VASILE CÂRLOVA primul poet modern român
Astăzi se împlinesc 215 ani de la naşterea poetului român, Vasile Cârlova
“Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.
Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,
Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!
A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!
Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!
La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.
Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!
Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.
Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.
Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?
Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?
Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?
De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.
Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?
A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.
Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.
Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.
Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.
Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.
Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.
Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.
Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?
Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.”
( Rugăciune)
Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 în Buzău. Se trăgea dintr-o familie de mici boieri buzoieni, care număra printre înaintaşii îndepărtaţi un mitropolit al Ungro-Vlahiei, Luca, născut în Cipru. Tatăl, vel medelnicerul Ioniţă Cârlova, a fost şi ispravnic de Buzău. Mama, Sevastiţa, era fiica clucerului Vasile Lăcusteanu. După moartea timpurie a părinţilor, a fost crescut de o soră a mamei, măritată cu stolnicul Nae Hiotu.
Şi-a petrecut copilăria la Târgovişte şi în Bucureşti, unde locuiau tutorii săi. În casa acestora va fi învăţat Cârlova franţuzeşte şi greceşte cu un dascăl de familie, avându-l coleg şi prieten pe Gr. Alexandrescu. În 1830, intră în oştirea naţională ca sublocotenent de cavalerie. După un an, moare în urma unei boli infecţioase, în tabăra militară de la Craiova.
Cârlova a scris mai întâi versuri în greceşte (nepăstrate) şi, la îndemnul lui I. Voinescu II, în româneşte.
“Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;
P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.
Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.
Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,
Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.
Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.
Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.
Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.
Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.
De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.
P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.
Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.
Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.
De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.
Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.
Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;
Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt. ”
(Înserare)
Creaţia lui Cârlova, romantică, patriotică, a fost cunoscută şi preţuită în epocă. Sub îndrumarea lui Heliade, tânărul, înzestrat cu un real talent, venise în contact cu poezia apuseană, detaşându-se, datorită înrâuririi lui Lamartine, de tiparele neoanacreontice. Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, înainte de Heliade şi Gr. Alexandrescu, o nouă orientare a sensibilităţii artistice.
Păstorul întristat (scrisă la 18 ani) vine încă în prelungirea liniei convenţionale a secolului al XVIII-lea, cu ecouri din pastoralele lui Florian (scene idilice şi galante, imaginea simplificată a omului şi a naturii, figuraţia mitologică). Există aici semne ale unui remarcabil simţ al expresiei, vizibile şi în versul de graţioasă fluenţă, potrivit cerinţelor genului şi candorii iubirii tinereşti.
Ruinurile Târgoviştii rupe vădit cu clişeele poeziei neoanacreontice, opunându-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfăşurare meditativă pe tema ruinelor (care pătrunde astfel în literatura română, sub influenţa lui Volney). Sentimentul timpului devastator („Cum toate se răpune ca urma îndărăt, / Pe aripele vremii de nu se mai arăt”) se întreţese cu accentul patriotic al evocării gloriei de altădată. Amploarea reflecţiei, nocturnul tainic, metafore concretizând abstracţii („negura uitării”, „aripile vremii”, „viscol de dureri”) configurează la Cârlova schiţa unui stil, nu fără retorică, dar capabil să se ridice până la viziune lirică.
“O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi…
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: “Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut”.
……………………..
……………………..
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
……………………..
……………………..
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat! ”
(Ruinurile Târgoviştei)
Înserarea este prima elegie românească în spirit lamartinian, în care tristeţea, neliniştea nedefinită şi gravă (se cultivă un fel de mister al stării afective) şi singurătatea se reliefează prin contrast cu calmul naturii, cu liniştea câmpenească (sesizată, în ciuda unor note de bucolică gessneriană, cu o sensibilitate profund românească).
“Un păstor tânăr, frumos la faţă,
Plin de mâhnire cu glas duios
Cânta din fluier jos pă verdeaţă,
Sub umbră deasă de pom stufos.
De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.
Cât colo turme de oi frumoase
Se răspândise pe livejuni
Şi ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.
Câinele numai mai cu durere
Stând lângă dânsul căta în jos
Şi ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.
Eho, ce zace de om departe,
Îl auzise din loc ascuns;
Şi cu suspinuri de greutate
La toată vorba îi da răspuns.
Viu lângă dânsul, pătruns de milă
Şi cu blândeţe îl întrebai:
„Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă,
Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?
Viaţa voastră necazuri n-are:
E simplă, lină, fără dureri,
Şi-n toată lumea nici o suflare
Ca voi nu gustă multe plăceri.
Vouă natura vă este dată;
Câmpii şi codrii voă zâmbesc;
Vânturi şi râuri voă arată
Cum curg de dulce, cum răcoresc.
Soarele încă voă răvarsă
Lumină dulce, tot cu senin,
Şi cerul iarăşi mila îşi varsă
Spre fericire voă deplin.”
El cu suspinuri atunci răspunse:
„Frate, se poate vrun muritor
Oricât să n-aibă dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie păstor?
Orice viaţă supusă zace
Sub patimi grele mult mai puţin!
Soarta nu lasă un om în pace
Cu mulţumire a fi deplin.
Precum nu-nceată de vânt suflarea
Nici către crânguri, nici pe câmpii;
Aşa nu-nceată nici tulburarea
De multe patimi către cei vii.
Adevăr, slavă, cinste, putere
Sau bogăţie eu nu doresc.
Acestea toate drept o părere,
Drept nălucire le socotesc.
Dar mai puternic, greu a supune
Orice simţire, simţ pe amor,
El, izvor dulce de-ntristăciune,
Lesne aprinde foc tutulor.
Iubesc prea dulce o păstoriţă
Cu chip prea dulce, prea drăgălaş!
Pentru ea numai simţ neputinţă,
Pentru ea numai sunt pătimaş.
De lângă mine ea când lipseşte,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mâhneşte,
Orice privire e de prisos.
Şi drept aceea a tânguire
Fac să răsune fluierul meu
Lăsând şi turma în năpustire,
Vărsând şi lacrimi din ochi mereu. ”
(Păstorul întristat)
Din creaţia lui se cunosc doar cinci poezii, toate publicate de Ion Heliade-Rădulescu în “Curierul românesc”, prima “Păstorul întristat”, scrisă la 18 ani şi publicată apărând la 8 mai 1830, ea fiind pusă şi pe muzică, două decenii mai târziu, de Anton Pann. Urmează “Ruinurile Târgoviştei”, o romantică meditaţie cu accente patriotice asupra gloriei de altădată a neamului românesc în contextual trecerii devastatoare a timpului. “Înserarea”, “Rugăciune” şi “Marşul oştirii române” vor completa mica dar expresiva lui operă. Alte versuri, precum şi încercările unor traduceri – din Voltaire (Zaira, actul I) şi Musaios (Hero şi Leandru) – s-au pierdut.
În versurile lui se regăsesc, întâia oară în spaţiul literar românesc, metafore de un profund lirism, unele influenţându-l şi pe Eminescu, precum “negura uitării”, “viscol de dureri” sau “aripile vremii“. În 1830, după înfiinţarea Miliţiei Naţionale, punctual de pornire al viitoarei armate române, Cârlova se înrolează voluntar.
Din păcate, un an mai târziu, la 18 septembrie 1831, se stinge din viaţă în tabăra militară de la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu din Bănie. Avea doar 22 de ani şi nimeni nu va şti unde ar fi ajuns creaţia lui, dacă Heliade Rădulescu putuse să scrie deja despre el, că “geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă sub pana lui”.
Opera
N. Nicoleanu, Poezii şi proză;
V. Cârlova, Poezii;
C. Stamati, Poezii şi proză, ediţie îngrijită de G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1906;
Vasile Cârlova şi Al. Sihleanu, îngrijită şi prefaţă de Lucian Predescu, Bucureşti, 1933;
Poezii, prefaţă de P mai Haneş, Bucureşti, 1936;
Poezii, îngrijită şi introducere de Paul I. Papadopol, Bucureşti, 1942;
Ruinurile Târgoviştii, îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu, Craiova, 1975
