiurile sale rele și murdare, a apărut pe temeiul britanicilor cu privire la numărul tot mai mare de imigranți est-europeni în Anglia la sfârșitul secolului al XIX-lea. Mulți evrei de origine est-europeană au fugit de persecuția din țările lor de origine la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. S-au relocat în număr mare în Anglia și Statele Unite, unde s-au confruntat adesea cu prejudecățile celor care se temeau de cultura lor necunoscută.

După Dracula 

Niciuna dintre cărțile ulterioare ale lui Stoker nu a egalat popularitatea lui „Dracula”. Ultimul său roman, „Vizuina viermelui alb” (1911), totuși, a primit o atenție critică în deceniile de la publicarea sa, deși poate nu genul de atenție pe care și-ar fi sperat-o Stoker. După cum au remarcat odată criticii Daniel Farson și Philip Dematteis: „Ilar pe tot parcursul, fără o singură linie de umor intenționat, ar putea deveni totuși un clasic de cult”. O adaptare de film din 1988 a romanului lui Ken Russell părea să confirme această profeție.

Stoker era deja grav bolnav când scria „Vizuina viermelui alb” și a murit pe 20 aprilie 1912.

Lucrări în context literar

O mare importanță critică este acordată majorității operei lui Stoker, dar „Dracula” este considerat un reper al ficțiunii de groază. Unii critici l-au numit chiar primul roman de groază adevărat.

Influențe 

Stoker a fost inspirat de cei pe care i-a admirat, iar scrisul său realist a luat influență din perioada în care a trăit, dar multe dintre influențele sale de groază au luat naștere când era tânăr și foarte bolnav. Starea sa forțată imobilizată la pat a făcut în mod clar o impresie asupra cursului pe care îl va urma viața lui Stoker. În timpul lungilor luni și ani de boală, mama lui Stoker și-a distrat fiul cel mic cu povești macabre din propria ei tinerețe, cum ar fi povestea sergentului de armată care se pare că murise de ciumă. Când funcționarul a încercat să-l îngroape pe bărbat, a descoperit că picioarele cadavrului erau prea lungi pentru sicriu. Hotărât să taie picioarele de la genunchi pentru a ușura potrivirea, funcționarul a luat un topor la picioare, dar la prima lovitură, sergentul a reînviat brusc. Astfel de povești au informat mult despre tinerețea lui Stoker și despre lucrările sale de groază ulterioare.

Romanul epistolar 

Cea mai de succes lucrare a lui Stoker, „Dracula” , a fost scrisă în perioada literară, când romanul nu era încă pe deplin definit și nici dezvoltat. Autorii din secolul al XIX-lea scriau lucrări episodice, publicau episoade săptămânale în ziarele locale (cunoscute acum sub numele de romane seriale) și prezentau povestea și personajele romanului prin colecții de scrisori sau intrări de jurnal scrise de personajele înșiși sau de un narator. Această formă, numită forma epistolară, a fost folosită de Aphra Behn, o femeie considerată acum a fi una dintre primii romancieri ai secolului al XVII-lea. A fost, de asemenea, caracteristică scriitorilor din secolul al XVIII-lea, cum ar fi editorul și autorul Samuel Richardson și filozoful și scriitorul francez Jean-Jacques Rousseau și a fost rafinat în continuare de Wilkie Collins în secolul al XIX-lea. „Dracula” este scris în acest fel – ca un roman epistolar alcătuit din înregistrări de jurnal, jurnalul unei nave, articole din ziare, scrisori și înregistrări pe fonograf care povestesc despre încercarea Contelui Dracula de a se stabili în Anglia și despre moartea sa definitivă în mâinile unui grup de englezi. Este un stil de scriere care, cu elementele gotice ale romanului, i-a permis lui Stoker să contrasteze acțiunile personajelor sale cu propriile explicații ale actelor lor.

Ficțiune de groază 

Ficțiunea de groază se distinge de ficțiunea gotică sau romanele despre evenimente supranaturale prin scopul său: să sperie sau să tulbure publicul. Nuvela autorului american Washington Irving „The Legend of Sleepy Hollow ” (1820) este un exemplu timpuriu. Prezintă un călăreț monstruos fără cap care îl urmărește pe erou. Monștri precum vampirii, vârcolacii și zombii apar cu toții din temerile umane legate de estomparea granițelor dintre viață și moarte, om și animal. Stoker a adus subtil multe alte temeri în acțiune în „Dracula”. De exemplu, unii savanți au subliniat că există o sugestie a unei relații interrasiale între Mina și Conte, ceva care ar fi fost tabu pentru contemporanii lui Stoker. Maeștrii de mai târziu ai ficțiunii de groază îi includ pe Stephen King (autorul cărții „The Shining”, 1977 și multe alte cărți) și Dean Koontz (autorul cărții „Demon Seed” și multe alte cărți).

Context critic

Deși majoritatea romanelor lui Stoker au fost destul de bine primite când au apărut, ele sunt datate de personajele lor stereotipe și de comploturile gotice romantice și sunt rar citite astăzi. Chiar și cele mai vechi recenzii condamnă frecvent caracterizarea rigidă și tendința către melodramă care dăunează scrisului lui Stoker. Criticii, totuși, au lăudat universal descrierile sale minunat de precise ale diferitelor decoruri. Nuvelele lui Stoker, deși împărtășesc defectele romanelor sale, s-au descurcat mai bine cu cititorii moderni. Antologii includ frecvent poveștile lui Stoker în colecții de ficțiune de groază. „Oaspetele lui Dracula”, conceput inițial ca un capitol preliminar al lui „Dracula” , este unul dintre cele mai cunoscute.

$$$

 CELE DOUĂ VIEȚI ALE LUI CASANOVA

Numele lui Giacomo Girolamo Casanova a devenit un simbol – chiar și o intrare în dicționar. Dar a existat mai mult în viața și memoriile celebrului iubit italian decât doar escapade romantice și urmărirea fustei? Scrierile sale dezvăluie un povestitor talentat care a trăit fără inhibiții, dar și perspective care sunt dubioase, tulburătoare și fascinante la nesfârșit. Deci cine a fost Casanova?

„În pofida unei bune temeiuri de morală sănătoasă, descendentă naturală a principiilor divine care au fost înrădăcinate devreme în inima mea, am fost de-a lungul vieții victima simțurilor mele; am găsit plăcere să pierd calea cea dreaptă, am trăit constant în mijlocul erorii, fără nicio consolare decât conștiința că mă înșel.”

Cu aceste cuvinte, Giacomo Casanova deschide singura dintre lucrările sale care a lăsat o amprentă de durată: autobiografia sa vastă și îndrăzneață, care detaliază o viață plină de un comportament revoltător din punct de vedere moral. Orice cititor care pune la îndoială acele „morale sănătoase” sau „principii divine” la care se referă este cu siguranță justificat.

Casanova s-a născut la Veneția în primăvara anului 1725 și a trăit în ultimele decenii ale a ceea ce mai târziu va fi numit Iluminismul. În cei 300 de ani de atunci, numele său a devenit o icoană internațională, prescurtare pentru bărbatul seducător arhetipal - bărbatul suprem al doamnelor.

Dar este bărbatul care a ajuns să reprezinte farmecul irezistibil și romantismul un adevărat reprezentant al valorilor iluministe sau ceva cu totul mai întunecat? Și cum se împacă asta cu timpul său destul de lipsit de farmec ca bibliotecar în ultimele sale zile?

Originile lui au fost umile, poate doar la o treaptă sau două deasupra societății venețiene. Tatăl său (dacă într-adevăr era tatăl biologic) a fost un actor eșuat; mama lui, și ea actriță, era fiica unui simplu artizan. Indiferent dacă cuplul a căutat și i s-a refuzat binecuvântarea părinților ei sau pur și simplu a presupus că ar fi inutil, ei au fugit și s-au căsătorit în secret.

O deschidere romantică potrivită pentru cineva care mai târziu avea să facă din romantismul – sub toate formele ei – opera vieții sale.

Dar la vremea respectivă, acest început era orice altceva decât plin de farmec. Tinerii actori au părăsit Veneția, lăsându-l pe Casanova în grija bunicii sale, care fie și-a iertat fiica rătăcită, fie spera să-și salveze nepotul de la o soartă similară.

Casanova a susținut că prima sa amintire a venit la vârsta de opt ani: sângerând inexplicabil din nas, bunica lui l-a dus la o vrăjitoare italiană pentru „tratament”. Închis într-o cutie închisă, dezbrăcat, făcut să înghită cinci pastile „gustoase” și să inhaleze vapori necunoscuți în timp ce era forțat să asculte cântece de diferite nebunii, el a concluzionat mai târziu:

„Ar fi ridicol, desigur, să atribuim acest leac unor asemenea nebunii, dar în același timp cred că ar fi greșit să afirmăm că ei nu au contribuit în niciun fel la ea.”

Poate că aici tânărul Casanova a învățat pentru prima dată puterea iluziei. El va continua să realizeze fapte similare – cu intenții mult mai puțin inocente.

Din momentul în care și-a câștigat independența, viața sa s-a desfășurat în toată Europa, ea însăși prinsă apoi între rigiditatea religioasă și permisivitatea modernă. S-a mutat din oraș în oraș, adoptând nenumărate meserii (majoritatea dintre ele pură șarlatanie), întâlnind elitele Europei — Ecaterina cea Mare, Papa — și seducând peste 150 de femei.

Trebuie să fi fost extraordinar de talentat. Chiar dacă rolurile sale de muzician, poet, profesor, doctor șarlatan sau ofițer de armată ar fi astăzi respinse ca simple trucuri pentru spectacol, numai o persoană foarte talentată ar putea interpreta toate acestea în mod convingător.

Avea un talent fenomenal de a-i mulțumi pe ceilalți. Nu doar femeile pe care celebrul le-a sedus, ci nobilii și comercianții, episcopii și generalii, mamele și prințesele. Au avut încredere în el, l-au iubit, i-au oferit daruri și oportunități, l-au găzduit și i-au încredințat (deseori fără justificare) secretele lor. A trecut prin viața lor ca un vârtej, luând bucăți din ei cu el la următoarea sa aventură.

În 1798, Casanova a murit singur și fără bani, lucrând ca bibliotecar în castelul boem al contelui Waldstein. Ar fi putut fi un final răscumpărător – poate că adevărata lui dragoste fusese întotdeauna cărtea, iar eticheta libertină, exagerată și nedreaptă. Dar pur și simplu nu a fost cazul.

Casanova era cu siguranță educat, dar și-a luat postul de bibliotecar pentru că nu avea altă opțiune. Timpul și vârsta îl dezbrăcaseră de tinerețe și farmec – „uneltele” care îi serviseră atât de bine.

Plictisit și probabil tânjind după fiorul din ultimele decenii, el a început să-și scrie memoriile în acea bibliotecă boemă.

Nu știa asta, dar acest demers literar avea să-i acorde o a doua viață — în primul rând, cea pe care a trăit-o de fapt, și în al doilea rând, prin poveștile care l-au imortalizat.

Când a murit, Casanova a lăsat în urmă două moșteniri semnificative: un număr necunoscut de copii împrăștiați în toată Europa și un manuscris de mână care se întinde pe mii de pagini, care povestește viața lui până la vârsta de 49 de ani - vârsta, se pare, când farmecul său a început să se estompeze și aventurile pe care a considerat că merită povestite s-au încheiat.

Acest manuscris scandalos în limba franceză a fost vândut în cele din urmă de fiica nepoatei sale editorului german Brockhaus, care l-a tradus în germană și a fost primul care l-a lansat — într-o ediție foarte cenzurată. Biblioteca Națională a Israelului deține o copie a acestei ediții. Mai târziu, francezii aveau să traducă din versiunea germană, deoarece nu aveau acces la original.

Manuscrisul a fost masiv. Edițiile complete au cuprins douăsprezece volume pline de escapade povestite într-un ritm fără suflare, pline de diverse nuanțe de nebunie și libertate sexuală, lipsite complet de reținere morală.

Între versiunile cenzurate și necenzurate, memoriile au devenit o senzație comercială, generând zeci de traduceri și nenumărate adaptări pe scenă și pe ecran. Și totuși, versiunile complete integrale erau rare. Editorii, în funcție de timp și loc, fie au cenzurat conținutul sexual, fie l-au evidențiat, transformând cărțile în erotică de-a dreptul.

Brockhaus a păzit îndeaproape manuscrisul original și, timp de peste un secol, toate traducerile s-au bazat pe ediția germană defectuoasă. Abia în 2010, Bibliothèque nationale de France a achiziționat manuscrisul original, pentru mai mult de 7 milioane de euro.

Oricum, numele Casanova devenise deja un mit. Era iubitul suprem, bărbatul căruia nicio femeie nu-i putea rezista, cel care nu lăsa nimic să-i stea în cale.

Citirea memoriilor sale astăzi este o experiență tulburătoare. Pe parcursul a sute de pagini, el înșală și seduce sute de femei – uneori cu consimțământ, alteori fără, alteori implicând membrii familiei lor. El era, în felul lui, un egalitar radical: toate femeile erau egale în ochii lui, bogate sau sărace, prostituate sau călugărițe, tinere (foarte tinere) sau bătrâne, căsătorite, logodite sau singure, de orice rasă, culoare, religie sau naționalitate.

Spre deosebire de Don Juan sau marchizul de Sade, Casanova se prezintă drept sfânt. Nu a folosit pur și simplu femei și le-a aruncat. Le-a iubit – și, prin carisma uluitoare, le-a făcut să se îndrăgostească de el. A convins bărbații să-i dea surorile lor, mame, să-i încredințeze fiicele lor.

Memoriile sale se citesc ca o serie non-stop de romane romantice, farse istorice și povești de aventură. Veridicitatea lor este dubioasă, dar valoarea lor de divertisment este incontestabilă. Într-una, îl certa pe Papa, în altul, efectuează raiduri militare, vindecă bolnavi, păcălește Inchiziția sau scapă de închisoare.

Dar isprăvile romantice care i-au definit moștenirea sunt mult mai puțin acceptabile.

El laudă femeile pe care le dorește. Chiar și a suta este descrisă ca fiind cea mai frumoasă pe care a văzut-o vreodată. Limbajul lui este epic, dorința lui nu este doar fizică, ci are rădăcini în conversație, râs și conexiune emoțională sinceră. El se bucură că le oferă plăcere și este cu adevărat supărat dacă le provoacă suferință.

În același timp, metodele pe care le-a folosit pentru a le câștiga afecțiunea — și lipsa sa totală de reținere morală — sunt profund tulburătoare. Unele comportamente au ridicat probleme juridice chiar și pe vremea lui, iar astăzi, cu siguranță, ar fi criminal.

A lăsat în urmă o dâră lungă de zdrobire: femei a căror virginitate și încredere le-a luat prin înșelăciune, lăsându-le adesea însărcinate, în dizgrație sau ostracizate. A luat uneori ceea ce a vrut în ciuda rezistenței, chiar și violent.

Astăzi, Casanova ar fi probabil interzis din aplicațiile de întâlniri. Și totuși, timp de generații, cititorii i-au devorat poveștile, adesea cu un grad surprinzător de iertare. Atracția durabilă a legendei sale are rădăcini în ceva mai întunecat, încorporat în natura noastră umană?

La puțin peste un secol după moartea sa, scriitorul austriac-evreu Stefan Zweig a abordat acest lucru în introducerea sa la o ediție a memoriilor lui Casanova.

Prefața lui Zweig este plină de critici dure. Încă de la început, respinge pretențiile literare ale lui Casanova:

„Din numărul mic de versuri pe care le-a compus în grabă, între patul și masa de carte a unei doamne neînsemnate, se exhalează un miros înțepător de mosc și de lipici academic. Pentru a citi romanul său utopic este nevoie de răbdarea unui miel în piele de măgar."

Și totuși, principala critică a lui Zweig nu este a alegerilor de viață ale lui Casanova, ci a faptului însuși că memoriile sale au atins statura literară:

„Niciodată în visele sale cele mai sălbatice acest bătrân tremurător, al cărui trup era zdruncinat de reumatism, nu s-a gândit că în anii următori, filologii cu barbă albă venerabilă și istoricii se vor închina asupra acestor memorii ca și asupra celui mai prețios pergament al secolului al XVIII-lea.”

Zweig își încheie critica cu un fel de concesie resemnată:

„A câștigat jocul, acest jucător fără egal în noroc și împotriva lui nu există nici un apel și nici un protest. S-ar putea să-l disprețuim pe vrednicul nostru prieten pentru lipsa de moralitate și pentru seriozitatea lui frivolă, îl putem respinge ca cronicar și-l putem nega ca artist. Dar un lucru este imposibil - să-l aruncăm înapoi în uitare. Căci, în ciuda vieții sale romantice, poetul nu și-a găsit niciodată mai mult decât lumea romantică. un protagonist mai uluitor decât el însuși.”

Nu a găsit niciodată lumea o figură mai captivantă decât acest libertin nepocăit ? Am îndoielile mele. Dar ca să-l citez pe Mark Twain: „Există un farmec despre interzis care îl face nespus de dorit.”

$$$

 CINE A FOST FRANZ KAFKA ?

Ce s-ar fi întâmplat dacă Kafka ar fi mai trăit mulți ani și ar fi murit de bătrânețe? Cum a ajuns un funcționar aparent obișnuit unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului al XX-lea? A fost moartea lui cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată? Caracterul fascinant al lui Kafka este explorat într-o nouă expoziție la Biblioteca Națională (Israel), prezentând omul a cărui viață, muncă și moarte au devenit o parte inseparabilă a experienței umane moderne.

Franz Kafka este unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX. Lucrările sale, în special „Metamorfoza”, „Procesul”, „Castelul” și „Amerika”, sunt printre cele mai importante piese de literatură scrise în Occident, datorită temelor discutate, precum și stilului de scriere, care a fost remarcabil înaintea timpului său.

Dar de ce a avut Kafka – un funcționar guvernamental aparent obișnuit ale cărui lucrări au rămas în mare parte nepublicate în timpul vieții sale – un impact atât de profund asupra literaturii mondiale? Cum a ajuns această persoană, care și-a dorit ca propriile scrieri să fie arse după moartea sa prematură, un autor atât de important, al cărui stil continuă să fie emulat de alți scriitori la 100 de ani de la moartea sa?

Astăzi putem spune că Kafka a fost pionier în literatura modernă în primul sfert al secolului al XX-lea. Temele operelor sale – confruntarea cu birocrația opresivă, problemele de identitate și de valoare de sine, defalcarea structurilor sociale tradiționale și provocările lumii moderne – au fost inovatoare pentru timpul său și și-au găsit locul în literatura contemporană datorită lui. Condiția umană descrisă în multe dintre lucrările sale este terifiantă, grotescă, lipsită de sens și fără speranță; Pe scurt, este „kafkian”, un termen care este în zilele noastre o figură de stil obișnuită.

În ciuda tuturor laudelor întârziate pe care le-a primit în cele din urmă, Kafka nu a vrut de fapt ca romanele și poveștile sale să fie publicate. Cele mai multe dintre ele au fost publicate treptat, contrar voinței sale explicite, abia după moartea autorului la 3 iunie 1924 — la vârsta de 41 de ani — și au fost ulterior traduse din germană în multe alte limbi.

Aici, voi încerca să trec în revistă câteva dintre reperele vieții sale, și voi răspunde la întrebarea „Cine a fost Franz Kafka și de ce este opera sa atât de revoluționară și importantă?”

Franz Kafka s-a născut la Praga la 3 iulie 1883, ca fiul cel mare al lui Hermann și Julie Kafka, proprietarii unui magazin de textile din centrul orașului. El a fost urmat de trei surori: Gabriele („Elli”), Valerie („Valli”) și Ottilie („Ottla”). Familia Kafka s-a identificat ca evrei, dar, la fel ca mulți evrei ai vremii, se vedeau în primul rând ca parte a culturii germane. Franz a urmat un liceu vorbitor de limba germană și a absolvit în 1901.

A studiat alături de Samuel Hugo Bergmann, care mai târziu a devenit directorul Bibliotecii Naționale și Universitare Evreiești din Ierusalim (Biblioteca Națională de astăzi a Israelului) și rector al Universității Ebraice.

După terminarea școlii, Kafka a început să studieze dreptul, istoria artei, filozofia și literatura germană la Universitatea din Praga. Aici l-a întâlnit pe prietenul său apropiat Max Brod, un alt student la drept care a fost scriitor, poet, dramaturg și compozitor. În această perioadă, Kafka a scris prima schiță a poveștilor sale „Descrierea unei lupte” și „Pregătirile de nuntă în țară”. Deși locuia în Boemia și vorbea cehă, Kafka a ales să scrie în germană.

A făcut primii pași ca scriitor după ce și-a terminat studiile de drept la Universitatea din Praga și, în același timp, a lucrat ca funcționar profesionist, ceea ce a cerut să fie bine versat în complexitățile birocratice ale lumii asigurărilor. În urma studiilor universitare, s-a alăturat unei firme de avocatură din Boemia specializată în accidente de muncă. Nu-i plăcea meseria și totuși excela în ea. Totuși, inima lui era pusă pe scris. În ciuda noii sale independențe financiare, el a continuat să trăiască cu părinții săi până în etapele ulterioare ale vieții sale, ceea ce a contribuit la rupturi familiale care au devenit motive ale operei sale literare.

Funcționar de zi, scriitor de noapte

Kafka s-a bazat adesea pe teme din experiențele sale de lucru ca avocat într-un sistem administrativ-birocratic din Imperiul Austro-Ungar, unde diferența dintre identitatea sa de scriitor și percepția sa de sine era semnificativă. Multe dintre textele sale personale (de exemplu, Scrisoarea către Tatăl Său, scrisorile sale personale către prietenii săi și jurnalele sale) dezvăluie gândirea sa asupra imaginii sale de sine și a capacităților sale literare. În schimb, opera sa literară s-a concentrat pe ceva pe care el însuși stăpânise, dar de care mulți se temeau și din care se retrăgeau – marea fiară a birocrației. Cele două romane „Procesul” și „Castelul” reflectă experiențele sale în domeniul birocrației și sentimentul de neputință pe care îl insuflă cetățeanului obișnuit. Nuvela sa „Înaintea legii” servește ca un fel de rezumat al acestor romane. Niciuna dintre aceste lucrări nu și-a pierdut valoarea în timp. Ele rămân actuale și astăzi, ceea ce este secretul succesului lui Kafka în multe culturi din întreaga lume.

Prima carte a lui Kafka, „Contemplarea”, a fost publicată în 1912. Era o colecție de povestiri pe care le compusese cu câțiva ani mai devreme. Mai târziu a lansat povestea „The Judgment”, care a fost scrisă într-o singură noapte în toamna lui 1912 și dezvăluie stilul tipic sumbru al lui Kafka. Cea mai faimoasă lucrare a sa, „Metamorfoza”, spune povestea unui vânzător ambulant care se trezește într-o dimineață în patul său și descoperă că s-a transformat într-o insectă uriașă. Aceste lucrări au stabilit un nou stil care le-a impus cititorilor să se confrunte cu aspectele neplăcute și chiar înfricoșătoare ale existenței umane și cu situațiile absurde care nu puteau fi bazate pe experiență reală, ci mai degrabă pe o imaginație bine dezvoltată. În multe dintre lucrările sale, motivul birocratic este exprimat sub forma unor mecanisme întunecate care funcționează după principii neclare care nu sunt în favoarea cetățeanului, sau în personaje care servesc acele mecanisme. Scrisul lui Kafka era foarte diferit de orice scris înainte. Probabil era conștient de acest lucru, care poate fi unul dintre motivele pentru care a refuzat să publice majoritatea lucrărilor sale și chiar a ordonat ca acestea să fie distruse.

Cele trei romane pe care le-a scris Kafka, care au continuat temele pe care le-a dezvoltat în lucrările sale mai scurte - „Amerika” (intitulată inițial The Missing Person), „The Trial” și „The Castle” - au rămas neterminate. Kafka i-a cerut lui Max Brod să-i ardă toate manuscrisele după moartea sa. Cu toate acestea, Brod a decis să nu îndeplinească dorințele lui Kafka și, în schimb, le-a publicat pe toate. Făcând acest lucru, el a salvat o serie de capodopere literare de la distrugere, făcându-l pe Kafka unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului al XX-lea și o figură cheie a literaturii occidentale.

Salvarea lui Kafka de sine

Ce s-ar fi întâmplat dacă Kafka ar fi mai trăit mulți ani ? Se pare că sfârșitul său tragic, care l-a împiedicat să controleze publicarea (sau nepublicarea) lucrărilor sale, este ceea ce l-a ajutat în mod ironic să devină unul dintre cei mai mari scriitori ai timpului nostru. Povestea despre cum a ordonat distrugerea propriilor lucrări și „trădarea” lui de către Max Brod, care a făcut exact opusul, au contribuit la faima postumă a lui Kafka, pe care nu a experimentat-o niciodată în timpul vieții sale.

Kafka a contractat tuberculoză în timpul Primului Război Mondial, în 1917, și în cele din urmă a dus la moartea sa. Tuberculoza a fost una dintre cele mai frecvente boli de la începutul secolului al XX-lea. La acea vreme, încă nu exista un remediu pentru aceasta. Boala s-a răspândit în primul rând în rândul populațiilor care sufereau de deficiențe nutriționale, iar perioadele de război au fost dezastruoase în acest sens.

Inițial, Kafka a încercat să trateze boala luându-și câteva luni de odihnă în afara orașului, la casa surorii sale Ottilie. Cu toate acestea, pe măsură ce starea lui s-a înrăutățit, a fost forțat să petreacă perioade mai lungi la diferite sanatorii din Boemia și Austria. În ultimele săptămâni ale vieții sale, boala i s-a extins în gât, împiedicându-l să vorbească și forțându-l să comunice cu cei din jur prin scris.

În ciuda deteriorării sănătății sale, Kafka nu a încetat să creeze și să scrie. În 1921, a început să se teamă că timpul său este limitat și l-a instruit pe prietenul său Brod să-i distrugă toate scrierile după moartea sa. Cu toate acestea, a scris „Castelul” în 1922, dar nu a reușit să-l termine. În ultimul an al vieții sale, a adunat povestiri pentru antologia sa finală, „A Hunger Artist”.

Kafka ajunge în Palestina 

Manuscrisele lui Kafka au fost salvate de Max Brod de două ori. Prima dată a fost când a refuzat să le ardă, iar a doua – când Brod a purtat manuscrisele cu el când a imigrat în Țara Israelului în 1939. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, scrierile ar fi putut cădea în mâinile naziștilor și probabil că nu ar fi supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial.

Succesul lui Kafka se datorează însă și eforturilor lui Shlomo Zalman Schocken, un om de cuvinte și acțiune. Din 1934, lucrările majore ale lui Kafka au fost publicate de Editura Schocken din Berlin, iar după ce compania a fost mutată în Palestina, obligatoriu după închiderea acesteia de către naziști, Schocken s-a asigurat că le traduce în ebraică. Din 1945, romanele și povestirile au fost publicate în numeroase ediții, iar Kafka a câștigat recunoaștere și în rândul cititorilor evrei. Romanele sale au fost publicate în diverse ediții și au fost traduse de mai multe ori. În plus, vânzarea drepturilor de publicare pentru traduceri în diferite limbi a ajutat la răspândirea cărților lui Kafka în nenumărate țări și limbi.

După ce a făcut „Aliyah”, Max Brod a continuat să lucreze în Israel și a împărtășit poveștile sale personale despre relația sa cu Kafka în rândul cercurilor culturale locale. Lucrările lui Kafka au devenit subiect de cercetare academică, au fost analizate în suplimente ale ziarelor literare și au inspirat artiști israelieni din diverse domenii. Adaptarea lui Brod a „Castelului” într-o piesă a deschis drumul romanului în inima publicului israelian mai larg.

Scrisul unic al lui Kafka a atras interesul și în țările arabe. La sfârșitul anilor 1960, diferite traduceri ale cărților și povestirilor sale au început să fie publicate în Egipt, Siria, Liban și Iordania. Au stârnit discuții despre scrisul lui Kafka și relația lui cu iudaismul și sionismul.

Povestea vieții lui Franz Kafka continuă să capteze o mare atenție, în primul rând datorită tensiunii dintre simplitatea vieții sale și importanța statutului său de scriitor modern-clasic.

$__

 CONSTANTIN CEL MARE

Constantin cel Mare (circa 280-337) a fost primul împărat creştin al Romei. Datorită faptului că a adoptat creştinismul şi a luat diferite măsuri politice menite să-i încurajeze dezvoltarea, Constantin a jucat un rol decisiv în transformarea acestuia dintr-o sectă persecutată în religia dominantă a Europei.

Constantin s-a născut în jurul anului 280, în oraşul Naissus (în prezent Nis), pe teritoriul actual al Serbiei. Tatăl lui a fost un înalt ofiţer de armată, iar Constantin şi-a petrecut copilăria în Nicomedia, unde se afla curtea împăratului Diocleţian.

În anul 305, după abdicarea lui Diocleţian, tatăl lui Constantin, Constantius, a devenit conducătorul jumătăţii vestice a Imperiului Roman. Când Constantius a murit în anul următor, Constantin a fost proclamat împărat de către trupele sale. Totuşi, alţi generali s-au ridicat împotriva lui şi astfel au început o serie de războaie civile. Acestea au luat sfârşit în anul 312 când Constantin l-a înfrânt pe ultimul său rival, Maxentius, în bătălia de la Podul Milvian, în apropiere de Roma.

Constantin era acum conducătorul necontestat al jumătăţii vestice a imperiului; totuşi, un alt general, Licinius, conducea jumătatea estică. În anul 323, Constantin l-a atacat şi l-a învins şi pe Licinius, şi în perioada care a urmat şi până la moartea sa, în 337, a fost singurul conducător al Imperiului Roman.

Nu se cunoaşte cu precizie momentul când Constantin s-a convertit la creştinism.

Potrivit celei mai răspândite relatări, în ajunul bătăliei de la Podul Milvian, Constantin a văzut pe cer o cruce cuprinsă de flăcări împreună cu cuvintele „Prin acest semn vei învinge". Indiferent de momentul şi modul cum s-a convertit, Constantin s-a devotat cu trup şi suflet cauzei creştinismului. Una din primele sale acţiuni a fost Edictul de la Milano, prin care creştinismul a devenit o religie legală şi tolerată. Edictul mai prevedea returnarea proprietăţilor bisericeşti care fuseseră confiscate în cursul perioadei precedente de persecuţie şi a stabilit ca zi de venerare duminica.

Edictul de la Milano nu a izvorât dintr-un sentiment general de toleranţă religioasă. Dimpotrivă, se poate spune că domnia lui Constantin a marcat începutul persecuţiei oficiale a evreilor care avea să persiste în Europa atât de multe secole.

Constantin nu a stabilit creştinismul ca religie oficială de stat. Cu toate acestea, prin intermediul legislaţiei şi al altor politici, el i-a încurajat foarte mult extinderea. În timpul domniei sale, convertirea la creştinism sporea perspectivele de promovare a persoanelor în cauză, iar decretele imperiale consfinţeau privilegiile Bisericii. În aceeaşi perioadă a început construirea unora dintre cele mai vestite biserici, cum ar fi Biserica Naşterii din Bethleem şi Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Rolul de prim împărat creştin al Romei ar fi fost suficient pentru a-l îndreptăţi pe Constantin să apară în această carte. Dar şi alte acţiuni ale sale au avut consecinţe pe termen lung. Mai întâi, el a reconstruit şi a extins vechiul oraş al Bizanţului, l-a redenumit Constantinopol şi l-a transformat în capitală. Constantinopol (numit astăzi Istanbul) va deveni unul din marile oraşe ale lumii; a rămas capitala Imperiului Roman de Răsărit până în 1453 şi apoi vreme de secole a fost capitala Imperiului Otoman.

Constantin a jucat un rol semnificativ şi în istoria internă a Bisericii. Pentru a rezolva disputa dintre adepţii lui Arius şi cei ai lui Athanasius (doi teologi creştini care susţineau doctrine divergente), el a convocat conciliul de la Niceea (în anul 325), primul conciliu general al Bisericii. Acesta a rezolvat disputa prin adoptarea Edictului de la Niceea, care a devenit doctrina Bisericii Ortodoxe.

Dintre legile promulgate de Constantin, s-au dovedit mai importante cele cu caracter civil. Constantin a introdus legi prin care unele meserii (de exemplu, măcelar, brutar) deveneau ereditare. A mai promovat un decret prin care colonilor (o clasă de fermieri arendaşi) li se interzicea să-şi părăsească pământurile. În termeni moderni, decretul respectiv consfinţea transformarea colonilor în şerbi, legaţi pentru totdeauna de glie. Această lege alături de altele similare au pregătit temelia pentru întreaga structură socială a Europei medievale.

Constantin a preferat să nu se boteze până pe patul de moarte, dar nu încape nici o îndoială că se convertise la creştinism cu mult timp înainte. Este la fel de limpede faptul că esenţa spirituală a creştinismului i-a rămas complet străină. Chiar şi după standardele de astăzi, a fost un om crud şi lipsit de scrupule - şi nu doar faţă de inamicii săi. Din motive încă necunoscute, în anul 326 şi-a trimis la moarte soţia şi fiul cel mare.

Se poate argumenta că adoptarea de către Constantin a creştinismului nu a schimbat cu adevărat cursul istoriei, ci doar a ratificat inevitabilul. În definitiv, deşi împăratul Diocleţian (care a domnit între anii 284-305) i-a persecutat cu înverşunare pe creştini, tentativa sa de a suprima religia a eşuat, deoarece creştinismul devenise deja prea puternic pentru a fi eradicat chiar şi prin cele mai crâncene măsuri. Dacă ţinem seama de eşecul acţiunii lui Diocleţian, am putea bănui că religia creştină ar fi triumfat în cele din urmă chiar şi fără intervenţia lui Constantin.

Asemenea speculaţii sunt interesante, dar neconcludente. Este greu de spus cu certitudine ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu s-ar fi născut Constantin. Pe de altă parte, nu încape nici o îndoială că, datorită încurajării lui, creştinismul s-a extins rapid, atât ca număr al adepţilor, cât şi ca influenţă. De la crezul unei mici minorităţi el a devenit, în decurs de un secol, religia predominantă şi instituită a celui mai mare imperiu de pe pământ.

În mod clar, Constantin a constituit una din figurile proeminente ale istoriei europene. Datorită influenţei pe termen lung a politicilor sale, poate fi considerat mai important decât alte personalităţi, precum Alexandru cel Mare sau Napoleon.

$$$

 Bula la scoala, intr-o clasa in care erau in majoritate fete. Profesoara anunta ca a doua zi vor avea inspectie dar le avertizeaza pe fete:

- In cazul in care auziti din gura lui Bula o prostie, sa fugiti toate din clasa.

La inspectie profesoara intreaba:

- Ce s-a construit la voi in oras copii?

Alinuta:

- La noi in oras s-a construit un magazin, o scoala si o biblioteca.

Ionela:

- La noi in oras s-a construit un hotel.

Bula:

- La noi in oras s-a construit un bordel.

Cand aud, colegele lui Bula fug toate din clasa. La care Bula:

- Hoo, ca inca nu s-a deschis.