***

 VIOLENTA MOARTE A LUI ION CREANGĂ, DE ANUL NOU, ÎNTR-O TUTUNGERIE

Ion Creangă, unul dintre clasicii literaturii române, a murit la 31 decembrie 1889, la vârsta de 52 de ani. Bolnav de epilepsie şi devastat de moartea bunului său prieten Mihai Eminescu, Creangă şi-a găsit şi el sfârşitul în tutungeria fratelui său Zahie, doar cu câteva ore înainte de trecerea în noul an.

Marele scriitor moştenise de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare ba acasă, ba la şcoală sau chiar în oraş. Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine.

Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit. Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice.

„Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă-şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, aşa a reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său.

În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu, chiar a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a trimis-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi I. Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav.(A devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent)”.

În ziua de 31 decembrie 1889, urătorii porniseră deja să apară pe uliţe. Toată lumea era bine dispusă şi oamenii îşi adresau tradiţionalele urări de Anul Nou. La prânz, Creangă a ieşit şi el din casă şi a mers până la tutungeria din strada Goliei 51, unde se afla fratele său, Zahei. Acolo, scriitorul a suferit o criză de epilesie şi un atac de apoplexie, căzând ca secerat la pământ. Scena morţii lui Ion Creangă este descrisă de George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

„Vremea era urâtă, a ploaie şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morţii”, aşa a povestit George Călinescu episodul morţii unuia dintre cei mai iubiţi scriitori români.

Ion Creangă a fost înmormântat la data de 2 ianuarie 1890, la cimitirul Eternitatea din Iaşi, fiind condus pe ultimul drum de familie, prieteni, învăţători, elevi şi studenţi.

*†*

 Fascinanta viață a lui Henri Matisse

Au trecut multe decenii de când pictorul francez Henri Matisse a introdus în universul compoziţiilor sale culorile şi desenul bluzei româneşti. În corespondenţa cu pictorul Theodor Pallady, artistul scria: “Iată un tablou la care am muncit aproape un an. Cei ce nu vor vedea decât felul în care am reprezentat părul şi broderia de pe umăr, vor crede că sunt un farseur. Tu, însă… tu ştii!”, referindu-se la “La blouse roumaine”.

Henri Matisse s-a născut pe 31 decembrie 1869 în Le Cateau-Cambrésis, o localitate din nordul Franței, și a fost fiul unui negustor de grâne. Tânărul se pregătea pentru a deveni avocat, dar a descoperit lumea artei, a decis să plece la Paris și s-a înscris la Academia Julian. În acea perioadă s-a împrietenit cu Albert Marquet și Theodor Pallady, iar în 1899 a început să studieze pictura în atelierul lui Eugène Carrière.

Primul tablou al lui Matisse care are ca temă centrală ia românească, „La blouse roumaine”, a fost creat în 1940, este o pânză cu dimensiunile de 92 x 73 centimetri și este expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris. Fata înfățișată pe pânză este rusoaica Lydia Delectorskaya, asistenta şi modelul preferat al artistului, cu 40 de ani mai tânără decât el.

Fiică a unui medic pediatru, orfană din copilărie, Lydia era născută în 1910 în orașul Tomsk din Siberia și ajunsese în Franța după Revoluția bolșevică, datorită unei mătuși. Tânăra intenționase să studieze medicina, dar nu avusese suficiente resurse financiare pentru a-și desăvârși pregătirea. Rusoaica l-a întâlnit pe artistul francez în 1932, la Nisa, a devenit asistenta sa și menajeră în casa familiei și mai târziu, după ce Matisse a fost părăsit de Amélie Noellie Parayre, care era soția lui din 1898, i-a fost parteneră.

În momentul în care se căsătorise cu unica sa soție, Henri Matisse avea deja o fiică, Marguerite, născută în 1894, rodul relației cu Caroline Joblau, care îi fusese model. Pe copilă a crescut-o împreună cu Amélie, care i-a mai dăruit doi copii, Jean, născut în 1899, și Pierre, venit pe lume un an mai târziu.

În mai 1902, socrii pictorului au fost implicați într-un scandal financiar de proporții numit de presa franceză “Afacerea Humbert”. Mama Améliei, care era menajera familiei Humbert (doamna Humbert pusese la cale escrocheria), și tatăl ei au fost considerați țapii ispășitori în scandal, atelierul pictorului a fost percheziționat de poliție și toți au fost amenințați de sutele de victime ale fraudei. În această perioadă, artistul a fost singurul susținător al familiei extinse, pentru că toate rudele sale erau supuse oprobiului public.

Cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, soția lui Matisse, Amélie, a început să bănuiască existența unei aventuri cu tânăra emigrantă Lydia Delectorskaya și a pus capăt mariajului lor (care durase 41 de ani) în iulie 1939. La acel moment, Delectorskaya a fost foarte afectată, a încercat să se sinucidă împușcându-se în piept, a supraviețuit și apoi a revenit la atelierul lui Matisse, rămânându-i alături pentru tot restul vieții.

Pictorul se afla la Paris când naziștii au invadat Franța, în iunie 1940, dar a reușit să se plece la Nisa în timp util. Fiul său, Pierre, care era proprietarul unei galerii de artă la New York, l-a implorat să fugă din Franța ocupată, artistul era pe cale să-i asculte sfatul și să se refugieze în Brazilia, dar s-a răzgândit în ultima clipă și a rămas la Nisa: „Mi se pare că ar fi o dezertare”, i-a scris lui Pierre în septembrie 1940. „Dacă toți cei care au o valoare părăsesc țara, ce rămâne din Franța?”.

Matisse a rămas izolat în sud, pe Rivieră, pe tot parcursul războiului, dar familia sa a fost implicată în Rezistența împotriva regimului lui Hitler. Fiul lui, Pierre, a ajutat mulți artiști francezi evrei să scape din Franța ocupată și să intre în Statele Unite. În 1942, Pierre a organizat o expoziție la New York, „Artiști în exil”, care a devenit legendară. Fosta soție a lui Matisse, Amélie, a fost dactilografă pentru una dintre grupările Rezistenței și a fost închisă pentru o perioadă de șase luni, iar prima lui fiică, Marguerite, deosebit de activă în sabotajele împotriva naziștilor, a fost torturată de Gestapo într-o închisoare din Rennes și apoi trimisă în lagărul de concentrare Ravensbrück din Germania. Tânăra a reușit să evadeze în timpul călătoriei cu trenul spre lagăr și a supraviețuit în pădure în haosul din ultimele zile ale războiului, fiind salvată în cele din urmă de colegii ei din mișcarea de Rezistență. Elevul lui Matisse, pictorul Rudolf Levy, a fost însă ucis ucis la Auschwitz în 1944.

În 1941, Henri Matisse a fost diagnosticat cu cancer duodenal. Operația la care a fost supus, deși a avut succes, a dus la complicații grave care l-au țintuit la pat timp de trei luni.

În acea perioadă, a cunoscut-o pe tânăra asistentă medicală Monique Bourgeois, care l-a îngrijit în timpul convalescenței, între cei doi s-a dezvoltat o prietenie platonică, Matisse a descoperit că tânăra era pasionată de artă și i-a predat câteva noțiuni teoretice de pictură. Monique a decis să intre în mănăstire în 1944, iar pictorul a contactat-o uneori pentru a-i cere să pozeze ca model. După puțin timp, în 1946, asistenta a devenit călugăriță dominicană, iar în anii următori artistul a pictat o capelă în Vence în onoarea ei, sprijin în această perioadă fiindu-i partenera sa credincioasă, Lydia.

Henri Matisse a încetat din viață pe 3 noiembrie 1954, la vârsta de 84 de ani, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Notre Dame de Cimiez de lângă Nisa, unde, patru ani mai târziu, a fost înmormântată și Amélie, soția sa.

Lydia Delectorskaya a murit pe 16 martie 1998, la vârsta de 88 de ani, la Paris, și a fost înmormântată în cimitirul din Pavlovsk, Sankt Petersburg.

Henri Matisse, autorul volumului “La joie de vivre” este și un pasionat pictor. Iată ce ne-a spus despre arta sa:

— Pictura mea nu se aseamănă aceleia a lui Velasquez, așa cum cred unii. În ochii mei, pictura lui Velasquez e ceva de gheață. Velasquez nu e pictorul meu preferat, mai degrabă Goya sau Coreggio. Trebue să distingem între concepție și rezultat. Concepția, pictură pură, la Velasquez nu dă un rezultat care să mă satisfacă.

— Poate că Delacroix — l-a întrebat ziaristul — v-ar plăcea mai mult din acest punct de vadere. Totuşi dvs. nu acordaţi aceeaşi importanţă imaginaţiei, subiectului.

— Vedeţi, reia atunci Matisse, maeştrii pe care noi îi admirăm ar fi avut o producţie cu mult diferită dacă ar fi trăit într-un alt secol decât al lor.

— De altminteri, în afară de aceste câteva înrudiri, dintre care niciuna nu e prea apropiată, cred că individualitatea dvs se pronunţă izolat şi că dvs. sunteţi un pictor „fără căi”. Pentru acela care caută să vă alăture unei tradiţii sau unui maestru, în afară de planul mediteranean, care este climatul dvs., şi de marea familie a artiştilor francezi, dvs. sunteţi un excepţional, un rar, un foarte rar artist.

— Eu nu pot să spun nimic despre mine. Asta se petrece în sufletul meu doar şi de ce să mă mir că nu pricep ce se petrece acolo? Sunt atâtea lucruri în artă, începând cu arta însăși, care nu se pricep. Un pictor nu vede tot ce a pus într-un tablou pe care l-a făcut; ceilalţi sunt aceia care descoperă, unul câte unul, aceste comori, şi cu cât o pictură e mai bogată în surprize de acest gen, în comori, cu atât autorul său e mai mare.

Apoi autorul şi pictorul Matisse povesteşte despre recentul său voiaj în Insulele de Sud, evocând Tahiti, micile insule de corali, peştii multicolori, tonurile largi şi plate ale peisagiului. Vizitând insulele, Matisse a privit doar, el n-a lucrat cu pensula în mână.

A ţinut să-şi aplice şi lui ceea ce dorea el pe vremuri să fie arta sa pentru alţii: „o artă de echilibru, de puritate, de linişte fără subiect neliniştitor sau preocupant, care să fie pentru orice muncitor cerebral, pentru omul de afaceri tot aşa de bine ca şi pentru artistul de litere, de exemplu, ceva odihnitor, un calmant, ceva analog unui fotoliu bun care să te libereze de oboselile fizice.

Henri Matisse, — încheie interviewul — ştie sa vorbească despre orice. Vorbeşte rar şi se exprimă concis”.

*†*

 Catastrofa de la Ciurea. Povestea celui mai grav accident feroviar din istoria României, soldat cu peste 1.000 de morţi  

 Catastrofa a avut loc în noaptea dintre anii 1916-1917 la 10 kilometri distanţă de Iaşi. Este clasificat drept cel mai grav accident din istoria României şi al doilea cel mai grav petrecut vreodată în lume. Noaptea de 31 decembrie 1916/1 ianuarie 1917 (potrivit calendarului pe stil vechi) este una dintre cele mai negre treceri în noul an din istoria României. În plin război mondial, un tren cu refugiaţi care a plecat de la Galaţi şi se îndrepta spre Iaşi a deraiat şi s-a răsturnat cu 10 kilometri înainte de a ajunge la destinaţie. Lipsa unei anchete oficiale n-a permis elucidarea cauzelor exacte ale accidentului. Guvernul a încercat din răsputeri să ascundă tragedia, pentru a nu demoraliza şi mai tare populaţia greu încercată de război. Un bilanţ făcut public câţiva ani mai târziu arată că peste 1.000 de oameni şi-au pierdut viaţa în catastrofa la Ciurea şi că au existat mai puţin de 300 de supravieţuitori. Contraofensiva armatei germane începută în septembrie 1916 şi ocuparea ulterioară a Bucureştiului au determinat un exod masiv al populaţiei către Iaşi. Inclusiv Guvernul şi Casa Regală se adăpostiseră deja în Capitala Moldovei, iar estimările istoricilor arată că aproape 1 milion şi jumătate de oameni din populaţia de 8 milioane a Vechiului Regat au luat drumul Moldovei. În acest context, un convoi militar (trenul de etapă E-1) constituit dintr-o garnitură de 26 de vagoane a plecat pe data de 31 decembrie (stil vechi) din oraşul Galaţi, după ce Brăila fusese ocupată de trupele germane, şi se deplasa spre Iaşi. "Trenul era colosal de lung şi format dintr-o amestecătură de vagoane: vagoane de dormit, vagoane pentru misiuni, vagoane pentru restaurant, vagoane de clasa I, a II-a, a III-a şi era tras de două maşini [locomotive]. Vagoanele de dormit, restaurant, clasa I şi a II-a erau cu încălzire cu calorifere, vagoanele clasa a III-a cu sobe de fier cu cărbuni. Majoritatea vagoanelor erau iluminate cu lămpi cu gaz. Ca la război, totul este problematic: îmbulzeala la tren era mare, în vagoane se urcau diferite misiuni militare ale aliaţilor, cu generali, ofiţeri superiori, sute de soldaţi români şi ruşi şi tot felul de cetăţeni. Vagoanele gem de lume, iar soldaţii se urcă pe scări, tampoane, la frâne şi pe acoperiş", povesteşte în jurnalul personal generalul Dumitru Tăutu, unul dintre supravieţuitorii tragediei, într-una dintre puţinele mărturii rămase în urma catastrofei. Catastrofa feroviară de la Ciurea Tragedia s-a produs în jurul orei 1.00, în dimineaţa zilei de 1 ianuarie/14 ianuarie 1917. Trenul a rămas fără frâne pe o porţiune a căii ferate în coborâre aflată între gările Bârnova şi Ciurea. Mecanicii au încercat din răsputeri să semnalizeze acustic problema controlorilor din vagoane. Din cauza aglomeraţiei extreme, aceştia n-au putut ajunge să acţioneze frânele de mână cu care erau dotate vagoanele. Se presupune că unul dintre pasagerii din primele două sau trei vagoane a închis robinetul de aer comprimat din greşeală şi aerul nu s-a putut propaga către frânele celorlalte vagoane. Recepţionând semnalele lansate de mecanicii locomotivei, angajaţii căilor ferate din staţia Ciurea au activat un macaz, astfel încât trenul să intre pe linia 2 şi să se evite coliziunea cu vagoanele cu păcură care staţionau pe linia 1. Din cauza vitezei foarte mari şi unghiului mare de cotire doar locomotiva şi încă un vagon au reuşit să treacă pe linia 2; dintre celelalte vagoanele, cu excepţia a doar două care au rămas pe linie, restul au deraiat. Se pare că cel puţin unul dintre vagoane s-a ciocnit de cisternele de combustibil, declanşând o explozie şi un incendiu enorm. Trenul a ars ca o torţă în mai puţin de două ore. Foarte puţine dintre victimele accidentului au mai putut fi identificate. Din acest motiv, autorităţile au luat decizia de a îngropa trupurile carbonizate într-o groapă comună săpată în apropiere de Gara Ciurea, la o distanţă de 500 de metri. 

  O altă catastrofă feroviară s-a produs tot în 1917 în Franţa. Un tren care transporta 1.000 de soldaţi francezi, de pe frontul italian, a deraiat în Saint-Michel-de-Maurienne. Aproape 800 de persoane au murit în acel accident, cel mai grav din istoria Franţei. Cel mai grav accident feroviar din istorie s-a produs în 2004 în Sri Lanka. Un tren a fost lovit de tsunami-ul care a urmat cutremurului din Oceanul Indian. Bilanţul: peste 1.700 de morţi.

***

 Ultima dorinţă a Anei Aslan, refuzată de comunişti

Ana Aslan s-a născut pe 1 ianuarie 1897 la Brăila și a fost fiica Sofiei Aslan și a lui Mărgărit Aslan, ambii părinți fiind de origine armeană. Fetiţa a urmat cursurile Colegiului Romașcanu din Brăila, dar familia a trecut prin momente dificile când, în 1910, tatăl, care era cu 20 de ani mai vârstnic decât mama, a murit. Sofia Aslan și-a luat fiica și a părăsit Brăila mutându-se la București, iar în 1915, viitoarea doctoriță a încheiat cursurile Școlii Centrale. Avea 16 ani şi visa să ajungă pilot, dar a renunţat la idee şi s-a reorientat. În ciuda împotrivirii mamei, care şi-ar fi dorit o profesie liniştită pentru cea mai mică dintre fetele ei, Ana s-a înscris la Facultatea de Medicină.

În timpul Primului Război Mondial, tânăra a îngrijit soldații din spitalele militare din spatele frontului de la Iași, unde se refugiase întreaga familie, și, după întoarcerea în București, în anul 1919, a lucrat în echipa neurologului Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu a terminat Facultatea de Medicină, pe care o întrerupsese din cauza refugiului, şi a fost numită preparator universitar.

A lucrat, pe rând, la Spitalul Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara şi Spitalul CFR. Din 1949, a devenit șefa Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București, unde a început munca de cercetare asupra procainei, primul ei pacient fiind un student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continut apoi să lucreze într-un azil de bătrâni şi, atunci când a considerat că rezultatele ei sunt demne de a fi comunicate, s-a adresat Academiei Române.

În mai 1951, Ana Aslan şi Constantin Parhon au constituit un grup de cercetare format din 14 pacienți din cămine de bătrâni şi 7 voluntari care aveau afecțiuni reumatice: artroze, artrite și poliartrite reumatoide, cărora li s-a administrat tratament injectabil cu procaină. Rezultatele au demonstrat că substanța, pe lângă efectele benefice în tratarea bolilor reumatice, a îmbunătățit starea generală și memoria bătrânilor, Ana Aslan însăşi supunându-se tratamentului, pentru a înțelege mai bine efectele acestuia.

Pe 22 ianuarie 1952 în România a fost înfiinţat primul institut de geriatrie din lume, condus inițial de C. I. Parhon și, din 1958 până la moartea sa, de Ana Aslan. Clădirea care a găzduit institutul fusese construită la sfârșitul secolului al XIX-la sub patronajul reginei Elisabeta şi era, la acel moment, un azil de bătrâni, dar a fost transformată şi extinsă, apoi institutul a primit încă un sediu în Otopeni.

În anul 1957, după testarea pe un număr de 7.600 de pacienți, Ministerul Sănătății a omologat produsul inventat de Aslan, Gerovital H3, și a aprobat trecerea la producția în masă, sub formă de fiole, iar din 1962 sub formă de drajeuri, cremă și loțiune capilară. Gerovital este considerat primul medicament de tip anti-aging, cercetătoarea fiind cea care a preparat vitamina H3 a cărei bază este procaina, substanță ce fusese cunoscută până atunci doar ca anestezic local. Tratamentul avea să fie brevetat în peste 30 de țări.

Devenită celebră în lumea medicală, metoda inventată de Ana Aslan a atras atenţia multor personalităţi internaţionale care au venit la Bucureşti pentru a fi îngrijite chiar de ea. Printre acestea s-au aflat, de-a lungul timpului, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, Claudia Cardinale, Frank Sinatra, Ronald Reagan, Sophia Loren, Gina Lolobrigida, Pablo Neruda, Aristotel Onassis sau Jacqueline Kennedy.

Într-un interviu acordat revistei Ramuri în 1985, Ana Aslan spunea: „Modul de viaţă are un mare răsunet asupra evoluţiei procesului de îmbătrânire. A fi cumpătat, a nu mânca mult, a ţine un regim strict adaptat vârstei, cu puţine grăsimi, cu puţin zahăr, cu multe legume, fructe, iar carne în mai mică măsură. Recomand şi mult lapte, care e, se zice, vinul bătrânilor, şi puţin vin, ca să nu fiu neplăcută, dar nu alcooluri tari. Toţi cei care au trăit mult au dus o viaţă activă, au iubit munca şi au avut, în acelaşi timp, o viaţă cumpătată. Acum mai sunt şi alte indicaţii pe care eu le-am spus ultima dată într-o conferinţă şi sunt convinsă că omul, am afirmat-o şi în străinătate, trebuie să trăiască în prezent şi nu în trecut. Să iubească munca, pe semenii lui şi să nu-i invidieze, să fie animat de sentimente nobile. Să nu regrete nimic, să-şi îndrepte greşelile, dar să nu trăiască cu regretul, pentru că el le scurtează viaţa şi mai sunt şi altele… dar asta nu este specialitatea mea!

— Când aţi descoperit vocaţia medicinei?

— Vocaţia medicinei am avut-o, psihologic, mai demult, dar am descoperit-o într-o carte, în anul opt de liceu, când am citit puţină anatomie. Era trecută în acea carte, şi atât m-a minunat, maşinăria umană, pe care atunci n-o cunoşteam decât ca maşinărie, dar care este animată de sentimente şi de gândire; iar creierul uman conduce totul. Acestea le-am învăţat pe urmă, dar atunci m-am hotărât să fac medicina.

— Cum aţi colaborat cu savantul C. I. Parhon sub conducerea căruia aţi lucrat, din câte ştim, aproape un deceniu, ca şef de secţie la Institutul de endocrinologie ?

— La Endocrinologie n-am stat aşa de mult, am lucrat din anul ’48 până în ’56, însă colaborarea mea a continuat în domeniul gerontologiei, în institutul pe care l-am înfiinţat cu domnia sa în 1952. Profesorul Parhon mă cunoştea de când eram tânăr medic, el m-a sprijinit ca să fiu aleasă membru plin al vechii Academii de medicină, colegă cu el, şi după aceea mi-a propus, după ce descoperisem acţiunea procainei, să vin să lucrez în domeniul fiziologiei în institutul domniei sale. Am lucrat în cele mai bune condiţii şi cu cel mai mare respect din partea mea, m-am bucurat de cea mai mare apreciere din partea lui.

— În 1958 a intrat în circuitul farmaceutic produsul „Gerovital“. Vă rog să evocaţi acest moment.

— După ce am făcut o experienţă pe 7.600 de cazuri şi am avut rezultate pozitive în 90 la sută din acestea, am propus Gerovitalul Oficiului de Invenţii şi am fost numită inventatoare, încă din 1957, pentru acest produs, şi astfel Ministerul Sănătăţii a aprobat trecerea lui în fabricaţie. Eu nu ştiam, nu prevedeam, dar Parhon a prevăzut că acest medicament se va împrăștia în toată lumea.

— De ce ați ales tocmai geriatria și nu altă ramură a medicinei ?

— Ei, aici e o problemă poate psihologică; tatăl meu era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mama, când a murit, eu aveam treisprezece ani. L-am văzut murind, că era bătrân faţă de mine, şi lucrul acesta m-a făcut să mă ataşez de bătrâni şi, totdeauna, am găsit nejust faptul că bătrânii erau lipsiţi de îngrijire.

— Ce acţiuni aţi iniţiat în calitate de preşedinte al Societăţii Române de Gerontologie ?

— Întâi am colaborat cu Parhon, ca să înfiinţăm Societatea de Gerontologie. În al doilea rând, am colaborat, ca s-o înscriem la Asociaţia Internaţională de Gerontologie şi, din ’57, societatea noastră face parte din această asociaţie. Din acel moment am participat la toate congresele internaţionale de gerontologie care se ţin din trei în trei ani.

— Aţi avut, de asemenea, o deosebită contribuţie la fondarea Confederaţiei societăţiIor de gerontologie din ţările latine. Care sunt ceilalţi membri fondatori?

— A! Da… prietenii mei cei mai buni sunt cei care au iniţiat şi s-au întrunit în Spania: Carey Lillo, care e preşedintele Societăţii spaniole, pe de altă parte profesorul italian Sgardili, care este un vechi prieten al meu şi un deosebit om de ştiinţă. De el mă leagă cele mai frumoase amintiri.

— La ce concluzii aţi ajuns în urma cercetărilor privind gerontologia socială ?

— Rolul societăţii, rolul social, este foarte important, dar, în realitate, în gerontologie, noi ne ocupăm de latura medico-socială, pentru că vârstnicii, în general, sunt bolnavi. Dacă îi ajutăm numai din punct de vedere social fără a-i ajuta şi din punct de vedere medical înseamnă că nu ne facem complet datoria.

— Recomandări semenilor dumneavoastră…

— O viaţă lungă, o viaţă cumpătată şi fericită”.

*** Ramuri, 1985

După o internare de o săptămână la Spitalul Elias, Ana Aslan a murit la vârsta de 91 de ani, pe 20 mai 1988. Ultima sa dorință a fost de a fi înmormântată cu slujbă religioasă, alături de mama ei, Sofia Aslan, dar regimul comunist a decis ca savanta să aibă o ceremonie funerară fără preoți.

Pentru că nu a avut moștenitori, bunurile doctoriței românce au intrat în patrimoniul statului. Pe 5 august 1988, 145 de piese din metale prețioase (distincții, bijuterii și alte obiecte de artă decorativă) pe care le-a primit de-a lungul timpului au ajuns în custodia Băncii Naționale a României, iar în vara anului 1991, lucrurile personale care îi aparținuseră Anei Aslan au fost achiziționate de BNR.

***

 14 ani de iubire cu Gheorghe Dinică, nascut pe 25 decembrie 1933 dar declarat pe 1 ianuarie 1934

O iubire găsită târziu, aşteptată, sădită în rugăciuni… Singura mare iubire din viaţa lui Gheorghe Dinică!

Pentru prima dată de la dispariţia marelui actor, Gabriela Dinică a acceptat să vorbească în Q Magazine despre imensa lor dragoste, dar şi despre drama pe care o trăia de şase ani: alzheimer-ul bărbatului iubit!

„GHEORGHE NU ERA GENUL CARE SĂ-ŢI SPUNĂ «TE IUBESC»”

Ne-am întâlnit într-o zi cu cer stropit de zinc şi laudanum. Poate şi datorită acestui lucru am simţit casa lui Dinică mustind de căldură, de căldură şi… durere.

Ea, marea iubire, unica mare iubire a bărbatului Dinică mă aştepta în prag. Când am privit-o în ochi, m-am simţit ca o osândă. Puteam să aud…

Sufletul i se exfolia încet, fâşii din el se trânteau în zgomot surd, de podeaua ce mai ieri îi mângâiau şi lui tălpile. Îi întind mâna rece sloi şi îmi cer scuze pentru disconfortul pe care i-l creez. Pentru o clipă îmi zâmbeşte.

Mi-a povestit mai târziu că introducerea mea i-a amintit de una dintre replicile celebre ale lui Dinică, cea în care maestrul, făcând cunoştinţă cu o domnişoară a cărei mână era foarte rece, a invitat-o să vină la vară să-i pună mâna pe paharul cu vin.

„Avea multe cuvinte de duh. Dintre ele, s-au păstrat foarte puţine. Eu, dacă vi le spun acum, n-au niciun haz. Râdeam atât de mult cu el. Atât de mult….”

Acum plânge… Şi a plâns neîncetat în cele două ore în care am stat de vorbă.

La început mi-a răspuns scurt la întrebări, aproape monosilabic. Îşi aprindea câte o ţigară. Şi-a aprins multe…

A început să povestească. O ascultam şi urmăream convoiul de vise spulberate. Se metamorfozau în lacrimi prelinse pe un obraz rămas fără mângâierea omului iubit, cea mai dulce dintre mângâieri.

În zilele acelea, ultimele ale maestrului Dinică, faţa i-a devenit o floare grea. Şi azi e întocmai. Doar ochii par mai mari, mai trişti. Trupul i s-a împuţinat. Poate şi pentru că lacrimile nu o părăsesc niciodată.

„Gheorghe nu era genul care să-ţi spună «te iubesc» non stop. Îmi spunea doar că sunt cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată.” El, de fiecare dată când vorbea despre ea în public, îi spunea „doamna Gabi”. Recunoştea cu orice ocazie că „doamna Gabi” a făcut ordine în „dezordinea existenţei lui”.

O întreb: „era multă dezordine în viaţa lui Gheorghe Dinică?”, „Oo, da. Ştiţi, eu de mult ori îl întrebam, mirată: «Numai cu banii de la un singur film îţi puteai face câte o vilă. Ce s-a întâmplat?». Îmi răspundea: «Dragă, eu nu mi-am făcut vile, dar ospătarii care m-au servit, cu siguranţă au câte una».”

Continuă să-mi povestească despre Dinică-celibatarul, cum după ce a încasat banii pentru un film, a căutat în tot Bucureştiul un pulover alb, cu guler pe gât, aşa cum îşi dorea de mult. De necaz că n-a găsit, s-a urcat în tren şi a plecat la Sinaia, de unde s-a întors abia după ce a terminat toţi banii.

„ANDREI BLAIER ÎI ERA CEL MAI DRAG DINTRE TOŢI”

S-a vorbit mult despre boemia lui Gheorghe Dinică, despre serile de la „Şarpele Roşu”, despre petrecerile până la ziuă, dar nu s-a vorbit niciodată despre Dinică cum că şi-ar fi neglijat, că şi-ar fi trădat meseria. Niciodată!

Era posedat de arta lui şi nu precupeţea nimic când venea vorba de a dărui pe scenă. Muncea ca un nebun!

Ani întregi a filmat ziua, iar seara se urca în tren, venea la Bucureşti şi juca la teatru. „Asta era viaţa lui: să joace! Şi n-a refuzat niciodată, pe nimeni. Şi poate că a greşit…

Acum doi-trei ani a jucat într-un film a lui Şerban Marinescu. Acolo era un securist reformat, nici nume n-avea. Zic: «Gheorghe, dar chiar aşa?» Şi cu lucruri de acasă, şi s-a făcut un racord după şase luni. Eu lucrurile alea le lăsasem, eram la Câmpulung şi le dădusem. Erau nişte chestii pe care le purta vara. S-a dus şi a filmat în hainele lui, nu a avut costum la filmare, rolul a fost… nici nu ştiu dacă a apărut pe generic… Dar el s-a dus şi vă daţi seama că nu pentru bani. Pentru meserie, pentru că îi plăcea.”

O întreb care dintre regizori i-a fost cel mai drag lui Gheorghe Dinică? „Pe meserie, toţi i-au fost dragi dintre regizori. Aşa, sufleteşte, Andrei Blaier îi era cel mai drag dintre toţi. Îi era cel mai prieten! Era omul pe care putea conta. Chiar dacă nu se întâlneau în fiecare zi, îl simţea aproape.

Oricum, soţul meu niciodată nu spunea: «cu ăsta n-o sa mai filmez sau n-a fost profesionist la filmare». El n-a vorbit niciodată de rău pe nimeni sau n-a spus: «nu mă duc să filmez cu ăsta, că am mai filmat acum zece ani şi nu ştiu ce s-a întâmplat!». Cu toţi avea drag să lucreze, pentru că îşi făcea meseria şi era lucrul pe care îl iubea cel mai tare pe lumea asta. Era şi meserie, şi hobby. Era viaţa lui!

Îşi respecta foarte mult profesia. Erau lucruri pe care nu le făcea ca să nu altereze cumva momentul ăla de pe scenă sau de la o filmare.”

„14 ANI ÎN CARE N-AU FOST DESPĂRŢIŢI NICI MĂCAR O ZI”

Omul despre care Gheorghe Dinică spunea că a fost cel mai bun dintre toţi pe care i-a cunoscut vreodată a fost Gellu Naum.

O spunea cu orice ocazie. „Nepotul lui Rameau” în regia lui David Esrig şi traducerea lui Naum, a fost piesa de suflet a lui Dinică. Spunea că abia alături de Esrig a învăţat cu adevărat meserie. „Lucrul cu Esrig a fost cea mai minunată perioadă din viaţa mea. Era fanatic. El nu punea în scenă, el sacrifica ceva din viaţa lui. «Nepotul lui Rameau» a fost cel mai interesant personaj pe care l-am jucat de când fac meseria asta.”, declara Gheorghe Dinică într-o emisiune tv, din noiembrie 2004.

Din nefericire, nu s-a păstrat nicio înregistrare a piesei celei mai dragi lui Dinică, piesa ce a avut premiera în 1966. Gabi Dinică spune că a fost în sală la una dintre reprezentaţii şi că într-adevăr, publicul încremenea timp de două ore cât ţinea piesa. Aproape că nu se mai respira. Pe scenă erau doar doi actori: Dinică şi Moraru! Era de neînchipuit pe atunci că unul dintre ei îi va deveni peste ani, soţ.

„Anii petrecuţi alături de Gheorghe Dinică au fost sublimi, au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.”

Cuvintele acestea vin din parte unei femei care a fost căsătorită de trei ori. O întreb ce a avut bărbatul Gheorghe Dinică atât de special de i-a putut dărui clipele cele mai dragi? „Cred că a fost şi vârsta, eram amândoi mai maturi… şi omul de lângă tine.

A fost total deosebit! Şi chimia aia dintre noi… a funcţionat perfect!”

Cea mai frumoasă amintire? „Ooo, sunt multe (izbucneşte din nou în plâns). Sunt aproape 14 ani în care noi n-am fost despărţiţi nici măcar o zi.”

Când vorbeşte despre el, privirea îi este întoarsă spre dinăuntru, ca într-o adâncă meditaţie. Face pauze lungi… „Cea mai frumoasă călătorie? Au fost multe. Toate au avut hazul lor. A fost una în Franţa, apoi la mare, în Turcia, de câteva ori. Locul lui favorit în lumea asta era însă, România! Oriunde ne-am fi aflat, aştepta cu ardoare să ajungă acasă.”

62 DE ANI, PRIMA CĂSĂTORIE

Gabriela şi Gheorghe Dinică s-au cunoscut în 1993. Până în ’92, Gabi fusese plecată o bună perioadă de vreme din ţară. Crede că a fost dragoste la prima vedere.

„După doar o lună m-a cerut de soţie!” El spunea mereu că se visează căsătoriţi, dar ceea ce a pus cu adevărat capac a fost o ştire care a circulat timp de o săptămână prin toate ziarele şi pe la toate posturile de radio: „Dinică s-a însurat!” Văzând frenezia ce-i măcina pe ziarişti, Gheorghe Dinică a concluzionat cu umorul caracteristic: „Hai să ne căsătorim, să nu-i facem de râs.” Şi s-a întâmplat.

Era în 2 februarie 1996. Gheorghe Dinică avea pe atunci 62 de ani şi se afla la prima căsătorie. S-au dus la Starea Civilă neînsoţiţi de nimeni. Singurul martor: un prieten fotograf. Şi de atunci, ziua de doi februarie o sărbătoreau întotdeauna singuri, doar ei doi.

Mi-am permis s-o întreb pe Gabi Dinică dacă au vorbit vreodată despre fostele iubiri. Mi-a părut întotdeauna ciudat că despre Gheorghe Dinică nu s-a auzit niciodată că ar fi avut vreo aventură cu vreo colegă de scenă, că ar fi implicat într-o relaţie…

„Era discret! Asta l-a caracterizat: discreţia şi modestia! Am vorbit foarte puţin despre marile iubiri pentru că nici eu nu-l întrebam. Sigur că a avut, ca orice bărbat, dar dacă l-aş fi întrebat, mi-ar fi răspuns probabil: «da, teatrul!»”

ŞASE ANI DE ALZHEIMER

 Gheorghe Dinică a fost diagnosticat cu alzheimer, un diagnostic năucitor, mai ales pentru un om cu o asemenea profesie. Dar el n-a aflat niciodată. Doar Gabi s-a simţit cuprinsă de giulgiurile negre ale disperării.

Boala era destul de avansată, pe scara 5 din 11. A juca pe scenă fără o cască ajutătoare devenea de neînchipuit.

Marele Dinică avea nevoie de ajutor pentru aş readuce în minte replicile. Poate fi imaginată durere mai mare?

Se auzeau zvonuri cum că, cu maestrul Dinică s-ar întâmpla ceva straniu. Că a uitat textul la „Tache, Ianke şi Cadâr”, că se simţea de multe ori debusolat pe scenă. „S-au întâmplat, s-au întâmplat… Eeee, la «Tache» n-a uitat.

Au fost momente când ieşea din scenă, se înspăimânta-bine, e un hău ce-i acolo la «Teatrul Naţional», este pur şi simplu un hău, e aşa… o mare gaură neagră şi a avut momente când s-a pierdut acolo.” Chiar şi în aceste condiţii, Gheorghe Dinică a muncit până în ultima clipă.

Au fost voci care l-au acuzat că a acceptat să joace în producţii mai facile, în telenovele. El a făcut-o doar din dragoste de profesie şi dintr-un alt motiv, ştiut doar de soţia lui: „Mi-au spus şi medicii, am citit şi eu foarte mult şi cea mai bună terapie la el era terapia asta ocupaţională, pentru că altfel, stând şi nefăcând nimic, s-ar fi degradat mult mai repede. La telenovele a mers în primul rând de dragul lui Adrian Sârbu – ţinea la el foarte mult – şi pentru ca să facă ceva. Şi acum, chiar la final, în ultimii doi ani, teatru nu ştiu dacă ar mai fi putut să facă. Şi pur şi simplu nu-l mai chemau… Era mai greu pentru că nu toate teatrele ar fi putut să-i procure o cască sau… nu ştiu… Nu ştiu…”

„SĂ SPUNĂ SOŢIA MEA, EA ŞTIE CE ESTE MAI BINE PENTRU MINE!”

De când a aflat de boală, Gabi Dinică s-a transformat în umbra soţului său. Nu se despărţeau nici măcar o clipă, el devenise dependent de ea. Mergea zilnic cu el la filmări, nu-l pierdea din ochi o clipă. Şi încerca să mascheze pe cât posibil pierderile de memorie ale soţului ei. Ţinea mult să nu i se ştirbească din aură. Ştia că şi el ar fi suferit. Enorm.

În ultima vreme, ajunsese să-i aleagă până şi meniul când mergeau la restaurant. El nu mai avea capacitatea de a alege. Zicea atât: «Să spună soţia mea, ea ştie ce este mai bine pentru mine!»

În zilele în care nu filma, cădea în letargie. Trebuia readus mereu şi mereu la viaţă. Gabi o făcea cu toată dragostea din lume, fără a se plânge vreodată.

A citit enorm despre alzheimer, pentru ca îşi dorea să-l înţeleagă şi să-l ajute pe cât posibil. Majoritatea colegilor şi prietenilor ştiau de boala lui Dinică, dar se fereau să vorbească, din dragoste şi respect pentru el. Primul care a vorbit public despre alzheimer-ul lui Dinică a fost Nelu Ploieşteanu. „Sunt profund supărată pe el. A spus că oricum Gheorghe avea alzheimer şi de asta a murit, or nu-i deloc adevărat. Se ştie clar că din asta nu se moare. Apoi se plimba de la o televiziunea la alta dându-i-se mare prieten. De ce n-au apărut să spună asta Beligan sau Moraru, care chiar l-au iubit?”

Dinică s-a stins brusc, ca o avalanşă de nisip ud alunecând de pe malul de sus. Şi nu din cauză c-ar fi avut alzheimer.

Am întrebat-o pe Gabi Dinică dacă îi poartă ranchiună lui Ion Caramitru pentru faptul că a refuzat ca Gheorghe Dinică să fie privegheat timp de o zi la Teatrul Naţional? „Nu-i port ranchiună lui Caramitru, dar nici nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat. El a procedat cum a crezut el, dar totuşi soţul meu a fost 37 de ani actorul «Teatrului Naţional» şi a avut toate distincţiile pe care le poate avea o persoană în România. Dar nu, nu m-a dezamăgit nimeni. Şi nici Gheorghe nu s-a plâns vreodată. Niciodată n-a spus: «uite, îl vezi pe ăla, mi-a făcut nu ştiu ce» sau de vreun coleg de-al lui sa spună că joacă prost sau nu joacă bine, sau că el ar fi făcut rolul ăla mai bine… Niciodată!”

Gheorghe Dinică s-a ferit mai tot timpul de apariţiile în presă. Când vedea în ziare atâtea trupuri dezgolite spunea că, pe semne cei din presă îşi imaginează că poporul ăsta e alcătuit numai din impotenţi din moment ce se încercă cu atâta obstinaţie stimularea zilnică a cititorilor. „Voia să se scrie despre el ce-a făcut la teatru sau ce-a filmat, nu ce-a mâncat de dimineaţă sau ce-a visat azi-noapte.

Spunea că nu face nimic de care să-i fie ruşine sau că nu trăieşte într-un glob de sticlă şi când iese de acolo, toată lumea: «dar, ce-ai făcut acolo? Cum te-ai distrat? Ce-ai mâncat?» Dacă erau interviuri pe meserie, nu refuza!” De altfel, nici Gabi Dinică nu vrea să vorbească despre ea şi nici n-a vrut vreodată. „Nu-mi place să vorbesc despre viaţa mea dinainte de Gheorghe, mai ales că nu sunt o persoană publică. Nu am ce sa spun.

Din prima căsătorie, am un băiat, tatăl nepoţelei mele de 17 ani, sunt lucruri pe care toată lumea le ştie. Dacă aş vorbi, ar înflori şi mai tare. Eu am fost plecată din ţară până în ’93, înainte să-l cunosc pe soţul meu. Sunt lucruri despre care nu-mi place să vorbesc, sunt lucruri care mă privesc numai pe mine.”

Pe nepoţica lui Gabi, Gheorghe Dinică a iubit-o enorm, iar sentimentul era reciproc. Trăiau împreună, în aceeaşi casă. Îşi oprea de fiecare dată soţia când încerca s-o cheme pe fată de la joacă: „Să nu întrerupi niciodată un copil din joc!”, spunea el.

Gheorghe Dinică era un om împlinit. Avea o familie care îl iubea nespus. Îşi mai dorea câte ceva de la profesie: „Chiar îmi spunea că îşi dorea din suflet să interpreteze anumite personaje şi îl întrebam de ce nu se duce el să propună? Îmi spunea: «Dar nu e treaba mea. Un actor trebuie să fie chemat.» «Dar bine, îţi doreşti atât de mult…» A vrut tare mult să facă „Zahei Orbul” în film, foarte mult şi-a dorit. Şi în teatru a vrut să joace în «Furtuna». Voia să joace Shakespeare, dar spunea mereu că nu trebuie să le spună el, ei trebuie să se gândească. El nu îndrăznea.”

Dinică n-a îndrăznit să ceară nimic. În schimb, a primit tot ce i s-a oferit. Îmbrăţişa fiecare rol cu fervoare, ca pe cea mai scumpă dintre iubite.

El, „ticălosul de serviciu al filmului românesc” (după cum a fost numit, pentru perfecţiunea cu care interpreta rolurile negative) era un om de o decenţă dusă la extremă. Dar când juca, ardea!

Interpreta cu o simplitate de neînchipuit, dar se dădea cu totul, plenar! Îmi amintesc de Giovanni Papini, care vorbea despre genii ca şi cum l-ar fi văzut pe Dinică jucând: „Numai geniului îi sunt hărăzite minunatele ceasuri când Dumnezeu pare să vorbească prin gura lui, când totul e lumină, totul se deschide, totul e limpede şi armonios ca apa unui fluviu frumos, ceasuri în care sufletul devine foc ca focul, aer ca aerul, iubire ca iubirea, ceasuri în care, datorită unei misterioase nebunii, totul e cu putinţă, totul e sacru, şi nu mai poţi să spui care e lumea şi care e sufletul tău.”

Mă despart de doamna Dinică după două ore de vorbit despre el… Şi sunt la fel de emoţionată ca-n prima clipă când am intrat acolo, în universul lui.

Ea continuă să plângă… Îmi pune o întrebare care îmi umple sufletul: „Vrei să vezi camera lui Dinică?” Ce-aş fi putut să-mi doresc mai mult?

Acolo, la el, tablouri cu ei împreună, hainele lui, încălţămintea, chipiul de la ultima filmare, totul, doar el nu. Ea, femeia pe veci a lui Dinică, priveşte fotografiile cu o absorbire aproape fanatică, îşi umple ochii de el, din nou şi din nou…

„Viaţa noastră a fost pe cât de frumoasă, pe atât de simplă. Nu am făcut lucruri extraordinare. Am făcut lucruri normale. În prima noastră fotografie, de Crăciun, ne uitam ochi în ochi şi el a zi că de atunci încolo ar trebui să ne uităm amândoi în aceeaşi direcţie, să privim acelaşi punct. Şi aşa a fost.”

***

 Pierre de Coubertin, baronul care a schimbat sportul mondial

Pierre de Coubertin este considerat astăzi fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, dar campania sa de promovare a activităților sportive a început ca o cruciadă solitară. Încet, încet a câștigat sprijin și a reușit să organizeze prima Olimpiadă modernă la Atena în 1896, a fost membru fondator al Comitetului Olimpic Internațional și președinte al acestuia din 1896 până în 1925, iar astăzi numele său este onorat de milioane de oameni din întreaga lume.

Născut pe 1 ianuarie 1863 la Paris, într-o familie nobilă franceză, Pierre Fredy avea 8 ani când a asistat la înfrângerea țării sale în Războiul franco-prusac și în acel moment, după cum va mărturisi mai târziu, s-a gândit că lipsa unei pregătiri fizice susținute a fost motivul eșecului Franței în fața prusacilor lui Otto von Bismarck.

Tatăl lui, Charles Louis de Frédy, Baron de Coubertin, care era pictor, și mama, Marie-Marcelle Gigault de Crisenoy, și-ar fi dorit pentru tânărul Pierre o carieră de militar sau de avocat, dar el a descoperit, după o ședere în Anglia, rugby-ul, iar la scurt timp după revenirea în țară, inspirat de acest sport, și-a propus să le ofere tinerilor francezi ceea ce studenții britanici aveau deja: educație fizică.

În adolescență, Coubertin citea romane britanice care subliniau importanța forței fizice și astfel a început să creadă că sistemul educațional francez are nevoie de o componentă puternică a educației prin mișcare. În 1888 a propus reforma liceelor franceze prin introducerea sportului în programa școlară, iar patru ani mai târziu a început să pledeze pentru ideea de renaștere a Jocurilor Olimpice.

Societatea franceză din vremea lui Coubertin era în esență indiferentă față de sport, considerându-l o activitate frivolă, de-abia la începutul secolului al XX-lea apărând ideea că mișcarea fizică, în special atletismul, îmbunătățește sănătatea.

La începutul anilor 1890, Coubertin a făcut mai multe călătorii în Anglia și Statele Unite pentru a se familiariza cu modul în care anglo-saxonii promovau activitățile atletice, guvernul francez a fost impresionat în cele din urmă de pledoariile sale și l-a însărcinat să organizeze „congrese atletice”, care, pe lângă atletism, promovau scrima și echitația.

Un articol din cotidianul New York Times din decembrie 1889 îl menționează pe tânărul baron vizitând campusul Universității Yale. Scopul lui era să se familiarizeze temeinic cu managementul atletismului la colegiile americane și, apoi, să găsească modalități de a-i implica pe studenții francezi în mișcarea sportivă.

În paralel cu intențiile de a revitaliza învățământul francez, călătoriile l-au inspirat să se gândească la organizarea unor jocuri sportive asemănătoare cu concursurile olimpice din Grecia antică, de data aceasta, extinse, cu participare internațională.

În 1892, la jubileul Uniunii Franceze a Societăților Sportive Atletice, Pierre de Coubertin a prezentat ideea unei Olimpiade moderne, dar propunerea lui era destul de vagă și se pare că nu avea o idee concretă asupra modului în care s-ar putea desfășura aceste jocuri.

În acea epocă tabloul politic european era marcat de renașterea națională a Greciei în detrimentul Imperiului Otoman, care se prăbușea, iar procesul a hrănit puternic imaginația romanticilor, printre care poetul englez Byron și pictorul francez Delacroix. Grecia antică era, de asemenea, din ce în ce mai bine cunoscută datorită competiției arheologice dintre națiunile occidentale. Istoricii germani și francezi s-au luptat între ei pentru a-și promova modelul antic preferat: Sparta aristocratică și marțială pentru prusaci vs. Atena democratică și orientată spre comerț pentru susținătorii celei de-a treia republici franceze.

În 1894, Coubertin a organizat o întâlnire care a reunit 79 de delegați din 12 țări pentru a pune pe tapet renașterea Jocurile Olimpice, ocazie cu care s-a stabilit componența primul Comitet Olimpic Internațional. Tot acum s-a decis cadrul de bază pentru organizarea Jocurilor la fiecare patru ani și s-a stabilit ca prima ediție să se desfășoare în Grecia.

Decizia de a organiza prima Olimpiadă modernă la Atena a fost simbolică, dar s-a dovedit că pune și mari probleme de logistică din cauza tulburărilor politice din regiune.

După o vizită în Grecia, Coubertin a reușit să convingă autoritățile să găzduiască prima Olimpiadă, iar competiția a început pe 5 aprilie 1896, după ce baronul a reușit să strângă fondurile pentru organizare. Jocurile au ținut 10 zile și au inclus probe de atletism, tenis, înot, scrimă, ciclism, canotaj și yaghting.

Un articol din The New York Times din 16 aprilie 1896 relata despre ceremoniile de închidere sub titlul „Americanii au câștigat cele mai multe medalii”.

Regele George I al Greciei, suveranul care a domnit timp de 50 de ani în regatul elen, a înmânat fiecărui câștigător, pe lângă diplome și medalii, coronițe de lauri. Numărul total de sportivi care au primit medalii a fost de patruzeci și patru, dintre care unsprezece erau americani, zece greci, șapte germani, cinci francezi, trei englezi, doi maghiari, doi australieni, doi austrieci, un danez și un elvețian.

Următoarele ediții s-au desfășurat la Paris și St. Louis, dar au fost umbrite de Expozițiile Mondiale, însă Jocurile de la Stockholm din 1912 au revenit la idealurile exprimate de Coubertin.

După Jocurile Olimpice de la Paris din 1924, care au avut un success uriaș, Coubertin s-a retras de la președinția CIO. Între timp, așa cum o demonstrează edițiile din 1932 (Los Angeles) și 1936 (Berlin), aspirațiile organizatorilor au început să se îndepărteze de scopul inițial, cel sportiv, devenind o oportunitate de afaceri sau, cum a fost cazul ediției de la Berlin, un scop propagandistic.

În timpul Primului Război Mondial, familia lui Coubertin s-a refugiat în Elveția. Ultimii ani ai vieții baronului au fost foarte tulburi, marcați de izolare și tragedii familiale.

Pierre de CoubertinPierre de Coubertin

Pierre de Coubertin

În 1895, Pierre de Coubertin se căsătorise cu Marie Rothan, fiica unor prieteni de familie. Fiul lor, Jacques, născut în 1896, avea grave afecțiuni psihice și trebuia supravegheat în permanență, iar fiica, Renée, a suferit tulburări emoționale și nu s-a căsătorit niciodată. Ambii nepoți ai baronului proveniți de la fratele său, pe care îi iubea foarte mult, au fost uciși pe front în timpul Primului Război Mondial.

Pierre de Coubertin a murit la Geneva pe 2 septembrie 1937, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat în cimitirul Bois-de-Vaux din Lausanne, dar, așa cum și-a dorit, inima sa a fost depusă lângă sanctuarul din Olympia, în interiorul monumentului dedicat Jocurilor Olimpice, acolo unde fusese, într-un fel sau altul, întreaga viață.

Baronul de Coubertin a câștigat recunoașterea mondială pentru munca de promovare a Jocurilor Olimpice, iar influența sa asupra instituției pe care a fondat-o dăinuie încă. Ideea Jocurilor Olimpice ca un mare spectacol, cu ceremonii fastuoase de deschidere, parade și artificii sunt în mare parte moștenirea sa și tot el este cel care a generat ideea că Olimpiada pot genera sentimente de mândrie națională, poate promova pacea și poate preveni conflictele armate.

Cele șapte valori olimpice: prietenia, respectul, excelența, egalitatea, determinarea, inspirația și curajul.

Principiile olimpice: nediscriminare, durabilitate, umanism, universalitate și solidaritate.

Flacăra olimpică: un simbol al purității și al aspirației spre perfecțiune. Este aprinsă la Olympia, Grecia și este purtată până în orașul gazdă de atleți. Flacăra arde pe tot parcursul olimpiadei.

Sursa:

International Olympic Committee (olympics.com)

***

 Ovidiu Iuliu Moldovan: „Insuccesul te obligă la autodepăşire“

Ovidiu Iuliu Moldovan: ardeleanul greco-catolic cu privirea directă şi faţa neîmblânzită de zâmbet, sigur în gesturi, un om ce nu putea fi scos din ale lui, cu trăsături tipice zodiei Capricornului… Duritatea lui masculină era arma cu care confisca mintea oricărei femei.

 Orgolios, sensibil la reproşuri, atent la laude şi cu idiosincrazii tipice oamenilor de artă, nu era omul efuziunilor zgomotoase. Avea mult bun simţ şi rara putere de a recunoaşte că a greşit. Îşi preţuia prietenii adevăraţi. Nu puteai să zici nimic de Biţă Banu, de Nicky Wolkz, de Aurică Manea, sau de Toma Caragiu. La cutremurul din 1977 l-a căutat împreună cu Ion Caramitru pe Toma Caragiu sub dărâmături o săptămână. Apoi, luni în şir, a ţinut acasă o candelă aprinsă lângă o poză a lui Toma.

Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut în 1 ianuarie 1942 în localitatea Sărmaşu-Cluj şi a decedat în 12 martie 2008, într-un spital bucureştean, în braţele bunului său prieten şi fost coleg de facultate, Ion Caramitru, care i-a organizat apoi, funerariile. Nu a fost căsătorit, dar sufletul său a fost tulburat de iubiri răvăşitoare ce i-au ars inima. Cea mai mare neîmplinire a sa a fost faptul că nu avut un copil.

În 1944, tatăl său dispare în condiţii misterioase, iar mama sa l-a tot aşteptat pe tatăl lui Ovidiu să se întoarcă, în următorii zece ani. Familia se stabileşte la Cluj, apoi la Turda. “Copilăria mea traumatizată de întâmplarea din 1944 mi-a marcat pe viaţă caracterul, sensibilitatea, temperamentul. Sunt predispus spre melancolie şi însingurare. Nu sunt actor cerebral. Nu sunt nici un instinctiv-afectiv. Trăiesc într-un balans continuu… “, spunea Ovidiu Iuliu Moldovan.ovidiu iuliu moldovan

Îşi doreşte să fie medic, însă, în ultimul an de liceu are loc o întâlnire care îi hotărăşte destinul. Vede spectacolul cu piesa “Domnişoara Nastasia” cu Tănase Cazimir, în rolul Vulpaşin, despre care va aminti toată viaţa: “Am fost profund tulburat. Cred că am văzut spectacolul de 20 de ori! Atunci am hotărât să fiu şi eu actor”. Îl cunoaşte pe Tănase Cazimir care, de altfel, îl pregăteşte împreună cu Maria Cupcea pentru examenul de admitere la I.A.T.C.

În 1960 se prezintă la admitere la Bucureşti. Devine student la clasa Pop Marţian, cu Octavian Cotescu asistent, şi are colegi de generaţie: Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Rodica Mandache, Florina Cercel, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ştefan Radof ș.a. A absolvit I.A.T.C, Facultatea de Teatru, în 1964. După absolvire a jucat cinci ani la Teatrul Naţional din Timişoara, unde a debutat cu Mio din “Pogoară iarna”, un personaj foarte aproape de biografia sa, un băiat care pleacă în căutarea ucigaşilor tatălui său.

“În anii de început ai profesiei, la Timişoara, am avut prilejul să lucrez cu Marietta Sadova, care era un mare pedagog de teatru. Printre minunatele lucruri pe care mi le-a spus atunci, pe care mi le-am însuşit şi la care mă mai gândesc, reţin ideea că fiecare actor aduce pe scenă nici mai mult nici mai puţin decât limitele propriului lui univers.

Şi oricât talent ar avea, oricât har şi farmec de la natură ar avea un actor, nu va putea să interpreteze un personaj de mare rafinament intelectual, într-o formă elevată, decât dacă el însuşi va aspira spre acest tip uman. Limitele acestei profesii sunt foarte clare şi nu pot fi lărgite decât printr-o acumulare de cunoştinţe care să însemne, la un moment dat, propriul său univers în viaţa particulară.

Capacitatea de a atinge o anumită zonă de transcendenţă pretinde un anumit nivel de percepere a lucrurilor. Nu mă refer la trăsăturile caracteriologice ale persoanei civile a actorului, ci la obligaţia lui de a deţine un bagaj generos de cunoştinţe, care să-i dea posibilitatea de a disimula continuu alte stări, alte lumi, alte personaje, de a ieşi, de fapt, din el însuşi.”

O întâlnire importantă pentru cariera sa a fost regizorul Radu Penciulescu care îl aduce pe scena Naţionalului bucureştean distribuindu-l în spectacolul cu piesa “Regele Lear”. De atunci, până la deces, a jucat pe prima scenă a ţării. Avea o voce memorabilă şi un chip nobil. Este actorul ale căror reuşite nu vin din zona prezenţelor fermecătoare, ci din zona tenebroasă a personajelor compuse cu migală, gest cu gest, privire cu privire, respiraţie, dicţie. A fost pe rând: Caligula, Richard al III-lea…

O întâmplare la Costineşti sau actorul ca arhetip

„Niciodată nu am avut o satisfacţie mai mare, ca actor cunoscut, când, la Costineşti, am salvat o fată de la înec. Am descoperit-o în apă, după ce dispăruse şi toată lumea o căuta cu disperare mai mare. Am scos-o la suprafaţă, am adus-o pe plajă, unde i s-a acordat primul ajutor, apoi am urcat-o în maşină şi am pornit spre spital. Pe drum a început să-şi revină, m-a privit şi a strigat: Hei, actorul! Nu actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, ci ACTORUL! Actorul ca arhetip, aş spune. Sublimă şi nobilă recunoştinţă adresată acestei profesii. În conştiinţa mea, acest strigăt avea rezonanţa unui omagiu adus în chipul cel mai simplu cu putinţă şi spontan… histrionului lui Shakespeare, Camus, Gorki… Obligaţia morală a actorului e să respecte imaginea pe care publicul şi-o formează despre el, pornind de la eroii care-i întruchipează pe scenă sau pe ecran. Obligaţia de a păstra o anumită ţinută, o anumită conduită. Este o responsabilitate de care trebuie să te achiţi tot timpul şi în viaţă şi în artă“, povestea actorul.

În film debutează la 29 de ani, în “Nunta de piatră”, în regia lui Dan Piţa. Joacă în 40 de filme. Urmează o activitate bogată în film de televiziune, teatru radiofonic, cu peste 80 de emisiuni de poezie – recitaluri “Eminescu”, alături de Valeria Seciu, Ion Caramitru.

Etalând propria ta personalitate într-un număr de roluri importante, ajungi la o schemă, la reluarea aceluiaşi personaj în “n” variante. Pentru a evita acest lucru e necesară tocmai ieşirea din propria ta personalitate, în sensul de a inventa alte personalităţi credibile, verosimile, puternice şi viguroase, ceea ce nu se poate realiza decât printr-o acumulare masivă de noi şi multiple cunoştinţe, şi prin asta înţeleg instrucţie, educaţie, cultură. Apoi, o acumulare de multiple senzaţii, care vin pe diverse căi. În lipsa lor, sufletul actorului se sclerozează, ca şi muşchiul unui sportiv neantrenat.

Tandreţea este o condiţie sine qua non în meseria noastră, pentru că actul artistic este un gest de predare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus în orice condiţii, iar arma noastră principală este tocmai sufletul…

Nu am prejudecata rolurilor pozitive sau negative. Rolurile aşa-zis negative se constituie adesea în partituri mult mai generoase, mult mai plauzibile, mult mai omeneşti decât… Evit deliberat, cuvântul „pozitive”, pentru că în categoria rolurilor respective a intrat în noţiune de şablon. Dorinţa noastră modestă de creatori este de a propune un anumit coeficient de inedit dar, din păcate, eforturile noastre de a transforma, curent sau frecvent un personaj care vehiculează gongoric “mari adevăruri”, fără suportul artistic credibil necesar, într-un personaj viabil şi convingător, sunt foarte mari.

Bagajul spiritual al unei generaţii de actori ar trebui să fie: teama de ridicol, a şablonului, de ridicolul falselor situaţii bătătorit dramatice, devenite ridicole prin bătătorire; refuzul spectaculosului în existenţa noastră de artişti, cultivarea decenţei. Credinţa în bine, în modestie, în speranţa de mai bine.

Orice actor trebuie să aibă un antrenament zilnic similar cu antrenamentul sportiv. Mă refer la capacitatea de a susţine rolul, din punct de vedere al mijloacelor de expresie vocală, al dicţiei, al rezistenţei fizice, al respiraţiei. Sunt necesare exerciţii zilnice, măcar o oră, două, în situaţia în care îţi revine un rol de o asemenea responsabilitate.

Repetiţiile mi se par interesante prin climatul extraordinar care se creează, prin senzaţia acea de comuniune cu colegii, cu tot colectivul. La o indicaţie inspirată a unui regizor simţi circulaţia aceluiaşi fluid prin trupurile şi prin gândurile tuturor. Repetiţiile se desfăşoară în mod conştient cu mare luciditate, simţul autocontrolului funcţionează la maximum.

Un actor trebuie să aibă şi eşecuri. Insuccesul te mobilizează într-un anumit fel pentru ceea ce urmează şi te obligă la autodepăşire. Este un barometru a ceea ce poţi şi ceea ce nu poţi.

Prezentăm pe scenă imagini esenţializate, transfigurări de gândire umană. Eu propun un prototip, nu un personaj care circulă cu un buletin de identitate pe scenă. Sunt, în unele spectacole, personaje pe care poţi să le întâlneşti pe stradă. Pe mine nu mă interesează acest tip de artă. Ea devine nobilă în secunda în care propune nişte arhetipuri umane, nu figuri comune. În căutarea unui arhetip uman încerc să-i găsesc modalităţi fireşti de exprimare. Mă obsedează firescul din acest unghi. Mă preocupă vorbirea firească în teatru, dar care şi ea trebuie să devină o esenţă. Am senzaţia vulgarizării limbii române în multe spectacole. O parte a publicului savurează pitorescul de mahala, golănismele, şi am văzut actori care cultivă acest gen de succes comercial. Firescul pe care-l urmăresc eu nu e firescului argoului.

În 1967 a primit medalia Meritul Cultural clasa I „pentru merite în domeniul artei dramatice”; în 2004, activitatea sa artistică este încununată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului” „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului” şi Premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 15 martie 2008, i se conferă post mortem Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler.

Surse: Eva Sârbu – Interviuri uitate; D.Dragnea şi A. Băleanu – Actorul în căutarea personajului