Comoara blestemata de sub castel
Cândva, demult, când Evul Mediu era în floare, în comitatul Cumberland, locuitorii trăiau liniștiți. În sălile palatului de pe deal, se auzea de departe muzica de cameră, până jos, în sat. Căsuțele erau acoperite cu paie, înalte, țuguiate, îmbrăcate în coroanele stejarilor seculari.
Se simțea, când treceai prin sat, miros de bălegar, de fum din hornuri. Era un singur drum, împrejmuit frumos de case, care traversa mica comunitate. La marginea satului era un han mare, cu etaj, din lemn, cu bârne groase cât omul, ieșite în afară, rustic, tradițional.
Acolo se adunau călătorii care rămâneau peste noapte, acolo veneau de te miri de pe unde străini cu vești noi, și împreună cu cheflii locali, se încinsese câte o băută până dimineața, iar uneori și câte o bătaie, din te miri ce motiv.
Camera mare a hanului era luminată de felinare agățate ici-colo, care aruncau o lumină gălbuie, încercând să lumineze fețele mesenilor.
Într-un colț mai retras, erau patru bărbați. Aveau cizme de piele, cu pinteni cândva strălucitori, haine de străini, cămășile brodate la mâneci și la guler, și veste din material scump, lucios. Se sfătuiau, vorbind încet. Doar cănile de lut se auzeau mai tare, când se ciocneau, scurgându-se câte puțin vin din ele...
Aveau o misiune secretă: trebuiau să descoasă o legendă locală, ajunsă la urechile regelui, precum că undeva, sub castel, ar exista niște peșteri, mai vechi decât castelul, și acolo ar fi ascunsă o comoară foarte mare, dar foarte bine păzită de niște creaturi care te golesc de sânge dacă te prind. Ei se învoiră să afle acea comoară.
Chemară hangiul, care se apropie, burduhănos, slinos tot, de-abia respirând de gras ce era, și îi puseră pe burta lui mare o pungă cu bani, întrebându-l de acea legendă.
Hangiul aruncă jos punga, mai mult se scutură de ea și dădu să fugă, fără să zică nimic. Dar când se întoarse să dispară, se trezi înconjurat de cei patru bărbați. Mormăi, înjură, nu voia să aibă de-a face cu nimic din asta, dar simți cum un vârf rece de metal îl înțepa ușor sub gușa mare, atârnândă. Era un pumnal, bine mascat, flancat de unul dintre bărbați, ca să nu atragă atenția momentului.
Hangiul zise că undeva, sub castel, în niște grohotișuri, în partea de nord, există niște stânci cu formă de oameni. Dacă treci pe lângă ele, printre copaci, la vreo sută de metri vezi prima peșteră. Nu intri, înaintezi și vei vedea încă două. De-abia în ultima intri, aprinzi făclia și, înăuntru, cam la 200 de metri, vei vedea...
Și, deodată, lovi cu mâna lui, pe dedesubt, pe sub mâna care ținea pumnalul cu vârful în gușă. Lovi mâna bărbatului înspre sus, încât pumnalul pătrunse adânc în gâtul hangiului. Sângele țâșnea ca la porc, se prăbuși și luă cu el în mormânt ce era acolo, în adâncul peșterii...
Mesenii săriră care încotro, să ajute hangiul. Făceau scandal. Mai în fundul sălii se iviră și două săbii, lucind palid în lumina lampioanelor. Voiau să-i linșeze pe străini, crezând că-s tâlhari.
Unul dintre cei patru, deodată, arătă tuturor blazonul regal și inelul. Se retraseră toți, nemaiavând niciun curaj să atace oamenii regelui.
Apoi, cei patru îi întrebară pe meseni ce știu despre acea legendă. Aflară că ar fi aur mult, că oricine a îndrăznit să încerce să intre a fost găsit mort, fără picătură de sânge în el, livid și cenușiu, cu urme de dinți pe mâini, pe gât...
Se făcu dimineață. Zorile se arătau. Umbrele nopții pierdeau puteri, iar soarele începu să prindă curaj, să se arate printre copaci, încet, încet. Răcoarea nopții se schimba cu lumina...
Porniră la drum. Doar pasul cailor se auzea, mergând unul după altul, lovitura ușoară a săbiilor de șold, de cai. Coborau încet, printre copaci, în jos, în văi, tot în jos. Grohotișul era din ce în ce mai des, mai neumblat de om. Cândva, o cărare, acum înfundată, parcă se zărea uneori, și ei încercau să o deosebească de restul vegetației. Șerpuia tot în jos.
Deodată, calul din față fornăi tare de tot, necheză, era agitat și se uita în stânga. Era desișul mare, înalt, nu se vedea mai nimic. Primul bărbat descălecă, lăsă calul acolo și se îndreptă într-acolo. Merse el câțiva pași și văzu, în iarbă, culcat... un om. Era mort de mult. Pielea era cenușie, stătea cu fața în sus, cu mâinile îndoite pe piept, cu degetele în sus, ca și când ar fi vrut să apuce ceva. Avea fața îngrozită, parcă văzuse ceva înfricoșător înaintea morții. Și era uscat.
Plecără mai departe, coborau tot în jos. Ajunseră la niște pietre ce aveau forme bizare, aproape umane, dar erau pietre. Printre ele, mai erau încă două cadavre. Erau tot uscate, hainele vechi, fețele îngrozite, schimonosite.
Ajunseră la gura unei peșteri, nu prea mari, dar destul de încăpătoare. Se uitară și trecură mai departe. Nu departe, se arăta altă intrare, iar puțin mai departe, încă una, ascunsă printre copaci, liane, ferigi, boscheți. Au priponit caii mai într-o parte, de frâie, și s-au pregătit să intre. În stânga aveau făcliile, în dreapta săbiile, pregătiți de orice, gata să spintece pe oricine le-ar fi ieșit în cale.
Fumul făcliilor se ridica încet, leneș, iar luminile jucau pe pereții peșterii, mușcând din umbrele întunecoase. Mergeau încet. Erau pietre ascuțite peste tot. Cam la două sute de pași, trecerea era blocată de ceva... un zid, o poartă... era din piatră groasă, zidită ciudat. Zidăria nu arăta normal, erau pietre pătrate, sculptate în interior, cu desene: cranii, modele de șerpi, flori... Împinseră să dărâme, dar nu reușiră. Deodată, un pătrat cu un craniu sculptat se retrase în interior... era acolo vorba despre un cifru, format din toate acele desene sculptate pe pietrele pătrate. Apăsând toți deodată, patru pietre intrară în colțuri, și cu o zguduială mare, ușa de piatră intră într-o nișă, în munte...
Intrând, ce să vezi... o cameră mare, ca o sală de palat, cu două morminte de piatră, mari, lungi de 2,5 metri, cu capace groase. În fundul sălii, un tron foarte frumos, foarte înalt, tot din piatră... aur nimic. Se uitară, se învârtiră... nici măcar un bănuț, măcar pe jos, aruncat. Încăperea conținea două sarcofage înalte de un metru, din piatră, sculptate, atât. Băgară vârfurile săbiilor, împinseră capacele, le urniră, le dădură deoparte... acolo erau doi bărbați, îmbrăcați ca conții, eleganți, cu ochii închiși, dar cu pielea albă, nu cenușie, nu uscată, elastică, ca vii...
Aceștia, dezamăgiți total că morții nu aveau nici măcar un lanț de argint, nimic, doar haine și atât, dădură să plece. Când, deodată, un răget înfiorător veni din spatele lor... Se întoarseră. Morții erau în picioare, în spatele lor, mai vioi ca ei, mult mai rapizi, extrem de rapizi... Se învârteau în jurul lor, făcliile aproape că le atingeau fețele... Încercau să pună mâna pe bărbați, dar începu o luptă aprigă. Arătările se aruncau efectiv din toate unghiurile, de pe pereți, de sus, de jos. Cei patru îi loveau cu săbiile, îi împungeau, dar creaturile se retrăgeau și reveneau. Astfel, s-au retras spre gura peșterii, îngroziți, speriați, dar apărându-și viața... Nu-i puteau doborî, creaturile erau foarte rapide...
În timpul luptei, unul dintre bărbați fu prins de una dintre ele. Se lupta să-l muște de gât, îl puse jos și se urcă peste el, urlând și spumegând deasupra lui... Acesta îi ținea piept cu sabia, cu mâna dreaptă, iar cu stânga scoase un pumnal și lovi creatura sub bărbie, ca pe hangiul, de-i ajunse vârful în craniu... Aceea urlă și se prăbuși la pământ, într-un lac de sânge negru...
Când cealaltă creatură văzu momentul, înnebuni... Atacă cu mult mai multă furie, se înfigea efectiv în vârful săbiilor, numai să-i prindă cu ghearele... Într-un zvâcnet, luă cealaltă creatură de jos, o puse pe spate și sări peste bărbați, peste săbiile ridicate în sus... Bărbații se uitară lung, cum dispăru în desișurile munților...
Apoi se odihniră. Erau frânți de oboseală, zgâriați, plini de răni, hainele lor franjuri, doar săbiile le erau întregi... La apus, cu greu, se reîntoarseră la han... Era închis, pustiu, nu ca ieri seară... Ușile erau deschise, toate... Intrând încet, priveliștea îi îngrozi... Toată lumea era moartă, ucisă cu bestialitate. Vreo zece morți, zgâriați, vineți, fără sânge... Împrăștiați peste tot, mesele rupte, bucăți. Creatura rămasă își răzbunase tovarășul...
De atunci, niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva. S-au liniștit lucrurile, au reintrat pe făgașul vieții normale... Cei patru bărbați au raportat evenimentul și nu s-a mai făcut niciodată altă încercare de a afla comoara de sub castel...
Sursa: s-a pastrat anonim, Suceava, culeasa in martie 2025
