sâmbătă, 5 aprilie 2025

$$$

 Vraja de chemare a ielelor


   Cândva, demult, demult, o babă mi-a povestit. Era ucenică, era la începuturile ei și, cât exersa, nu-i ieșeau vrăjile de dragoste, nici cum. Era tare supărată. Bătrâna o vedea că se chinuie, dar îi dădea câte un indiciu, puțin, o mai stimula puțin, dar nimic nu reușea, nu-și făceau efectul.

O întrebă pe bătrâna descântătoare, într-un târziu, cum să reușească și ea în vrăjile de dragoste, iar baba îi zise:

— Faci exact cum am făcut și eu, altfel, dacă dai greș, poți fi pocită sau chiar mai rău.

Ucenica ascultă și o întrebă:

— Cum faci?

Baba îi răspunse:

— În noaptea de Sânziene, acolo, în vale, la Izvorul Ielelor, în poiană, singură. Faci un foc în poiană, cu uscături. În jurul focului, mai la doi metri, pui șapte pânze albe, pătrate, de jur împrejurul focului, să fie toate în cerc, cele șapte pânze. Pe pânze pui, pe fiecare, câte o coroniță din flori de Sânziene, câte un vas cu apă neîncepută de la Izvorul Ielelor, câte un pieptene frumos lucrat și câte un bănuț de argint.

Tu nu ai voie să intri în cerc, alături de foc, nu, trebuie să fii în afara cercului făcut din pânze, mai la distanță, îmbrăcată toată în rochie neagră, să nu se vadă nici picioarele, nimic. Pe cap îți pui tot o pânză neagră, de-ți acoperă capul până peste umeri, și ridici mâinile în sus, în văzduh, și faci chemarea de trei ori:

Voi, ielelor, voi, frumoaselor,

Din văzduh vă chem,

Din vânturi vă adun,

Din stihii vă strig,

În loc curat,

În loc luminat,

De om neumblat,

De fiară necălcat,

Veniți de luați,

Coronițe purtați,

Cu apă vă adăpați,

Veniți ca vântul și ca gândul,

La chemarea mea,

Piepteni de-ți purta,

Tu, Lemnică,

Tu, Leodiană,

Tu, Drăgaică,

Tu, Lăcărgia,

Tu, Adela,

Tu, Rudeana,

Tu, Dumernica,

De m-ați ajuta

În lucrarea mea,

Puteri mari să-mi dați,

Deloc să nu stați,

Apa mi-o descântați,

Eu v-oi răsplăti

Cu bănuț curat,

În argint lucrat.

Sub niciun chip să nu-ți dai pânza de pe față, că-i bai. Va începe o vântoasă mare în poiană, atunci zici a doua oară chemarea, și, de te-or întreba ceva, cine te-a trimis, în numele cui vii, spui:

— O babă pricepută, tot de voi știută, (N) m-a învățat tot ce știu și tot ce fac, să vă fiu pe plac.

Nu ridici tonul, nu le înfrunți, vorbești cuviincios, să te placă. Dar pânza nu o dai de pe cap.

A învățat descântecul, a făcut întocmai cum a învățat-o bătrâna, și a reușit să se întoarcă dimineața, bucuroasă toată. Apa din vase a strâns-o toată într-un singur vas mare, și, când avea o lucrare, punea puțină, picura din apa aia peste ce-i aducea copila mândră, care avea nevoie de ajutor. Și când se mărita, venea înapoi mândra cu un bănuț de argint, răsplată.

Așa erau vremurile pe atunci, se împleteau văzutul cu nevăzutul, vânturile nopții cu soarele din ochii fetelor de măritat.

Sursa: S-a pastrat anonim, Braila, culeasa in februarie 2025

$$$

 Posesia demonica


    Nu știu câți se vor regăsi în ceea ce urmează să povestesc, dar pentru cei care vor trece prin ceva similar, poate le va fi de ajutor.


   Locuiam pe o insulă a Greciei. Acolo am crescut din 2007, toate bune și frumoase. După ce a murit bunica mea – care, din ce știam de la mama, făcea tot felul de lucruri neobișnuite: vorbea cu morții prin metoda unei cărți de rugăciuni cu o cheie și o sfoară dată peste ea de mai multe ori – am început să simt anumite prezențe. Cred că totul a început de atunci.


   La început, am ignorat totul. Însă, dintr-o joacă într-un cimitir, alături de o prietenă, am văzut lucruri care mi-au dat fiori. Calvarul propriu-zis a început prin 2012. Aveam niște coșmaruri groaznice, atât de intense încât îmi era frică să mă pun la somn. Se repetau aceleași vise, sau aveau continuări. Simțeam cum un spirit mă dădea jos din pat și mă izbea de pereții camerei. Îmi spunea ceva, dar nu înțelegeam. Încercam să vorbesc, să țip după mama, care dormea în camera alăturată, dar nu puteam. Totul părea real: vedeam casa exact cum era în acel moment, până și ora când mă trezeam era aceeași cu cea din coșmar.


   Foarte puține nopți dormeam bine, iar asta doar dacă dormeam cu mama, spre rușinea mea, pentru că aveam deja 17 ani. Dar numai așa puteam să mă odihnesc. Când am împlinit 18 ani, mama mi-a făcut cadou o rochie de dormit. După două zile, am purtat-o pentru prima dată și m-am băgat la somn. Dormeam cu capul spre geam și picioarele spre perete. Era vară, foarte cald, iar singurul aer venit era de la un ventilator de lângă capul patului. Nu închisesem bine ochii când am simțit cum rochia mi-a fost ridicată brusc, aruncată peste genunchi, iar imediat ceva m-a tras de picior dinspre perete.


   Nu era curent în cameră și niciun alt motiv logic pentru ce se întâmpla. Am sărit din pat, am țipat cât m-au ținut plămânii și am chemat-o pe mama. A venit și m-a găsit tremurând și albă la față. Încerc să vă povestesc aceste lucruri, dar cu groază. Nu doresc nimănui așa ceva. Mama mi-a spus o rugăciune, „Tatăl Nostru”, și am adormit lângă ea.


   Coșmarurile au continuat. De această dată, o siluetă neagră apărea în visele mele, o umbră care mă lua de gât, mă sufoca, și încerca să mă supună sexual. Nu puteam să țip, nu puteam să vorbesc, dar vedeam totul clar, exact cum lăsasem camera. La un moment dat, i-am spus mamei că nu mai suport casa și că trebuie să ne mutăm. Stăteam noaptea prin parcuri până la răsărit ca să pot dormi liniștită.


   Am găsit o altă casă și ne-am mutat. În timp ce strângeam lucrurile, am observat ceva la locul meu de la masă – o masă tip bar, înaltă, cu două scaune. Pe peretele din spatele locului meu era desenat capul unui demon, format din afumătura unei lumânări. Când mama a văzut acel lucru, s-a albit la față. Cu vocea tremurând, mi-a spus: „Haide, mamă, să plecăm”.


   Deși ne-am mutat, calvarul nu s-a terminat. Au urmat ani întregi de chin, cu unele pauze. În disperare, ajunsesem să consum mult alcool doar ca să pot adormi adânc.

Ulterior, l-am cunoscut pe cel care avea să devină soțul meu și m-am mutat în altă țară. O perioadă a fost bine, dar problemele s-au întors. Soțul meu lucra noaptea și pleca în jurul orei 1 sau 1:30. Cum ieșea pe ușă, intram într-un somn adânc, deși eram perfect trează până atunci. Simțeam o prezență, o presiune în piept, și aceeași siluetă neagră apărea deasupra mea. Totul era exact ca înainte, iar acum îmi era teamă pentru fetița mea, care era micuță.


   Acea siluetă îmi șoptea la ureche, dar nu înțelegeam ce voia să spună. Am citit, m-am documentat, și am descoperit că există demoni care se hrănesc cu frica noastră și care vizează femeile singure sau necăsătorite. Am mers la un preot, iar el mi-a spus că trebuie să mă cunun religios.


   În ultima seară când am avut acel coșmar, demonul m-a sugrumat din nou. Simțeam cum mă scufund în saltea, paralizată. Am găsit puterea să spun „Tatăl Nostru” – lucru pe care până atunci nu reușisem să îl fac. În acel moment, demonul mi-a spus în limba greacă: „Sunt deasupra ta și a tuturor”. Am terminat rugăciunea și am reușit să vorbesc. I-am spus cu voce tare: „Eu sunt mai puternică decât crezi tu. Nu îmi este frică de tine. Pleacă și nu te mai întoarce!”. Am spus-o fără frică. Nu s-a mai întors de atunci.


   Totuși, mai am seri când aud ciocănituri la ușă – două sau trei bătăi. Le ignor și îmi continui somnul. Mai sunt momente când simt o atracție ciudată spre somn, fără să fiu obosită, dar nu mai este ca înainte. Mi-au rămas mici temeri, clar.

Au fost ani de chin, dar acum, în fiecare seară, spun „Tatăl Nostru” și îmi fac cruce cu limba. Doamne, ajută pe toată lumea și să fim feriți de tot ce este rău! 🙏


Sursa: s-a pastrat anonima, Grecia, culeasa in ianuarie 2025

$$$

 Poltergeist sau invadare demonică?


Buna, scuze că scriu la ora asta, dar nu mai pot să dorm după ce mi s-a întâmplat fix acum. Aș vrea să postezi povestea mea anonim.


Acum fix 15 minute s-a întâmplat totul. (duminica, 30 martie, ora primirii mesajului 05:10 dimineata)


Soțul meu este la lucru și eu dormeam cu fetița noastră de 8 luni, dar de la 1:25 era destul de agitată, plângea, nu voia să sugă și, de atunci, am început să aud câte un pocnet în ușa de termopan. Ultima dată, adică a treia oară, s-a auzit ca și cum cineva ar fi forțat clanța, un scârțâit și un pocnet. Fata s-a potolit pe la 4:20, când s-a auzit și ultimul pocnet. Eu, neavând somn, mai intram 10 minute pe Facebook și parcă odată mă lua o moleșeală. M-am întors spre ea și nu adormise. Mi se face și pielea de găină când scriu. Deodată, simt cum ceva sau cineva îmi ridică pătura de pe mine, începând de la picioare până la umeri. Nu a durat mult, am tras-o înapoi. Incet, încet, se urca pe mine, efectiv simțeam cum era greu și cald, parcă ardea, și a venit până la fața mea. Parcă i se simțea respirația caldă pe față, îmi șuiera urechea stângă. Eu, stând într-o parte pe față, încerca cumva să se bage între mine și față. Simțeam cum se uita la mine, așa greu și cald îi era corpul și, deodată, nu mai simțeam nimic. Apoi au început să cânte cocoșii. Eu am rămas nemișcată, parcă înghețată de frică. Cu greu am luat telefonul și m-am uitat la ceas, era 5:08. Mă ia groaza când scriu aceste rânduri.

Sursa: s-a pastrat anonima, Mehedinti, culeasa in martie 2025

$$$

 Blestemul care a trimis strigoii peste sat


- marturie de la nea' Petru din satul Bociu


     Mă numesc Petru și-s bătrân acum. Nimeni nu mai știe ce s-a întâmplat cu adevărat în satul nostru, dar eu eram copil atunci și am văzut totul. Am văzut negura și moartea venind peste noi, cum n-a mai fost nicicând, nici măcar în războiul mare. Acum, când zilele mi-s numărate, simt că trebuie să spun adevărul, chiar dacă nimeni nu-l va crede.


Era sărăcie pe atunci și, în vremurile alea grele, în satul nostru de munte, a fost o femeie, Ilinca o chema. O văduvă tăcută, cu ochii afundați în cap și chip aspru, ce trăia singură la marginea pădurii. Nu vorbea mult cu lumea și nici nu mergea la biserică des. Dar blestemul de care a vorbit lumea nu a pornit de la ea, ci de la noi, de la necredința și răutatea oamenilor… sau cel puțin așa cred eu.


Într-o primăvară uscată, vacile, porcii, găinile… au început să moară din senin, fără veste. Pruncii se îmbolnăveau, alții mureau, și deseori noaptea se stingea lumina din senin în casele oamenilor. Unii ziceau că umbre negre bântuie hotarul satului, alții că au văzut un ochi mare, roșu, privind din fereastra Ilincăi. Niciun om n-a avut curaj să meargă la ea să întrebe de dreptate, însă toți credeau că biata femeie e cauza răului și că strigoii ei fac prăpăd în sat.


Când le-a ajuns cuțitul la os – țin minte și-acuma, era în Duminica Mare – s-au strâns toți din sat, cu popa Andrei în frunte, și au dus-o cu forța la marginea satului, lângă cimitir, convinși că bătrâna era vrăjitoare și din cauza ei se întâmplau rele.


Ilinca s-a zbătut, a plâns și a țipat, cerând îndurare.

„Ce aveți cu mine? N-am făcut nimic! De ce mă loviți?”

Dar nimeni nu a ascultat-o. Eu am fost singurul care a plâns de mila ei, căci o știam pe Baba Ilinca. Vara, când mergeam la pădure, treceam pe lângă casa ei și îmi dădea cireșe și mere și mereu mă învăța ce ciuperci-s bune și care nu. Am strigat la ei să o lase în pace, dar ceilalți n-au vrut să audă.


Popa Andrei a ridicat primul o piatră și a aruncat-o. Apoi au urmat băieții lui și ceilalți gospodari, cu mâini mânioase și fețe întunecate. Sângele s-a scurs pe pământ, iar femeia, abia șoptind printre buzele rupte, a rostit blestemul:

„Să se aleagă praful și pulberea de voi și de satul vostru! Să vină moartea și să nu lase nimic în urmă!”


După aia au îngropat-o la margine de cimitir, fără cruce și fără slujbă, crezând că gata, au scăpat de nenorociri.


Dar în loc să înceteze, moartea s-a îndesit. Oamenii se stingeau în somn fără motiv, alții au dispărut fără urmă, vitele mugeau de parcă vedeau ceva ce noi nu puteam pricepe, animalele mureau prin curți. Satul nostru se golea văzând cu ochii.


Și-ntr-o noapte, badea Gheorghe, care venea de la stână de pe munte, a văzut ceva ce mintea omenească n-ar trebui să vadă. La răscrucea de lângă cimitir, sub luna sângerândă, vecinul lui, Marian a lu’ Dumitru Lungu, mort de doi ani, înecat la gârlă, stătea în picioare, cu ochii tulburi, trupul umflat grozav și prin care colcăiau viermii, cu zdrențele fluturând pe el în vânt.


În fața lui, un alt sătean zăcea cu capul zdrobit de-o piatră, iar moroiul se apleca, își înfigea degetele în carnea lui, smulgea câte o bucată și o băga în gură, mestecând.


Când Gheorghe a strigat, arătarea și-a ridicat capul și-a rânjit. El a fugit, dar spaima fu mai iute ca pașii lui. Când a ajuns în sat, abia mai putea vorbi. Oamenii l-au crezut, căci în sufletele lor știau că dracu’ prinsese rădăcini și se aciuase în satul lor. Dar nu mai era acuma o femeie singură și neajutorată pe care să o învinuim. Acum moartea avea chip de strigoi și nimeni nu avea curaj să-l înfrunte.


Cei patru feciori ai popii, flăcăi voinici și fără teamă, și-au luat coasele, topoarele și furcile și au jurat să pună capăt blestemului. Au plecat hotărâți, fără să ceară îndemn de la careva sau binecuvântarea lu’ taică-său.


L-au găsit pe strigoi la marginea cimitirului, mâncând în continuare din săteanul răpus, cu ochii sticloși. L-au înjunghiat, l-au tăiat, i-au zdrobit capul cu boroana și, după cum ziceau vechile rânduieli, i-au înțepat și ars inima. Ca să fie siguri că nu se va mai ridica, au băut cenușa inimii cu apă.


Și-au murit cu toții în aceeași noapte, câteva zile mai târziu, în chinuri groaznice. Otrăviți, parcă, de însuși răul pe care încercaseră să-l răpună. O moarte ca niciuna, cu văiete și spasme, cu dureri îngrozitoare și limba neagră în gură, vărsându-și sângele și mațele, urlând din toți rărunchii de-i auzea tot satul.


Când a fost a doua noapte, când îi privegheau, ușile casei s-au dat de perete, s-a stârnit un vânt de iad și s-au auzit țipete din văzduh. Cei patru frați s-au ridicat din sicrie ca la un semn și atunci a pornit măcelul.


Nimeni n-a scăpat. Toți bărbații, toate femeile, pruncii, bătrânii – niciun suflet n-a mai trăit să spună povestea, că și pe ai de încercau să fugă parcă îi ținea pământul pe loc, iar frații îi ajungeau și îi măcelăreau ca pe porc. Satul întreg a murit în acea noapte.


Timp de zile întregi, nimeni din sat nu a mai trimis vești rudelor din alte sate apropiate. Când oamenii din împrejurimi au început să se întrebe ce s-a întâmplat, s-au strâns și au venit cu potera, cu jandarmii călare, să vadă ce pricină era. Au găsit doar trupuri fără suflare, cu inimile scoase și sângele uscat pe pereți.


În mijlocul cimitirului, în jurul mormântului Ilincăi, stăteau cei patru frați. Morți de-a binelea, hainele sfâșiate, mâinile țepene înfipte în pământ, întinși pe burtă, dar cu gâturile rupte și fețele întoarse spre cer, ca și cum blestemul încă le mai dădea gânduri și putere.

Eu am scăpat, numa’ bunul Dumnezeu știe cum, că tata m-a ascuns în beci și a pus plugul pe ușă. Zile întregi am trăit acolo, mâncând ce avusesem la îndemână și bând apă clocită dintr-un butoi. Când potera m-a găsit, eram speriat, flămând, cu mințile aproape pierdute, și n-am mai putut vorbi zile întregi.


De atunci, toată viața am trăit cu groaza nopții aceleia. Și acum, bătrân cum sunt, în nopțile fără somn, încă mai aud urletul celor pierduți și simt vântul rece care mi-a suflat pe ceafă în ziua în care am ieșit din beci. Și până azi încă simt că blestemul nu s-a stins și că ce a fost acolo nu a murit, doar așteaptă…


Sursa: poveste culeasa de Verloquin Varrius de la domnul Petru, trimisa mie in martie 2025.

$$$

 Comoara blestemata de sub castel


Cândva, demult, când Evul Mediu era în floare, în comitatul Cumberland, locuitorii trăiau liniștiți. În sălile palatului de pe deal, se auzea de departe muzica de cameră, până jos, în sat. Căsuțele erau acoperite cu paie, înalte, țuguiate, îmbrăcate în coroanele stejarilor seculari.

Se simțea, când treceai prin sat, miros de bălegar, de fum din hornuri. Era un singur drum, împrejmuit frumos de case, care traversa mica comunitate. La marginea satului era un han mare, cu etaj, din lemn, cu bârne groase cât omul, ieșite în afară, rustic, tradițional.

Acolo se adunau călătorii care rămâneau peste noapte, acolo veneau de te miri de pe unde străini cu vești noi, și împreună cu cheflii locali, se încinsese câte o băută până dimineața, iar uneori și câte o bătaie, din te miri ce motiv.

Camera mare a hanului era luminată de felinare agățate ici-colo, care aruncau o lumină gălbuie, încercând să lumineze fețele mesenilor.

Într-un colț mai retras, erau patru bărbați. Aveau cizme de piele, cu pinteni cândva strălucitori, haine de străini, cămășile brodate la mâneci și la guler, și veste din material scump, lucios. Se sfătuiau, vorbind încet. Doar cănile de lut se auzeau mai tare, când se ciocneau, scurgându-se câte puțin vin din ele...

Aveau o misiune secretă: trebuiau să descoasă o legendă locală, ajunsă la urechile regelui, precum că undeva, sub castel, ar exista niște peșteri, mai vechi decât castelul, și acolo ar fi ascunsă o comoară foarte mare, dar foarte bine păzită de niște creaturi care te golesc de sânge dacă te prind. Ei se învoiră să afle acea comoară.

Chemară hangiul, care se apropie, burduhănos, slinos tot, de-abia respirând de gras ce era, și îi puseră pe burta lui mare o pungă cu bani, întrebându-l de acea legendă.

Hangiul aruncă jos punga, mai mult se scutură de ea și dădu să fugă, fără să zică nimic. Dar când se întoarse să dispară, se trezi înconjurat de cei patru bărbați. Mormăi, înjură, nu voia să aibă de-a face cu nimic din asta, dar simți cum un vârf rece de metal îl înțepa ușor sub gușa mare, atârnândă. Era un pumnal, bine mascat, flancat de unul dintre bărbați, ca să nu atragă atenția momentului.

Hangiul zise că undeva, sub castel, în niște grohotișuri, în partea de nord, există niște stânci cu formă de oameni. Dacă treci pe lângă ele, printre copaci, la vreo sută de metri vezi prima peșteră. Nu intri, înaintezi și vei vedea încă două. De-abia în ultima intri, aprinzi făclia și, înăuntru, cam la 200 de metri, vei vedea...

Și, deodată, lovi cu mâna lui, pe dedesubt, pe sub mâna care ținea pumnalul cu vârful în gușă. Lovi mâna bărbatului înspre sus, încât pumnalul pătrunse adânc în gâtul hangiului. Sângele țâșnea ca la porc, se prăbuși și luă cu el în mormânt ce era acolo, în adâncul peșterii...

Mesenii săriră care încotro, să ajute hangiul. Făceau scandal. Mai în fundul sălii se iviră și două săbii, lucind palid în lumina lampioanelor. Voiau să-i linșeze pe străini, crezând că-s tâlhari.

Unul dintre cei patru, deodată, arătă tuturor blazonul regal și inelul. Se retraseră toți, nemaiavând niciun curaj să atace oamenii regelui.

Apoi, cei patru îi întrebară pe meseni ce știu despre acea legendă. Aflară că ar fi aur mult, că oricine a îndrăznit să încerce să intre a fost găsit mort, fără picătură de sânge în el, livid și cenușiu, cu urme de dinți pe mâini, pe gât...

Se făcu dimineață. Zorile se arătau. Umbrele nopții pierdeau puteri, iar soarele începu să prindă curaj, să se arate printre copaci, încet, încet. Răcoarea nopții se schimba cu lumina...

Porniră la drum. Doar pasul cailor se auzea, mergând unul după altul, lovitura ușoară a săbiilor de șold, de cai. Coborau încet, printre copaci, în jos, în văi, tot în jos. Grohotișul era din ce în ce mai des, mai neumblat de om. Cândva, o cărare, acum înfundată, parcă se zărea uneori, și ei încercau să o deosebească de restul vegetației. Șerpuia tot în jos.

Deodată, calul din față fornăi tare de tot, necheză, era agitat și se uita în stânga. Era desișul mare, înalt, nu se vedea mai nimic. Primul bărbat descălecă, lăsă calul acolo și se îndreptă într-acolo. Merse el câțiva pași și văzu, în iarbă, culcat... un om. Era mort de mult. Pielea era cenușie, stătea cu fața în sus, cu mâinile îndoite pe piept, cu degetele în sus, ca și când ar fi vrut să apuce ceva. Avea fața îngrozită, parcă văzuse ceva înfricoșător înaintea morții. Și era uscat.

Plecără mai departe, coborau tot în jos. Ajunseră la niște pietre ce aveau forme bizare, aproape umane, dar erau pietre. Printre ele, mai erau încă două cadavre. Erau tot uscate, hainele vechi, fețele îngrozite, schimonosite.

Ajunseră la gura unei peșteri, nu prea mari, dar destul de încăpătoare. Se uitară și trecură mai departe. Nu departe, se arăta altă intrare, iar puțin mai departe, încă una, ascunsă printre copaci, liane, ferigi, boscheți. Au priponit caii mai într-o parte, de frâie, și s-au pregătit să intre. În stânga aveau făcliile, în dreapta săbiile, pregătiți de orice, gata să spintece pe oricine le-ar fi ieșit în cale.

Fumul făcliilor se ridica încet, leneș, iar luminile jucau pe pereții peșterii, mușcând din umbrele întunecoase. Mergeau încet. Erau pietre ascuțite peste tot. Cam la două sute de pași, trecerea era blocată de ceva... un zid, o poartă... era din piatră groasă, zidită ciudat. Zidăria nu arăta normal, erau pietre pătrate, sculptate în interior, cu desene: cranii, modele de șerpi, flori... Împinseră să dărâme, dar nu reușiră. Deodată, un pătrat cu un craniu sculptat se retrase în interior... era acolo vorba despre un cifru, format din toate acele desene sculptate pe pietrele pătrate. Apăsând toți deodată, patru pietre intrară în colțuri, și cu o zguduială mare, ușa de piatră intră într-o nișă, în munte...

Intrând, ce să vezi... o cameră mare, ca o sală de palat, cu două morminte de piatră, mari, lungi de 2,5 metri, cu capace groase. În fundul sălii, un tron foarte frumos, foarte înalt, tot din piatră... aur nimic. Se uitară, se învârtiră... nici măcar un bănuț, măcar pe jos, aruncat. Încăperea conținea două sarcofage înalte de un metru, din piatră, sculptate, atât. Băgară vârfurile săbiilor, împinseră capacele, le urniră, le dădură deoparte... acolo erau doi bărbați, îmbrăcați ca conții, eleganți, cu ochii închiși, dar cu pielea albă, nu cenușie, nu uscată, elastică, ca vii...

Aceștia, dezamăgiți total că morții nu aveau nici măcar un lanț de argint, nimic, doar haine și atât, dădură să plece. Când, deodată, un răget înfiorător veni din spatele lor... Se întoarseră. Morții erau în picioare, în spatele lor, mai vioi ca ei, mult mai rapizi, extrem de rapizi... Se învârteau în jurul lor, făcliile aproape că le atingeau fețele... Încercau să pună mâna pe bărbați, dar începu o luptă aprigă. Arătările se aruncau efectiv din toate unghiurile, de pe pereți, de sus, de jos. Cei patru îi loveau cu săbiile, îi împungeau, dar creaturile se retrăgeau și reveneau. Astfel, s-au retras spre gura peșterii, îngroziți, speriați, dar apărându-și viața... Nu-i puteau doborî, creaturile erau foarte rapide...

În timpul luptei, unul dintre bărbați fu prins de una dintre ele. Se lupta să-l muște de gât, îl puse jos și se urcă peste el, urlând și spumegând deasupra lui... Acesta îi ținea piept cu sabia, cu mâna dreaptă, iar cu stânga scoase un pumnal și lovi creatura sub bărbie, ca pe hangiul, de-i ajunse vârful în craniu... Aceea urlă și se prăbuși la pământ, într-un lac de sânge negru...

Când cealaltă creatură văzu momentul, înnebuni... Atacă cu mult mai multă furie, se înfigea efectiv în vârful săbiilor, numai să-i prindă cu ghearele... Într-un zvâcnet, luă cealaltă creatură de jos, o puse pe spate și sări peste bărbați, peste săbiile ridicate în sus... Bărbații se uitară lung, cum dispăru în desișurile munților...

Apoi se odihniră. Erau frânți de oboseală, zgâriați, plini de răni, hainele lor franjuri, doar săbiile le erau întregi... La apus, cu greu, se reîntoarseră la han... Era închis, pustiu, nu ca ieri seară... Ușile erau deschise, toate... Intrând încet, priveliștea îi îngrozi... Toată lumea era moartă, ucisă cu bestialitate. Vreo zece morți, zgâriați, vineți, fără sânge... Împrăștiați peste tot, mesele rupte, bucăți. Creatura rămasă își răzbunase tovarășul...

De atunci, niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva. S-au liniștit lucrurile, au reintrat pe făgașul vieții normale... Cei patru bărbați au raportat evenimentul și nu s-a mai făcut niciodată altă încercare de a afla comoara de sub castel...

Sursa: s-a pastrat anonim, Suceava, culeasa in martie 2025

$$$

 Blestemul de mamă

Contextul: Am fost singurul copil, născută și crescută în București, părinții ingineri amândoi, dar posesivi și foarte duri; eu, mai degrabă, „gen Z". Adică îmi plăcea să scriu cărți înainte de majorat, dar ei îmi făceau scandalul de pe lume dacă luam un 9. Îmi spuneau mereu că „nu sunt bună de nimic", deși eram olimpică pe țară... Dar mereu evidențiau ce nu făceam: că alții spală și calcă, sau că de ce Cristina a luat 10 și eu nu, că sunt bătută-n cap etc. Plus o posesivitate fantastică, adică nu aveam voie să întârzii nici 10 minute pe zi, iar la 25 de ani încă nu aveam voie să încerc măcar să vorbesc cu vreun băiat.


Asta așa, pe scurt. Una peste alta, mama nu a fost și nu este acea ființă pe umărul căreia să îți pleci capul. Din contră! Nu m-a crezut nici cu boala autoimună pe care o am de la 3 ani, nici cu depresia, cu nimic. Toate suferințele mele, pentru ea, erau și sunt „prostii", că „alții au aia și aia și nu se plâng atâta!"


Bun. Acum vreo 20 de ani, la o ceartă... ceartă însemnând ea să îmi facă reproșuri, să mă acuze nevinovată, iar eu să pun capul în pământ și să tac... a spus ceva foarte urât! M-a blestemat! A spus:


Da? Fie ca toți cei pe care îi iubești să te rănească!

Și așa a fost. Poate am să scriu și cum a fost, dar să ne concentrăm, deocamdată, pe ce s-a întâmplat. Fiind și bisericoasă (eu), am mers la duhovnic, la mănăstiri, la icoane făcătoare de minuni etc.


Nu mai țin minte anul exact, știu doar că visam mereu că sunt legată, iar relațiile... se terminau în modul cel mai stupid!


Am ajuns într-un an la Mănăstirea Rarău. Chiar de Anul Nou. Știam că se citesc Dezlegări puternice, + Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, pe 1 ianuarie. Și îmi era drag locul, mai fusesem și mai am minuni legate de această mănăstire și de Icoana Maicii Domnului de acolo + cea de la Sihăstria Rarău, care deschide ochii și clipește.


Bun, era 31 decembrie, nu mai știu anul, știu doar că nu aveam telefon cu cameră, ci un aparat foto tip „săpunieră" – rețin și acum denumirea: Samsung PL 70, roz – deși eu, normal, nu rețin absolut deloc nume, cifre etc. Întâmplări da, dar date nu.


La 12 noaptea urmau Dezlegările. Era zăpadă. M-au cazat acolo o noapte și, când am ieșit să merg la Molifte... am zis: hai să fac ceva poze. Am făcut din același loc 3 poze: clic, clic, clic. Fără să mă mișc. Mă rugam cu lacrimi să se dezlege acel blestem de mamă...


Am mers apoi la Molifte și la Slujba dintre Ani... Și a doua zi m-am uitat să văd ce poze am făcut. Ca să vă spun ce a ieșit:


La cele 3 poze, în poza 1 se vedea mănăstirea, în poza 2 apăruse ca un balaur/dragon care înconjura mănăstirea, mare cât ea, și care aproape își mușca din coadă, iar în poza 3 era ca o cununiță de lumină, formată din globuri... Globuri la fel cu cele văzute altă dată la Ierusalim, pe Muntele Tabor, de Schimbarea la Față.


Balaurul de la Rarău era tot ca din globuri făcut. Pozele au fost realizate, cum am spus, una după alta. I-am arătat părintelui a doua zi. I-am spus și despre blestem, și despre cât m-am rugat să fiu dezlegată de el. Scăpasem? S-a spart? A plecat? ... A spus doar: „hmmmm” și să șterg pozele...


Le-am păstrat doar până când am ajuns înapoi în București și am scos copie, un singur exemplar, pe care i l-am trimis părintelui, ca să le aibă acolo ca mărturie. Apoi am ascultat ce a spus și am șters din aparat.


Nu știu dacă s-a rupt blestemul, simt că nu chiar de tot...


Așa, ca și chestie, maică-mea este dragon, pe zodiacul chinezesc, și fix dragon a ieșit pe acea fotografie... Simt că este necesar un efort foarte mare ca să se mai „îmbuneze", dar de „rupt" total nu cred, judecând după fapte...


(Am 42 de ani, încă stau cu ea, încă nu am un iubit... toate încercările de relație s-au încheiat cu abandon, fără să mi se explice unde am greșit...


Prima: pur și simplu a spus „gata", iar eu am plâns după el câțiva ani...


Iar ultima: după ce i-am plătit chiria un an și jumătate, de sărbători a ales să mă înjure, să refuze orice formă de comunicare despre ce s-a întâmplat, ce are, ce am greșit, ce putem face...


Nu a fost niciodată caz de înșelat, ci pur și simplu abandon inexplicabil, fără să apară altcineva la mijloc!)


Așa că, mare grijă! Blestemul de mamă nu dispare niciodată, maxim se mai îndulcește un pic, foarte puțin, dar cu post, rugăciuni, canoane, vibe foarte bun – pe care, personal, nu reușesc să îl am mereu, fiind în București, cu job full-time, care mă epuizează fizic și psihic...


Am încercat de câteva ori să vorbesc cu ea despre blestem, dar cuvintele ei sunt aceleași ca și acum 30 de ani:

„Ete na, ce să spun, dar ce tupeu ai, tu nu vezi că e camera aia ca la nebuni, și că alții sunt așa și pe dincolo, dar tu nu știu ce faci cu banii" etc. Total pe lângă!


Mi-ar plăcea să „facem pace", dar ea, ca de obicei, nu ia nimic în serios, deși eu sufăr enorm și îmi doresc atât de mult să nu mai fiu rănită de cei pe care îi iubesc...


📌 Sursa: Clau Mihaela, București, culeasă în ianuarie 2025

$$$

 Șoapte dincolo de moarte


Aveam undeva la 4 ani când a murit străbunica. Am văzut cum se ridica un fel de fum și... dusă a fost. De-a lungul timpului, am visat vecini aleatori care veneau și îmi ziceau că o să plece. Bineînțeles, eu mutată în alt oraș, eram anunțată de mama că a murit X sau Y.


Acum 2 ani, tata (56 de ani) vine și își ia la revedere de la mine. Mă sună mama și îmi zice (ai mei fiind divorțați, dar încă prieteni):

— Taică-tău nu răspunde la telefon.

Îi zic senină:

— E mort.


Decedase cu o seară în urmă...


Moare fratele bunicului și îl visez. Îmi zice:

— I-am chemat la mine pe Ana și Mihai, ce zici?!

Îi spun, în vis, că să aleagă ei.


Ajung la țară: bunicul își rupsese 3 coaste, bunica face COVID. Îmi zice bunicu’:

— Ion mă tot cheamă la el, dar nu mă duc.


Pe bunica o visez. Lângă ea, la marginea patului, în spital, era o bătrână. Menționez că, în vis, îi zic:

— Ia și mănâncă ceva.

Îmi răspunde senină:

— Mai, Claudia, eu am venit să am grijă de fata mea. Am drum lung de mers înapoi, nu îmi arde de mâncare.


Mereu le povestesc alor mei despre visele astea. Ba li se pare că am o conexiune cu lumea de dincolo, ba cred că sunt doar coincidențe.


Știu că nu e clasicul dumneavoastră de poveste, dar poate mai trece și altcineva prin asta și îmi poate da un sfat.

Sursa: s-a pastrat anonima, culeasa in februarie 2025

$$$

 La 85 de ani, Don Jorge s-a căsătorit cu Anna de 25 de ani. 💏 Pentru că soțul ei este atât de bătrân, Ana decide ca după nuntă, ea și Don ...