***

 IONEL TEODOREANU a murit cum 71 de ani.

La 3 februrie1954 a murit in București, scriitorul Ionel Teodoreanu nascut la 6 ianuarie 1897 in Iasi.

A fost fratele scriitorului Alexandru Oswald Teodoreanu - Păstorel şi soţul prozatoarei Ştefana Velisar-Teodoreanu. 

Ionel Teodoreanu s-a născut în Iași la 6 ianuarie 1897, în casa părinților săi de pe strada Ștefan cel Mare. Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoară de pian la conservator. Bunicii săi sunt, dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat) și Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului și conducătorul corului mitropoliei) și Ștefania Musicescu. I-a avut ca frați pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și Laurențiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.

Primii doi ani de școală primară (1904-1906) i-a urmat la școala primară germană „Pitar-Moș” din București, după care a revenit la Iași. Între 1908 și 1912 este elev al Liceului Internat din Iași (astăzi Colegiul Național „Costache Negruzzi”). Clasele superioare a V-a și a VI-a de liceu le continuă la Liceul Internat, după care se transferă la Liceul Național (astăzi Colegiul Național), urmând clasele a VII-a și a VIII-a, secția modernă, pe care le termină în 1916.

 

Scriitorul împreună cu mama, soția și cei doi fii gemeni

Spre sfârșitul anului 1918, tânărul Ionel Teodoreanu a întâlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana Lupașcu, Lily. S-au cunoscut la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, cu care tânăra Lilly era rudă apropiată. La rândul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau aceleași medii ieșene pe care le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru muzică a Cellei Delavrancea, cât și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atât în setea de lectură, cât și în înclinația pentru scris.

La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se eliberează diploma de licențiat în drept, pe baza examenului pe care îl trece cu un succes deosebit. În același an se căsătorește cu Ștefana Lupașcu (scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu), ceremonia având loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada Kogălniceanu, în Iași. Un an mai târziu, la 3 februarie 1921 s-au născut cei doi fii gemeni, Ștefan și Osvald- Cezar.

Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, la vârsta de 58 de ani, în București.

Activitatea literară

Ionel Teodoreanu a debutat în revista Însemnări literare în 1919 cu „Jucării pentru Lily”. Debutul editorial l-a avut cu volumul de nuvele „Ulița copilăriei” (1923). Este legat, ca și fratele său Păstorel Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viața Românească, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Prima descoperire a noului scriitor în mediul literar ieșean aparține lui Demostene Botez. Pe acesta, Ionel Teodoreanu îl cunoștea încă din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnărilor literare – de sub conducerea directă a lui Mihail Sadoveanu și George Topârceanu – și deja colaborator al lui Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez îl prezintă marelui critic pe mai tânărul său prieten. Tenacitatea lui Garabet Ibrăileanu de a-l susține pe Ionel Teodoreanu, în care vedea un membru al grupării de la Viața Românească cu drepturi egale față de ceilalți, se sprijinea nu atât pe valoarea intrinsecă acordată „Jucăriilor pentru Lily”, cât pe speranțele mari pe care și le pune în viitorul artistic al protejatului său. Speranțele criticului nu sunt înșelate, și încă din primul an al noii ei apariții Viața românească începe să aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi și mai de valoare.

Anii 1920, 1921, 1922 și 1923 nu sunt deosebit de productivi, căci în acest răstimp scriitorul publică destul de puțin: povestirile ce vor intra în volumul „Ulița copilăriei” și alte câteva ce nu vor rămâne decât în paginile revistei Viața românească, la care se adaugă traducerea articolului „Amintiri despre Tolstoi” al lui Maxim Gorki.

Începând cu anul 1924 însă, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viața românească, până în anul 1928, părți ale celor trei volume ce compun acest roman. Critica a subliniat prospețimea condeiului său în evocarea copilăriei și a adolescenței exuberante. Criticul literar George Călinescu îi ironiza stilul încărcat, ușor baroc, poreclindu-l "Metaforel" și îi desființează în „Istoria literaturii române de la origini și până în prezent” cele trei romane ale ciclului „La Medeleni”. Călinescu creează chiar și un verb pentru a desemna stilul lui Teodoreanu, a "medeleniza". Presărând cele trei părți ale cărții cu întâmplări din propria viață, se pierde subtil în analiza sufletului omenesc. Creează câteva tipuri memorabile de fete (Olguța, Monica).

 

Ionel Teodoreanu în perioada elaborării trilogiei La Medeleni

În ciuda ironiilor lui Călinescu se poate spune că romanul emană viață, învăluindu-și cititorii într-un voal al poeziei sufletului adolescentin

La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era deja un nume cunoscut al generației interbelice, un scriitor consacrat, având deja în palmaresul său literar trei volume de largă circulație, ce-l impun atât în fața publicului cât și a criticii, în ciuda unor rezerve ale celei din urmă. 

Trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei unul dintre cele mai neobișnuite succese, atât de public, cât și de librărie, din câte a cunoscut vreodată un scriitor român. Apariția acestui roman este momentul cel mai de seamă din ansamblul biografiei scriitoricești a lui Ionel Teodoreanu, el intrând sub tutela tiranică a primelor sale scrieri. De acum încolo, el va avea de purtat această povară a gloriei timpurii, așteptările criticii și ale publicului fiind mult mai mari. 

Chestiunea adecvării viziunii stilistice la problematica particulară a romanului va fi obsedantă pe întregul parcurs al activității scriitorului. „Tirania” stilului „medelenist” va fi pentru unii de-a dreptul neîndurătoare, iar alte maniere, unele în viziunea criticii cu totul facile, îl vor urmări și ele pe Ionel Teodoreanu, ca o fatalitate. În decursul anilor ce urmează după încheierea ciclului medelenist, vitrinele librăriilor vor beneficia de prezența permanentă a scriitorului ieșean.

 Numeroasele ediții ale Medelenilor vor fi însoțite de noi și noi titluri, romane în primul rând, dar și cărți de amintiri și memorialistică.

Împărțindu-și timpul între baroul avocățesc (după Delavrancea, se pare că Ionel Teodoreanu a fost cel mai de seamă avocat-scriitor din câți au fost în România) și masa de scris, Ionel Teodoreanu va elabora, până prin 1947, aproape în fiecare an câte un volum, vizibilă fiind ambiția sa de a depăși tutela exercitată de propria sa capodoperă, romanul „La Medeleni”.

Puțin cunoscut este faptul că, neîntrerupându-și activitatea de avocat și scriind în această perioadă două ample romane ( „Fata din Zlataust” si „Golia”), ambele în câte două volume, între 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu deține postul de decan al Teatrului Național din Iași. Este singura funcție oficială pe care o are de-a lungul vieții. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu rămâne un moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria Teatrului Național. Conștiinciozitatea exemplară și pasiunea nedezmințită, dublată de o remarcabilă competență, caracterizează în cel mai înalt grad persoana tânărului director.

Tentativele sale de emancipare, convertite în opere de distinctă originalitate sunt primite cu entuziasm de cititori. Prin compensație față de duritatea și prozaismul vieții de după primul război mondial, anumite categorii de cititori se abandonează spiritului tumultuos, vital, dar și traversată de marile nostalgii ale adolescenței pierdute.

 Până la plecarea sa definitivă la București (1938), Ionel Teodoreanu a scris aproape anual un roman, unele considerate inconsistente, fiind respinse de critică („Crăciunul de la Silvestri”, 1934, „Secretul Anei Florentin”, 1937), iar altele, scrise fie sub semnul unei fericite inspirații lirice („Lorelei”, 1935), fie sub acela al unor ambițioase tentative de înnoire („Arca lui Noe”, 1936). Ionel Teodoreanu este considerat un minunat evocator al vieții și gândirii copiilor și adolescenților, dar Garabet Ibrăileanu îl numea pe drept „scriitorul unei generații” (scriitorul generației sale).

 

Ionel Teodoreanu este și evocatorul orașului Iași, oraș în care s-a născut și a trăit până în anul 1938. Acțiunea a aproape fiecărui roman se desfășoară în „dulce Târgul Ieșului” (așa cum a fost numit de autor) sau este măcar amintit. 

Deși unul din cei mai fanatici îndrăgostiți de bătrânul oraș moldovean, un paradoxal antiieșenism se afirmă încă din perioada Medelenilor, pentru ca în romanul „Bal mascat” fenomenul să ia forma programatică a unui rechizitoriu. Aceste sentimente, dar și mutarea Vieții românești la București, plecarea pe rând a celei mai mari părți din membrii grupării tot aici și dureroasa moarte a lui Garabet Ibrăileanu, la care se adaugă sfârșitul tatălui său, Osvald Teodoreanu în 1937, vor contribui toate la decizia de a părăsi Iașiul în favoarea Bucureștiului.

La București își continuă firește atât activitatea literară, cât și pe cea de avocat. Odată cu stabilirea în București, însăși propria biografie ieșeană devine sursa de inspirație pentru una din direcțiile cele mai interesante ale operei lui Ionel Teodoreanu: memorialistica. Începutul este făcut de volumul „În casa bunicilor” (1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) și de „Întoarcerea în timp” (1946). Scrierile ce urmează în această perioadă nu contrazic în esență structurile permanente ale personalității sale. Din perspectiva biografiei artistice nu se poate vorbi de o perioadă bucureșteană, după cea ieșeană. Este adevărat că unele din romanele acestor ani, fie în întregul lor („Hai Diridam” și „La porțile nopții”, 1946, „Zdrulă și Puhă”, 1948), fie fragmentar („Tudor Ceaur Alcaz”, 1940 – 1942), vădesc o accentuată preocupare de înnoire tematică, de abordare a tipologiilor și de creionare a cadrului de loc și timp, ce trimit direct la resursele oferite de imaginea existențială a capitalei. În ciuda unor vehemente contestații ale criticii, scriitorul își urmează cu aceeași fidelitate propriul destin artistic, fiind și acum tot atât de productiv. Notorietatea sa publică nu suferă cu nimic, iar consacrarea sa „oficială” prin introducerea în manualele școlare, în antologii și culegeri, după cum și prin unele transpuneri în alte limbi, continuă netulburată. Prieteniile literare mai vechi sau mai noi se continuă și ele, fiind apropiat de Sadoveanu, Tudor Arghezi, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Perpessicius, Tonitza, etc. Din marele număr de romane pe care prozatorul le publică între 1939 și 1948, singurul care se detașează prin reala sa valoare este „Prăvale Baba” (1940), acesta împreună cu cele trei cărți de amintiri și volumul de poeme postume „La porțile nopții” (după romanul cu același titlu) încheind în chip fericit traiectoria sinuoasă a creației lui Ionel Teodoreanu. Din păcate, în anii în care a mai trăit după cel de-al Doilea Război Mondial, scriitorul nu s-a mai făcut remarcat prin alte tentative de roman.

Întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintâi război mondial i-au reținut atenția, Liviu Rebreanu menționa printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”.

Romane publicate

• La Medeleni, vol. I-III (1925–1927)

• Turnul Milenei (1928)

• Bal mascat (1929)

• Fata din Zlataust (1931)

• Golia (1933)

• Crăciunul de la Silivestri (1934)

• Lorelei (1935)

• Arca lui Noe (1936)

• Secretul Anei Florentin (1937)

• Fundacul Varlamului (1938)

• Prăvale Baba (1939)

• Ce-a văzut Ilie Pânișoară (1940)

• Tudor Ceaur Alcaz, vol. I–IV (1940–1943)

• Hai-Diridam (1945)

• La porțile nopții (1946)

• Să vie Bazarcă (1947, apărut postum in 1971)

• Zdrulă și Puhă (1948)

Scrieri cu caracter memorialistic

• Ulița copilăriei (1923)

• În casa bunicilor (1938)

• Iarbă (1938)

• Întoarcerea în timp (1939)

• Masa umbrelor (1946)

***

 IONEL TEODOREANU 

- Născut la 6 ian. 1897, Iași ;

- Decedat la 3 feb. 1954, București. 

" Eroii lui Teodoreanu, mediul, atmosfera, pe alocuri chiar atitudinea autorului, e strâns legată de tradiție .În povestirile și romanele lui bate desmirdator un vânt de patriotism. La orice ceas, nostalgia trecutului. Și cu toate acestea, maniera și limba folosite de el întru redarea acestor realități românești ( respectiv moldovenești ) e tot ce poate fi mai personal, mai modern, mai îmbibat de adevărurile învățate la simbolisti și de la Proust ." 

( Mircea Eliade ) 

Ionel Teodoreanu, prozator. Fiul avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei ( născută Muzicescu ), profesoară la Conservatorul de Muzică din Iași. Școală primară, în limba germană, la București, și după doi ani, la Iași ( 1905- 1909 ). Liceul lntern și Liceul Național din Iași ( 1909- 1916 ). Licențiat al Facultății de Drept din Iași ( 1919 ). Avocat la lași, director al Teatrului Național din Iași ( 1930 - 1933 ). Debutează în " Insemnari literare " ( 1919 ) cu schița " Bunicii ", apoi continuă cu o suită de proze lirice majoritatea intitulate : "Jucării pentru Lily ". 

Se căsătorește în 1920 cu Ștefania Lupascu ( prozatoarea Ștefana Visar ). Debut editorial în 1923 cu volumul de povestiri / nuvele poematice, " Ulița copilăriei ". Odată cu reapariția " Vieții românești " ( 1920 ), se raliaza grupării. Admirator al lui Garabet Ibraileanu, sub tutela căruia își așază opera. Inegală ca valoare, însumând peste 20 de titluri, proza sa a cunoscut un succes de public fără precedent, indreptatit în cazul trilogiei " La Medeleni " ( 1925- 1927 ) - roman care - i aduce consacrarea.

○ Volume cu caracter memorialistic :

☆ " În casa bunicilor " ( 1938 ) ;

☆ " Întoarcerea în timp " ( 1941 ) ; 

☆ " Masa umbrelor " ( 1947 ). 

○ Alte scrieri ( romane ) 

ale lui Ionel Teodoreanu :

☆ " Turnul Milenei " ( 1928 ) ;

☆ " Bal mascat " ( 1929 ) ;

☆ " Fata din Zlataust " vol. l- II ( 1931 ) ;

☆ " Golia " , vol. I- II ( 1933 ) ;

☆ " Crăciunul de la Silvestri " ( 1934 ) ;

☆ " Lorelei " ( 1935 ) ;

☆ " Arca lui Noe " vol. I- II ( 1936 ) ;

☆ " Secretul Anei Florentin " ( 1937 ) ;

☆ " Fundacul Varaamului " ( 1938 ) ;

☆ " Pravale- Baba " ( 1939 ) ;

☆ " Tudor Ceaur Alcaz " vol. I- II- III- IV ( 1940- 1943 ) ; 

☆ " Hai- Diridam " ( 1945 ) ;

☆ " La porțile nopții " ( 1946 ) ;

☆ " Zdrula și Puha " ( 1948 ).

Mai ponderata, critica literară a reținut prospețimea operei de evocare a copilăriei și adolescenței, iar stilistic, forța imagismului său, a unei bogații metaforice prețioase, când nu devine, prin abuz, manierism.

Sursa :

☆ " Mic dicționar- scriitori români " de Mircea Zaciu. Editura Științifică și Enciclopedica, 1978.

☆ " 100 CEI MAI MARI SCRIITORI ROMÂNI ". Ediția a ll- a, autor Mircea Ghițulescu. Lucrare elaborata sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Editura Lider, 2005.

***

 Ionel Teodoreanu 

Fara de ea incepea singuratatea…

 

„Scriitorul imi povestise, odata, ca la una din aceste intilniri publice tinute in provincie, complimentase pe o frumoasa doamna pentru bluza foarte eleganta pe care o purta, ca la plecarea lui din oras aceasta sa se prezinte la gara, oferindu-i un imens buchet de flori, legat cu o fisie de matase alba, sfisiata din acea bluza.“ (Evocari: Prin ani si peste ani cu Ionel Teodoreanu – Vlaicu Bârna).

Alb 

O simpla bluza de batista alba, cu guleras rasfrint, in care sinii sint asa de casti ca-ti vine sa le surizi. O bluza de un alb subtire si primavaratec – albul parfumului de zarzari din diminetile copilariei. Un alb in care sinii sint o mirare de vint oprit, care te face sa inchizi ochii si sa-ti dezmierzi obrajii. Un alb care e o lumina pe un joc de hulubi.

Copilarie

Copilaria, iscoditoare ca un copil in fata usii care ascunde pomul de Craciun, se inalta, in trupul lui, in virful picioarelor: crestea. Putea urni un scaunel, inhamindu-si toata puterea prin brate: era intiiul avint. Putea, urcindu-se pe scaunel, sa-si moaie degetul in gavanosul cu dulceata, de pe masuta, ca mai apoi, dupa ce si l-a supt, sa-l intinda si mamei; era intiia darnicie. Putea pasi singur in cerdac: era intiia pribegie.

Dragoste

Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi sa ajung pina la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfisiate, dindu-ti ultima ei picatura. De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi ca sa ajung pina la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducindu-ti-o sa-i inchizi ochii. Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea – si mi-am tras pasii inapoi ca la iesirea cu icoana din biserica.

Inima

Mi-e inima sura ca o minge de sare lucrata in ocne. Cine nu cunoaste truda si setea inchise intr-un bulgare de sare sa stea la o parte.

Imbratiare

O tinuse in brate pina in clipa cea din urma, leganind-o ca pe un copil mic, respirind-o ca pe un brat de sulfina, stringind-o – infricosat si superstitios – ca pe un odor furat din biserica; netezindu-i fruntea, inchizindu-i pleoapele, acoperindu-i buzele, ca sa i le simta umede in palma, ca un plins…

Mare

Marea are ochi albastri. Sufletul meu e privirea acestei imensitati. Sint orbita.

Nostalgie

Dar sufletul meu si-a pierdut glasul copilariei. Stii sa asculti? Auzi vintul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducind si aducind primavara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sint pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta. Gindeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund.

Ras

Stii tu, Tani, risul devenit tacere e simptomul sigur al batrinetii, intelepciunii sau resemnarii.

Singuratate

Fara de ea incepea singuratatea; era o troita la rascrucile pustietatilor. O dorea, o dorea linga el, in bratele lui, si era dor in ochii lui, in buzele lui, in obrajii lui, in miinile lui, in trupul lui, ca suferinta sevei in tulpini frinte, cu floarea smulsa.

Umbra

Sint o umbra, nu sint un om. Lumina tineretei tale ma va alunga. Nu pot sa te insel. Iubirea ta pentru mine – ma inchin in fata ta – e mai grea decit blestemul lasat de parinti; e pedeapsa vietii impotriva strigoilor care-au cutezat sa priveasca soarele.

Zarzari

Zarzarii albi, livada mea nevazuta de nimeni – prin care numai eu mergeam, pe care numai eu o vedeam si care venea cu mine pretutindeni ca o turma dulce a primaverilor – n-o mai vad, n-o mai simt, am pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viata asupra ei ca o zina rea si a prefacut-o in oameni, case, zgomote orasenesti, printre care trupul meu merge singur…

***

 PALATUL CERCULUI MILITAR implineste azi 99 de ani.

La 4 februatie 1923 are loc inaugurarea oficială a Palatului Cercului Militar. 

Clădirea, amplasată în centrul Capitalei, la intersecţia a două principale artere – Calea Victoriei (odinioară Podul Mogoşoaiei) şi Bulevardul Regina Elisabeta, aminteşte de Opera Naţională din Paris (Palatul Garnier). 

Edificiul, proiectat în 1899 de arhitectul Dimitrie Maimarolu, a fost construit din iniţiativa şi prin contribuţia financiară a ofiţerilor din garnizoana Bucureşti

A luat fiinţă la 15 decembrie 1876 Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, actualul Cerc Militar Naţional.

 Construcţia Palatului Cercului Militar Naţional, sediul de astăzi al instituţiei, a început în anul 1911 şi s-a încheiat în 1923. 

Obiectivele prevăzute în statut erau strângerea legăturilor de camaraderie între ofiţerii de toate armele şi de toate gradele, între ofiţerii activi şi cei în rezervă; stabilirea legăturilor între familiile ofiţerilor, precum şi între acestea şi societatea civilă din garnizoană; punerea la dispoziţia ofiţerilor şi a membrilor de familie a unui local propriu în care aceştia să-şi poată dezvolta educaţia cultural-artistică, să-şi îmbogăţească cunoştinţele generale şi de specialitate, sau să-şi poată petrece, în mod util, plăcut şi reconfortant, timpul liber. 

La 18 martie 1896, prin Înaltul Decret Regal nr. 1612 promulgat de regele Carol I, Asociaţia corpului ofiţeresc din garnizoana Bucureşti împreună cu cele din Iaşi, Craiova şi Galaţi, sunt recunoscute ca persoane juridice şi instituţiuni de interes general al armatei, sub denumirea de ''Cercul Militar''. 

Prin statutul de funcţionare este pus sub Înaltul patronaj al M.S. Regelui, având ca preşedinte de onoare pe ministrul de război, iar ca preşedinte de conducere (de ordine) pe generalul comandant al Corpului 2 Armată.Până în aprilie 1897, Cercul Militar a funcţionat cu chirie în localul Eforiei (Bdul. Regina Elisabeta), iar apoi s-a mutat în casa Greceanu, lângă Biserica Doamnei. Cerinţa imperativă de a avea un local propriu se concretizează în 1899, când este ales, pentru construcţia Palatului Cercului Militar, proiectul elaborat de arhitectul Dimitrie Maimarolu, personalitate a arhitecturii româneşti.Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti. Palatul Cercul Militar Naţional este este o clădire din Bucureşti care găzduieşte instituţia centrală de cultură a armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum şi de imagine, reprezentare şi protocol.Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898.Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ştefănescu şi E. Doneaud.Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, organizaţie a ofiţerilor români înfiinţată în 15 decembrie 1876.Fondurile necesare au fost adunate din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor (circa 80%), precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile.Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăştinos.

Etape istorice:

• 17 mai 1912. Din cauza solului umed, mlăştinos şi nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny şi Elie Radu se adoptă soluţia unei fundaţii pe piloni de stejar, înfipţi în terenul ferm de sub mlaştină.

• 1914. La declanşarea primului război mondial, construcţia se prezintă terminată „la roşu şi învelită".

• 2 aprilie 1916 „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din Bucureşti este „podoaba arhitecturală a ţării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, ştiinţa şi simţul estetic al marilor arhitecţi români şi străini au înzestrat România".

• 12 noiembrie 1916. Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat.

• 1919. La revenirea armatei în Bucureşti, clădirea este găsită devastată în interior. Se reiau lucrările de reparaţii.

• 4 februarie 1923. În prezenţa Regelui Ferdinand I al României şi a Reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, şi a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ştefan Holban, are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar.

În perioada comunistă, inscripţia „Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripţia „Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripţia „Cercul Militar Naţional".

Sala de Marmură a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reuşite realizări ale arhitecturii româneşti. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta îşi găsesc echilibrul în şirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspiraţie antică, cu stilizări şi prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeţi, Victorii înaripate, zeităţi ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.

Sala Maură se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereţii îmbrăcaţi în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate şi acoperite cu foiţă de aur.

Sala Bizantină îşi trage numele de la concepţia în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiţionale româneşti. Sala este dominată de un şir de arcade care susţin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un şir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente şi unele momente de referinţă din Istoria poporului român.

Sala Gotică reprezintă o ambianţă arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive şi prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.

Sala Restaurant a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reuşite realizări ale arhitecturii româneşti. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta îşi găsesc echilibrul în şirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspiraţie antică, cu stilizări şi prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeţi, Victorii înaripate, zeităţi ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.

O impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, conduce oaspeţii către etajul al doilea şi către sălile de recepţie. Scările de acest tip nu sunt doar simple elemente de legătură, ci sunt gândite ca parte din regia unui ceremonial. Pe durata parcurgerii sale, vizitatorul are prilejul să vină în contact, treptat, cu ambianţa interioarelor, să le admire.

Pe data de 1 martie 2005, la ora 15.00, în clădirea Cercului Militar Naţional a avut loc Ceremonia dezvelirii bustului arhitectului Dimitrie Maimarolu, proiectantul Palatului Cercului Militar şi inaugurarea oficială a Salonului fondatorilor Palatului, care mai cuprinde şi busturile lui Vasile Zottu şi al lui Nicolae Filipescu.

Surse:

http://www.cmn.ro/Istoric.html

http://www.cmn.ro/Istoric-Palat.html

http://www.cmn.ro/Istoric-Institutie.html

https://www.historia.ro/.../cum-s-a-nascut-palatul...

https://www.agerpres.ro/.../la-pas-prin-bucuresti-cercul...

***

 4 februarie 

ZIUA PRIETENILOR PE FACEBOOK 

Rețeaua de socializare „Facebook” împlineşte astăzi, 4 februarie, 19 ani, iar fondatorul său propune pentru această dată sărbatorirea „Zilei Prietenilor”. 

Fondatorul „Facebook” scrie în mesajul său că prietenia este cea care dă sens vieții şi că trebuie să ne amintim întotdeauna să sărbătorim prietenia. 

Data oficială de naștere a rețelei de socializare este 4 februarie 2004. În 2005, TheFacebook a devenit Facebook, cumpărând cu 200.000 de dolari domeniul facebook.com, a urmat în septembrie acelaşi an expansiunea spre licee, iar un an mai târziu reţeaua avea să fie disponibilă oricui avea 13 ani împliniţi şi o adresă de mail validă. 

La 4 februarie 2004 Mark Zuckerberg, student şi programator american şi antreprenor în domeniul internetului, fonda, acum 18 ani, rețeaua de socializare „The Facebook”, pentru a oferi posibilitatea utilizatorilor de a contacta persoane apropiate, dar şi persoane încă necunoscute. Creat iniţial la Harvard, SUA, Facebook era la origine o reţea socială cu circuit închis pentru studenţii acestei universităţi. Ulterior ea s-a deschis şi altor universităţi americane. La început verificarea apartenenţei la universitate se făcea prin adresa de poştă electronică (e-mail) a studentului, dar începând din septembrie 2006 reţeaua este deschisă tuturor utilizatorilor de internet. Imediat reţeaua Facebook a devenit foarte populară dar şi controversată, fiind interzisă în câteva ţări din Orientul Mijlociu. Apreciat a fi unul dintre cele mai importante site-uri de socializare din lume, în funcţie de numărul de vizite, Facebook face parte din fenomenul recent denumit Web 2.0 („web-ul social”). Utilizatorii pot intra în această reţea din orice loc unde există acces la Internet pe baza unei parole, stabilite iniţial odată cu completarea formularului de înscriere conţinând o serie de întrebări personale. În prezent, în România, Facebook are peste 9 milioane de utilizatori, iar la nivel mondial, 2 miliarde (care intră măcar o dată pe lună în aplicaţie şi vizitează pagina prin intermediul site-ului web, dintre aceştia 65% accesând zilnic reţeaua).

Cu o creștere anuală de 16%, Facebook are azi peste 1.79 miliarde de utilizatori activi în toată lumea. Aproape 30% dintre utilizatorii activi au între 25 și 34 de ani. 

Potrivit statisticilor bit.ly, cel mai mare trafic pe Facebook este între orele 13 și 15, însă cele mai multe clickuri se generează seara, în jurul orei 19.

***

 În 3 februarie 1890 , are loc, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, premiera dramei "Năpasta" de I. L. Caragiale.

Georgeta Tudora 

Năpasta este ultima piesă de teatru scrisă de autor, nemaiputând să mai închege nimic într-un gen căruia îi adusese, incontestabil, strălucirea marii arte.

Se poate afirma că Năpasta a fost prima piesă românească jucată într-o limbă străină, anume la Cernăuți, la 30 decembrie 1895, în traducerea germană a lui Adolf Last. Aceeași traducere a stat și la baza spectacolului berlinez, din 1902, unde afișul anunța piesa Anca. În 1903 se reprezintă în maghiară la Budapesta, iar în 1918, la Magdeburg, Năpasta se juca în traducerea lui Mitei Kremnitz. 

În favoarea operei sale dramatice și, mai târziu, și a celei în proză, s-au pronunțat cele mai autorizate condeie, apărând, în polemici acerbe, opera lui Caragiale. Exemplu a fost, în această bătălie, Gh. Panu, una dintre cele mai stabile inteligențe de la „Junimea“, pe care a părăsit-o prin 1881 - 1882. Ziarul său, „Lupta”, întemeiat la Iași, în 1884 s-a impus foarte repede datorită condeiului de mare gazetar al lui Gh. Panu. În februarie 1890, Nicolae Iorga, în fața debutului său (19 ani), a scris un articol judicios în „Lupta” despre Năpasta. 

Caragiale i-a trimis un exemplar din Năpasta cu următoarea dedicație:„Criticului inteligent și conștiincios care a binevoit, ca om rar ce este, întâi să citească Năpasta și să gândească asupra ei, și apoi s-o critice.”

***

 Astazi, Ziua Internațională a Clătitelor!  

Cine a inventat această sărbătoare și cum facem să o aniversăm cât mai delicios?

Pe data de 2 februarie sărbătorim Ziua internațională a Clătitelor, sărbătoare pornită de la exemplul Belgiei și Franței, două țări vestite pentru clătite și pentru bucuria pe care o afișează în ziua de La Chandeleur.

Această zi a fost inițial Ziua Binecuvântării Fecioarei Maria, dar a devenit cunoscută în Franța ca „Le Jour des Crêpes” („Ziua Clătitelor”), referindu-se la tradiția de a oferi oaspeților clătite. Tradiția datează din anul 472, când Papa Gelasius le-a oferit clătite pelerinilor francezi care vizitau Roma pentru a sărbători Chandeleur.

De asemenea, legenda spune că dacă întorci în aer o clătită ținând cu mâna dreaptă tigaia și cu mâna stângă o monedă de aur, vei avea un an bogat ce-ți va aduce venituri însemnate. Rotunjimea și culoarea aurie a unei clătite seamănă cu soarele și cu razele sale, sugerând schimbarea vremii pe care o va aduce sărbătoarea Chandeleur, ce pică la mijlocul perioadei dintre solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară.

Această zi se pare că este cea mai superstițioasă zi din an. Pe lângă legenda cu moneda de aur, superstițiile sunt legate și de vreme. Dacă de această sărbătoare e senin și frumos afară, înseamnă că iarna s-a terminat. În schimb, dacă plouă, localnicii se așteaptă la 40 de zile ploioase și mohorâte.

În unele case, stăpâna caselor obișnuiește să pitească prima clătită într-un sertar, ca să aibă noroc în casă și cămin.