***

 Vlad Țepeș a iubit o fată de 17 ani! A fost cât pe ce să dea foc Brașovului când a auzit că a fost bătută, iar ea a vrut să se sinucidă după moartea lui! Cum s-au îndrăgostit, de la prima întâlnire...

Ajunul Crăciunului din 1455 a fost unul memorabil pentru Vlad Țepeș. Un mare cuceritor, domnitorul, în vârstă de 24 de ani la acea vreme, s-a îndrăgostit pe loc. Două cosițe blonde și doi ochi albaștri i-au venit de hac. Numele fetei care i-a furat inima era Katharina. Avea doar 17 ani și se chinuia să tragă o sanie grea, plină de provizii pentru soldați, în Brașov. Povestea de iubire ce a urmat a fost tumultoasă și s-a încheiat tragic.

În momentul în care l-a cucerit pe Vlad Țepeș, Katharina, o săsoaică extrem de frumoasă, era însoțită de mai multe fete. Nu se gândea niciuna la cuceriri, ci se chinuiau toate să tragă sania grea cu provizii pentru soldați. Văzând scena, domnitorul le-a oferit ajutorul. Atât i-a fost!

„Când a văzut-o sus, la bastion, Vlad Dracula, care tocmai se afla atunci acolo cu ofiţerii săi, a sărit s-o ajute. Spre uimirea tuturor. Deşi era speriată din cauza grozăviilor pe care le auzise despre celebrul principe, fata a fost impresionată de gestul său. Adevărul a fost că Vlad, la vederea frumoasei tinere cu ochii ei mari şi albaştri şi cozi aurii, foarte lungi şi bogate, a fost lovit de o dragoste atît de năpraznică încît nu a mai luat în considerare sfaturile apropiaţilor săi care îl avertizau despre implicaţiile şi pericolele la care se expune prin această legătură. Se pare că, tot din acel moment, a uitat şi de toate celelalte aventuri pe care le întreţinea în cetatea Coronei“, a povestit Diana Krausser, expert în istoria medievală.

Katharina Siegel era fiica starostelui ţesătorilor din cetatea Brașovului şi a crescut la mănăstire. Când l-a cunoscut pe Vlad Țepeș, locuia cu părinţii ei, la rude, într-o casă aflată la Poarta Șchei numărul 14, după ce un incendiu a distrus locuința familiei ei. Ea și ai ei erau săraci lipiţi.

Vlad Țepeș, Domnul Țării Românești în trei rânduri, 1448, 1456 - 1462 și 1476, a curtat-o mult pe Katharina. Venea să o vadă foate des şi îi comanda rochii scumpe, făcute din mătase și dantelă din Occident.

Domnitorul, care a avut mai multe soții și idile, a fost cucerit definitiv de Katharina. Ea avea să îi fie amantă vreme de 20 de ani. A vrut să o ia de nevastă, dar nu s-a putut.

„Vlad Ţepeş era cunoscut ca un mare cuceritor, dar niciodată nu s-a logodit cu fetele cu care avea aventuri. Avea grijă să le căsătorească cu apropiaţi de-ai săi pentru a le avea mereu aproape. Katarina a fost însă marea sa iubire şi era în stare să facă moarte de om pentru ea“, spunea istoricul Alexandru Mihailov.

A rănit un preot cu sabia, pentru Katharina

Cronicile vremii au scris că Vlad Ţepeş era foarte gelos şi nu odată a lovit cu sabia în lucrurile din jur sau i-a ameninţat pe cei care doreau să o ia pe Katharina de soţie. Într-unul dintre aceste accese de furie a fost rănit şi un preot.

Mai exact, căutând-o într-o seară pe Katharina, Vlad Țepeș s-a supărat că tânăra nu era acasă și a așteptat-o până ce și-a făcut apariția, dintr-un gang, însoțită de verișoarele sale. Se zice că a întrebat-o de ce umblă așa târziu pe stradă, iar ea a rupt-o la fugă pe gang. Țepeș a prins-o și a dat s-o sărute, moment în care a intervenit un preot ieșit să vadă cine face gălăgie.

În întuneric, preotul n-a văzut chipul lui Țepeș și a sărit s-o scape pe Katharina din mâinile bărbatului care o ataca. Se pare că Țepeș l-a rănit atunci pe preot cu sabia.

A vrut să pârjolească Cetatea Brașovului pentru ea, când a auzit ce a pătimit din cauza legăturii amoroase cu el

Frumoasa Katharina avea să plătească pentru relația ei cu Vlad Țepeș, pe care a păstrat-o timp de două decenii, până la moartea lui.   

La 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de saşii din Braşov şi de intrigile capilor cetăţii, Vlad Ţepeş a distrus toate recoltele de grâne din Ţara Bârsei. A poruncit să fie prinşi sute de târgoveţi şi negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua oraşului, în zona Bartolomeului de astăzi, şi i-a tras în ţeapă.

Nevestele negustorilor din cetate au atacat casa în care se afla fata, au bătut-o, i-au tăiat părul şi au dus-o la Stâlpul Infamiei din Piaţa Sfatului. Ea era însărcinată cu cel de-al doilea copil pe care i l-a făcut lui Țepeș.

Furia lui a fost grozavă când a auzit că iubita lui a fost lovită și umilită la stâlpul infamiei. A ameninţat că va da foc Braşovului, dar, până la urmă, a reuşit să o elibereze prin negociere. I-a cruţat pe negustorii saşi pe care urma să îi execute în Bartolomeu.

Legendele spun că Vlad Ţepeş ar fi recuperat una dintre cosiţele Katarinei, pe care a păstrat-o până la moarte, pe o pernuță, într-un dulap. Pentru această cosiță adorată și-ar fi lovit chiar și nevasta, după ce aceasta ar fi descoperit-o ascunsă.

A făcut două încercări de a se căsători cu ea

Katarina a fost singura femeie pentru care Vlad Ţepeş a vrut să divorţeze. A mers până la Papa Pius II pentru a cere anularea căsătoriei sale cu Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei, dar nu a primit aprobare.

Mai târziu, după ce soția lui de la acea vreme s-a sinucis, în 1462, pentru a nu ajunge pe mâna turcilor, Vlad Țepeș a vrut să se căsătorească, în sfârșit, cu iubita lui, Katarina. Dar nu a fost să fie! Pe 26 noiembrie în acel an, a fost arestat în Munţii Piatra Craiului, în apropiere de Castelul Bran. Conform istoricilor, Vlad Ţepeş a fost arestat de Matei Corvin, rege al Ungariei si principe al Transilvaniei, pentru a-l proteja de saşii care voiau să-l omoare, nemulţumiţi de relaţia acestuia cu Katharina Siegel.

Deşi nu s-au căsătorit niciodată, Vlad Țepeș şi Katharina au avut cinci copii: Vladislav (1456), Catherina (1459), Christian (1461), Hanna (1463) şi Sigismund (1468). Domnitorul s-a îngrijit de toţi urmaşii săi, lăsându-le moştenire pământuri şi case.

După 14 ani de detenţie, întorcându-se în Ţara Românească, Vlad Țepeș a fost numit din nou domnitor al statului. Domnia sa a fost una de scurtă durată, el fiind asasinat, pe 14 decembrie 1476. A fost decapitat şi capul a fost trimis sultanului turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. 

Moartea lui a însemnat sfârșitul vieții și pentru Katharina. Ajunsă la vârsta de 39 de ani, ea s-a întors la mânăstirea unde copilărise. Legenda spune că nu a mai vorbit niciodată şi că a murit de inimă rea, deşi anul în care a decedat nu este cunoscut. Se pare, însă, că a mai trăit doar doi ani după moartea domnitorului. Ar fi vrut să se sinucidă, dar a împiedicat-o credința.

***

 Asasinarea legionară a premierului Călinescu...

Călinescu, Armand (1893-1939) – jurist, politician și prim-ministru al României.

La 7 martie 1939, Armand Călinescu a fost numit prim-ministru al României, iar peste jumătate de an, la 21 septembrie, politicianul a fost asasinat, în plină stradă, de un comando format din opt legionari (majoritatea studenți ploieșteni), care i-au înconjurat mașina și l-au ciuruit pe demnitar cu peste 20 de gloanțe. Omorul său a fost un act de răzbunare pentru implicarea lui Călinescu, un an mai devreme (când era ministru de interne), în arestarea și executarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare. Potrivit unor istorici, legionarii au fost doar executori, iar autorii ideologici ai omorului erau serviciile speciale ale Germaniei naziste, pe care le deranja faptul că prim-ministrul Armand Călinescu avea simpatii probritanice și profranceze; or, în contextul războiului care era proaspăt inițiat pe continent – agresiunea nazistă asupra Poloniei –, asemenea nuanțe politice erau foarte importante pentru germani. La modul practic, legionarii constituiau o pârghie eficientă cu ajutorul căreia germanii încercau să influențeze politica internă a României.     

Împreună cu Armand Călinescu, la locul atacului armat a murit și gardianul său, care nici nu reuși să aplice arma din dotare. Imediat după vestea că prim-ministrul a fost asasinat, regele Carol al II-lea și alți membri ai guvernului au ordonat să fie organizate represalii severe împotriva legionarilor. Regele a comentat atunci: „Lupta s-a deschis din nou, e o luptă pe viață și pe moarte, este momentul de a hotărî cine pe cine.” Drept urmare, în acele zile sute de membri ai mișcării au fost arestați și executați, printre aceștia fiind, de exemplu, și Victor Dragomirescu, unul dintre conducătorii Mișcării Legionare. Au fost capturați și cei care l-au ucis pe Călinescu; poliția s-a răfuit imediat cu dânșii, împușcându-i, apoi cadavrele legionarilor au fost lăsate să zacă o vreme în văzul publicului; în dreptul lor a fost plasată o pancartă, pe care era scris: „Aceasta va fi de azi înainte soarta asasinilor trădători de țară.”

Armand Călinescu bănuia că ar putea avea o moarte violentă, în acele vremuri tensionate și foarte conflictuale din politica românească și din cea europeană, când fascismul era în ascensiune. Existaseră deja câteva atentate la viața sa, de aceea, conștient de riscurile unei morți neașteptate și fulgerătoare, politicianul a lăsat un mesaj testamentar, încă în vara anului 1938, unde explicase cum să-i fie gestionată averea. El notă în sfârșitul testamentului: „Folosința acestor bunuri, însă, va aparține, pe cât timp va trăi, soției mele Adela. Rog pe iubitul meu fiu, Barbu, să fie cuminte, să o respecte pe mama lui și să se gândească la numele pe care i-l las și pe care și eu l-am cinstit precum l-am moștenit de la tatăl meu. Îl sfătuiesc să îmbrățișeze cariera militară sau magistratura. Să slujească Țara și Tronul cu credință și devotament așa cum am făcut-o eu. Doresc să fiu înmormântat la Curtea de Argeș alături de părinții mei. Voi fi purtat de un car îmbrăcat în verdeață și tras de șase boi. După car să meargă delegații satelor din jud. Argeș pentru cari am luptat în viață cu drag!” După moartea sa atât de brutală, dorința testamentară i-a fost respectată: un car cu șase boi i-a purtat sicriul pe străzile orașului Curtea de Argeș, spre cavoul familiei. Numai că..., grotesc și ticălos fapt, peste un an legionarii au dobândit din nou influența în stat și au profanat mormântul lui Armand Călinescu, aruncându-i osemintele...

Pentru Carol al II-lea, Armand Călinescu a fost cel mai apropiat sfetnic și cel mai de încredere demnitar, de aceea regele a suportat greu dispariția lui. Scria în acele zile în jurnalul său: „Pierderea aceasta este ireparabilă. N-am găsit la noi în țară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat. Pentru mine personal este o pierdere de neînlocuit. (…) Nu pot realiza că acest slujbaș atât de bun și credincios nu mai e și, în același timp, simt în sufletul meu nu numai durerea, dar și un vid îngrozitor. (…) Rar am simțit în sufletul meu și în mintea mea un sentiment de vid așa de complet. Se zice că nimeni nu este indisensabil, desigur că în cele mai multe cazuri așa este, dar iată excepția care confirmă regula.” După asasinarea lui Călinescu, lucrurile în România, într-adevăr, aveau să meargă pe o pantă a declinului, care a dus la evenimentele istorice tragice din următorii ani. 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 De ce sunt bătuți copiii mici? „Gena mamei răutăcioase” și alte câteva explicații:...

Studii special elaborate, bazate pe înregistrări audio în timp real, au relevat că părinţii îşi chelfănesc copiii mult mai des decât recunosc. Și s-a constatat că, de regulă, pălmuirea se face nu atât în scopuri educative, cât în urma unor impulsuri emoţionale necontrolate ale adulților. În plus, copiii adeseori sunt pedepsiţi pentru greşeli în esenţă nesemnificative: îşi sug degetele, mănâncă în mod necorespunzător, au coborât de pe scaun, au ieşit fără permisiune etc. Au fost înregistrate cazuri când erau loviţi şi copiii de numai şapte luni sau când erau administrate câte unsprezece palme la rând [Holden et al., 2014]. Cu alte cuvinte, părinţii nu-şi pot controla emoţiile şi comportamentul; loviturile lor sunt o consecinţă a frustrării. Iar declaraţiile lor ulterioare că au lovit „pentru a educa” sau „pentru a disciplina” sunt doar o justificare a propriei impulsivități și agresiuni. Totodată, contrar stereotipului că violenţa domestică ar fi mai frecventă în familiile sărace, s-a constatat că aproape la fel de multe abuzuri faţă de partener şi copii comit şi indivizii cu statut socioeconomic înalt [Hamby et al., 2014]. Deci bătaia copiilor e o procedură omniprezentă, o găsim pe toate meridianele, la toate nivelurile sociale, inclusiv în țările înalt dezvoltate. (...)

Nu este exclus că baterea și traumatizarea copiilor constituie, în mod paradoxal, un fenomen mai des întâlnit în societățile contemporane, civilizate, decât în timpurile arhaice, în triburile de vânători-culegători. În trecutul îndepărtat copiii ca și cum aparțineau întregului trib, iar viața oricărei familii era în văzul semenilor, corespunzător bătaia severă a unui copil ar fi fost rapid interceptată și întreruptă de către ceilalți membri ai comunității. Acum însă, când s-au rupt lianturile tribale, când fiecare familie a devenit autonomă, izolată și străină de alte familii din aceeași societate, bătaia copiilor poate fi tăinuită. În lipsa unui „control social” din partea rubedeniilor sau a vecinilor, părinții-agresori din megapolisuri se simt anonimi, izolați și nepedepsiți, fapt care îi încurajează să transforme „educația prin bătaie” în maltratare sistematică (inclusiv din porniri sadice). Astfel, „sindromul copilului bătut” este mai curând o achiziție comportamentală modernă decât moștenită din perioada tribală [Walker, 2001, p. 591].    

În unele cazuri agresarea copiilor poate reflecta în mod expres anumite probleme psihologice sau dereglări neurofiziologice de care suferă cei maturi. Mai întâi de toate, probabil adulții agresori au fost ei înșiși victime ale abuzurilor în copilărie și acționează conform unor modele comportamentale deficiente sau poate că acele abuzuri din copilărie i-au afectat psihic și ei sunt acum impulsivi și agresivi fiindcă efectiv le lipsește o bună capacitate de autocontrol. Părinţii care îşi permit să-şi agreseze propriile progenituri pot fi bănuiţi și de o anumită predispoziţie genetică sau psihică pentru aşa ceva. Parţial această ipoteză a şi fost confirmată. S-a constatat că acele femei care îşi bat copiii sau strigă mai des la ei sunt purtătoarele unei gene pe care cercetătorii au numit-o metaforic „gena mamei răutăcioase” („angry mum gene”). Este vorba despre o variaţie a genei DRD2, responsabilă de controlul dopaminei în creier. Mamele purtătoare ale acestei gene devin mai răutăcioase mai ales în condiţii nefavorabile în plan economic (cum ar fi criza economică din 2008), comparativ cu celelalte mame care reuşesc să îşi păstreze echilibrul psihologic [Lee et al., 2013]. Astfel, copiii acestor mame ar putea moşteni şi respectivele gene, ar putea prelua şi modele improprii de educare, vor acumula frustrări de timpuriu şi vor fi la rândul lor violenţi. Aşa se perpetuează comportamentele violente de la o generaţie la alta. Iar dacă suprapunem asupra acestor factori impactul diferitor crize (economice, sociale, militare), înţelegem de ce este atât de dificil să dezrădăcinăm agresivitatea socială.  

***

fragment din cartea „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența”.

***

 Un filosof care a murit... de râs. 

Chrysippus (279-206 î.e.n.) – filosof stoic și logician din Grecia antică. 

Chrysippus a fost un filosof foarte stăruitor și serios, care a clarificat și a consolidat doctrina stoică în forma pe care o cunoaștem noi azi. S-a spus despre el: „Dacă nu era Chrysippus, nu erau stoicii.” Chrysippus a fost și un logician desăvârșit, unul dintre cei mai străluciți în lumea antică. A scris vreo 700 de lucrări, din care s-au păstrat, cu părere de rău, doar mici fragmente. Se spune despre Chrysippus că fusese un tip destul de arogant în felul său de a privi lumea, de la înălțimea cunoștințelor sale. Dar toate astea nu l-au împiedicat să manifeste uneori o fire șugubeață și niște pasiuni cu adevărat excentrice. Asta i-a și adus moartea.

Potrivit unei versiuni, Chrysippus s-a îmbătat în mod banal, cu vin neamestecat, și-a pierdut cunoștința și a murit câteva zile mai târziu. A doua versiune e și mai veselă – Chrysippus a îmbătat un măgar... și tot a murit. Mai exact, în descrierea filosofilor, întocmită de Diogenes Laertios, se povestește că moartea lui Chrysippus a fost provocată de... un acces de râsete. Filosoful a văzut un măgar mâncând smochine și ar fi strigat: „Acum dați-i măgarului și niște vin neamestecat ca să «spele» smochinele!” Zicând asta, filosoful s-a amuzat de propria sa glumă și a început să râdă atât de tare, încât la un moment dat se prăbuși la pământ, sufocându-se în convulsii, cu spume la gură, nefiind apt să respire, după care inima i se opri și Chrysippus muri aproape instantaneu. Avea 73 de ani. Și este un exemplu de stoic ajuns la bătrânețe, care toată viața a promovat reținerea emoțională și a murit, totuși, dintr-un exces de emoții.

Ulterior au mai fost înregistrate cazuri asemănătoare, când o persoană sau alta au murit din cauza unui acces de râs. Și uneori de vină era o boală numită sindrom QT lung, care se manifestă prin bătăi de inimă neregulate, cu pauze lungi între ele, ceea ce poate provoca sincopă (leșin), convulsii, moarte subită, mai ales în timpul emoțiilor intense și pe fundal de efort fizic. Nu știm dacă Chrysippus suferea de acest sindrom, însă tabloul morții sale amintește de simptomele descrise mai sus.  

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

***

 Emil Cioran și îndelungata stingere din viață...

Cioran, Emil (1911-1995) – filosof și scriitor român de expresie franceză.

Fiu al unui preot, Emil Cioran a fost probabil de mic copil influențat de misterul morții; aceea fusese o impresie fondatoare, care i-a setat modul de a gândi și apoi a fost mereu reactualizată în scrierile filosofului. S-a și autoproclamat la un moment dat „specialist în problema morții”. Cu adevărat, ideea morții a figurat constant în opera lui Cioran, el considerând-o singurul refugiu din necazurile vieții, dar și cel mai interesant subiect filosofic de studiat. În Caiete, în aprilie 1969, Cioran scrie cu multă convingere: „Nu există decât o problemă: problema morții. A vorbi despre altceva înseamnă pierdere de timp. (...) E ceea ce au înțeles, atât de bine, religiile. De unde și superioritatea lor asupra filosofiei.”

Pe Emil Cioran moartea l-a captivat în măsura în care a considerat-o organic îmbinată cu viața, o emanație a vieții. El cugeta în scrierile sale: „Moartea nu poate fi ințeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața. Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viață, deoarece moarte ca realitate autonomă de viață nu există.” Mai mult, Cioran considera că preocuparea față de moarte reprezintă măsura maturității spirituale a unui om: „La orice grad de cultură și de oricâte subtilități ai fi capabil, dacă nu te gândești intens la moarte rămâi un inconștient.”

Filosoful a aflat misterul morții abia în vara anului 1995, când se stinge la Paris, oraș unde a trăit și a creat mai bine de cincizeci de ani. Numai că stingerea sa a fost marcată de o cumplită ironie a sorții – el, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai epocii, se îmbolnăvise de Alzheimer, o boală insidioasă și corozivă, care îi răpea rând pe rând abilitățile de a vorbi articulat, de a se deplasa, de a păstra amintiri, de a gândi structurat. Boala dădu primele semne în anul 1990 și l-a tot măcinat pe Cioran cinci ani lungi și insuportabili – i-a accentuat acea „îndelungată agonie”, pe care o invocase el odată. Simone Boué, partenera sa de-o viață, relatase într-un interviu că în perioada când filosoful avea deja pierderi serioase de memorie, cineva l-a oprit pe stradă și l-a întrebat dacă e Cioran și el a răspuns: „Am fost!” Nu mai poseda vigoarea intelectuală de cândva, cea cu care își asocia identitatea de sine, și înțelegea asta. Se renegase într-un fel. Când lucrurile au degenerat, Cioran a fost internat în spital, plasat într-un scaun cu rotile și vizitat acolo aproape zilnic de Boué. 

Scriitorul și filosoful român Gabriel Liiceanu povestește că l-a vizitat pe Emil Cioran la spital, în vara anului 1994, și i-a înmânat ediția proaspătă a cărții sale de debut, „Pe culmile disperării”, iar Cioran a luat-o în mâini, abia înțelegând cum s-o țină corect și, articulând cu greu cuvintele, s-a interesat în franceză: „Cine a scris asta?” La explicația că a scris-o chiar el, când avea numai 22 de ani, Cioran găsi în rezervorul psihicului său un nebănuit amestec de tristă amnezie și de umor paradoxal și întrebă amuzat de sine însuși: „Și înainte de asta ce făceam?” E ciudat cum, după vârsta de 82 de ani, Emil Cioran a ajuns să trăiască într-un mod oarecum grotesc o dorință de-a sa exprimată cu oarecare bravadă la 22 de ani, în cartea sus-menționată. În tableta intitulată „Presentimentul nebuniei”, el scrisese atunci, în junețe, jucându-se nepăsător cu prorocirile: „Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Când aș ști că aș ajunge un nebun vesel, vioi și permanent bine dispus, care nu-și pune nicio problemă și n-are nicio obsesie, dar care râde fără sens de dimineața până seara”...

Emil Cioran, de altfel, suferea din cauza declinului său, avea intervale de timp când era cât se poate de conștient de ce i se întâmplă și, în 1995, i-ar fi cerut la un moment dat Simonei Boué să-l ajute cumva să plece mai rapid, să-l elimine din viață, zicându-i: „Supprime-moi!” N-a trebuit să aștepte mult, fiindcă moartea veni ea singură, în vara aceluiași an.  

Emil Cioran declarase odată: „Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalități fără a se compromite.” Deși bolnav de Alzheimer, putem presupune că el însuși a știut să plece în mod sobru, fără să se banalizeze prin cuvintele sale de final. Mai era nevoie de ele? A vorbit și a scris destul în timpul vieții, când s-a bucurat de toată luciditatea posibilă. Iar drept epitaf i-ar putea servi această frază, din „Lacrimi și sfinți”, scrisă de filosof la doar 26 de ani: „Viața este prea plină de moarte, pentru ca moartea să-i mai poată adăuga ceva”... 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

**#

 Să aflăm cum a murit Corneliu Zelea Codreanu, dacă tot e în trend subiectul...

Codreanu, Corneliu Zelea (1899-1938) – conducătorul Mișcării Legionare din România, supranumit Căpitanul.

Pentru Corneliu Zelea Codreanu, conceptul de moarte era unul de temelie în ideologia Mișcării Legionare pe care a fondat-o, iar cultul morții constituia un element inseparabil de gândirea mistică propagată printre legionari. Era important ca un adept al mișcării să fie gata să ia viața dușmanilor și să-și sacrifice propria sa viață, la prima chemare a camarazilor. Cu regularitate, în timpul marșurilor, ei cântau versuri care îi deprindeau psihic și moral cu ideea că sunt o „echipă a morții”: „Moartea, numai moartea legionară/ Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunți.” Pentru Codreanu însuși, chemarea morții nu s-a lăsat mult așteptată; atmosfera de violență și teroare de care au fost pline acele vremuri nu lăsau niciun dubiu că sfârșitul său avea să-i vină grabnic și dramatic. 

Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat la ordinul regelui României Carol al II-lea; ordin executat de ministrul de interne Armand Călinescu. Cu câteva luni înainte de a fi omorât, intuind pericolul care îl paște, Căpitanul a lansat o circulară în încheierea căreia scrisese: „Camarazi, rog să nu interpretați greșit această circulară, să nu se creadă că mi-e teamă de moarte. Șeful Legiunii râde de moarte și nu se păzește niciodată de ea. Fac această circulară pentru că vreau să fiu răzbunat. (...) Și nu dintr-o poftă personală de răzbunare, ci pentru că am convingerea că veți face un mare bine națiunii românești.” 

Căpitanul a fost executat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, după ce, împreună cu alți 13 legionari, a fost scos din închisoare și dus la marginea pădurii Tăncăbești. Toți cei 14 legionari au fost omorâți prin strangulare. Cele din urmă cuvinte ale lui Zelea Codreanu au fost adresate unui jandarm, călăului său: „Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!” Ultima rugăminte nu i-a fost respectată, ci i s-a strâns imediat ștreangul la gât; trupurile lor au fost apoi dizolvate în acid. 

Peste un an, la 21 septembrie 1939, a fost asasinat Armand Călinescu, în plină stradă, de un comando format din opt legionari (majoritatea studenți ploieșteni), care i-au înconjurat mașina și l-au ciuruit pe demnitar cu peste 20 de gloanțe. Omorul său a fost un act de răzbunare pentru implicarea lui Călinescu în arestarea și executarea lui Codreanu...

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

***

 Dramele de final de viață și moartea celui mai important filosof chinez. 

Confucius (Kong Fuzi) (551-479 î.e.n.) – filosof din China antică, fondatorul confucianismului – sistem filosofic, etic și social-politic.

Cugetând odată despre moarte, Confucius întrebă retoric: „Cum putem ști ce e moartea, dacă nici măcar nu știm ce e viața?”, și tot el a dat următorul sfat filosofic practic: „Vrei să trăiești cum se cuvine? Învață mai întâi să mori.” Confucius a dat de înțeles că abia vizualizând propria noastră moarte și închipuindu-ne că vom părăsi pentru totdeauna viața, abia atunci, privind din această perspectivă finală la traiul nostru, vom ști să ne gestionăm mai corect scenariul vieții, emoțiile, timpul, relațiile, aspirațiile... 

Având deja peste șaptezeci de ani, Confucius fu martorul decesului soției sale, apoi al fiului și al celui mai iubit discipol. Când discipolul său favorit, Yan Hui, muri, Confucius a fost lipsit de cel mai sigur sprijin în promovarea doctrinei sale. El plângea îndurerat: „Vai mie! Cerul m-a ucis, cerul m-a zdrobit!” „Maestre, suferiți prea mult”, au încercat să-l liniștească ceilalți ucenici. „Sufăr prea mult? Cum să nu sufăr când am pierdut un astfel de om?”, le-a răspuns filosoful. Profund afectat de aceste pierderi, Confucius medită în fața unei ape curgătoare: „Toate sunt trecătoare, aidoma acestui râu care nu se oprește nici zi, nici noapte.” Nu avu de trăit mult după aceea. 

Când era el însuși pe moarte, un discipol de-al său i-a amintit că se cuvine să se aducă ofrande cerului și a cerut de la maestru permisiunea pentru această procedură. Confucius îl întrebă: „E necesar aceasta?” Iar discipolul explică: „Da, e necesar. Un imn funerar zice: în sus, trebuie să aducem ofrande cerului; în jos – spiritelor pămânului.” La care filosoful i-a răspuns: „Întreaga mea viață a fost o jertfă adusă cerului.” Se spune că înainte de a muri, Confucius a rostit cu amar: „Cine oare după moartea mea va depune truda de a-mi continua învățătura?” Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Se pare că înțeleptul chinez a rostit anume aceste cuvinte în mod intenționat, pentru a-i obliga moral pe ucenici să-i promoveze filosofia. Așa cum povățui el însuși mai devreme: „Vorbele rostite în clipa morții sunt vrednice de a fi venerate.” 

Se povestește că după moartea maestrului, lângă mormântul acestuia ucenicii au sădit câte un arbore, adus din țara de origine a fiecăruia și au plantat în așa mod o mică pădurice, foarte diversă în specii. Și niciunul dintre arbori nu purta spini, pentru a nu dăuna în vreun fel, tot așa cum nu dăunau învățăturile lui Confucius. Se mai povestește că discipolii au locuit timp de trei ani în apropierea mormântului maestrului, ridicând acolo o întreagă comunitate, din câteva sute de case. 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html