Liviu Rebreanu, povestea unei vieți fascinante
Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua din Bistrița-Năsăud și a fost primul copil din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889, familia s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someșului Mare, unde viitorul scriitor a început cursurile școlii primare. A urmat apoi două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a studiat încă trei ani.
În 1900, tânărul s-a înscris la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.
Pe 1 septembrie 1906, a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, în regimentul din Gyula, dar după mai puțin de doi ani a demisionat și a revenit în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților, care au văzut în această renunțare un eșec profesional de proporții.
Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu Rebreanu, cel mai mic dintre cei 13 frați ai scriitorului, a povestit că unchiul său ar fi pierdut atunci la poker banii popotei ofițerilor. Îi venise rândul să aibă grijă acei bani, dar s-a gândit să-i înmulțească la masa de joc și ar fi pierdut între 1.200 și 1.800 de coroane, o sumă foarte mare în condițiile în care leafa lui era de 100 de coroane pe lună.
În anul 1909, scriitorul a lucrat pentru o scurtă perioadă de timp ca funcționar la primăria din Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București. În luna ianuarie 1910, în baza Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță din octombrie 1883, guvernul de la Budapesta a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie, Rebreanu a fost arestat și închis la Văcărești. Într-un memoriu adresat autorităților de la București în mai, Liviu Rebreanu susținea că adevărata cauză a cererii de extrădare este activitatea publicistică pe care o desfășurase anterior în slujba românilor de peste munți, dar explicațiile nu au fost luate în seamă și a fost transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-Ungar.
Pe 16 august 1910, tânărul a fost eliberat, tribunalul de apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. În toamna aceluiași an, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu a revenit la București, dar s-a confruntat cu o nouă serie de probleme financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar. Și aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză, cu mizeria și pasiunea de scriitor”.
A fost angajat în cele din urmă la publicația “Ordinea” și, în aceeași periodă, a editat revista “Scena”, iar în iunie 1911 a fost numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ștefana (Fanny) Rădulescu. Cei doi s-au căsătorit pe 19 ianuarie 1912, moment în care scriitorul a adoptat-o pe fiica actriței dintr-o relație anterioară, Puia-Florica.
Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se fie menționată și micuța Florica, care avea trei ani şi jumătate în acel moment. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal”, a scris despre acest episod Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”. Mulți ani mai târziu, după moartea scriitorului, familia le-a acţionat în instanță pe Fanny şi Puia, negându-i fiicei adoptate statutul de descendentă naturală şi moştenitoare.
În 1912, actrița a fost concediată de la teatru, tânăra familie a fost nevoită să se mute la București, iar Fanny a devenit angajată a Teatrului Național, datorită intervenției lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Din iulie 1913, scriitorul a început să lucreze ca reporter la ziarul Adevărul, dar, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, a fost concediat.
În 1916, Rebreanu s-a oferit voluntar în armata română, dar cererea nu i-a fost aprobată, așa că familia a rămas în București în timpul ocupației. În mai 1918 prozatorul a fost arestat și anchetat de autoritățile germane, dar a reușit în cele din urmă să fugă, cu sprijinul lui Titel Petrescu, și s-a refugiat la Iași, unde i s-au alăturat soția și fiica. Din această perioadă datează o scrisoare inedită, publicată de Ionuț Niculescu în Revista Teatrul în 1987, epistolă adresată de scriitor actorului Aristide Demetriade, în care îi cere sprijin pentru Fanny Rebreanu:
Iubite domnule Demetriade,
Îți scriu din exilul care nădăjduiesc că nu va mai ține mult. De-aici urmăresc cu dezgust și indignare crescândă înverșunarea cu care nenorocitul candidat caută să te stropească cu noroi, să murdărească activitatea d-tale (este vorba despre dramaturgul A. de Herz, directorul ziarului Scena în perioada 1917-1918, care intrase în conflict cu Aristide Demetriade din motive privind conducerea Societăţii Dramatice Române. Tot el l-a denunţat autorităţilor germane pe Liviu Rebreanu, ca supus austro-ungar sustras obligaţiilor militare, fapt ce a determinat fuga scriitorului la Iaşi).
Aceeași scârbă o simte aici toată lumea pentru personajul sinistru care își face o fală din a spurca tot ce este românesc și cinstit… Dar va veni, poate mai curând decât se așteaptă, răfuiala cea mare. Și atunci va fi scrâșnirea dinților. Până atunci, cel mai bun răspuns este disprețul. Te-ai murdări măcar dând ascultare lătrăturilor… Ceea ce ai făcut dumneata pentru Teatrul Național în timpul ocupației și-a găsit aprecierea și va găsi o recunoaștere cu atât mai completă cu cât va trece vremea. Oamenii nepărtinitori și competenți ți-au înscris numele alături de aceia care, în istoria Teatrului Național, au făcut silințele cele mai mari pentru a menține prestigiul și continuarea primei noastre scene. Sufletul d-tale trebuie să fie mândru și mulțumit de ceea ce ai făcut, de sacrificiile d-tale, de munca cinstită și neprecupețită pe care ai depus-o în interesul teatrului…
Dar acum trebuie să continuu cu o rugăminte personală. Sunt sigur de condescendența d-tale. Altminteri poate că nici nu m-aș fi adresat.
E o chestiune de dreptate. Știm bine că aici s-au făcut înaintări cu duiumul. Băieți luați aproape de pe stradă au fost bombardați stagiari cl. I. În timpul acesta, nevastă-mea, după o muncă cinstită de cinci ani de zile, se vede tot în coadă. O fi aceasta dreptate? Fac apel la simțul d-tale de dreptate și umanitate. În octombrie 1916 urma să fie avansată stagiară cl. II. Îți aduci aminte, desigur, că în aprilie același an i s-a dat premiul de creație cu asigurarea că la toamnă îi vine avansarea. Mavrodi este aici, o mărturisește. Dragomirescu, asemenea. Au venit anii de război, când ea a muncit sub conducerea d-tale. Știi bine cu câtă râvnă și cu cât succes a lucrat. A avut succese frumoase, nu ți le reamintesc, d-ta, desigur, le știi ca și mine. Dar la București n-ați putut face înaintări, altfel nu mă îndoiesc că ea ar fi fost printre cei dintâi avansați. Acum însă vine momentul când trebuie să se facă dreptate. Nu se poate ca ea să-și piardă anii, atunci când alții au câștigat în timpul războiului. Cred că e logic și omenesc și drept să i se dea acum drepturile cuvenite. Avansarea la clasa II trebuia să-i vie acum doi ani. Cred că e legal ca acuma, după doi ani, și încă ce ani, să i se dea gradul de clasa I. Chiar dacă n-ar fi avansările de la Iași și încă ei i s-ar cuveni înaintarea la clasa I după toate cerințele legii.
Nu încape îndoială că are și ea cel puțin atâta talent cât au cei avansați aici. Poate dacă am judeca drept, are chiar mai mult. Și mai are în plus o râvnă de muncă cinstită, care trebuie recompensată, mai ales acum, când la Teatrul Național bate un vânt de anarhie printre elementele tinere.
În sfârșit, nu mai vreau să pledez în fața d-tale un lucru care nici n-are nevoie de pledoarie. D-ta, care ești cinstit și drept, recunoști desigur toată dreptatea cerințelor ei. Ca director și membru în comitet însă ai și puterea, și influența de-a face să izbească dreptatea și cinstea. Și, poate, întrucâtva, chiar ca om, ca om cu suflet ales, vei găsi oportun să intervii pentru o cauză dreptă. De aceea mă și adresez d-tale. Mi-am făcut o plăcere de multe ori și eu să iau apărare dreptății, mai ales când a fost vorba de Teatrul Naționl și mai ales în timpul ocupației. Voi mai face-o cu aceeași dragoste, în curând. Poate și aceasta mă îndreptățește puțin și sper că și mie mi se va face dreptate, mai ales când ea va fi sprijinită de cuvântul d-tale autorizat.
În acest sens, îți anexez aici o petiție a nevestei mele. D-ta, ca fost director și ca membru în comitet, ai chemare s-o susții. Petiția aș vrea să ajungă în mâinile d-lui Motru împreună cu o vorbă bună de dreptate. Vorba aceasta nimeni nu poate s-o spună cu mai multă competență ca d-ta. De aceea îți trimit petiția, de aceea am încredere deplină în izbânda ei. Acum vine octombrie, când se poate face avansarea. Acum e și momentul dreptății.
Fanny va veni zilele acestea la București. Așteaptă zilnic ausweisul. Își va relua cu aceeași dragoste ocupația. Dar va fi singură nu știu câtă vreme. Ticăloșia criminală a personagiului murdar care te latră pe d-ta a făcut ca eu să trebuiscă să stau aici încă. În lipsa mea aș dori mult să găsească în d-ta un sprijin. Poate că pot conta și pe aceasta?
Nu te încredințez de recunoștința mea. În loc de încredințare, aș dori mai bine să-ti dau o dovadă. Poate că-mi va veni prilejul să ți-o dau.
Eu oricum am toată încrederea în d-ta. Încrederea aceasta m-a făcut să-ți fac rugăciunile acestea și mă mai face să fiu sigur că-mi vor fi împlinite.
Cu multe salutări și dragoste nestrămutată,
L. Rebrenu,
Str Păcurari 79 – Iași
P.S. Orice răspuns îl primesc grabnic și fără cenzură prin d. M. Barasch, redactor la “Lumina”, care mi-l transmite.
Demersul lui Liviu Rebreanu a avut succes. În volumul “Cu soțul meu”, Fanny scria: “În octombire am primit o scrisoare din București, de la Aristide Demetriad. Îmi comunica o veste bună. Eram avansată stagiară clasa I, dar mă ruga să mă întorc la teatru, concediul nemaiputând fi prelungit.”
Liviu Rebreanu a revenit în București în noiembrie 1919, iar zece ani mai târziu, în decembrie 1929, a fost numit director al Teatrului Național, funcție pe care a deținut-o timp de un an.
Scriitorul s-a bucurat, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii sale literare, dar și de recunoaștere socială. Și-a cumpărat o căsuță la Valea Mare, în Argeș, unde s-a retras să scrie și a fost în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.
„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6 sau 9 luni, cât era nevoie”.
Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu, la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc, și a devenit mai târziu crainică a Radiodifuziunii Române. În 1995, cu puțin timp înainte de a înceta din viață, a decis să doneze Muzeului Literaturii Române apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei, transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu. Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă.
Foarte stimat în mediul cultural de la București, Rebreanu era căutat deseori de tinerii scriitori care îi cereau ajutorul. În 1937, a acordat un interviu pe care îl redăm:
“Despre geneza operei de artă. Mă întrebi în legătură cu scrisoarea publicată în „Ideea Europeană” dacă prefer tendința în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de pe vremea lui Caragiale. Ţi-aminteşti de cele trei expresii, pline de subînţeles: „Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent”.
Natural, talentul stă mai presus de orice discuţie. Numai el poate fi criteriul absolut de judecată estetică. Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viată reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vietii interesează. Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu, ba îl întrece. Pe când Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc, artistul, ca să creeze viata adevărată, trebuie să atingă perfecţiunea.
Fraţii lui Trahanache poate au murit de mult – dacă au murit – dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această condiţiune primordială nu poate exista opera de artă. Arta nu poate fi glumă! Ai văzut ce rol divin are artistul față de Dumnezeu. Aici nu poate încăpea farsa. Asta e ceva prea serios ca să ne petrecem vremea cu jonglerii de bâlci. Ca să conţină elementul viabil trebuie mai întâi să fii sincer faţă de tine şi apoi faţă de opera ta.
Nu trebuie să pierzi din vedere factorul principal care este imaginea vieţii, în goană după expresia cea mai frumoasă şi cea mai nouă. Cel mai puțin viabile sunt floricelele de stil, numai singur adevărul are viață în el şi numai cu el vei învinge timpul. Acum pot să-ţi răspund şi la întrebarea de adineauri. Nu înţeleg numaidecât că opera de artă să fie morală, dar ea trebuie să aibă ceva uman. Arta adevărată, având ceva din viața însăşi, păstrează în sine şi o valoare etică. Dacă prin viață înţelegem ceva serios, vom considera ca atare şi arta.
Natural, gluma place mai mult ca seriosul, dar nu stărui mult asupra ei. Te mai gândeşti oare a doua zi la paiața care te-a distrat aseară la circ? Pe când zbuciumul întunecat din „Crimă şi pedeapsă” te urmăreşte săptămâni şi chiar mii de zile.
Puterea tradiţiei. Acei care creează puterea trecutului n-au dreptate. Eu unul nu pot să cred că fiinţele care m-au precedat n-au lăsat nicio urmă în sufletul meu. Prin locurile acestea au trăit altădată oameni, au suferit, au iubit şi au murit. Acestea toate nu sunt fraze, sunt nişte adevăruri.
Exemplu: Panait Istrati cu toate ideile lui socialiste înaintate este un tradiţionalist. Savoarea trecutului nostru se degajă atât din „Kira Kiralina” sau „Unchiul Anghel”, cât şi din toate celelalte.
Emil Gărleanu – cel mai bun prieten, despre care spune: „Sufletul lui Gârleanu era aşa după cum reiese din „Lumea celor care nu cuvântă”.
Despre revistele la care am debutat nu am mult de spus. Am colaborat mult timp la „Luceafărul”, apoi la „Convorbiri critice”, „Viata Românească”, „Ramuri”. În cafenelele literare din laşi, numai amintiri. Pe vremea debarcării mele la Bucureşti, scriitorii se adunau la cafeneaua „Kubler”. Fiind tânăr, nu prea aveam legături cu ei. Apoi ne-am adunat la „Imperial”, până acum câţiva ani. Acolo aveam locul nostru, aşa-zisa „masă a poeților”, pe care chelnerii ne-o păstrau cu sființenie şi de multe ori se întâmplau lucruri nostime, cu scriitorii care nu erau cunoscuţi de ei. Veneau de obicei Anghel, Iosif, Sadoveanu, Lovinescu şi alții. (Revista Dobrogeană, nr. 7-9 din 1937)
La comemorarea fratelui său, Emil Rebreanu
Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu s-a retras în satul Valea Mare, pe care îl iubea atât de mult, și se pare că nu a mai revăzut Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny, și de Puia, fiica pe care a adorat-o.
Englezul Ivor Porter, diplomat și oficial al Legației Britanice la București, are însă o altă versiune asupra momentului morții lui Liviu Rebreanu. A povestit în cartea sa, “Operațiunea Autonomous. În România pe vreme de război”, publicată de Editura Humanitas în 1991, despre seara de 23 august: „Pe la miezul nopții, unchiul Lygiei Georgescu, generalul Ion Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică (soțul Ligiei, ginere al fruntașului țărănist Sever Bocu şi finul lui Maniu, director al sucursalei Româno-Americană Standard Oil care era deținut la Malmaison) la un întâlnire la Periș. Era împreună cu Liviu Rebreanu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la întâlnire când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp. Un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital”.
Acestă variantă arată că Liviu Rebreanu, deşi se afla în stare foarte gravă, ar fi fost transportat ulterior la casa din Valea Mare, unde a murit pe 1 septembrie 1944, dar certificatul de deces consemnează doar cauze naturale, respectiv insuficienţă circulatorie (asistorlie). În memoriile publicate în 1969, Puia Rebreanu nu amintește nimic despre evenimentele din 23 august 1944 și circumstanțele morții scriitorului.
Liviu Rebreanu a fost înmormântat inițial în cimitirul din Valea Mare, dar dupa câteva luni a fost reînhuma t pe Aleea Scriitorilor de la Cimitirul Bellu.
