***

 FEMEIA ÎN MITOLOGIE

Cu toate că în societăţile antice femeii îi era rezervat un rol marginal, îndeobşte în interiorul zidurilor domestice şi adesea într-o poziţie subalternă ce trecea direct de la supunerea faţă de tată la aceea faţă de soţ, mitologia a ţesut în jurul mai multor personaje feminine unele dintre cele mai frumoase povestiri. Pe de altă parte, dincolo de a fi nişte personaje literare de neuitat, unele zeiţe şi eroine încarnează aspectele fundamentale ale caracterului şi rolului femeii.

În sfera divinului, caracterul matern al femeii se contopeşte cu ideea de fecunditate a naturii, a pământului şi a animalelor, găsindu-şi personificarea în numeroase zeităţi: zeiţe mame, zeiţe ale fertilităţii, zeiţe ale animalelor, zeiţe ale naşterii, care se pot numi Cybele sau Rhea, Magna Mater sau Ilitia, Demetra sau Astarte, Geea sau Tellus. Incarnări ale forţei generatoare a naturii în general, ele nu reprezintă însă exclusiv misterul fecundităţii, ci toate aspectele posibile ale rolului matern, uşor de identificat, de pildă, în figura Demetrei, care, în Imnul homeric închinat ei, înainte de a fi prezentată în calitatea sa de zeiţă ce face să rodească pământul, este înfăţişată ca mamă îndurerată şi deznădăjduită ce nu-şi află pacea, pornind în căutarea fiicei răpite. În versiunea cea mai solemnă şi mai autoritară, situată ferm în ierarhia divină drept centru fundamental al familiei, rolul femeii mamă este personificat de Hera, regina zeilor, soţia şi sora lui Zeus, ocrotitoarea tuturor femeilor şi în special a rolului lor de soţii şi mame.

La imaginea femeii văzută ca mamă, deci ca dătătoare de viaţă, se adaugă, prin contrast, dar şi complementar, aceea a femeii infernale, legată de lumea subpământeană şi de moarte. În împărăţia morţilor regină este Persefona, care în şederea ei când pe pământ, când alături de Hades sintetizează dubla valenţă a temei naturii care zămisleşte şi moare şi care, tocmai prin această alternanţă a morţii şi renaşterii, asigură viaţa pe pământ, de-a lungul generaţiilor.

Lumea de dincolo este vizitată adesea de eroi masculini: Tezeu şi Piritoos coboară aici pentru a o cuceri pe însăşi Persefona; Heracle, pentru a-l prinde pe Cerber; Orfeu, în căutarea Euridicei; o evocă Ulise şi Enea pentru a afla informaţii despre viitorul lor. Incursiunile acestor eroi în lumea de dincolo au întotdeauna aspectul unei violări, a unei aventuri neliniştitoare şi înfricoşătoare pe care ei o întreprind ştiind bine că încalcă legile naturii, pornind pe o cale interzisă muritorilor. În călătoria lor temerară au întotdeauna nevoie de un sprijin, iar acest sprijin le este oferit de o figură feminină, care poate constitui scopul expediţiei lor (ca în cazul lui Tezeu şi al lui Piritoos, care vor să o cucerească pe cea mai inabordabilă şi mai neliniştitoare dintre figurile feminine, însăşi regina a lumii de dincolo; ori ca în cazul lui Orfeu, împins de iubirea sa nemângîiată pentru femeia pierdută) sau poate reprezenta călăuza lor, singura care cunoaşte tainele ajungerii în lumea cealaltă (ca în cazul lui Ulise şi al lui Enea, care numai cu ajutorul Circei şi, respectiv, al Sibilei din Cumae se pot aventura în această încercare).

Dătătoare de viaţă din considerente fiziologice, femeile par să cunoască şi moartea într-o manieră mai directă şi mai firească decât bărbaţii: excluse din bătăliile eroilor, care manifestă probabil şi ei o oarecare obişnuinţă cu moartea, femeile cunosc şi practică toate riturile pietăţii în materie de morţi, ţes linţoliul pentru cei dragi (ca Penelopa pentru socrul ei Laerte) şi participă la funeralii ca bocitoare. Iar dacă trebuie să facă sacrificiul suprem, înfruntând moartea spre a-şi salva soţul ori pentru a-şi păstra demnitatea, ele îşi acceptă jertfa cu un curaj tăcut, aşa cum povesteşte mitologia despre Alcesta şi despre Antigona.

Funcţiei femeii ca însoţitoare a bărbatului ori ca zămislitoare de urmaşi i se opune, pe lângă figura feminină infernală, şi imaginea zeiţei fecioare. Atena sau Artemis, însoţite de zeităţile minore, de eroinele şi femeile din cortegiul lor, se feresc de plăcerile iubirii, revendicând o autonomie, o libertate şi o independenţă faţă de bărbat care, din cât se pare, nu-şi puteau afla corespondenţa în realitatea lumii antice. Zeiţele fecioare nu reprezintă numai tinereţea, faza iniţială a vieţii oricărei femei, înainte ca aceasta să-şi fi preluat rolul definitiv de soţie şi de mamă în societatea adulţilor: în vreme ce aproape toate figurile feminine, divine sau omeneşti, pe care ni le înfăţişează mitologia îşi află o completare indispensabilă în unirea cu soţi şi iubiţi ori în zămislirea de copii care le îmbogăţesc personalitatea, Atena, zeiţa fecioară, este completă şi desăvârşită prin ea însăşi încă de la naşterea din ţeasta lui Zeus, din care iese la iveală încinsă în armura ce sugerează faptul că e definită şi încheiată în sine, fără posibile spaţii de acces pentru soţi sau pentru progenituri. Dintr-un anumit punct de vedere, Atena sau Artemis reprezintă elementul feminin în stare pură, femeia imobilă şi completă care nu trebuie să crească şi nici nu are nevoie de o jumătate cu care să se unească spre a introduce mişcarea vieţii prin procesul zămislirii. Această autosuficienţă le conferă ceva masculin, în măsura în care, în societatea antică, numai bărbatul se putea bucura de o atare autonomie şi libertate.

Pe lângă femeia mamă (Hera), femeia infernală (Persefona) şi femeile fecioare (Artemis şi Atena), sfera divină propune şi categoria femeilor ca simbol al frumuseţii, plăcerii şi iubirii, personificată, de bună seamă, de Afrodita, cea cu multe iubiri şi cu graţia sa incomparabilă, tovarăşă – ea, cea mai frumoasă dintre zeiţe – a zeului şchiop şi diform Hefaistos, semnificând astfel universalitatea irezistibilă a iubirii. Apropiat sub mai multe aspecte de rolul Afroditei este cel al altor personaje divine, muzele, inspiratoare ale cântecului şi poeziei, purtătoare ale stindardului frumuseţii artelor.

Cu o treaptă mai jos faţă de efera divină, trăsăturile specifice ale rolului feminin sunt personificate şi de unele eroine şi muritoare alese de poeţi ca protagoniste ale poveştilor lor. Femeia soţie este personificată de Penelopa, credincioasă, împotriva tuturor evidenţelor, soţului ale cărui urme s-au pierdut, ori de Alcesta, capabilă de sacrificiul suprem pentru soţul său Admetos, altminteri condamnat.

Femeia mamă, care îşi iubeşte copiii până la limita păcatului de hybris, este personificată de Niobe, condamnată să-şi vadă murind toţi fiii. Dimpotrivă, răsturnarea legii naturale a iubirii conjugale sau materne este exemplificată de impresionantele portrete ale Clitemnestrei şi Medeei, care îşi ucid, una soţul, cealaltă copiii. Căci femeile, dacă sunt capabile de acte de iubire de un curaj ieşit din comun, apar uneori în mitologie şi ca o chintesenţă a celei mai atroce cruzimi, fiind în măsură să născocească intrigi şi perfidii de tot soiul, atingând măreţia nu numai în bine, ci şi în rău.

Femeia simbol al frumuseţii — şi, în acelaşi timp, al puterilor devastatoare ale farmecului amoros – este, desigur, Elena din Troia, care provoacă un război de zece ani. Însă tema frumuseţii femeii care seduce, vrăjeşte şi provoacă încurcături amoroase complicate şi uneori fatale nu se limitează la această apariţie, fiind, în mitologie, una dintre cele mai frecvente şi mai fecunde. În acest context, femeia poate fi prezentată şi ca iubită disperată sau respinsă (de exemplu Dido) ori ca victimă a samavolniciei masculine, din partea unui om ori a unui zeu (de exemplu Dafne sau Euridice). În cadrul unui alt tip de iubire, fraternă sau filială, mitologia a ştiut să creeze figuri feminine de neuitat, ca Antigona, drăgăstoasă îngrijitoare a bătrânului său tată Oedip şi victimă a iubirii fraterne în tragedia Antigona a lui Sofocle, ori ca Ifigenia, sora lui Oreste. Iubirea filială a eroinelor din mitologie poate căpăta uneori nuanţe deosebit de sumbre, ca atunci când este umbrită de raporturi incestuoase între tată şi fiică (de pildă, în cazul lui Enomaos şi al Hipodamiei).

Respingerea iubirii nu constituie o prerogativă exclusivă a câtorva zeiţe: mitologia povesteşte despre un regat pământesc de unde bărbaţii sunt alungaţi — ţara amazoanelor, întemeietoare ale unei societăţi de tip matriarhal. Refuzând elementul masculin, amazoanele stârnesc uimirea, surprinderea şi, poate, o anumită teamă. Femeile pot apărea pentru bărbat ca un univers impenetrabil, ce poate fi eventual înţeles doar de cei care, asemenea lui Tiresias, au şansa de a fi preschimbaţi în femeie: o lume atât de diferită, încât înlesneşte apariţia unui mare număr de locuri comune inspirate de misoginism, putând fi zugrăvită ca sălbatică şi neliniştitoare (ca în mitul lui Penteu şi în imaginea menadelor, adepte fanatice ale lui Dionysos, ori ca în cazul femeilor din Lesbos care îl ucid pe Orfeu). Această deosebire face uneori din femei deţinătoarele unor puteri deosebite (este cazul vrăjitoarelor, precum Circe, seducătoare şi în acelaşi timp înfricoşătoare, ori al pitoniselor de la Delfi, capabile să comunice cu Apollo şi să transmită cuvântul oracolului, ori, încă o dată, al menadelor dragi lui Dionysos): în mitologie, dimensiunea iraţionalului apare uneori foarte apropiată de cea feminină.

Prin forţa pe care i-o procură această diversitate, dar şi prin dimensiunea sa prevalent domestică, adăpostită şi închisă primejdiilor exterioare, chiar în inferioritatea sa obiectivă faţă de universul masculin, lumea feminină constituie în societatea antică – deci şi în mitologie – un refugiu sigur. Casa se află sub tutela unei zeiţe, Hestia sau Vesta, care veghează asupra căminului. Când îşi caută scăparea pentru a nu pleca la războiul troian, unde urmează să piară, Ahile se travesteşte în femeie şi se ascunde printre fiicele regelui din Sciros. Cel mai bărbat dintre eroi, Heracle, se travesteşte la rândul său în femeie nu numai în ciudatul său schimb de roluri cu regina Omfale, ci şi atunci când, aflat în primejdie, trebuie să scape de urmăritori în insula Cos.

Femeia este Hestia, căminul, siguranţa, protecţia, centrul; bărbatul este Hermes, mişcarea, îndepărtarea, acţiunea. Chiar şi atunci când mişcarea pare să prevaleze, iar eroi precum Ulise ori Enea sunt proiectaţi de soartă, de spiritul lor de aventură ori de neastâmpărul firii la capătul lumii, forţa centripetă a femeii acţionează în tăcere pe fundal, oferind, asemenea Ariadnei lui Tezeu, un fir subţire care îl ajută pe erou să dea un sens propriilor paşi.

Sursa:

Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană

***

 GIULIA FARNESE, AMANTA PAPEI ALEXANDRU AL IV-LEA

Giulia Farnese s-a născut în 1474 la Canino, în regiunea Latium, fiind fiica lui Pier Luigi Farnese, Signore di Montalto, și a Giovannei Caetani. Aceasta avea să devină o domnişoară extrem de frumoasă, dar şi o femeie foarte controversată.

Familia ei avea încă patru copii: fratele cel mare, Alessandro, care a devenit notar și ulterior papă sub numele Paul al III-lea (1534-1549); Bartolomeo, care a devenit lord al Montalto; Angelo, care s-a căsătorit cu Lella Orsini din familia nobilă Orsini; și o soră, Girolama.

Pe 21 mai 1489, la doar 15 ani, Giulia s-a căsătorit cu Orsino Orsini la Roma, aducând cu ea o zestre de 3.000 de florini de aur. Orsino era fratele vitreg al Adrianei de Mila, verișoara cardinalului Rodrigo Borgia, viitorul Papă Alexandru al VI-lea.

Giulia Farnese, amanta Papei Alexandru

Nu se știe cu certitudine dacă Rodrigo Borgia s-a îndrăgostit de Giulia și și-a făcut-o amantă sau dacă Adriana de Mila a intermediat relația pentru a-i asigura fiului său un rang înalt la Vatican. Până în noiembrie 1493, Giulia a locuit împreună cu Adriana de Mila și fiica papei, Lucrezia Borgia, devenind prietenă apropiată cu aceasta. Ele trăiau într-un palat situat lângă Vatican, unde Papa avea acces printr-un culoar secret.

Aventura lor era binecunoscută în societatea Romei și la Vatican, iar Giulia era numită „curva Papei” sau „mireasa lui Hristos”. Datorită relației cu suveranul pontif, frumoasa Giulia Orsini a reușit să-i obțină fratelui ei, Alessandro, un post de cardinal în anul 1493.

Pe 30 noiembrie 1492, Giulia a adus pe lume o fetiță pe nume Laura, însă identitatea tatălui ei rămâne incertă, putând aparţine fie soțului ei, Orsino, fie Papei Alexandru al VI-lea. Doi ani mai târziu, în anul 1494, Giulia l-a supărat pe suveranul pontif plecând fără permisiunea lui la Capodimonte pentru a-i fi alături fratelui său, Angelo, aflat pe patul de moarte.

La insistențele soțului ei, Giulia a rămas în oraș și după înmormântarea lui Angelo, dar în cele din urmă a cedat presiunilor papei și s-a întors la Roma. Călătoria ei s-a desfășurat în timpul invaziei franceze a Italiei sub conducerea regelui Carol al VIII-lea, și Giulia a fost capturată de căpitanul francez Yves d’Allegre, care a cerut și a primit o răscumpărare de 3.000 de scudi pentru a o duce în siguranță la Roma.

Giulia a rămas alături de Papă până în anul 1499 sau 1500, când a căzut în dizgrație, probabil din cauza vârstei, având atunci 25 sau 26 de ani. Iar Papa, după cum se spune, avea preferinţe controversate. Scriitoarea Maria Bellonci, specialistă în istoria familiei Borgia, consideră că despărțirea s-a făcut pe cale amiabilă, cu ajutorul Adrianei de Mila.

Soțul Giuliei, Orsino Orsini, a murit curând după aceea, iar ea s-a mutat la Carbognano, într-un castel oferit lui Orsino chiar de către fostul ei amant, Papa Alexandru al VI-lea.

Giulia Farnese s-a întors la Roma în anul 1505 pentru nunta fiicei sale, Laura, care la doar treisprezece ani s-a căsătorit cu Niccolò Franciotti della Rovere, fratele cardinalului Galeotto Franciotti della Rovere, ambii fii ai Laurei della Rovere, sora Papei Iulius al II-lea, aflat atunci pe tronul Vaticanului.

Ultimii ani şi sfârşitul Giuliei Farnese

După primii ani de văduvie, Giulia Farnese s-a recăsătorit cu baronul Giovanni Capece Bozzuto di Afragola, un membru al nobilimii napolitane de rang inferior. În 1506, ea a devenit guvernatoare a orașului Carbognano și s-a stabilit în castelul care astăzi îi poartă numele. A rămas aici până în 1522, când s-a întors la Roma.

Giulia a murit la vârsta de 50 de ani din cauze necunoscute, în casa fratelui ei, cardinalul Alessandro Farnese, care zece ani mai târziu a devenit Papa Paul al III-lea. Fiica ei, Laura, a avut trei copii cu Niccolò della Rovere, și aceștia au moștenit întreaga avere a familiei Orsini.

Din păcate, au rămas puține mărturii ale frumuseții legendare a Giuliei Farnese. Ajuns pe tronul papal, fratele ei a ordonat distrugerea portretelor ei pentru a ascunde relația desfrânată pe care aceasta a avut-o cu Papa Alexandru al VI-lea.

Contemporanii o descriau pe Giulia ca fiind de înălțime medie, bine proporționată, cu ochi mari și negri, față rotundă și grațioasă, și un păr foarte frumos. Lorenzo Pucci, soțul surorii ei mai mici, Gerolama, scria despre ea că „are cel mai frumos păr pe care ți-l poți imagina”, iar doamnele ei de la curte spuneau că, pentru a-și evidenția pielea deschisă la culoare, dormea în lenjerie de pat neagră. Giorgio Vasari a identificat-o pe Giulia în scenele pictate de Pinturicchio în Sala Sfinților din apartamentele Borgina de la Vatican, unde este reprezentată şi Lucreţia Borgia, fiica Papei și bună prietenă a Giuliei.

***

 CELE MAI LONGEVIVE IMPERII DIN ISTORIE

De-a lungul istoriei, unele imperii au reușit să depășească provocările timpului, dominând teritorii vaste și influențând generații întregi. Aceste structuri politice și culturale au rezistat secolelor, marcând profund istoria umanității. Iată o privire asupra celor mai durabile cinci imperii din istorie.

Pandyan, Zhou și Imperiul Roman: piloni ai istoriei

Imperiul Pandyan

Imperiul Pandyan, originar din India, este considerat cel mai longeviv din istorie, durând aproximativ 1.850 de ani, din 500 î.Hr. până în 1350 d.Hr. Acest imperiu a fost un jucător important în comerțul mondial, exportând perle, fildeș și mirodenii către Grecia și Roma antică. Pe lângă influența sa economică, Pandyan a lăsat o amprentă culturală semnificativă, vizibilă în arhitectură și poezie. În ciuda succesului său, a fost în cele din urmă înlocuit de dinastia Kalabhra.

Dinastia Zhou

Dinastia Zhou, din China antică, a durat aproximativ 800 de ani, între 1046 și 256 î.Hr. Este cunoscută pentru inovațiile sale în agricultură, cum ar fi plugurile trase de boi și irigațiile la scară largă, dar și pentru dezvoltarea arbaletelor și a echitației. Succesul său pe termen lung se datorează feudalismului, care a descentralizat puterea, oferind autonomie nobililor locali.

Impriul Roman

Imperiul Roman, incluzând și perioada bizantină, a fost una dintre cele mai mari și mai influente entități politice din istorie, durând aproximativ 1.500 de ani (27 î.Hr.–1453 d.Hr.). În timp ce partea de vest a imperiului s-a prăbușit în 476 d.Hr., partea estică, cunoscută sub numele de Imperiul Bizantin, a continuat să prospere până la cucerirea Constantinopolului de către otomani. Moștenirea sa culturală, juridică și arhitecturală este încă vizibilă în Europa modernă.

Imperiul Etiopian și Sfântul Imperiu Roman: simboluri de rezistență

Sfântul Imperiu Roman

Cu o identitate germanică distinctă, Sfântul Imperiu Roman a fost o putere europeană semnificativă timp de aproape 850 de ani, din 962 până în 1806. Sub conducerea lui Carol cel Mare și în strânsă legătură cu papalitatea, acest imperiu a exercitat o influență politică și religioasă profundă. În cele din urmă, a fost dizolvat de Napoleon Bonaparte, marcând sfârșitul unei ere.

Imperiul Etiopian

Cunoscut și ca Imperiul Abisinian, Imperiul Etiopian este cel mai recent dintre cele cinci, existând între 1270 și 1974. Cu rădăcini creștine puternice, a rezistat numeroaselor invazii și a fost unul dintre puținele state africane care au evitat colonizarea europeană. În cele din urmă, a fost transformat într-o republică, dar moștenirea sa culturală și religioasă rămâne vie.

Lecții din istoria imperiilor

Aceste imperii demonstrează că puterea și influența pot rezista timpului, dar și că adaptabilitatea și inovația sunt cruciale pentru supraviețuire. Moștenirea lor ne oferă perspective valoroase asupra culturii, economiei și relațiilor internaționale. În timp ce niciun imperiu nu poate dura veșnic, urmele lor sunt vizibile în lumea de astăzi, influențând în continuare societățile moderne.

***

 AȘOKA CEL MARE

Așoka s-a născut în jurul anului 304 î.Hr., ca fiu al lui Bindusara, al treilea împărat al Imperiului Maurya. Mama sa nu este cunoscută cu certitudine din sursele istorice, dar unii cercetători sugerează că ar fi putut fi o prințesă greacă. Așoka a avut numeroși frați, inclusiv fratele său vitreg Susunaga, care avea să devină împărat după moartea lui Bindusara.

Numele „A-shoka” înseamnă literalmente „fără suferință”. Potrivit unei legende, mama sa i-a dat acest nume deoarece nașterea lui i-a îndepărtat suferințele.

Așoka a primit o educație regală, incluzând studii în domenii precum arta militară, administrația publică și filozofia. Se presupune că a excelat în arta războiului și a demonstrat abilități de conducere încă de la o vârstă fragedă.

Așoka a participat activ la campaniile militare ale tatălui său, câștigând experiență și faimă pe câmpul de luptă. S-a remarcat ca un comandant curajos și strategic, contribuind semnificativ la extinderea Imperiului Maurya.

Lupta lui Aşoka pentru putere şi dezvoltarea imperiului

Fondatorul imperiului, Chandragupta a cucerit teritorii vaste, punând bazele pentru puterea Mauryanilor. Tatăl lui Așoka, a continuat expansiunea, consolidând imperiul și aducându-l aproape de unificarea subcontinentului indian.

După moartea lui Bindusara, a izbucnit o luptă pentru putere între Așoka și frații săi. Așoka a ieșit victorios din această luptă, eliminându-şi rivalii prin violenţă și urcând pe tronul Imperiului Maurya în jurul anului 268 î.Hr.

Aşadar, Aşoka a moștenit un imperiu vast, iar principalul obiectiv al său nu a fost expansiunea agresivă. A dus, totuşi, imperiul la extindere maximă cucerind nenumărate ținuturi printre care și regiunea Kalinga (estul Indiei), cucerită după o bătălie extrem de sângeroasă, în urma cărora au murit peste o sută de mii de oameni. O legendă spune că apele râului Daya, de lângă câmpul de luptă s-au înroșit de sânge.

De la un conducător sângeros, la promotor al păcii

Așoka era hindus, dar după această bătălie a ridicat principiul non-violenței (ahisma) și s-a convertit la budism.

Potrivit unei povești de pocăință, care seamănă cu cea a bunicului său care s-a convertit la jainism, Așoka avea remușcări din cauza distrugerilor și vărsării de sânge din războiul din Kalinga, renunțând la violență și îmbrățișând modul de viață pașnic al budismului.

De altfel, el a sprijinit și a consolidat budismul făcându-l o religie puternică prin mai multe mijloace:

-a dat edicte prin care dădea drepturi budiștilor;

-a construit mai multe stupe sau sanctuare pentru a păstra relicvele budiste;

-a construit în toată India stâlpi de piatră inscripționați cu mesaje de ordin moral și religios pentru popor;

-a construit numeroase temple budiste, printre care se numără Templul Mahabodhil;

-a convocat Al treilea Conciliu budist, la care a participat în calitate de monah, conciliu organizat pentru a remedia problemele dogmatice de ordin monahal;

-a trimis misionari budiști în Asia de Sud-Est, Sri Lanka, Asia Centrală, Nepal, Bangladesh, chiar și în unele regate elenistice.

Prin consolidarea imperiului, Așoka a adus o perioadă de stabilitate și prosperitate, favorizând comerțul și dezvoltarea economică. Misiunile sale militare au contribuit la răspândirea budismului în diferite regiuni ale Indiei.

Ascensiunea lui Așoka la putere a fost marcată de o luptă violentă, dar domnia sa a fost definită de o transformare radicală către pace și compasiune.

Așoka cel Mare, aşa cum avea să rămână în istorie, a murit în anul 232 î.Hr și a rămas în istoria Indiei și istoria universală de altfel, ca unul dintre cei mai corecți și mai iubiți monarhi din istorie.

***

 BABA YAGA

Baba Yaga (Baba Jaga) este o vrăjitoare sau o ogresă din folclorul slav care locuiește într-o colibă magică din pădure și fie ajută, închide, fie mănâncă oameni (de obicei copii). Ea este printre cele mai faimoase figuri din folclorul slav ca gardian al fântânilor apelor vieții și uneori este văzută ca întruchipând împuternicirea și independența feminină.

Numele ei este adesea înțeles ca însemnând „bunica vrăjitoare”, deși acest lucru este contestat și nu există un acord universal cu privire la semnificația lui Yaga . Ea este menționată pentru prima dată într-o carte despre gramatica rusă în 1755, dar se crede că a existat în tradiția orală a basmurilor populare slave mult mai devreme. Deși este de obicei ticălosul oricărei piese în care apare, ea poate oferi, de asemenea, asistență și este înțeleasă mai mult ca un personaj șmecher care încurajează transformarea decât figura de bază a unei vrăjitoare malefice.

Baba Yaga este probabil cel mai cunoscută din povestea Vasilissa cea Frumoasă în care o eliberează, din neatenție, pe eroina de tirania mamei sale vitrege și a surorilor ei vitrege, dar și figuri din alte povești celebre precum Prințesa broaștei și Baba Yaga și fata bună la suflet în care este distribuită într-un rol similar. Unele dintre poveștile ei urmează paradigma poveștii Cenușăreasa , în care ea joacă rolul Zânei Nașe, dar cu o întorsătură hotărât sinistră.

Întrucât trăiește în afara normelor societății și întotdeauna după propriile reguli, ea a ajuns să întruchipeze conceptul de putere și emancipare feminină în epoca modernă. Cărțile, filme și emisiunile de televiziune fac referire la ea astăzi în acest rol și, deși își păstrează caracterul amenințător, este din ce în ce mai văzută ca o sursă de înțelepciune și putere, mai degrabă decât o personificare a răului.

Reprezentare, origine posibilă și nume

Baba Yaga este descrisă ca o bătrână enormă și urâtă, care locuiește într-o colibă construită pe patru pulpe de pui înalte, care se poate întoarce sau se poate muta la comandă. Ea este adesea văzută drapată peste sobă sau înclinată în colibă pe toată întinderea, cu nasul ei mare atingând tavanul. Când iese din casă, ea călărește într-un mortar propulsat de un pistil cu o mână, în timp ce, în cealaltă, ține o mătură pe care o folosește pentru a șterge orice urmă de urme.

Baba Yaga poate fi înțeleasă în general ca însemnând „bunica vrăjitoare”, chiar dacă aceasta nu este o traducere directă.

De obicei își părăsește coliba dimineața, se întoarce seara, și comandă un stol de gâște negre care înconjoară cerul în căutarea copiilor. În povestea Gâștele negre ale lui Baba Yaga , doi copii neascultători, Olga și Serghei, se strecoară din casa lor în timp ce mama lor este la piață – după ce ea i-a avertizat să nu iasă în timp ce gâștele zboară – iar Serghei este smuls și adus înapoi la coliba lui Baba Yaga pentru cina ei. Olga este capabilă să-și salveze fratele folosind obiecte magice, iar cei doi își învață lecția despre a nu-și asculta mama.

În această poveste, ca și în multe altele, Baba Yaga este o vrăjitoare puternică care se hrănește cu copii, dar, conform cărții Andreas Johns în cartea sa cuprinzătoare despre acest subiect, este posibil să fi fost inițial o zeiță slavă și Mama Pământului. Johns îl citează pe savantul Mihail Chulkov care notează asemănări semnificative între Baba Yaga și o zeiță timpurie a morții cunoscută sub numele de Iagaia baba:

Slavii venerau zeița interlopă cu acest nume, reprezentând-o ca o figură înfricoșătoare așezată într-un mortar de fier, cu un pistil de fier în mâini ; i-au făcut jertfe de sânge, crezând că l-a hrănit celor două nepoate atribuite ei și că ea se bucură însăși de vărsarea de sânge. 

Mențiunea lui Chulkov despre nepoatele lui Iagaia baba reflectă o altă similitudine între zeiță și vrăjitoarea de mai târziu, prin aceea că Baba Yaga este uneori descrisă ca având două fiice sau două surori. Unii savanți, de fapt, se referă la figura la plural ca Baba Yagas, toate în esență aceeași entitate, singurele lor diferențe fiind cele mai superficiale.

Alți cercetători cred că ea a fost inițial personificarea naturii, care poate fi crudă sau bună la rândul său, sau ca un nor de furtună sau furtună, în timp ce alții au susținut că ea personifică un plug care sparge (rătește) pământul pentru a permite plantarea, fertilizarea, și creșterea culturilor. Johns îl citează pe savantul Matthew Guthrie care pare să respingă interpretarea plugului în favoarea teoriei Zeiței Morții, susținând că Baba Yaga este versiunea slavă a zeiței grecești Persefone .

În legendă, ea își are originea cu diavolul, conform cărturarului Vasilii Levshin, așa cum este citat de Johns:

Dorind să inventeze cea mai perfectă esență a răului, diavolul a gătit împreună douăsprezece femei urâte într-un cazan. Pentru a capta esența, a strâns aburul în gură și apoi a scuipat în ceaun fără să se gândească. Din acest amestec a ieșit Baba Yaga, cel mai perfect rău. 

Ea este de obicei reprezentată în acest sens, indiferent de ce bine i-ar putea veni din acțiunile ei, așa că s-ar putea argumenta că orice ar fi inspirat figura este irelevant, deoarece ea a devenit cunoscută drept personificarea răului. Nicio interpretare unică a originii ei nu este universal acceptată și același lucru este valabil și pentru numele ei. Johns scrie:

În limba rusă veche, cuvântul baba s-ar putea referi la o moașă, vrăjitoare sau ghicitoare, iar cuvântul rusesc modern standard pentru „bunica” ( babushka ) este derivat din acesta. Baba în rusă modernă este, de asemenea, un termen peiorativ pentru femeie... Originea și semnificația lui Iaga este mult mai obscure și a inspirat mai multe interpretări diferite în rândul lingviștilor. 

Printre numeroasele posibilități sugerate se numără boala, boală, groază, frig, nimfă rea de lemn , vrăjitoare, femeie rea, furie, furie, mânie, tortură, durere și îngrijorare, șarpe, șarpe, soția unchiului, mama vitregă, mătușa și mama. Johns îl citează pe savantul Brian Cooper care susține că „numele sugerează o personificare a opresiunii sufocante” și concluzionează că „în ciuda originilor sale obscure, numele lui Baba Yaga este bine cunoscut în toată Rusia. La fel ca și cuvântul „vrăjitoare”, iaga a fost folosit de săteni. ca o desemnare nemăgulitoare pentru „femei bătrâne, certate și urâte”. înseamnă „Bunica Vrăjitoare”, chiar dacă aceasta nu este o traducere directă.

Deși răpește și mănâncă copii și pare să-i vâneze pe tot parcursul zilei pentru masa de seară, Baba Yaga servește și ca un catalizator al schimbării. Există o serie de povești în care ea acționează ca un agent de transformare, ajutând eroina sau eroul să se autoactualizeze și să finalizeze o căutare. În aceste povești, și chiar în celelalte în care este înfățișată ca ticălos, Baba Yaga personifică arhetipul mitologic șmecher.

Figura Trickster

Smecherul apare în mitologia culturilor din întreaga lume, dar, trebuie amintit, aceste „mitologii” au fost înțelese cândva ca credințe religioase la fel de valabile ca oricare din zilele noastre. Smecherul a fost recunoscut ca un zeu , sau o emanație a unei zeități supreme, care a intervenit în viața altor zeități, a oamenilor și a lumii naturale – indiferent de motiv sau fără niciun motiv – încurajând transformarea. Oricât de neplăcută ar fi experiența cu șmecherul, cineva a fost forțat să iasă din zona de confort într-o stare nouă – adesea o stare crescută – de conștientizare a sinelui și a lumii.

Una dintre cele mai cunoscute figuri de șmecher este Loki din mitologia nordică, care îi antagonizează în mod repetat pe zeii Asgardului, dar este responsabil pentru o serie dintre cele mai prețuite obiecte magice ale lor, inclusiv ciocanul lui Thor și sulița lui Odin . Totuși, șmecherul apare în multe alte sisteme de credință, inclusiv ca Coiote în sistemele de credințe native americane , ca Esu în religia Yoruba din Africa de Vest și ca Zeița îndepărtată/Ochiul lui Ra a religiei egiptene antice .

Marele psihiatru elvețian Carl Gustav Jung (l. 1875-1961) a remarcat asemănările acestor sisteme de credință și ale altora și sugerează că șmecherul este o manifestare a unui alt arhetip psihologic, Umbra, aspectul întunecat și necunoscut al individului și personalitate comunală, de obicei respinsă sau suprimată. Umbra apare în vise, viziuni, povești religioase și legende reprezentând ceea ce ne temem sau, cel puțin, găsește neplăcut în sine. Jung comentează:

[Smecherul] este un precursor al salvatorului și, ca el, Dumnezeu, om și animal în același timp. El este atât subuman cât și supraomenesc, o ființă bestială și divină, a cărei caracteristică principală și cea mai alarmantă este inconștiența sa. Din această cauză, este părăsit de tovarășii săi (evident umani), ceea ce pare să indice că a căzut sub nivelul lor de conștiință. 

Baba Yaga se potrivește perfect acestei definiții prin faptul că ea întruchipează atât calități subumane, cât și calități supraumane, respingând conștiința normelor sociale și fiind capabilă să acționeze liber – inconștient – în afara acestora. Ea este în același timp bestială în vânătoarea ei de pradă și divină în abilitățile ei supranaturale de zbor, schimbare de formă și vrăji magice.

Vasilisa cea Frumoasă

Baba Yaga ca șmecheră este definită cel mai clar în cea mai faimoasă dintre poveștile ei, Vasilissa cea Frumoasă . Vasilissa trăiește fericită alături de mama și tatăl ei până la vârsta de opt ani când mama ei se îmbolnăvește și o cheamă pe patul de moarte, dându-i o păpușă magică care să o ajute să treacă prin viață. Ea trebuie să păstreze întotdeauna păpușa cu ea, un secret pentru toți ceilalți, și să-i ofere mâncare și băutură ori de câte ori se confruntă cu o provocare pentru a primi ajutor. După moartea mamei sale, tatăl ei se căsătorește cu o femeie cu două fete care este invidioasă pe frumusețea Vasilisei și o abuzează, dându-i sarcini grele, despre care tatăl ei nu poate face nimic din moment ce este plecat în călătorii de afaceri. Vasilissa este capabilă să îndeplinească aceste sarcini doar cu ajutorul păpușii sale.

Odată ce Vasilissa și surorile ei vitrege ating vârsta căsătoriei, mama vitregă îi refuză pe toți pretendenții lui Vasilissa, spunându-le că nu se poate căsători până când surorile ei mai mari își găsesc soți. În speranța că va scăpa de Vasilissa, mama ei vitregă o tot trimite în pădure cu sarcini:

Acum, adânc în această pădure era o peluză verde, pe care stătea o colibă mizerabilă pe pulpe de pui. În această casă locuia Baba Yaga, o bătrână bunica vrăjitoare. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de colibă, pentru că Baba Yaga mânca oameni. Mama vitregă a Vasilisei a tot trimis-o în pădure în speranța că o va întâlni pe vrăjitoare și va fi mistuită. Cu toate acestea, micuța păpușă i-a arătat unde creșteau tufișul, florile și boabele și nu a lăsat-o să se apropie de colibă pe pulpe de pui. De fiecare dată când Vasilissa se întorcea sănătoasă și sigură, mama ei vitregă o ura din ce în ce mai mult. (Wiginton, 26 de ani)

În cele din urmă, Vasilissa este trimisă direct la coliba lui Baba Yaga pentru a cere foc. Ea vede trei călăreți călare trecând pe lângă – alb, roșu și negru – care aduc amurgul, răsăritul și, respectiv, noaptea și ajung la coliba lui Baba Yaga chiar înainte de a se lăsa întunericul:

În jurul colibei era un zid de oase umane acoperit cu cranii. Poarta din zid avea balamale făcute din oasele picioarelor umane și șuvițe de oase a maxilarelor înserate cu dinți ascuțiți. Vasilissa a înghețat îngrozită la priveliște... Deodată, pădurea s-a umplut de un zgomot îngrozitor – copacii gemeau, ramurile scârțâind și frunzele foșnind. Baba Yaga a venit zburând din pădure. Ea a călărit într-un mortar mare de fier și l-a împins cu pistilul. Când a venit, și-a măturat urmele în spatele ei cu o mătură de bucătărie. (Wiginton, 28-29)

Baba Yaga cere să știe de ce fata este acolo și acceptă să-i dea focul în schimbul muncii. Îi atribuie lui Vasilissa sarcini imposibile, pe care le poate îndeplini cu ajutorul păpușii ei. Vasilissa rămâne cu vrăjitoarea de ceva timp ca servitoare a ei și devine curioasă cu privire la o serie de lucruri, dar este avertizată de Baba Yaga că „nu orice întrebare duce la bine”, chiar dacă îi permite să întrebe ce vrea. Vasilissa înțelege amenințarea implicită și întreabă doar de călăreți, aparent înfuriind-o pe Baba Yaga care cere să știe de ce nu va cere mai mult. Vasilissa răspunde că face doar așa cum a sugerat Baba Yaga și apoi o înfurie și mai mult pe vrăjitoare când este întrebată cum a reușit să îndeplinească toate sarcinile. Ea răspunde cu atenție că binecuvântările mamei ei i-au permis, iar Baba Yaga, respingând orice binecuvântat, îi spune să plece.

Deși este reprezentată în mod tradițional ca o figură asociată cu întuneric, rău, canibalism și moarte, Baba Yaga este în esență un agent transformator.

Baba Yaga o trimite acasă cu un craniu care conține focul pe care a fost trimisă să-l aducă și, odată ce este adus în casă, o arde pe mama vitregă și surorile vitrege în cenuşă. După aceea, Vasilissa și păpușa ei pleacă din casă, ea devine croitoreasă și, cu ajutorul păpușii, îl impresionează atât de profund pe rege, încât acesta se îndrăgostește de ea, iar ei sunt căsătoriți, trăind fericiți pentru totdeauna.

În această poveste, ca și în altele precum Prințesa broască și Maria Morevna , Baba Yaga acționează ca catalizatorul transformării. Păpușa îndeplinește toate sarcinile imposibile date Vasilissei, dar Baba Yaga este cea care le atribuie, care o avertizează pe fată să nu pună prea multe întrebări (și astfel o salvează de la sondarea prea departe în teritoriu periculos) și care îi oferă craniul. care o eliberează de tirania crudă a mamei ei vitrege.

Concluzie

În Prințesa broască , Baba Yaga și surorile ei joacă rolul esențial de a-l ajuta pe prințul Ivan să se reîntâlnească cu prințesa sa fugară după ce acesta i-a trădat încrederea, iar în Maria Morevna, Baba Yaga este cea care, fără să vrea, îi oferă prințului Alexei calul care îi permite să-și elibereze adevărata iubire, Maria, din captivitate. Ea nu este niciodată descrisă ca fiind bună, iubitoare sau primitoare – cu excepția cazului în care crede că își întâlnește masa de seară – dar provoacă întotdeauna schimbări în viața personajului sau personajelor centrale și oferă elementele necesare pentru transformarea și eliberarea lor.

În povestea lui Baba Yaga și a fetiței pline de inimă , o fetiță și tatăl ei văduv se bucură de zilele lor împreună până când se recăsătorește, iar mama vitregă își încheie timpul împreună și abuzează copilul fără ca tatăl să știe. Ca și în povestea Vasilissa, mama vitregă o trimite pe fată în pădure în speranța că va fi ucisă de Baba Yaga, dar pe măsură ce merge, ea arată bunătate față de diferitele elemente din pădure care o ajută să scape odată ce ajunge la coliba unde încearcă Baba Yaga. pentru a face din ea o masă. Odată ce se întoarce acasă și este forțată de tatăl ei să explice unde a fost, mama vitregă este dată afară din casă, iar tatăl și fiica se întorc la viața lor anterioară împreună.

Această poveste, ca și celelalte menționate, îl aruncă pe Baba Yaga drept catalizatorul schimbării. Deși este reprezentată în mod tradițional ca o figură asociată cu întuneric, rău, canibalism și moarte, Baba Yaga este în esență un agent transformator. Respingerea ei față de normele societale o eliberează să acționeze inconștient asupra dorințelor sale și, în timp ce o face, schimbă viețile celor care intră în sfera ei de influență. Dacă cineva acceptă sugestia lui Jung despre șmecherul ca întruchipare a umbrei cuiva, Baba Yaga reprezintă acele calități pe care le respinge în sine – inclusiv egoismul, violența, ciudă, lăcomia – care pot fi neutralizate, odată recunoscute, de aspectele mai bune ale naturii, cum ar fi. ca bunătate, considerație, recunoștință și ajutor; toate acestea sunt de obicei simbolizate în personajul central al poveștii.

În același timp, respingerea ei a ceea ce este acceptabil permite altora să facă același lucru și, astfel, să se deschidă la posibilitatea schimbării și creșterii. În zilele noastre, acest aspect al caracterului ei a ajuns să fie subliniat mult mai mult decât înainte. Ea este în mod clar asociată cu personajul lui Khatun, simbolizând transformarea și tranziția, în popularul seria Netflix The OA și menționată, incorect, în lungmetrajul din 2014 John Wick, cu Keanu Reeves. În ambele, puterea și puterea ei sunt subliniate față de reprezentarea ei tradițională ca un prădător. Populara carte din 2017 Ask Baba Yaga: Otherworldly Advice for Everyday Troubles de Taisia Kitaiskala a încurajat această înțelegere a vrăjitoarei slave ca sursă de inspirație în înțelegerea importanței părăsirii zonei de confort și a recunoașterii umbrei cuiva pentru a experimenta orice fel de transformare personală.

***

 CALAMITĂȚILE SFÂRȘITULUI EVULUI MEDIU

Începutul secolului al XIV-lea constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamităţi pe care le rezumă celebra rugăciune adresată lui Dumnezeu de umanitatea în suferinţă: „Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă şi de război!”.

Ciuma şi foametea sunt două flagele strâns legate între ele. Subalimentaţia constituie un teren favorabil pentru epidemie, căreia îi stimulează propagarea; oamenii atinşi de ciumă părăsesc muncile câmpului, producând astfel o reducere a recoltelor, iar acest lucru compromite subzistenţa populaţiei. Cronologic vorbind, foametea se manifestă prima, poate din cauza modificărilor de climă şi a unei umidităţi excesive, care duce în ţările de la miazănoapte la o reducere a suprafeţelor cultivate cu cereale.

La începutul secolului al XIV-lea, foametea se manifestă în Germania şi cuprinde progresiv restul Europei. Ea îşi face apariţia mai întâi în Europa de nord (1315), unde face ravagii înainte de a atinge apogeul (1330) în zona occidentală a Mediteranei. Grâul ajunge la preţuri aşa de mari încât cei mai săraci, neputând să şi-l procure, devin primele victime ale crizei alimentare; 10 % din populaţia din regiunea Ypres a fost răpusă în primele şase luni ale anului 1316. Zonele portuare unde ajunge grâul din regiunile neafectate sau care deja s-au redresat, regiunile traversate de fluviile pe care circulă mărfurile, sunt mai puţin afectate de flagel decât zonele închise.

„Ciuma neagră”, care se abate asupra Europei începând din 1347, face ravagii. Vasele genoveze ancorând în Sicilia, venind din Marea Neagră, aduc cu ele îngrozitoarea boală. Aceasta se răspândeşte în lunile următoare. Italia, apoi regiunea Provence sunt afectate. În 1348, boala ajunge la Paris, în regiunea Mânecii şi în Ţările de Jos. În 1349 aceasta se abate asupra Germaniei, Austriei, Marii Britanii, ţărilor scandinave, ţărmurilor Atlanticului şi Spaniei. Noi accese se produc începând din 1360.

După scurte perioade de dispariţie, ciuma revine complicându-se cu epidemii de gripă, de tifos sau de tuse convulsivă. Până la mijlocul secolului al XV-lea, Europa trăieşte într-o ameninţare permanentă. Răspândirea bolii se explică şi prin lipsa de igienă (locuinţe neaerisite, oraşe în care gunoaiele se adună pe străzi, atrăgând şobolanii, agenţi de propagare a epidemiei), ca şi prin subalimentarea unei însemnate părţi a populaţiei. Medicina epocii este luată pe nepregătite; inhalaţiile sau operaţiile chirurgicale superficiale sunt neputincioase în faţa bolii. În lipsa remediilor sunt făcuţi responsabili ţapii ispăşitori – mai ales evreii – care ar infesta aerul. La Paris sunt condamnaţi la moarte măcelarii, consideraţi răspunzători de murdăria de pe străzi, în care se descoperă una din cauzele epidemiei.

În lipsa unei evaluări precise, este greu să se avanseze o cifră exactă a pierderilor datorate foametei şi epidemiilor. Se ştie totuşi că aceste pierderi sînt considerabile: Europa pierde, în decursul unei secol, între o treime şi un sfert din populaţia sa, cu diferenţe destul de clare de la o regiune la alta. Fără îndoială, Franţa şi Anglia au plătit tributul cel mai greu, în timp ce Spania, unde epidemia a izbucnit mai târziu şi a dispărut către 1390, pare oarecum cruţată. Timp de aproape un secol, cu scurte perioade de linişte, Europa a fost devastată! Părăsind oraşele şi satele atinse de ciumă, locuitorii acestora răspândesc epidemia. Casele se ruinează nemaifiind întreţinute, cîmpurile sunt lăsate în paragină din lipsa braţelor de muncă care să le cultive. Adăugându-se ravagiilor provocate de foamete şi ciumă, războiul umple noi cimitire.

Războiul

Secolele XIV şi XV rămân în memoria europenilor drept perioada războiului de „o sută de ani”. Această expresie figurativă şi sugestivă ascunde o lungă serie de lupte confuze şi intermitente. Fără îndoială, războiul nu este o noutate în Evul Mediu european. Dar conflictele frecvente între seniorii vecini rămân limitate în timp, ca şi prin efectivele angajate. În schimb, începând cu secolul al XIV -lea, conflictele pun faţă în faţă state organizate, dispunând de mijloace incomparabil mai importante. Chiar dacă operaţiunile militare nu sunt decât lovituri date într-un singur punct, chiar dacă marile bătălii sunt rare, chiar dacă nu există nimic care să semene cu un front permanent, europeanul din secolul XIV sau XV, în satul sau în oraşul lui (în care este mai bine protejat, la adăpostul zidurilor), trăieşte în nesiguranţă. El cercetează îngrijorat cîmpia înconjurătoare de unde poate apărea brusc trupa de oameni înarmaţi care va goli casele, va jefui rezervele, va incendia recoltele sau finul, va ataca locuitorii care nu au putut să se pună la adăpost.

Războiul de „o sută de ani” dintre Franţa şi Anglia este cel mai celebru dintre marile conflicte care au făcut să se înfrunte suverani mândri de noua lor putere. Acesta nu este totuşi singura

manifestare a acestui flagel permanent de la sfârşitul Evului Mediu. Germania, unde se prăbuşeşte puterea imperială, cade pradă ambiţiilor prinţilor care se luptă între ei pentru a pune mâna pe rămăşiţele puterii regale. Italia este devastată de războaiele municipale care pun faţă în faţă oraşele şi pe seniorii acestora. Certuri dinastice sfâşie Scandinavia şi peninsula iberică. La est, cavalerii teutoni se bat cu slavii, în nord-est englezii luptă contra scoţienilor; în sud, Castilia luptă cu maurii instalaţi în Spania; în sfârşit, în sud-est ungurii încearcă să oprească pătrunderea turcilor în regiunile dunărene.

Războiul nu se mai practică în cadrul acelui „service d’ ost” (serviciu militar pe care vasalii îl datorau în Evul Mediu suzeranului lor): contingentele pe care aceştia le furnizau au devenit insuficiente. Prin înfiinţarea unei fiscalităţi regulate şi prin dări excepţionale, regii pot de acum să întreţină trupe care devin permanente: nobili săraci, bastarzi ai marilor familii şi aventurieri de tot felul, recrutează contingente de nenorociţi şi se fac mercenari în slujba suveranilor. Aceşti soldaţi de meserie dispun de un armament mai eficace decât cel din trecut. Primele piese de artilerie, care fac mai mult zgomot decât daune, apar pe câmpurile de bătălie începând din secolul al XIV-lea. Mult mai periculoase sunt arme ca arcul galez – de trei ori mai rapid decât arcul genovez -, suliţa sau „coutille”. Folosind aceste arme, căpitanii englezi sau italieni reintroduc manevra care, în bătălii, înlocuieşte confuza luptă corp la corp de tip feudal.

Dar aceste armate numeroase, bine echipate, alcătuite din profesionişti, trăiesc pe spinarea statului, jefuiesc teritoriul inamic nu numai pentru a lua prada care va mări profitul de pe urma războiului ci şi, în mod deliberat, pentru a slăbi adversarul: turme, recolte, sate sunt astfel victimele acestei noi forme de război în care nimic nu este cruţat. Cu toate acestea, duşmanul nu este singura ţintă a războinicilor. Între perioadele de luptă, care le aduc partea de profit, suveranul încetează adesea să-şi retribuie mercenarii. Aceştia caută atunci compensaţii jefuind ţara suveranului pentru care sunt angajaţi să lupte. Din soldaţi se transformă în hoţi de drumul mare, constituind aşa zisele „Mari companii”, devenind o ceată de soldaţi care jefuiesc regiunile Île-de-France sau Lombardia, Alsacia sau Provence. În 1362, aproape de Avignon, bunurile papei sunt jefuite de aceste bande, ale căror hoţii nu-i impresionează defel pe suveranii care le folosesc. Unii din aceşti bandiţi sunt pedepsiţi pentru crimele lor: Aimerigot Marches este decapitat; Bertrand du Guesclin devine conetabil al Franţei, iar Francesco Sforza, care foloseşte mica sa armată în interese personale, duce de Milano.

Cum să se înlăture urmările acestor jafuri care se adaugă celor din timpul războaielor? Efortul ţăranilor de a se înarma şi a opune rezistenţă pare zadarnic şi, pentru ei, singura şansă de salvare este fuga. Cînd sînt preocupaţi să restabilească o aşa zisă ordine în statele lor, suveranii nu găsesc altă soluţie decât să dirijeze jafurile şi hoţiile către ţările vecine. În 1366, du Guesclin este însărcinat de Carol al V-lea să-i trimită în Spania pe soldaţii prădători care devastau regatul.

Războiul contribuie deci la agravarea crizei din Europa secolelor XIV şi XV. Aceasta măreşte încă mai mult mortalitatea exagerată care lipseşte Europa de mână de lucru, perturbă viaţa economică şi distruge structurile sociale.

sursa: 

Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei

***

 ELENA CARAGIANI - PRIMA FEMEIE AVIATOR DIN ROMÂNIA

Istoria femeilor temerare ce au avut zborul în sânge şi au ajuns să zboare luptând cu prejudecăţile unei societăţi ce rezervase femeii un rol domestic şi decorativ este mai puţin cunoscută.

I se refuză eliberarea brevetului

Prima femeie-aviator din România a fost Elena Caragiani-Stoenescu, cea care a demonstrat că şi femeile au capacitatea de a pilota un avion. Născută în 1887 la Tecuci, a fost fiica medicului Alexandru Caragiani şi a Zoniei Radovici. Din adolescenţă, Elena s-a remarcat prin inteligenţă şi curaj; a urmat cursurile Facultăţii de Drept, obţinând licenţa în 1913. O tânără frumoasă şi fragilă, cu o pasiune specială: avioanele, pasiune dobândită de la pionierii aviaţiei româneşti, printre care şi propriul cumnat, Andrei Popovici, cel de-al 11-lea aviator al României.

Această pasiune deosebită pentru zbor i-a creat Elenei Caragiani o imagine total nedreaptă de fiinţă frivolă şi mondenă, ce dorea să se remarce cu orice preţ. Cât de departe de adevăr era această imagine a unei femei tenace care cinci decenii mai târziu ar fi devenit general-aviator.  

Primul zbor al Elenei a avut loc în anul 1912, împreună cu căpitanul Mircea Zorileanu. Societatea bucureşteană a trăit un şoc atunci când frumoasa Elena s-a înscris la Şcoala de pilotaj a „Ligii Naţionale Aeriene” de la Băneasa, şcoală deschisă în 1912. Ceea ce a părut un capriciu al unei tinere nu foarte avute, judecat ca atare de presa mondenă bucureşteană, a devenit vocaţia primei femei-pilot din România. Elena Caragiani a învăţat să piloteze pe avionul „Bristol-Coandă”, produs la uzina engleză Bristol de către inginerul Henri Coandă, avându-l ca instructor pe aviatorul Constantin Fotescu.

Nici presa, nici opinia publică, nici măcar colegii săi aviatori nu erau pregătiţi pentru o femeie-pilot şi dintru început şi-au manifestat indignarea faţă de prezenţa Elenei la şcoala de pilotaj. Curiozitatea şi aspra judecată la care a fost supusă n-au împiedicat-o însă să-şi continue lecţiile de pilotaj şi să termine şcoala. Dar tinerei i s-a refuzat eliberarea brevetului de pilot de către autorităţile române. Nici chiar Ministrul Învăţământului nu a înţeles importanţa recunoaşterii primei femei-pilot din Regatul României.

Nedreptăţită şi neînţeleasă în ţară, Elena Caragiani a plecat în Franţa, pentru a se specializa şi pentru a primi brevetul de pilot, fără de care nu putea efectua zboruri individuale. La Paris, unde prima femeie-pilot, doamna de la Roche, primise brevetul încă din octombrie 1910, Elena a găsit înţelegere şi admiraţie pentru priceperea sa. A absolvit cu brio Şcoala de Aviaţie Civilă de la Mourmelon le Grand, obţinând brevetul internaţional de pilot-aviator nr. 1591 din 22 ianuarie 1914.  

A fost una dintre primele zece aviatoare brevetate din lume.

Iubită în întreaga lume

Prima aviatoare româncă a fost apreciată la Paris pentru bravura sa, nu doar pentru frumuseţe. A primit brevetul de pilot şi a fost angajată să zboare şi să scrie articole, reportaje de război din avion. Admirată şi iubită, Elena Caragiani şi-a reprezentat cu cinste ţara nu numai Europa, dar şi în SUA.  

Atunci când a ajuns la New York toate ziarele americane au scris despre sosirea româncei-aviatoare, i-au luat interviuri, fiind prezentată ca o personalitate marcantă venită din Europa. A fost primită cu admiraţie de către opinia publică americană, iar presa americană a însoţit-o de-a lungul periplului său american. Şi-a adus avionul personal şi a declarat: Eu vreau să văd America aşa cum o văd păsările!

Americanii au preţuit-o pe această femeie îndrăgostită de zbor, care se supunea benevol unor antrenamente istovitoare şi care zbura ca un pilot adevărat. N-au tratat-o ca pe o ciudăţenie, au sărbătorit prezenţa ei în SUA.

În februarie 1914 a plănuit să încerce să îl însoţească pe lt. S. C. Porte, ce urma să facă un zbor peste ocean. Datorită timpului nefavorabil a zburat puţin în SUA şi şi-a amânat visul de a traversa oceanul pentru anul viitor, dar întâmplările istoriei i-au zădărnicit planurile.

Lupta cu prejudecăţile

La întrarea României în Primului Război Mondial, în 1916, tânăra aviatoare s-a întors la Bucureşti şi şi-a oferit serviciile pentru a face legătura dintre comandamentele armatelor, pentru misiuni periculoase, dar ajutorul i-a fost refuzat de către conducătorii Armatei Române. A cerut să i se încredinţeze transportarea cu avionul a persoanelor grav rănite, să pună bazele aviaţiei sanitare, să transporte medicamente, să-şi ajute ţara cu tot ceea ce putea. Răspunsul a fost negativ!

Elena Caragiani era femeie şi avionul ei nu putea zbura în slujba României!

După îndelungi insistenţe a fost primită ca infirmieră la un spital de campanie din Iaşi. Activă şi iubitoare de ţară, a organizat la Tecuci, în casa părintească, un cuib al aviaţiei româneşti şi a condus un spital improvizat pentru răniţii din zonă.

Ani de-a rândul a fost nevoită să lupte cu prejudecăţile unei societăţi ce plasa femeia în sfera casnică sau mondenă, cu atitudinea presei care o prezenta ca pe o amazoană dornică de senzaţii tari, nedreptăţindu-i talentul şi dorinţa de a-şi servi ţara.

După ce absolvise Facultatea de Drept a fost admisă în Baroul Bucureşti ca prima femeie avocat, însă autoritatea superioară a anulat decizia şi i-a retras acest drept, pe motiv că o femeie nu poate activa ca avocat. Autorităţile i-au sugerat să-şi găsească un post în administraţie.

S-a căsătorit, după război, cu avocatul Virgil Stoenescu. Obosită să-şi revendice drepturile, a plecat din ţară, la Paris şi apoi în Mexic, pentru a face reportaje aeriene. Bolnavă de tuberculoză s-a retras în ţări mai calde.

Prea multe mărturii directe despre prima femeie pilot nu avem despre ea. Elena Caragiani şi-a distrus toate însemnările adunate într-o viaţă, iar puţinele mărturii despre ea provin de la sora ei, sub forma unor fotografii şi a unor vederi trimise de la: Polul Nord, India, Japonia, Africa, Mexic.

A fost răpusă de tuberculoză în anul 1929 şi înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti.