ÎNTRE EROTISM ȘI VIOLENȚĂ
Vă mai amintiţi, rememorând lecturile copilăriei, de scenele din „Ivanhoe” al lui Walter Scott, în care cavalerul Wilfred de Ivanhoe se pregăteşte să-i înfrunte în arena turnirului pe sir Brian de Bois-Guilbert, Maurice de Bracy şi Front de Boeuf, purtând culorile domniţei Rowena, pupila tatălui său, Cedric? A desemna în felul acesta o regină a turnirului, a-i dedica victoriile era ceva obişnuit între secolele XII-XIV şi chiar mai târziu.
În lucrarea sa devenită clasică „Amurgul Evului Mediu”, istoricul olandez Johan Huizinga comenta astfel aspiraţia nobilimii europene medievale către o viaţă mai frumoasă, aspiraţie în care visul de dragoste se împletea cu idealul de eroism cavaleresc: „Viaţa reală nu era destul de frumoasă, ci aspră, crudă şi falsă; în cariera militară şi în viaţa de curte era prea puţin loc pentru simţămintele de curaj din dragoste, dar sufletul era plin de ele, oamenii vroiau să le trăiască şi-şi creau o viaţă mai frumoasă, dintr-un joc somptuos. Curajul adevărat nu este, desigur, mai puţin important în turnirul adevărat decât în pentatlon. Tocmai caracterul net erotic impunea violenţa sângeroasă. În motivele lui, turnirul se înrudeşte îndeaprope cu întrecerile din vechea epopee indiană; şi în „Mahābhārata” ideea centrală este lupta pentru femeie.”
Observaţia lui Huizinga ne poate conduce, într-o cercetare şi o observare mai atentă a tematicii eposului universal, la următoarea concluzie: acest subiect constituie o abordare predilectă a majorităţii creaţiilor literaturii eroice de la epopeile homerice… la epopeile Renaşterii.
Femeia – un etern fruct al discordiei?
Tema identificată de Huizinga în Mahābhārata se regăseşte într-o altă formă în epopeea hindusă Ramayana, atribuită lui Valmiki. Cum altfel poate fi privit efortul viteazului Rama de a-l învinge pe demonul Ravana, decât prin aspiraţia de a câştiga inima Sitei, răpită de maleficul demon?
Dacă în vechea literatură indiană răpitorul femeii este un intrus, în Iliada lui Homer rolurile se schimbă. Elena (Helena) soţia lui Menelau, regele Spartei, aproape că-l încurajează pe prinţul troian Paris să „o răpească” (ajutată bineînţeles de zeiţa Afrodita). Ea declanşează un adevărat război (cum bine se ştie) între armatele suveranilor greci, conduse de fraţii Atrizi, Menelau şi Agamemnon, regele Micenei şi troienii regelui Priam. Soţul înşelat şi părăsit va încerca să pună capăt războiului printr-un duel cu Paris, duel în care îl surclasează pe fiul regelui Troiei (salvat de la o moarte sigură sau de captivitatea umilitoare de către Afrodita). Acest duel va constitui, alături de alte episoade ilustrând un cod nescris (încă!) al onoarei, unul dintre elementele care îi va îndemna pe scriitorii Evului Mediu şi ai Renaşterii (Benoit de Saint-Maur, Chaucer, Boccaccio şi Shakespeare) să atribuie grecilor şi troienilor însuşiri şi mentalităţi proprii cavalerilor apuseni. Dar, aşa cum ştim, nu Paris avea să cadă sub spada lui Menelau, pentru ochii frumoasei Elena, ci fratele său, Hector, răpus de Ahile, drept răzbunare pentru uciderea în luptă a lui Patrocle. Martoră a acestui război, pe care îl provocase, Elena are conştiinţa propriului păcat (noţiune cunoscută odată cu apariţia creştinismului). Ea se autocaracterizează drept „căţea neruşinată” şi „pricină de groază”. Şi totuşi, după moartea lui Paris, ea se va consola în braţele lui Deifob, fratele răpitorului ei, destinat să cadă, în noaptea cuceririi Troiei, în luptă cu Menelau.
La polul opus infidelei Elena, se situează credincioasa eroină a Odiseei lui Homer, Penelopa, soţia lui Ulise, regele insulei Ithaca. Lupta lui Ulise cu peţitorii soţiei sale are acelaşi sens pe care spiritul Evului Mediu îl va conferi cavalerimii occidentale, odată cu disciplinarea acesteia de către Biserică: apărătoare a celor slabi, a bătrânilor, pelerinilor, dar, în primul rând, a femeii caste şi pure.
Un rol la fel de pasiv în faţa bărbaţilor, gata să se încaiere pentru ea, îl joacă şi Lavinia, fiica regelui latinilor, Latinus, în epopeea Eneida de Vergilius. Pretendentul ei respins, Turnus, regele rutulilor, nu ezită să-l provoace la luptă pe troianul Enea (Aeneas), preferatul Laviniei şi al tatălui ei, căzând sub sabia eroului care dă şi numele epopeei.
În eposul Evului Mediu germanic, femeia renunţă la rolul pasiv faţă de ura şi apetitul sângeros al rivalilor, intervenind fie ca un factor al tragediei, fie ca un motor al împăcării generale.
Între Brunhilda şi Gudruna
Cântecul Nibelungilor ilustrează cel mai bine această nouă atitudine feminină. Cine altcineva declanşează tragedia, dacă nu războinica valkirie Brunhilda, învinsă şi câştigată prin înşelăciune de cavalerul Siegfried pentru Gunther, regele burgunzilor? Ce altceva dacă nu intrigile ei provoacă uciderea lui Siegfried, la vânătoare, de către Hagen, vasalul loial al regelui? Un exemplu de răzbunare şi ingratitudine regală, dacă ţinem cont că Siegfried îşi pusese spada în slujba lui Gunther, salvând regatul burgund de ameninţarea craiului saxon Lüdeger şi a celui danez Lüdegast. Prin aceste acte câştigase mâna Kriemhildei, sora regelui burgund. Sfârşitul este cunoscut. Cititorul a fost deja familiarizat cu potenţialul şi caracterul Kriemhildei, în urma sfadei ei cu Brunhilda, episod care precede moartea lui Siegfried. Răzbunătoarea văduvă se căsătoreşte cu Atila (Etzel), regele hunilor, îi atrage pe burgunzi la curtea soţului ei şi provoacă un masacru în toată regula, căruia îi cad victime atât regele, fratele ei, cât şi Hagen.
Cântecul Nibelungilor, creaţie cristalizată la cumpăna secolelor XII-XIII, se face ecoul unui eveniment real din secolul al V-lea: distrugerea de către huni a regatului burgund cu capitala la Worms. Autorul anonim atribuie femeii rolul de cheie în evoluţia acţiunii, dar şi în deznodământul poveştii. Deşi preţ al vitejiei, câştigată în luptă de către bărbat, ea se ridică deasupra acestuia, generând un lanţ de tragedii, care fac din poemul epic în cauză unul dintre cele mai sumbre şi mai sângeroase eposuri cavalereşti ale Europei medievale.
Gudruna, celălalt mare epos al tezaurului germanic (având ca fundal expediţiile normanzilor din secolul al IX-lea), vine ca o contrapondere la ferocitatea Nibelungilor. Aşa cum afirma Virgil Tempeanu, traducătorul celor două poeme germanice, „Gudruna este cântecul credinţei femeieşti, al bunătăţii, al spiritului de împăcare, căci frumoasa Gudruna mijloceşte împăcarea.” O adevărată „epopee a iertării”, după caracterizarea aceluiaşi traducător şi exeget citat mai sus, „ea cântă victoria feminităţii blânde asupra şireteniei şi violenţei” (Virgil Tempeanu). Gudruna, fiica regelui hegelingilor (popor de la gurile Elbei), Hettel, este logodită cu viteazul Herwig din Seeland (Seelanda din insulele Frize, la Marea Nordului), dar va fi răpită de un fost peţitor respins, Hartmut, prinţul normanzilor. Răpirea generează (ca odinioară la Troia) un alt război, în care tatăl fetei cade în luptă. Logodnicul Gudrunei continuă lupta şi îl învinge pe sălbaticul rege normand Ludwig, tatăl lui Hartmut. Parcurgând poemul, cititorul aşteaptă probabil înfruntarea previzibilă între cei doi rivali (logodnicul – Herwig şi răpitorul – Hartmut), dar autorul poemului a gândit altfel deznodământul. Atacat de tovarăşul lui Herwig, viteazul Wate, Hartmut se apără cu greu. Dar Herwig, rugat de Ortruna, sora lui Hartmut, şi de Gudruna, îi desparte pe cei doi adversari, luându-l captiv pe Hartmut. Despărţit ani buni de logodnica sa, Herwig o redobândeşte la fel de curată şi credincioasă cum era când o pierduse. Gudruna rezistase avansurilor lui Hartmut şi presiunilor mamei acestuia, răutăcioasa Gerlinda.
Spirit împăciuitor, Gudruna este capabilă de iertare, obţinând eliberarea lui Hartmut, răpitorul şi pricina morţii tatălui ei. În plus, mijloceşte trei cununii pentru pecetluirea păcii: în afară de a ei cu Herwig, pe a lui Hartmut cu prietena ei Hildeburg, a fratelui ei, Ortwein, cu sora lui Hartmut, Ortruna, şi pe a vechiului adversar al lui Herwig, Siegfried, prinţul Karadinei, cu sora soţului ei. Iar cele patru nunţi au loc în ţara mamei Gudrunei, regina Hilda. În acest fel, cele două regine văduve, mama Gudrunei şi mama lui Hartmut devin cuscre, aşezând pacea între cele două regate.
Ximena, Helga, Isolda, Ginevra
La fel de viguroasă este, în Romancero-ul spaniol axat pe personalitatea cavalerului Rodrigo Diaz de Bivar (El Cid), figura Ximenei, iubita acestuia, dar care, pentru a-şi răzbuna tatăl, pe contele de Oviedo (ucis în duel de Rodrigo), îl supune pe cavaler unor multiple încercări şi sfârşeşte prin a se recunoaşte învinsă de acesta… de iubirea pentru el, de fapt. Nicăieri motivul luptei dintre pasiune şi datorie nu este mai bine cultivat (cu excepţia tragediilor lui Guillen de Castro şi Corneille).
Tema luptei pentru femeie este prezentă şi în vechile saga islandeze. Njala este plină de asemenea întâmplări, dar creaţia care o ilustrează cel mai bine este Saga despre Gunnlaugr-Limbă de Şarpe, cu acţiunea plasată în jurul anului 1000, anul creştinării Islandei. Sortit încă din copilărie frumoasei Helga cea Dalbă, războinicul-poet Gunnlaugr se vede despărţit de ea, din cauza firii lui rătăcitoare, în căutare de aventuri eroice, la curţile regilor Angliei, Suediei şi Norvegiei. În peregrinările sale, leagă prietenie cu un alt tânăr poet-războinic pe nume Hrafn, în care, la întoarcerea acasă, va descoperi pe noul logodnic al iubitei sale. Un prim duel între cei doi, mijlocit de Althing (un fel de parlament local islandez) se sfârşeşte cu dezarmarea lui Hrafn, dar şi rănirea uşoară a lui Gunnlaugr la obraz. Evenimentul îi aduce aminte Helgăi de o profeţie sumbră făcută tatălui ei, Thorsteinn, de un norvegian care îi tălmăcise astfel un vis despre doi vulturi care se luptă până la moarte pentru o lebădă. Şi profeţia se împlineşte. Ambii tineri declară că lupta nu s-a încheiat şi are loc al doilea duel, în Norvegia. Gunnlaugr îl ucide pe Hrafn, dar moare şi el câteva zile mai târziu în urma rănilor primite, confirmând parcă propriile versuri: „Zămislit-a fost femeia / Pe bărbaţi să-i învrăjbească.” Căsătorită cu Thorkell, Helga nu poate supravieţui lui Gunnlaugr, a cărui moarte o pricinuise, şi moare la rândul ei, privind o mantie dăruită ei cândva de poetul viking.
Ca şi eposul germanic, ciclul breton, arthurian sau al Mesei Rotunde are, la rândul lui, în centru figurile a două femei: Isolda, soţia regelui Marc din Cornwall, iubită de nepotul suveranului, Tristan, şi pe regina Ginevra, soţia regelui Arthur, iubită de Lancelot.
De la ciclul Mesei Rotunde din nou la ciclul troian
Vechile legende galeze centrate în jurul figurii regelui Britaniei Arthur (în realitate ultimul lider celt romanizat care s-a opus invaziei saxone), cultivate de Thomas Malory şi de Chrétien de Troyes readuc tema femeii răpite în literatura de curte dintre secolele XII-XV. Dacă în romanul lui Malory Moartea regelui Arthur, nepotul regelui, Mordred, declanşează, prin răpirea reginei Ginevra, răfuiala finală căreia îi cade victimă Arthur, luptând alături vasalul său fidel, Lancelot (uniţi pentru salvarea suveranei pe care o iubesc deopotrivă), în romanul Cavalerul Lancelot al lui Chrétien de Troyes avem de-a face cu o nouă situaţie. Pentru a o salva pe aceeaşi regină de străinul Méléagant, venit din întunecatul ţinut Gorre, Lancelot trebuie să treacă printr-o serie de încercări care culminează cu duelul cu răpitorul, câştigat de cavaler. Elogiu al castităţii şi al respectului arătat femeii, Cavalerul Lancelot ilustrează un ideal masculin rareori întâlnit, chiar în Evul Mediu.
Prin englezul Geoffrey Chaucer (poemul Troilus şi Cresida) şi italianul Giovanni Boccaccio (romanul Filostrato), în secolul al XIV-lea, vechile teme troiene (să le spunem homerice) sunt readuse în discuţie, cu evocarea unui cuplu antagonic: troianul Troilus, unul dintre fiii regelui Priam, şi grecoaica Cresida, fiica preotului aheilor Calchas. Dacă Troilus reprezintă personificarea fidelităţii în dragoste, Cresida ilustrează o altă tipologie, care o înrudeşte cu Elena: femeia necredincioasă, personificarea trădării şi a perfidiei. Însuşi Troilus, condus de Ulise în tabăra ahee, este martorul jurămintelor de iubire schimbate între Cresida şi războinicul Ahile. Deznădăjduit, Troilus săvârşeşte minuni de vitejie, trimiţând mulţi ahei la Hades. În realitate, îşi caută moartea, pe care o va găsi atunci când îl va întâlni pe invincibilul şi invulnerabilul Ahile, căzând sub spada rivalului său.
Shakespeare, în tragicomedia lui, Troilus şi Cresida, păstrează împrejurările trădării Cresidei, pe care Ulise o judecă fără nicio umbră de îndoială:
„În ea vorbeşte ochiul, faţa, buza, / Chiar şi piciorul; duhul desfrânării / Mijeşte-n orice mădular şi gest. […] Să nu uităm: asemenea fiinţe / Alunecă la cel dintâi prilej, / Sunt fiice ale poftei.”
Pentru o asemenea „fiică a poftei”, Troilus nu-şi mai caută moartea pe câmpul de luptă, într-o încercare de sinucidere superioară. În piesa lui Shakespeare, cel sortit să-l înlocuiască în inima şi braţele Cresidei este grecul Diomede, pe care Troilus nu întârzie să-l întâlnească în luptă, dezarmându-l şi punându-l pe fugă. Duelul celor doi eroi este persiflat de laşul grec Tersit, care rezumă astfel războiul troian, pornit tot din pricina unei femei: „Dezmăţ, dezmăţ – veşnic războaie şi dezmăţ; altceva nimic nu mai are trecere. Dracul să-i ia pe toţi!” (traducere de Leon D. Leviţchi). Când Troilus şi Diomede luptă pentru Cresida, acelaşi Tersit „îi încurajează”: „Apără-ţi târfa grecule! Luptă pentru târfa ta, troiene!” Iar când îi pierde din raza lui vizuală, alunecă într-o pseudo-predilecţie filosofică:
„Ce s-a făcut cu gogomanii muieratici? Bănuiesc că s-au înghiţit unul pe altul. Aş râde cu poftă de-o minune ca asta, totuşi, într-un fel, desfrânarea se mănâncă pe sine. Să-i caut.”
Piesa lui Shakespeare ilustrează, de fapt, o criză a valorilor. De la Homer, trecând prin Evul Mediu englez şi italian, până în Renaşterea târzie a secolului al XVI-lea, motivele greco-troiene axate pe tema curajului de a lupta pentru femeia iubită au suferit o metamorfoză continuă. De la eroismul homeric s-a ajuns la ridiculizarea acestei îmbinări spectaculoase între erotism şi violenţă. Este perioada crizei valorilor cavalereşti, resimţită ca atare şi în cele două epopei ale Renaşterii, Orlando Innamorato de Matteo Boiardo şi Orlando Furioso de Lodovico Ariosto.
Poeţii ferrarezi şi amurgul cavalerismului
Chanson de Roland reprezintă o excepţie în galeria epopeilor cavalereşti. În mijlocul înfruntării dintre francii lui Carol cel Mare şi sarazinii regelui Marsil nu apare nicio figură feminină plină de vitalitatea unor Elena, Ginevra, Brunhilda sau Gudruna. Logodnica lui Roland, Aude, abia dacă este amintită. La cumpăna dintre secolele XV-XVI, la Curtea Estensilor din Ferrara, poeţi ca Boiardo şi Ariosto au revalorificat vechile legende carolingiene şi franceze, dăruindu-i împietritului şi glacialului paladin Roland, nepotul lui Carol cel Mare… o femeie. Ea este frumoasa orientală Angelica.
În Orlando Furioso al lui Ariosto (care îl continuă pe Orlando Innamorato al lui Boiardo) ea apare disputată între creştini şi musulmani, din momentul în care Carol cel Mare o încredinţează bătrânului paladin Namo, făgăduind mâna ei celui mai viteaz cavaler în confruntarea finală cu sarazinii. Frumoasa femeie reuşeşte să fugă, declanşând o cursă trepidantă a bărbaţilor pentru câştigarea ei. Pentru Angelica, Orlando se întrece cu alţi paladini ca Rinaldo, Ruggiero, Astolfo, luptând cu regele sarazin Agramante şi cu cei doi campioni ai acestuia, Sobrino şi Gradasso. Academicianul Alexandru Balaci rezuma astfel efectul acestei prezenţe feminine care îmbogăţeşte magistral ciclul carolingian: „Cu fuga Angelicăi începe imensa rotaţie a acţiunilor din «Orlando Furioso». Este urmărită cu asiduitate de un numeros grup de protagonişti valoroşi ai celor două armate în luptă. Extraordinara ei frumuseţe fascinează deopotrivă, fără deosebire de religii şi de credinţe, şi pe sarazini şi pe creştini. Angelica va trece în marea ei fugă din mâinile unor luptători într-ale altora, totdeauna servindu-se în viclenia ei suprem feminină de unii îndrăgostiţi împotriva altora.” Spre sfârşitul secolului al XVI-lea (perioada de vârf a Contrareformei şi de început al Barocului), poemul Ierusalimul eliberat al lui Torquato Tasso, evocare a primei cruciade, ilustrează triumful definitiv al femeii (amestec de seducţie şi eroism) asupra bărbatului. Dacă Armida îl smulge pe Rinaldo îndatoririlor sale, atrăgându-l în grădinile ei de desfătare, Clorinda, războinica amazoană păgână îşi reprimă chemările inimii, înfruntându-l cu armele pe cavalerul Tancredi (care o iubeşte) şi obligându-l (în numele datoriei care o leagă de poporul ei, de tabăra sarazină) să-şi ucidă (la propriu) iubirea. În final, am putea să ne întrebăm: de ce femeia joacă un rol atât de important în ţesătura literaturii epice de evocare istorică? Şi care este de fapt acest rol? Trofeu, motiv al discordiei sau izvor de adoraţie dusă până la jertfă? Explicaţie greu de găsit, cum la fel de greu de descifrat este şi sufletul feminin. În drama Femeia cezarului de Ion Luca, tânărul ofiţer Paulinus, mâna dreaptă a împăratului bizantin Teodosius al II-lea, respins de împărăteasa Evdochia, într-o ultimă tentativă de a o recuceri, defineşte foarte frumos această eternă enigmă:
„Din care genune a firii s-a iscat împerecherea ciudată a sufletului femeiesc? Iubire şi ură, tărie şi slăbiciune, poftă şi despoiere de sine, mândrie şi umilinţă, avânt şi sfială, credinţă şi tăgadă, văltoare şi linişte… Femeia! Iată marea întrebare a lumii!… Şi noi, bărbaţii, zadarnici în credinţa fruntăşiei noastre, n-am ajuns veacuri de veacuri să ’nchegăm un răspuns….”
