***

 ULTIMA ÎNTÂLNIRE CU MARTHA BIBESCU

De cum treci vestitul Pont Marie din cel de-al patrulea arondisment al metropolei pariziene, dai de edificiul în care Martha Bibescu îşi ducea viaţa dedicată, de ani întregi, exclusiv scrisului – „în tinereţe trăiam ca să scriu, acum scriu ca să trăiesc“, i-a spus Martha Bibescu lui Romulus Dianu într-un interviu publicat în „Tribuna României“…

…O casă veche, din cele care întreţin fondul muzeistic al urbanismului, ocolită de târnăcopul stilului modern: 45 Quai de Bourbon. O uşă veche, şi ea veche, ca tot ceea ce e acolo, ca şi zidurile, permite accesul într-un gang îngust, de unde o scară tot pe atât de zgârcită, cu treptele vopsite parcă în fiecare zi, atât de bine sunt întreţinute, protejate de o balustradă laterală, te ajută să ajungi la uşa apartamentului de la catul întâi.

Inscripţia de sub butonul soneriei indică: Marthe Bibesco. Unul dintre nepoţi. Mihai Brâncoveanu, preţuit critic muzical, în pofida tinereţii sale, şi „chére Mimi“, bătrânica întruchipând laolaltă pe subretă, infirmieră şi secretară, o asistă pe amfitrioană care-şi primeşte oaspeţii în salon, o încăpere ale cărei singure atribute sunt spaţiul şi amfitrioana.

Două ferestre mari, cu dimensiuni de vitrouri de catedrală, aduc soare dinspre Sena, protejate de draperii verzui, mătăsoase, ca nişte pleoape greoaie, obosite. O masă rotundă, din lemn de mahon, cu fundalul de marmură şi încercuire din metal auriu, e la dispoziţia scriitoarei, cu vreo cinci, şase volume, cu creion şi hârtie, cu o glastră de Sèvre oferind ochiului coroana unor garoafe sângerii. Câteva scaune tapisate sunt destinate oaspeţilor, fotoliul cel mare, amplasat în faţa celei de-a doua ferestre, fiind al gazdei.

Într-un capot din lame, lung până la vârful pantofilor aurii si ei, veşmânt cu mâneci largi ca de anteriu, Martha Bibescu a ținut să-şi întâmpine musafira venită din țară, ca o mărturie că a rămas româncă şi că nu şi-a uitat predilecţiile, arborând o superbă maramă cu izvoade prahovene.

O maramă ce pornea din creştet, ca şi coafura, aranjată în unduiri largi, generoase.

— V-am adus flori, pe care am pus miresme de la Mogoşoaia, azi muzeu şi casă de creaţie a scriitorilor şi poeţilor…

— Dă-mi-le să le îmbrăţişez, să le sărut, copila mea.

…Şi cu un gest tandru, a strâns buchetul la piept, sărutând floare cu floare, cu o alintare în care am desluşit, deopotrivă, patetism şi prestanţă, durere şi bucurie.

— Deşi nu mă mai ajută vederea, trudesc să-mi închei corectura la ultimele mele trei cărţi. Una recentă, ţi-o ofer: Échanges avec Paul Claudel, Correspondence inedite — apărută la Mercure de Frange. Să i-o dai soţului dumitale, ca mulţumire că a scris trei cărţi despre aviaţie, în care i-a relevat pe bravii zburători români, eroismul aviatorilor noştri pe cerul lumii.

Iată, îi trimit volumul cu autograf. Spune-i că aş vrea să-i povestesc din amintirile mele literare, să-i vorbesc despre Proust, despre Pârvan, despre Antoine de St. Exupéry, despre alţii dintre marii mei prieteni din trecut… despre convorbirile mele actuale cu André Malraux, care nutreşte bune sentimente şi sincere preţuiri pentru români. E un bun prieten al nostru. Te rog s-o reţii!

Vacarmul străzii pariziene în amurgul unei zile de vară m-a smuls din reveria celor două ore petrecute la Martha Bibescu, amfitrioană de zile mari. Să fi fost eu oare printre ultimii ei vizitatori veniţi din ţara pe care o purta în cugetul, în fiinţa ei?”

*** Elena V. Firoiu, România literară, 1973

Articolul a apărut în numărul din 6 decembrie. Martha Bibescu încetase din viață pe 28 noiembrie 1973. Funeraliile prințesei au avut loc pe 4 decembrie, la Biserica St. Louis et l’Ile

***

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

MIRCEA ELIADE ȘI NINA MAREȘ

Nina Mareş, o funcţionară divorţată cu un copil în întreţinere, s-a numărat printre prietenii pe care Mircea Eliade şi i-a făcut în România, după întoarcere din India. De la prietenie au ajuns la dragoste şi mai apoi la o căsătorie pentru care familia lui Eliade l-a renegat.

La începutul anilor 30, Eliade era un râvnit şi curtat profesor la Universitate. Tânărul universitar în jurul căruia se spune că roiau femeile era prins în două relaţii. Se iubea cu Sorana Ţopa, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, o femeie frumoasă şi în vogă, în perioada interbelică. În acelaşi timp, romancierul avea o relaţie cu o banală funcţionară de la Societatea Naţională de Telefoane., Nina Mareş, femeie divorţată cu un copil de crescut. 

Nina Mareş avea nu numai o situaţie complicată financiar, ci şi o istorie tragică în spate. Fusese căsătorită cu un ofiţer şi căzuse pradă unei pasiuni fulgerătoare pentru un locotenent din Braşov. Pentru acesta din urmă şi-a lăsat soţul şi şi-a abandonat căsnicia. Familia amorezului s-a opus însă relaţiei. Locotenentul a fost trimis într-o misiune la Paris şi a fost căsătorit forţat cu o altă femeie. Nina a aflat ştirea din ziare, în timp de aştepta întoarcerea iubitului acasă şi a avut un şoc. Eliade a cunoscut-o ca femeie singură, cu o fetiţă de 11 ani în întreţinere. 

“Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai tarziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, a descris-o romancierul în memorii.

 Nina locuia în imobilul unde se gasea redactia ”Cuvântului” şi îi bătea romancierului textele literare la maşină. 

De la prietenie la dragoste

Prietenia s-a transformat într-o relaţie de amor, însă nu una pasională, ci una cuminte, aşa cum avea să o evoce Eliade mai târziu. “La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, noteaza romancierul în Jurnal în data de 7 februarie 1945. Prins între relaţia cu funcţionara Nina şi actriţa Sorana mai bine de o jumătate de an, romancierul nu putea decide între cele două femei. În 1932 a considerat că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să pună punct ambelor relaţii. A ales să-şi anunţe, pe rând, iubitele în legătură cu decizia sa.

Întâmplarea a făcut ca prima dată să meargă la Nina.”Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum «filosofic» opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie”, evocă Lucian Nasta în ”Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”.

Renegat de familie din cauza nevestei 

După logodna din septembrie 1933, Eliade a fost renegat de familie. S-a mutat împreună cu aleasa într-un apartament închiriat. “Parcă s-ar fi prăvălit cerul peste ei”, scria Eliade în jurnal despre momentul în care părinţii săi au aflat de logodna cu Nina. Căsătoria dintre cei doi s-a făcut fără fast, discret, în ianuarie 1934. Părinţii romancierului îl visau căsătorit cu o partidă bună şi vreme de cinci ani n-au acceptat ideea că fiul lor a luat de nevastă o funcţionară divorţată, cu un copil de crescut. 

Se spune că Nina ar fi fost conştientă de la bun început de marele sacrificiu făcut de romancier. În scurta căsnicie pe care au avut-o, funcţionara s-a dedicat în totalitate susţinerii activităţii literare a soţului său. 

”O soţie profund devotată”. Aşa o descrie Eliade pe Nina, despre care scria în Jurnal: „Trăia exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta. (...) Nu cred că multe soţii şi-ar fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”. La cererea lui Eliade, Nina şi-a părăsit locul de muncă şi s-a dedicat casei şi susţinerii romancierului. Eliade şi-a asumat rolul de tată vitreg pentru Adalgiza. 

Soţia i-a ascuns boala

Nina s-a îmbolnăvit de cancer la scurt timp după căsătorie. Soţia devotată i-a ascuns ani buni romancierului boala sa. Nici când a mers la Paris în 1943 pentru a fi examinată de medicii de la o celebră clinică franceză Eliade nu a ştiut cu adevărat de ce boală suferă soţia sa. Boala Ninei s-a agravat în aprilie 1944. A ajuns într-un sanatoriu în Lisabona, unde au urmat luni întregi de tratament chinuitor. Boala şi suferinţa soţiei l-au marcat profund de romancier.

Prima soţie a lui Eliade a murit pe 20 noiembrie 1944. „Oare suferinţele acestea n-au răscumpărat nimic? Nu pot crede. Nina mi-a fost luată pentru păcatele mele şi pentru mântuirea ei. Dumnezeu a voit s-o ia, ca să mă zvârle pe mine într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştiu încă nimic”, scria Eliade în jurnal, la o lună după moartea soţiei. Adalgiza, fetiţa Ninei a rămas în responsabilitatea romancierului care şi-a făcut datoria de tată vitreg.

***

 TITU MAIORESCU FILAT DE POLIȚIE

În condiţiile declanşării primei conflagraţii mondiale (15 iulie 1914) şi a preconizatei intrări a României în război, suspectat de legături cu Puterile Centrale, în primăvara anului 1915, Titu Maiorescu a fost supus unei veritabile monitorizări a Poliţiei de Siguranţă din cadrul temutei Prefecturi a Poliţiei Capitalei. Faptul poate n-ar fi atât de neobişnuit dacă n-am vorbi de o mare personalitate a românilor, de demnitarul al cărui cabinet demisionase cu nici doi ani în urmă, în ultima zi a lui decembrie 1913.

Contextul supravegherii

Titu Maiorescu fusese preşedinte al Partidului Conservator în perioada 1913-1914. Evident, supravegherea omului politic conservator a avut loc în timpul guvernării liberale. Filajul s-a efectuat în perioada 2-18 martie 1915, agenţii executându-şi misiunea în trei schimburi, în unele zile asigurând o urmărire 24 din 24 de ore. În perioada în care s-a desfăşurat monitorizarea, preşedinte al Consiliului de Miniştri era marele om de stat liberal Ion I.C. Brătianu, ministru de Interne Vasile G. Morţun, iar prefect al Poliţiei Capitalei era Gheorghe Corbescu, cel care-i urma „kneazului” Dimitrie Moruzi.

Cel mai probabil, din cauza precarităţii logisticii de care dispuneau agenţii de filaj, aceştia au ţinut sub observaţie în special imobilul de domiciliu al politicianului, au cules informaţii când şi de la cine s-a putut, stabilind ceea ce era esenţial pentru acţiune: întâlnirea dintre Titu Maiorescu şi reprezentanţii Puterilor Centrale. Evident că au existat şi greşeli în activitatea poliţiştilor. Dacă unele informaţii sunt laconice, ori chiar lipsesc, agenţilor nu le-a scăpat din vedere faptul că Titu Maiorescu a cumpărat două portocale de la un oltean sau numărul trăsurii cu care se deplasa prin oraş. De asemenea, frapează regularitatea cu care acesta stingea lumina în fiecare seară, de regulă la ora 22.00.

Scopul iniţierii şi desfăşurării acţiunii a fost realizat. În acest context, expus doar sumar, în care poliţia informativă monitoriza diversele contacte ale foştilor demnitari şi simpatizanţi filogermani, aflat la o vârstă respectabilă (75 de ani), Titu Maiorescu nu avea cum să scape vigilenţei unei instituţii ce a fost adeseori comparată cu un cuţit având două tăişuri: Siguranţa Statului.

Filajul

În cele ce urmează redăm notele ,,Biuroului de Cercetări’’ din cadrul Prefecturii Poliţiei Bucureşti.

2 martie 1915. „Domnul Titu Maiorescu domiciliază [în] str. General Lahovari no. 7 la familia Madam Bengescu. La ora 10 dimineaţa dl Titu Maiorescu a plecat de acasă cu trăsura no. 464 şi nu s-a  înapoiat nici până la ora 1 ½ p.m.”.

3 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6 p.m. comunic: La ora 3 ¼ a eşit în oraş cu trăsura nr. 764 şi s-a înapoiat la ora 4, la ora 4.10 tot cu aceeaşi trăsură a eşit din nou în oraş [iar] până la ora 6 nu s-a înapoiat”.

4 martie 1915. „[Între orele] 9-1 [după amiaza] n-a eşit nicăeri, n-a venit nici o persoană. La ora 5½ p.m. a eşit în oraş pe jos a luat-o pe str. g-ral Lahovari şi în dreptu[l] grădini[i] Leonei găsind o trăsură s-a suit în ea, n’am putut lua numărul fiind prea departe de el”.

5 martie 1915. De dimineaţă, agenţii au stabilit că Titu Maiorescu nu a părăsit domiciliul. „La ora 3.35 [după amiaza] a eşit pe jos a mers pe str. Viilor, Popa Kiţu, Teilor, Batişte, Rotari, General Lahovari şi la ora 4¼ s-a înapoiat acasă. Până la ora 6½ n’a mai eşit şi nici nu a venit nimeni la dsa”.         

6 martie 1915. „La ora 5 a eşit pe jos a mers pe str. Viilor, Păcii, Rotarilor, Salciilor, Teilor, Viitor şi la ora 6 s-a înapoiat acasă, nu l-a vizitat nimeni. La 10 noaptea s-a stins lumina”.

7 martie 1915. „La ora 3 a venit la dsa o doamnă cam în etate cu o trăsură de casă şi l-a luat în oraş şi până la ora 6 nu s-a înapoiat acasă. La 10 s-a stins lumina”.

8 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a ieşit de acasă, iar la ora 22 s-a constatat stingerea luminii.

9 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6½ p.m. comunic: La ora 5 a eşit din casă a luat-o pe str. G-ral Lahovari, Camtoti, Romană şi a intrat la no.147 unde domiciliază dna Lăzărescu pensionară şi rudă cu dsa şi la ora 6.20 s-a înapoiat acasă”.

10 martie 1915. La ora 09.30 Titu Maiorescu fost vizitat de Dimitrie S. Neniţescu, fost ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul P.P.Carp (1910-1912)4 şi în primul guvern Maiorescu (28 martie – 14 octombrie 1912), precum şi de un domn în vârstă, neidentificat de poliţişti. Ambii au plecat după o oră. Interesant este că agentul care efectua supravegherea imobilului îi cunoştea calitatea de fost ministru a lui Neniţescu, ceea ce, în condiţiile mass-mediei de atunci, atestă o anumită pregătire, inclusiv politică. Tot în această zi, Titu Maiorescu a ieşit la orele 16.00, a urcat în trăsura nr. 799, deplasându-se la o adresă necunoscută, iar până la ora 06.00 (a doua zi, 11 martie), agenţii au consemnat că nu s-a mai întors.

11 martie 1915. „La ora 3 (15.00, n.n.) a eşit în oraş pe jos a mers pe str. Viilor, Popa Kiţu, Rotari, Batişte unde a luat o trăsură şi s-a înapoiat acasă cu trăsura no. 607: Întrebând birjarul de unde vine mi-a spus că de la Capşa”.

12 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat la ora 10, a mers la un tinichigiu de pe str. Icoanei, iar în drumul de întoarcere spre casă, a cumpărat de la un oltean două portocale. A ieşit din noul la 16.35 pentru a merge la cârciuma „Făgădău”, s-a reîntors la 17.20, iar la 22, ca de fiecare dată, s-a stins lumina.

13 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 9 a.m. şi până la ora 8 seara comunic: La ora 10.10 a.m. a eşit în oraş cu trăsura no. 1008 şi după afirmaţiile birjarului a fost în str. Romană 147 de unde a luat o damă au făcut o plimbare până la Cotroceni şi la ora 11.20 la adus acasă. La ora 4.10 a eşit pe jos a mers în str. Romană 147 de unde a eşit după 10 minute însoţit de o doamnă au mers până la Făgădău de unde au luat trăsura no. 958 făcând aceeaşi plimbare ca şi de dimineaţă. La ora 6.40 a venit acasă”.

14 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a plecat de acasă.

15 martie 1915. „Pe la ora 4 p.m. cu automobilul no. 170 a venit la dlui Mareşalul Von der Golz însoţit şi de Contele Von dem Buşche. Au stat [de vorbă în locuinţă] cam 30 minute şi au plecat. Aceste două persoane au fost urmărite de cei doi agenţi de la Siguranţa Generală6. La ora 5 dl. Titu Maiorescu a eşit din casă pe jos şi a parcurs străzile Inocenţei, Surorilor, Arcului, Armenească, a eşit în bdul. Carol până la statuia Roseti luând-o pe str. Vasile Lascăr şi s-a înapoiat acasă la ora 6. De la această oră n-a mai eşit nicăeri. La ora 10 s-a stins lumina”.         

16 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat de acasă la ora 15.30 şi a revenit la 18.00.

Întrucât Titu Maiorescu nu a ieşit din casă (ori nu a fost observat de agenţi) nici în următoarele două zile, la 18 martie 1915 supravegherea a luat sfârşit „din ordin”.

Titu Maiorescu

Printre marile personalităţi ale României de la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea s-a numărat şi Titu Liviu Maiorescu, născut la 15 februarie 1840 în Cetatea Băniei, dar într-o familie de obârşie transilvăneană. A urmat studii secundare la Braşov şi Viena, şi superioare – în drept şi filosofie – la Berlin şi Paris. Orator desăvârşit, susţinător al învăţământului naţional, este cel ce a scris, printre altele, „Istoria contemporană a României”. A fost un mare om de cultură, profesor universitar şi rector al universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, membru marcant al grupării politice conservator-junimiste, un mare sprijinitor al lui Mihai Eminescu şi membru al Academiei Române (din 1867). Personalitate plurivalentă (critic literar, publicist, istoric, diplomat, om politic), este cel care ne-a lăsat celebra sintagmă „Formă fără fond”. Ministru al Justiţiei în cabinetul Petre P. Carp (1900-1901), ministru al Afacerilor Străine (1910-1913), a fost şef al guvernului, în perioada 1912-1913.

Titu Maiorescu a fost un adept al apropierii României de Puterile Centrale, în special de Germania. Din păcate, el nu a mai apucat deznodământul primei conflagraţii mondiale. S-a stins la Bucureşti, la 18 iunie 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

***

 TERIBILA HORTENSIA

Cine a fost teribila Hortensia, femeia fatală din cauza căreia un celebru scriitor român s-a sinucis? Scriitorul și omul politic Alexandru Odobescu a trăit o poveste de dragoste pătimașă cu o femeie cu 30 de ani mai tânără decât el, care, din păcate, s-a sfârșit tragic.

George Călinescu spune într-unul din studiile sale de specialitate: „Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest om surâzător să moară cum a murit. Devenise morfinoman din vina, se vede, a unui medic, s-ar zice parizian, care îi uşurase nişte nevralgii…

Orbit de iubirea pentru profesoara de geografie Hortensia Racoviță, divorțată de dramaturgul Alexandru Davila și văduvă a fostului șef de cabinet al lui Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și-a pus capăt zilelor luând o supradoză de morfină. Scriitorul a murit pe 10 noiembrie 1895, la București.

În ultimii ani ai vieții sale, Alexandru Davila s-a îndrăgostit de o profesoară, Hortensia Keminger. Femeia era descendentă din baronul Keminger de Lippa și a fost elevă la Azilul Elena Doamna, unde l-a întâlnit pe Davila.

Alexandru, cunoscut pentru drama sa istorică „Vlaicu Vodă“, provenea dintr-o familie cu o profundă educație patriotică, insuflată de mama sa, Ana Racoviță-Golescu, căreia i-a și dedicat opera amintită.

Căsătoria lui Davila cu Hortensia a avut loc în decembrie 1885, pe când ea avea doar 20 de ani. În cei trei ani de căsnicie, au avut doi copii, Dorel (Theodor) și Citta, care au fost foarte iubiți de Alexandru Odobescu.

După divorțul lor în 1888, Hortensia s-a recăsătorit cu șeful de cabinet al lui Titu Maiorescu, D. Racoviță, care a decedat în 1891. Hortensia s-a trezit văduvă și a avut ocazia să-l întâlnească pe Alexandru Odobescu care i-a fost alături în totă această perioadă grea.

Cu știrea soției

Hortensia Racoviță era o personalitate cunoscută în învățământul bucureștean. Predase ani la rând geografia la externatul nr. 2 de fete și a ocupat o perioadă și funcția de directoare a școlii.

Era autoarea mai multor manuale publicate în 1888 și a Dicționarului geografic al județului Bacău, apărut în 1895 sub numele de Hortensia Racoviță.

Relația lui Alexandru Odobescu cu Hortensia era privită cu toleranță de către soția scriitorului, iar conform lui I. L. Caragiale, Odobescu chiar o ceruse pe Hortensia în căsătorie prin intermediul soției sale, Sașa. Aceasta era dispusă la orice sacrificiu pentru a-i oferi soțului său libertatea și fericirea alături de femeia pe care o iubea.

Însă, conform relatării lui Caragiale, doamna Odobescu chiar a invitat-o pe mama Hortensiei din Bacău pentru a discuta despre această înțelegere, însă atât mama cât și fiica au refuzat, iar acest episod a dus la o despărțire inevitabilă.

Cum s-a sinucis cu morfină

În urma unei prime tentative de sinucidere din care a fost salvat de soția lui Sașa, care spera că gestul nu se va repeta, Alexandru Odobescu a scris o scrisoare către prietenul său, Anghel Demetrescu, în noaptea de 8 spre 9 noiembrie, apoi s-a sinucis luând din nou morfină.

Miercuri seara, pe 8 noiembrie, Alexandru Odobescu a chemat acasă la reședința sa din Cuza Vodă doi medici. Problema este că fiecare a intrat pe câte o ușă diferită, astfel că nu au știut unul de celălalt.

De la amândoi a cerut să i se facă injecții. Cum era de așteptat, o doză dublă a fost prea mult. Agonia a durat până vineri, 10 noiembrie, ora 14:00, când și-a dat și ultima suflare.

La înmormântare, Grigore Tocilescu a rostit un discurs în numele Academiei Române.

Presa vremii, în unanimitate, a cerut pedepsirea femeii care l-a exploatat și l-a disprețuit pe Alexandru Odobescu în timpul vieții, iar ministrul Petre Poni a transferat-o pe profesoară la Botoșani. Se spune că femeia era foarte agresivă în scrisori, îl jignea și-l tulbura de fiecare dată. Îi spunea ba că-l iubește, ba că nu-l mai iubește… si astfel Alexandru Odobescu a fost într-un permanent chin.

Apropiații scriitorului spun că doar el ar fi iubit-o nebunește, dar ea… nici pe departe. Drept dovadă că mai târziu, Hortensia s-a recăsătorit, pentru a treia oară, cu profesorul de geografie Gheorghe Buzoianu.

Presa de atunci relata că moartea omului politic Alexandru Odobescu „ar trebui să miște toată lumea literară”:

Scrisoarea-testament care lămurește motivele gestului fatal

În vara anului 1894, Alexandru Odobescu a plecat pentru două săptămâni în Ardeal, călătorie în care a fost însoţit de profesoara de geografie Hortensia Racoviţă (fostă Davila), pentru care făcuse o pasiune bolnăvicioasă, scrie DC news.

Al. Tzigara-Samurcaş își amintea într-un articol publicat în Convorbiri literare la 100 de ani de la naşterea lui următoarele detalii:

„L-am văzut pentru ultima dată în toamna 1895, înainte de a mă reîntoarce în străinătate, încărcat de nepreţuitele-i sfaturi în vederea desăvârşirii studiilor sale preferate, către care el mă îndrumase. Se simţea strâmtorat în modesta căscioară din retrasa stradă Cuza Vodă din preajma Spiridoniei. Vitrourile şi mobilele, croite după indicaţiile lui pentru încăperi vaste din vremuri de belşug, se îngrămădeau în odăiţele îmbâcsite cu resturi din splendida-i bibliotecă de odinioară.

Deci obosit, palid, cu figura brăzdată de suferinţe ascunse, el mă reţinu ceasuri întregi, interesându-se de aproape de mişcarea artistică din străinătate, animându-se, ca în vremuri bune, în decursul convorbirii plină de preţioase învăţăminte pentru mine.

Păstrez încă bine desluşită, desprinzându-se în toată demnitatea ei în cadrul modest al căsuţei sale, figura veneratului meu maestru, de care nu bănuiam că-mi luam ultimul rămas bun, după făurirea împreună a atâtor planuri de activitate viitoare“.

Scrisoarea

În loc de testament, de la Odobescu ne-a rămas următoarea scrisoare trimisă de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavril profesorului Anghel Demetrescu, prietenul său.

Bucureşti, 8 noiembrie 1895

Amice Anghele,

Fără să fiu om rău, nu ştiu cum s-a întâmplat de am avut mulţi, foarte mulţi vrăjmaşi şi detractori pe lumea aceasta. Puţini, din contră, au fost aceia care mi-au arătat întotdeauna o vădită simpatie. Printre aceştia ai fost şi dumneata. Poate chiar de aceea, împrejurări cu totul nechibzuite te-au făcut să ai asupra ultimilor ani ai vieţii mele – şi în mod cu totul indirect – o influenţă aşa de mare, aşa de hotărâtoare, încât o credinţă, ca şi superstiţioasă, mă îndeamnă astăzi, când ar trebui, după convenţiunile sociale, să-ţi urez veselie, a veni prin aceste rânduri să-ţi zic un rămas bun pe veşnicie.

Când, uneori, te vei mai gândi la mine, cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de mine ce-ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult puţinelor mele facultăţi intelectuale.

Mi s-a întîmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări.

Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele. De ce n-am judecat-o şi eu precum o judecaseşi dumneata? Aş mai fi trăit ani mulţi încă, lucrând cu folos pentru toţi.

Acum m-am dus! Arhanghelul Mihail cel răpitor de suflete a fost astăzi dânsa pentru mine. Să n-ai însă dumneata mustrare! Dar iar, să nu laşi ca dânsa să-şi bată joc de memoria mea, prin tot felul de murdare clevetiri, precum şi-a bătut joc de ultima parte a vieţii mele.

Odobescu A.”

Ultimele două scrisori ale lui Odobescu sunt consemnate în 25 octombrie și 8 noiembrie 1895. Prima dintre ele a fost adresată lui Titu Maiorescu, în legătură cu un concurs organizat pentru tânărul arheolog Teohari Antonescu, programat să aibă loc pe 20 octombrie în acel an.

Ultima scrisoare a fost practic un testament trimis prietenului său, Anghel Demetrescu, directorul liceului particular Sf. Gheorghe, și el scriitor și profesor la Sf. Sava, unul dintre cei mai instruiți dascăli bucureșteni, decedat în 1903 – potrivit însemnărilor lui Ioan Grecul și Dumitru Braharu în „Contribuţii biografice privitoare la sfârşitul tragic al lui Odobescu, Steaua, decembrie 1968”, preluate și de Wikipedia.

Ce s-a ales de Hortensia

Pentru a justifica cumva gestul sinucigaș al lui Odobescu, Hortensia Keminger (fostă Davila, fostă Racoviță, fostă Buzoianu) scria în memoriile sale că scriitorul fusese presat să dea socoteala „totdeauna penibilă pentru el, a mânuirii fondurilor Societăţii de arheologie”.

De aici și frământările care, spune ea, l-a fi împins la gestul necugetat.

După moartea lui Odobescu, Hortensia, care se recăsătorise cu profesorul Buzoianu, a fost transferată disciplinar la Botoşani şi până în 1919 nu se mai știu multe despre ea. Aflăm doar dintr-un anunț publicat la rubrica Decese a ziarului „Universul”, ediția din mai 1916. că mama profesoarei a murit.

Dintr-un studiu al lui George Călinescu, aflăm că al treilea soţ, G. Buzoianu, a murit în 15 mai 1906, astfel că Ortensia (prenumele nu mai era scris cu H) a rămas văduvă din nou și nu s-a mai recăsătorit niciodată până la moarte ei, în 1953, deci timp de 47 de ani.

O mai găsim amintită în „Anuarul Şcolii medii pentru fetiţe din Abrud“ pentru anul 1920 – 1921, unde figurează ca profesoară de geografie la clasele I-IV, cu opt ore, şi la şcoala medie de băieţi, cu 2 ore. Vârsta ei era acum de 57 ani.

Din 1923, apare ca directoare a Şcolii medii de fete din Abrud, unde predă istorie, română și geografie. Din Abrud, Ortensia Buzoianu s-a retras la Bucureşti, unde a murit pe 22 februarie 1953

***

 TAINA LUI CHATEAUBRIAND

În orăşelul Bungay locuia un preot anglican, reverendul John Ives. Vicar la Saint Margaret, un sat învecinat, el avea puţini enoriaşi, puţină bătaie de cap şi ceva mai multă avere. Legenda spunea că ducele de Bedford îi dăduse această sinecură în urma unui concurs de golit sticle câștigat de pastor împotriva seniorului. Dar reverendul John Ives nu era doar un băutor redutabil; mare elenist, mare matematician, mare călător, pasionat de discuții despre America, Newton sau Homer la ora păhărelului de Porto, când doamnele se retrăgeau, îi făcea plăcere să se întrețină cu tânărul ofiţer profesor de franceză și de italiană al fiicei lui, Charlotte.

În 1795, când domnul Brightley, proprietarul şcolii din Beccles, a părăsit postul de director al acesteia, Chateaubriand a închiriat o cameră în vechea casă din Bungay în care locuia familia Ives, unde s-a simțit minunat.

Știa să se facă foarte plăcut. Când i se întâmpla să se simtă de-a binelea în largul său, dădea glas reveriilor cu o vervă şi o fantezie ce încânta asistența feminină. Soția pastorului era „foarte plăcută ca înfățișare și ca maniere”; cât despre fiica ei, Charlotte, Chateaubriand i-a descris, în portretul Celutei,  părul negru, braţele albe  aidoma unor crini înlănțuiți, „talia fină şi zveltă… Deslușeai… o undă de tristețe și de visare în graţia ei aproape copilărească.” Charlotte, ca şi mama ei, îl întrebau pe Chateaubriand despre cei de acasă, despre copilărie, și arătau o înțelegere plină de afecțiune. La ora ceaiului, Charlotte cânta, vicarul ațipea; tinerii vorbeau despre Divina Comedie sau despre Ierusalimul eliberat.

Pentru prima data, Chateaubriand simţea „farmecul timid al unei afecțiuni izvorâte din suflet”.  „Vârstele noastre coincideau. E greu să nu iubeşti având toate condiţiile prielnice pentru a fi fericit: tinereţe, frumuseţe, momentul fericit, potrivire de gusturi, de suflet și de ani.

Pastorul şi soţia lui n-au putut să nu remarce timiditatea şi dragostea celor doi tineri, ceea ce era departe de a le displace. Fără îndoială, acest francez era străin şi fără avere; dar era înrudit cu Malesherbes, dintr-o veche familie, și Revoluţia nu avea să fie veșnică. Și-apoi nu erau ei destul de bogaţi pentru a-l întreține pe cei doi cât timp ar fi fost nevoie? Singura dificultate era că îndrăgostitul nu se declara. Purtarea lui ascundea o taină.

În sfârşit, în ajunul zilei în care trebuia să-i părăsească, după o cină posomorâtă, spre marea surprindere a lui Chateaubriand, domnul Ives se retrase luând-o cu el și pe fiica sa. Doamna Ives părea foarte încurcată: „Domnule, spuse ea în engleză, vedeți cât sunt de tulburată; nu ştiu dacă vă place Charlotte, dar o mamă nu se înşeală; fiica mea nutreşte cu siguranță o mare afecțiune pentru dumneavoastră. Soțul meu şi cu mine ne-am consultat, și vă acceptăm din toate punctele de vedere; credem că o veți face fericită pe fiica noastră. N-aveţi patrie; v-aţi pierdut familia; bunurile vi s-au înstrăinat. Ce ar putea să vă recheme în Franţa? Așteptând moştenirea pe care vă vom lăsa-o, veţi putea trăi împreună cu noi.”

„Dintre toate nenorocirile pe care le-am îndurat, scria Chateaubriand, aceea a fost cea mai dureroasă și mai cumplită. M-am aruncat la picioarele doamnei Ives; i-am acoperit mâinile cu sărutări şi lacrimi. Crezând că sunt lacrimi de bucurie, a sunat după soţul şi fiica ei. „Așteptați! am strigat eu. Sunt căsătorit!

A căzut fără cunoștință. Am ieşit şi, fără a mai intra în camera mea, am plecat pe jos.”

***

 RABINDRANATH TAGORE ÎN ROMÂNIA

Rabindranath Tagore – poet şi filozof indian s-a născut la 6 mai 1861 în Calcutta, într-o familie de brahmani. Fiu al lui Maharishi Debendranath Tagore – lider al grupării religioase monoteiste din India, Rabindranath Tagore a crescut într-o familie de reformatori sociali şi religioşi, opuşi sistemului castelor şi favorabili unei ameliorări a condiţiei femeii indiene.

În copilărie a studiat la diverse şcoli din Calcutta şi apoi la Academia Bengaleză, unde s-a familiarizat cu istoria şi cultura provinciei Bengal. Şi-a completat studiile la Londra începând cu anul 1878, unde a urmat Dreptul, după care, în 1880 a revenit în India, la chemarea tatălui său.

Rabindranath Tagore s-a căsătorit în 1883 cu Mrinalini Devi Raichaudhuri, cu care a avut cinci copii: doi băieţi şi trei fete. Din nefericire, soţia i-a murit în anul 1902, în 1903 una dintre fete, iar în 1907, băiatul cel mic.

Gitanjali şi Premiul Nobel pentru literatură

În anul 1912, la vârsta de 51 de ani, Rabindranath Tagore s-a întors în Anglia, de această dată însoţit şi de fiul său. Pe drumul către Anglia, poetul a început să traducă din limba bengali în limba engleză, opera sa cea mai faimoasă “Gitanjali sau Ofranda lirică”, scrisă în 1910, o colecţie de poeme religioase, tema principală fiind dragostea divină şi cea umană. Odată ajuns la Londra, poemele au fost citite de unul dintre bunii săi prieteni, pe care îl cunoscuse în India, celebrul pictor şi critic de artă englez, Sir William Rothenstein (29 ianuarie 1872-14 februarie 1945), căruia i s-au părut absolut incredibile. La rândul său, William Rothenstein i-a arătat poemele cunoscutului poet şi dramaturg irlandez William Butler Yeats (1865-1939). Yeats a prefaţat volumul “Gitanjali”, publicată în septembrie 1912, într-o ediţie limitată, de către “India Society” din Londra. Lucrarea a făcut senzaţie în cercurile literare din capitala Angliei şi apoi în întreaga lume, aducându-i lui Rabindranath Tagore, în cursul anului 1913, Premiul Nobel pentru literatură, devenind astfel primul neoccidental care primea un asemenea premiu. Motivaţia juriului Nobel, referitoare la opera marelui poet indian a fost următoarea: “în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete şi frumoase, prin care, cu un meşteşug desăvârşit a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezeşti, o parte integrantă a literaturii occidentale“.

Telegrama lui Rabindranath Tagore adresată juriului a fost citită de însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii în Suedia, la banchetul care a avut loc la Grand Hotel din Stockholm, după decernarea Premiului Nobel la 10 decembrie 1913 şi suna astfel: “Doresc să mulţumesc cu recunoştinţă Academiei Suedeze pentru spiritul ei conciliant, care a învins distanţele şi l-a transformat pe străin într-un apropiat“.

Renunţă la titlul de cavaler dat de George al V-lea

În cursul anului 1915, regele George al V-lea i-a acordat titlul de cavaler, la care însă a renunţat doi ani mai târziu, în 1917, în semn de protest, după masacrul de la Amritsar, când trupele britanice au ucis 400 de indieni, care demonstrau împotriva colonialismului englez.

Bun prieten cu Mahatma Gandhi, Rabindranath Tagore nu a dorit să se implice în politică. S-a opus naţionalismului şi militarismului, promovând valorile spirituale şi creative ale unei noi culturi mondiale, bazată pe multiculturalism, diversitate şi toleranţă.

Rabindranath Tagore a fondat în anul 1901 o nouă şcoală în afara Calcuttei, la Visva-Bharati, în oraşul Shantiniketan, ca alternativă la sistemul de educaţie sărac impus de britanici, şi unde însuşirea culturii indiene era accesibilă atât studenţilor indieni cât şi celor străini. În 1921, această şcoală a devenit Universitate de stat.

Ca scriitor, Rabindranath Tagore a scris peste o mie de poeme, opt volume de povestiri scurte, douăsprezece piese de teatru, opt nuvele, multe cărţi şi eseuri filozofice şi religioase. Iubea foarte mult muzica în stil bengali, fapt pentru care a compus peste 2000 de cântece, două dintre ele devenind imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului. Din 1929 a început să şi picteze, lucrările lui regăsindu-se atât în muzee din India, cât şi din întreaga lume.

În călătoriile sale în Europa s-a întâlnit şi a purtat discuţii cu mari personalităţi ale timpului şi anume: Albert Enstein – cu care a discutat despre principiile mecanicii cuantice şi cu binecunoscutul scriitor SF – Herbert George Wells.

Rabindranath Tagore s-a stins din viaţă la 7 august 1941, la vârsta de 80 de ani, după ce cu o oră înainte dictase ultimul său poem.

În cursul anului 1926, profetul Indiei, împreună cu câţiva membri ai familiei sale a efectuat un  turneu prin Europa, vizitând Italia, Franţa, Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi România. În toate aceste ţări a ţinut o serie de prelegeri, militând pentru pace, toleranţă, respingerea violenţelor de orice fel, diversitate culturală şi făcând cunoscută popoarelor vizitate admiraţia pentru natură şi pentru patria sa India.

De la Sofia, la Bucureşti

În România, Rabindranath Tagore a ajuns în portul Giurgiu în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1926, venind de la Sofia unde ţinuse două prelegeri având ca subiect “Cultura omenirii” şi “Progresul mondial”. Călătorea însoţit de fiul său care purta acelaşi nume, de profesie agronom, soţia acestuia şi fetiţa lor în vârstă de 5 ani şi una dintre fiice cu soţul său, profesor la Facultatea de ştiinţe fizico-matematice a Universităţii din Calcutta.

Potrivit reprezentantului ziarului “Dimineaţa”, care i-a luat un prim interviu în trenul care îl ducea spre Bucureşti: “Rabindranath Tagore dă impresia unei figuri biblice. Un bătrân înalt şi svelt, cu o faţă lunguiaţă şi doi ochi negri de o bunătate impresionantă. Învelit într-o rasă lungă de păr de cămilă de culoare cafenie deschisă şi ţinând în mână un volum legat în piele, care întrerupe în mod cochet linia severă a figurii sale, Rabindranath Tagore apare ca un tablou primitivist de o concepţie pură şi perfectă”.

Tot din ziarul “Dimineaţa” aflăm că pe peronul Gării de Nord, poetul a fost întâmpinat de reprezentanţii Ministerului de Externe, ai Ministerului Artelor, de Ion Marin Sadoveanu – inspector general al teatrelor şi de reprezentanţi ai ziarelor din Bucureşti.

O călătorie de studii

Odată sosit în Capitală, Rabindranath Tagore şi familia sa au fost cazaţi la Hotelul Athénée Palace, unde a doua zi, 22 noiembrie 1926, orele 17.00 a stat de vorbă cu ziariştii şi intelectualii care veniseră să-l vadă. Cei prezenţi i-au pus o serie de întrebări, legate de scopul călătoriei în Europa, părerea sa despre Europa şi literatura europeană. În legătură cu scopul călătoriei, Rabindranath Tagore a răspuns că acesta este “de a cunoaşte lumea şi de a lua contact cu populaţia ţărilor pe care le vizitez, într-un cuvânt o călătorie de studii şi de impresii. Ţările din Orientul Europei mă interesează mult. Găsesc la oamenii de aici mai multă înţelegere decât în Occident, pentru felul nostru de a cugeta şi de a simţi”.

În contextul discuţiilor, Rabindranath Tagore a declarat că este un pacifist, că şi europenii sunt pacifişti, dar, “căutaţi pacea pe căi greşite. Când se ivesc nemulţimiri şi suferinţe, căutaţi să ucideţi pe solii care vă anunţă aceste nemulţimiri, în loc să cercetaţi pricina răului, spre a-l remedia de la rădăcină”. În ceea ce priveşte părerea sa despre Europa, poetul a spuns că: “Europa are preponderenţă asupra Asiei, dar numai sub raportul material. Civilizaţia voastră v-a făcut să acumulaţi nenumărate forţe materiale. Aţi neglijat însă forţele spirituale, puterea ideilor. Văd aici o sursă de noi dezastre. Dovadă marele război, în care europenii au apărut ca nişte copii care au avut la îndemână formidabile forţe de distrugere şi pe care, se înţelege, le-au întrebuinţat ca nişte copii“.

Referitor la literatura europeană, poetul a afirmat că nu o cunoaşte decât prin prisma a ceea ce a putut citi în limba engleză, însă şi-a putut da seama că “aceasta se opreşte prea mult la fapte, la faptele mărunte ale vieţii obişnuite şi se înalţă prea rar în domeniul idealismului, al puterilor spirituale”.

Prima zi a vizitei lui Rabindranath Tagore în România s-a încheiat la orele 21.00, cu un banchet dat în onoarea sa la Hotelul Athénée Palace, prilej cu care oaspetele a rostit următoarele cuvinte: “Oamenii care trăiesc departe, când se cunosc, îşi dau seama cât sunt de apropiaţi şi de înrudiţi unii cu alţii. Noi cu toţii, scriitori, artişti, ziarşti contribuim zi de zi la acea admirabilă înfrăţire a poparelor. Noi dăm umanităţii cel mai preţios tribut. Eu vreau să reprezint ca şi dumneavoastră toţi, triumful spiritului asupra deosebirilor de ordin material. Prin artă se ridică un continent nou, în care toate neamurile contribuie înfrăţite. Prin scrierile mele am contribuit la o apropiere de ordin moral“11. Aşadar, Rabindranath Tagore a rostit în faţa oficialităţilor şi a ziariştilor români prezenţi un discurs prin care a arătat că arta şi cultura sunt elementele centrale care desfiinţează graniţele între popoare şi care îi apropie pe oameni indiferent de naţionalitate, subliniind şi superioritatea forţelor spirituale asupra celor materiale.

24 noiembrie 1926, conferinţa de la Teatrul Naţional

În ziua de 24 noiembrie 1926, întreaga societate bucureşteană s-a adunat în Piaţa Teatrului Naţional şi pe Calea Victoriei, pentru a participa la prelegerea pe care marele poet şi filozof indian a ţinut-o la Teatrul Naţional, în prezenţa membilor familiei regale: regina Marioara a Iugoslaviei, ex-regina Elisabeta a Greciei, principesa Elena, a politicienilor, literaţilor şi ziariştilor. Poetul a venit pe scenă şi s-a adresat publicului prezent în limba engleză, începându-şi prelegerea cu următoarea frază: “Prietenii mei, rolul poetului e ca şi graiul florilor, al vântului şi al oceanului. Precum florile influenţează omenirea prin frumuseţea lor, tot astfel şi poeţii prin armonie şi estetică. N-am venit să propovăduiesc ca filozof, ci ca poet iubitor de omenire, în eterna ei tendinţă spre perfecţiune“.

Rabindranath Tagore a povestit cum a devenit poet, prezentând câteva aspecte din copilăria sa, faptul că a fost obligat să trăiască în mijlocul naturii şi să aibă o viaţă lăuntrică. “Aşa mi-am putut crea – spunea poetul – tovarăşi interiori şi astfel m-am jucat cu propriile mele visuri“. Ca poet a fost influenţat foarte mult de poemele Vişnava, care au fost o sursă de inspiraţie pentru el: “Ele m-au învăţat că Dumnezeu a trimis omenirii muzica, pentru ca omenirea să devină o simfonie de acorduri şi să cânte o serenadă divină. Poemele lui Vişnava sunt spontane, izvorâte din sufletul maselor. Iubirea domină în ele. Dar nu au de-a face cu o iubire absolută, ci o iubire concretă: iubirea dintre doi îndrăgostiţi, dintre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii, chiar şi iubirea dintre om, floare, copac, animale“.

Poetul şi-a încheiat conferinţa recitând două poeme în bengali, după care a plecat cu automobilul regal la Palatul Cotroceni, invitat fiind la dejun, de către regele Ferdinand. Regina Maria nu a fost prezentă la întâlnirea cu înaltul oaspete, deoarece nu îşi încheiase vizita în America. Regina a revenit în ţară abia la începutul lunii decembrie 1926, în urma telegramelor referitoare la înrăutăţirea stării de sănătate a regelui.

Comentând prelegerea susţinută de Rabindranath Tagore la Teatrul Naţional, Alexandru Tzigara Samurcaş scria în „Convorbiri literare” că „Tagore ne-a spus că  nu a venit ca filozof sau ca profet, ci ca un poet ce-şi închina prinosul de dragoste şi de aceea nu ne-a vorbit decât de tinereţea lui şi de împrejurările în care şi-a descoperit şi desăvârşit geniul poetic”.

La Constanţa

De la Palatul Cotroceni, poetul şi familia sa au fost conduşi la Gara de Nord, de unde urmau să ajungă la Constanţa şi de acolo, pe calea apei să părăsească România.

La Constanţa, Rabindranath Tagore a fost întâmpinat de un numeros public şi de un comitet de primire, în frunte cu prof. C. Mureşeanu, care a adresat oaspetelui câteva cuvinte: „Scumpul nostru profesor al Asiei, al Europei şi al lumii întregi, sunt fericit să vă salut în numele oraşului Constanţa, în numele cetăţenilor, învăţătorilor şi copiilor. Cu sfială mă adresez ca dascăl al acestui oraş mic, marelui învăţător al lumii întregi. Ţara noastră cunoaşte ideile dumneavoastră pedagogice, psihologice şi filozofice şi le practică în şcoli. Ne-aţi văzut puţin timp ţara noastră mică, faţă de Asia, bătrâna lumii. Iubim India pentru că suntem şi noi o parte din sufletul ei, din unitatea cea mare a Orientului”.

La rândul său, Rabindranath Tagore a spus „Sunt adânc mişcat de cuvintele dumneavoastră, de dragostea ce mi-o arătaţi aci şi de toată ospitalitatea pe care mi-a arătat-o gentila Românie. Îmi pare rău că am stat puţin şi voi purta totdeauna în minte semnele de iubire şi amabilitate pe care mi le arătaţi”.

A urmat discursul ing. Jean Stoenescu-Dunăre care s-a adresat maestrului cu următoarele cuvinte: „Sunt însărcinat să vă transmit în limba engleză cuvintele de admiraţie şi omagiile pe care vi le aduce în clipele acestea Dobrogea. Ca şi celelalte popoare de pe glob, cunoaştem şi noi scrierile dumneavoastră poetice şi filozofice, inspirate din cea mai cerească armonie. Premiteţi-mi să vă spun că ţara noastră este locuită de un popor cu multe sentimente poetice. De aceea, în momentul în care vă despărţiţi de pământul românesc, vă rog să primiţi din partea noastră cele mai sincere urări pentru un bun voiaj spre patrie, cu adaosul urărilor inimilor noastre pentru o viaţă lungă, sănătoasă şi fericită în sânul familiei dumneavoastră. Nu ne uitaţi. Adio”.

Apoi, prefectul judeţului Constanţa şi comandorul vasului „Împăratul Traian” l-au condus pe Rabindranath Tagore spre cabinele ce-i fuseseră rezervate. La bordul vasului, prof. C. Mureşeanu i-a oferit poetului cartea sa “Educaţia mulţimilor”, scrisă în bună parte pe baza teoriei tagoriene, cu citate din operele sale şi “Anuarul Academiei Populare din Constanţa”, spunându-i că este o şcoală liberă, întemeiată pe aceleaşi principii.

Tot pe vas, l-a cunoscut pe marele poet şi Florica Botez, directoarea Şcolii primare de fete nr. 4 din Constanţa. Entuziastă admiratoare a lui Rabindranath Tagore după ce a citit câteva dintre lucrările sale publicate în limba română, aceasta a reuşit să pătrundă în cabină şi să stea de vorbă cu maestrul, cerându-i permisiunea de a-i scrie, lucru îngăduit de poet. Surpriza a venit un an mai târziu, când Florica Botez a primit răspuns la scrisoarea sa, din 15 iulie 1927, purtând emblema Universităţii Visva-Bharati din Shantiniketan iar textul era semnat de secretarul lui Rabindranath Tagore. Mesajul era scris în numele poetului, care se afla într-o altă călătorie, în Java şi Cambodgia pentru a studia „influenţele culturii indiene prin acele locuri”.

O scrisoare primită de la Tagore de către o admiratoare

Referitor la scrisoarea Floricăi Botez, secretarul lui Rabindranath Tagore scria: „Permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru gândurile voastre frumoase dintr-o ţară îndepărtată. Aceasta dovedeşte realitatea unităţii spiritului uman pe care nu-l poate tulbura nici politica şi nici ideile preconcepute ale tradiţiei. Aţi devenit prietena noastră spirituală prin credinţa în idealul nostru Visva-Bharati, care reprezintă credinţa poetului nostru în omul universal. Nădăjduiesc că acest mesaj vă va găsi în deplină mulţumire sufletească, lucrând pentru binele frumoasei dumneavoastră ţări, cu care am fost uniţi prin vizita poetului nostru într-o strânsă prietenie, precum ne leagă o tainică prietenie şi de blândul vostru popor”. Scrisoarea se încheia cu un poem autograf al lui Rabindranath Tagore adresat Floricăi Botez.

După plecarea lui Rabindranath Tagore din România, în revista „Viaţa literară” din 3 decembrie 1926, a apărut un interviu cu acesta, semnat I. Valerian şi intitulat “De vorbă cu Rabindranath Tagore”. În acest interviu, poetul răspunde la o serie de întrebări legate de ţara sa, de literatura şi tradiţiile româneşti, de personalitatea lui Mahatma Gandhi şi despre şcoala pe care a înfiiţat-o la Shantiniketan.

În legătură cu India, Rabindranath Tagore a spus că spre deosebire de europeni, indienii iubesc natura iar „cultura indiană s-a născut în marile păduri virgine ale Indiei şi locul acesta natal, toată împrejurimea lui, i-au imprimat un caracter particular. Înconjuraţi de viaţa variată şi întinsă a naturii, oamenii noştri, hrăniţi şi îmbrăcaţi de ea, s-au legat şi s-au contopit cu schimbătoarele ei înfăţişări. India pune suprema nădejde pe armonia omului cu universul”.

Referitor la literatura română, poetul a ţinut să precizeze că despre ea i-a vorbit prietenul său, scriitorul francez Romain Rolland, când i l-a prezentat pe Panait Istrati. „Acest frate al dumneavoastră – a spus Rabindranath Tagore – are multă vigoare în scris, însă lucrând într-o limbă străină se luptă încă cu formele de expresie“.

În timpul vizitei în România, Rabindranath Tagore a dorit foarte mult să cunoască jocurile şi tradiţiile populare româneşti. Acest lucru a fost posibil datorită dr. Narsing Mulgund, (fost elev al lui Tagore la şcoala sa şi care l-a întâmpinat pe poet la venirea în ţară cu cuvinte de bun venit în limba bengali), care împreună cu soţia şi cele două fetiţe Sacuntala (10 ani) şi Indira (4 ani) l-au vizitat pe poet la hotel, unde acestea i-au prezentat câteva dansuri populare, costume populare româneşti şi i-au recitat versuri scrise de Mihai Eminescu. În discuţia cu I. Valerian, Rabindranath Tagore a ţinut să precizeze acest lucru, spunând că „am observat că există mult ritm în mişcări şi multă armonie în culori. Am auzit că aveţi o poezie populară interesantă. Fetiţa doctorului mi-a recitat din poetul dumneavoastră Eminescu. Aveţi o limbă destinată pentru ritm şi poezie. Dar poetul acesta trebuie să fi fost tare chinuit. Poezia sfârşea într-o mare revoltă (…cum nu vii tu Ţepeş Doamne….), în loc să se înalţe în imn de slavă. De ce într-o ţară aşa de mică, atât de mare amărăciunea”.

Tagore despre Mahatma Gandhi

Despre Mahatma Gandhi – luptătorul Indiei pentru eliberarea de sub colonialismul englez -, Rabindranath Tagore spunea că „este un om superior, cult, dar principiile lui nu pot face bine. Nu pot aproba principiile extremiste. El spune să boicotăm pe stăpânitori şi să luptăm prin violenţă. Avem peste un milion de indieni în slujba stăpânirii, care pot flămânzi la un moment dat pe drumuri. Nu avem forţe materiale de distrugere. Şi apoi India este atât de dezbinată. Şi astăzi chiar, un hindus când atinge cu mâna un frate din altă castă, se duce acasă de se spală şi face rugăciuni. Nu vom putea învinge decât prin unire şi forţă”. Aşadar, Rabindranath Tagore nu era de acord cu metodele de luptă ale lui Mahatma Gandhi, respingea violenţa şi afirma că numai prin unitatea poporului indian se putea obţine o victorie însemnată în faţa colonialismului englez.

În legătură cu Şcoala de la Shantiniketan, Tagore a declarat interlocutorului său că a creat-o pentru a ajuta la învăţarea limbii sanscrite „aici vin studenţi după ce au absolvit celelalte facultăţi ca să se specializeze. Mulţi profesori europeni ne-au vizitat şcoala şi au fost găzduiţi de noi, până şi-au terminat studiile. Primim cu bucurie pe străinii care ne aduc gânduri bune”.

Câţiva ani mai târziu, la 25 decembrie 1931, în ziarul “Cuvântul” a apărut un articol semnat Mircea Eliade şi intitulat „Vorbeşte Rabindranath Tagore”. Mircea Eliade a fost găzduit de poet la Shantiniketan Visva-Bharati şi în dialogul pe care l-a avut cu acesta l-a întrebat ce-şi mai aminteşte din călătoria sa la Bucureşti. Poetul a răspuns: „Ei bine aţi fost atât de buni cu mine, aţi fost atât de calzi şi de imediaţi faţă de operele mele, iar regele Ferdinand mi-a făcut cinstea să mă invite la Palat. Masa a fost atât de familiară, ca aici în Orient, unde poetul este mângâietorul şi sfetnicul regelui….eu aduc din România, ca dealtfel din întreaga Europă o bucurie…”.

Aşadar, o mare personalitate a lumii – Rabindranath Tagore – şi-a oprit pentru o clipă paşii pe pământul românesc şi a arătat poporului român o parte din frumeseţea şi înţelepciunea Indiei. Românii erau familiarizaţi cu opera lui Rabindranath Tagore, foatre multe dintre scrierile sale fiind traduse în limba română, fapt care demonstra deschiderea culturii româneşti către valorile culturii universale.

Despre Rabindranath Tagore criticul literar şi eseistul Alexandru Busuioceanu scria în prefaţa la lucrarea „Sadhana-Calea desăvârşirii”, tradusă de Nichifor Crainic că „este un poet şi un gânditor, un înţelept prin chipul cum îşi realizează gândirea în viaţa lui de fiecare zi şi un propovăduitor în fiecare gând, în fiecare gest şi în fiecare cuvânt scris. Între cele două lumi ce niciodată n-au fost contemporane – Apusul neliniştit şi războinic, grăbit întotdeauna către progresul intelectual, logic şi mecanic şi prin urmare în continuă mişcare – şi Răsăritul contemplativ şi mistic, dispreţuind raţionalul – între lumile acestea cu idealuri atât de diferite şi care au trăit alături numai în spaţiu, nu şi în timp, poetul acesta e cel dintâi ce încearcă o apropiere. În haina lui solemnă de misionar el a cutreierat pământul întreg, iar înaintea lui, ca nişte soli cărţile lui au deschis uşile caselor noastre”.

***

 

THOMAS MANN, MUNTELE MAGIC AL CULTURII

În 12 august 1955 murea la Zürich, în vârstă de 80 de ani, ultimul mare clasic al prozei mondiale moderne: Thomas Mann. Povestea de viață a literatului german este la fel de fascinantă precum opera.

„M-am născut la Lübeck, 6 iunie 1875, ca al doilea fiu al unui comerciant și senator al Orașului Liber, Johann Heinrich Mann, și al soției sale Julia da Silva Bruhns. Tatăl meu, nepot și strănepot al cetățenilor din Lübeck, s-a îndrăgostit de mama, fiica unui proprietar german de plantații din Brazilia născută la Rio de Janeiro și a unei creole braziliană-portugheză. 7 ani avea mama când a fost adusă în Europa, în Germania”, rememora scriitorul Thomas Mann în 1929, anul în care a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură (în special pentru romanul-frescă Casa Buddenbrook.

Fuga de școală

Dar să facem loc poveștii de viață a acestui titan al culturii mondiale, o poveste - ce privilegiu! - spusă chiar de Thomas Mann: „Am fost desemnat să preiau firma de cereale a tatălui meu, afacere al cărei centenar l-am sărbătorit, țin minte, pe când eram doar un copil”. De remarcat că Thomas, implicat devreme în businessul de familie, n-a fost un elev silitor. Dimpotrivă: „Am detestat școala, n-am reușit să mă ridic la nivelul așteptărilor profesorilor mei și asta din cauza unei rezistențe înnăscute, paralizante la orice cerință, temă, solicitare venite din afara mediului meu de confort. Târziu, foarte târziu am reușit să corectez, pe ici, pe colo, această rezistență bizară”.

Liber și autodidact

Și-atunci, cum a crescut Thomas Mann într-una dintre cele mai iscoditoare și sclipitoare minți ale începutului de secol XX? „Orice educație aș avea astăzi - recunoștea franc scriitorul -, am dobândit-o liber și autodidact. Instrucțiunile oficiale nu mi-au oferit decât cele mai rudimentare cunoștințe”. Thomas nu trecuse încă pragul adolescenței când destinul i s-a schimbat decisiv: „Aveam cincisprezece ani când tatăl meu a murit, un bărbat relativ tânăr. Afacerea familiei a fost lichidată, iar la scurt timp mama și ceilalți frați ai mei au părăsit orașul și s-au mutat în sudul Germaniei, la München. Eu am rămas la Lübeck pentru a-mi finaliza studiile, apoi i-am urmat, angajându-mă ca funcționar într-un birou de asigurări. Mi-a întins o mână chiar directorul acelei firme, bun prieten cu tatăl meu”.

La Roma s-a înfiripat (în scris) faima

Tânărul Thomas Mann s-a plictisit însă repede de „asigurări” și a început să se pregătească asiduu pentru o carieră în jurnalism. A audiat, la Universitatea și Politehnica din Bavaria, cursuri de economie, istorie, literatură, artă. A călătorit în Italia, alături de fratele Heinrich (mai mare cu patru ani decât Thomas, scriitor și el). „În acei ani de peregrinări mi-a fost publicată prima culegere de povestiri - Der kleine Herr Friedemann (1898)”. Suficient pentru a-i deschide apetitul și pentru aventuri romanești. „Imediat, la Roma eram, am început să lucrez la Buddenbrooks (n.r. - Casa Buddenbrook), care a apărut în 1901. Dragoste la prima citire pentru germani! Astăzi circulă în peste un milion de exemplare”.

Îndrăgosteală

Thomas părea să-și fi găsit drumul în viață. Scăpat de responsabilitățile sufocante ale unei cariere (tradiționale) de negustor, dar și de grijile financiare prin lichidarea firmei construite de bunicul și tatăl dispărut atât de repede de pe scena vieții, s-a dedicat cu entuziasm scrisului. După succesul răsunător obținut cu primul roman, au urmat texte mai scurte, adunate în volumul Tristan (1903), dar și o dramă sofisticată, puțin prizată de public - Fiorenza (1906). Apoi, firesc, Thomas s-a îndrăgostit…

Un soț harnic: trei fete și trei băieți

„În 1905 - își amintea scriitorul -, m-am căsătorit cu fiica lui Alfred Pringsheim, profesor de matematică la Universitatea din München. Am avut împreună șase copii, trei fete - dintre care cea mai mare a urmat o carieră în teatru - și trei băieți - dintre care cel mai mare s-a dedicat literaturii”. Soț responsabil și tată fericit, Thomas Mann n-a renunțat la pasiunea din care și-a hrănit existența. În 1909 îi apărea romanul Königliche Hoheit (Alteța Regală), iar în 1922, Bekenntnisse des Hochstaplers Felix Krull (Confesiunile lui Felix Krull, un om de încredere). De cel din urmă roman (neterminat), Mann vorbea cu o plăcere imposibil de camuflat: „O scriere ce parodiază elemente de tradiție venerabile, de confesiune goetheană, autostilizantă, autobiografică și aristocratică și le expune în sfera umorului și a criminalului. Romanul a rămas un fragment, dar există cunoscători care consideră secțiunile sale publicate cea mai bună realizare a mea”.

Războiul oprește din creștere „Muntele magic”

Aici, în completare, un secret împărtășit cu larghețe: „Este, poate, cel mai personal roman pe care l-am scris, reprezintă atitudinea mea față de tradiție, care este în același timp iubitoare și distructivă. Această contradicție m-a dominat ca scriitor”. Interesant, nu? Revenim la operă: în 1913 i-a fost publicată nuvela Tod in Venedig (Moarte la Veneția - captivant titlu), care, alături de „Tonio Kroger”, a fost considerată cea mai validă realizare a lui Mann în acest gen. Încă o dezvăluire: „În timp ce scriam la ultimele pagini din Moarte la Veneția, am conturat și cadrul pentru Muntele magic. Lucrul mi-a fost întrerupt însă de începutul războiului”.

O autoanchetă umană și intelectuală

De fapt, nălucirile nazismului aveau să-i dea peste cap întreaga viață: „Deși războiul nu mi-a impus nicio solicitare fizică imediată, cât timp a durat a pus capăt complet activității mele artistice, deoarece m-a forțat la o reevaluare agonizantă a ipotezelor mele fundamentale, o autoanchetă umană și intelectuală care și-a găsit condensarea în Betrachtungen eines Unpolitischen (Reflecțiile unui om nepolitic), publicată în 1918. Am scris despre felul în care înțelegeam eu să fiu german, chestiune politică ce avea să sufere multe revizuiri de-a lungul timpului. Aceste idei de factură socio-morală au fost concretizate în eseuri precum Rede und Antwort (Întrebare și răspuns, 1922), Bemühungen (Eforturi, 1925) și Die Forderung des Tages (1930)”.

Exilul (Elveția, America, Elveția)

Felul în care Thomas Mann înțelegea să fie german n-a fost înțeles, nici agreat de disperații zvasticii. Scriitorul s-a mutat în Elveția în 1933, la scurt timp după ce naziștii au venit la putere și au început o campanie de abuzuri împotriva lui. A fost expatriat oficial în 1936. Un an mai târziu, Universitatea din Bonn l-a privat de doctoratul său onorific (restaurat în 1946), ceea ce l-a determinat pe Mann să formuleze un răspuns faimos și emoționant în care a rezumat situația scriitorului german în exil. Mann, care anticipase și avertizase împotriva ascensiunii fascismului în timpul Republicii de la Weimar (de exemplu, în Mario și magicianul), a continuat să-l combată în multe pamflete și discuții de-a lungul perioadei regimului nazist și a celui de-Al Doilea Război Mondial. A devenit cetățean american în 1940 și, din 1941 până în 1953, a trăit în Santa Monica, California. După război a vizitat frecvent Europa: în 1949 a primit Premiile Goethe de la Weimar (Germania de Est) și Frankfurt (Germania de Vest), dar când s-a întors în cele din urmă în Europa s-a stabilit în Elveția, lângă Zürich, unde a murit în 1955.

Un gânditor asupra demoniei modernității „faustice”

Thomas Mann n-a scăpat revizuirilor istoricului literar Paul Cernat: „Plasată (asumat) în descendența lui Goethe, opera sa a fost o sinteză a domeniilor de excelență ale spiritului german: literatură, filosofie și muzică, într-o arhitectură incomparabilă. Muntele vrăjit și Doktor Faustus o confirmă din plin - fără a uita alte capodopere noninseriabile, precum Iosif și frații săi sau Alesul. Maestru, de la tinerescul, dar cât de maturul Casa Buddenbrook, al romanului monumental (cf. formulei impuse de Ion Ianoși - primul său monograf, la noi...), a fost la același nivel și în povestirile/nuvelele sale (în frunte cu Moartea la Veneția, Tristan sau Tonio Kroger)”.

Marele conflict al modernității culturale europene

Nu în ultimul rând: „Estetul aristocratic, aparent apolinic, dar cu umbre decadente, eventual nietzscheene, a fost și un intelectual democrat de onoare, un umanist curajos - vezi, între altele, opoziția la adresa hitlerismului. S-a ilustrat, la vârf, și în registrul comic (Mărturisirile escrocului Felix Krull). Asemeni lui Dostoievski, Thomas Mann a fost mai mult, de fapt, decât un (mare) scriitor: un gânditor asupra demoniei modernității faustice. Nimeni n-a tematizat la fel de memorabil marele conflict al modernității culturale europene - cel dintre artist și burghez”. Concluzia: „Thomas Omul (Mann): un reper pentru aerul tare al marii literaturi dintotdeauna”.

69 de ani s-au împlinit în 12 august 2024 de la moartea scriitorului Thomas Mann

„Am detestat școala, n-am reușit să mă ridic niciodată la nivelul așteptărilor profesorilor mei”, Thomas Mann

„Deși războiul nu mi-a impus nicio solicitare fizică imediată, cât timp a durat a pus capăt complet activității mele artistice”, Thomas Mann

„Îi datorez lui Thomas Mann, printre altele, conștientizarea unei filosofii personale de viață: când barca se înclină prea tare într-o parte, e bine să te așezi de cealaltă”, Paul Cernat, istoric literar

„Estetul aristocratic, aparent apolinic, dar cu umbre decadente, eventual nietzscheene, a fost și un intelectual democrat de onoare, un umanist curajos - vezi, între altele, opoziția la adresa hitlerismului”, Paul Cernat

„Thomas Omul (Mann): un reper pentru aerul tare al marii literaturi dintotdeauna”, Paul Cernat