vineri, 30 august 2024

***

 79 de ani de la trecerea in nefiinta a marelui actor Constantin Tanase


„N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri, nici vouă, măi băieți… ăștia care v-ați înscris acuma. Grea meserie v-ați ales! Pretențiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respirației, a vocii, grija sănătății și a fizicului, ireproșabila conduită morală și încă atâtea altele. Un lucru e sfânt: dacă nu muncești zi de zi ca un salahor, nu răzbești… Eu fac și azi exerciții de respirație toată ziua – altfel te îmbățoșezi: ab, ac, ad, aba, abo, abi… Pe urmă răsufli, inspirând și respirând metodic aer curat, prin geamul deschis. Altfel nu merge! Ehei! Gloria actoricească nu se câștigă stând tolănit la cafenea, bând șvarțuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeți în vârful dealului.”

Cu aceste vorbe obișnuia Constantin Nottara să-și înceapă prima lecție la Conservatorul de muzică și artă dramatică, unde preda arta dramatică – dicțiune, mimică, joc de scenă, încadrarea în ansamblu.

În anul 1902, printre cei aflați în bănci, tineri plini de încredere în destinul lor de mari artiști, se afla și un tânăr din Moldova, pe nume Constantin Tănase. În ziua examenului, „aproape toți candidații purtau lavaliere, pălării cu boruri late (ca maeștrii scenei), monoclu legat de un fir de mătase neagră (ca maestrul Nottara), erau rași”, scriau Ioan Massoff și Radu Tănase în cartea dedicată actorului Tănase. Unul singur atrăgea atenția cu ținuta lui complet diferită.

Un candidat care avea să devină un actor renumit, Ion Manolescu, a pomenit mai târziu în volumul lui de Amintiri acel moment: „În această forfotă de băieți și fete, ne-a atras atenția un tânăr – poate cu vreo doi,trei ani mai mare decât noi (în realitate, Tănase a fost cu doar șapte luni mai mare decât Ion Manolescu). Era înalt, voinic și purta uniformă militară”.

Născut în 5 iulie 1880, într-un loc unde „nu se petrecea nimic”, așa cum spunea el, adică la Vaslui, Constantin a fost fiul lui Ion și al Elenei Tănase, doi oameni simpli, care aveau o viață destul de împovărată. Tatăl lucra ca laborant la o farmacie, singura de acolo, iar mama era casnică. Trăiau din puțin, într-o căsuță țărănească, cu prispă și acoperiș din tablă, pe o uliță îngustă și plină de noroi, după ploi.

În ciuda greutăților și a lipsurilor, mama lui era o femeie plină de viață și energie. Îi cânta copilului, iar când acesta a crescut un pic, îi spunea tot felul de povești, uneori îi dansa, iar băiatul era fermecat de tot ce auzea și vedea.

La școală, elevul Tănase Constantin nu a dat dovadă că ar fi un copil de excepție, dar nici repetent nu a rămas vreodată. Doar corigent la fizică, dar nu pentru că nu ar fi știut fizică, ci pentru că profesorul manifesta „antipatie” față de el, cum a povestit el mai târziu, amuzat de acel episod.

La vârsta copilăriei, cea mai mare bucurie a lui era să asculte fanfara din grădina publică, în zilele calde de vară, și să tragă cortina, atunci când venea câte o trupă de actori în oraș și dădea o reprezentație.

Tot pe atunci, și-a făcut și debutul într-o formație de actori profesioniști: „Într-o vară s-a nimerit să vie la Vaslui trupa lui Segalescu, care juca în idiș. Cum s-a întâmplat să le lipsească un actor, și cum eu stăteam la repetiție și pe deasupra mai știam și ceva idiș, mi-au pus o burtă, mi-au lipit niște mustăți și astfel am jucat rolul unui cârciumar – căci deși eram copil, totuși mă dezvoltasem de timpuriu și aveam aproape aspectul unui om matur”.

Acel „debut” i-a dat curaj și a început să se gândească să se facă actor, plan ce nu se potrivea cu intențiile tatălui, care voia să-și vadă băiatul cu o meserie bună, sigură, bine plătită.

„Tata îmi spunea să mă fac impiegat la gară, să mă vadă cu șapcă roșie și instalat la casa mea. Ca să mă facă însă «actior», cum spunea el, nici vorbă. Totuși, actorul a încolțit în mine, pe negândite”, rememora Constantin Tănase, la anii maturității.

După cele patru clase de gimnaziu făcute la Vaslui, mama lui, cu toate că nu știa carte, visa ca feciorul ei să urmeze școala mai departe, în alt oraș – pe atunci, în Vaslui nu era liceu. Tatăl lui, în schimb, „l-ar fi dorit într-o uniformă, legând funcția oficială de o oarecare siguranță, de care el n-avusese parte în viață. Dacă uniforma ofițerească i se părea un lucru inaccesibil pentru el și ai lui – «oameni de jos» – s-ar fi mulțumit să-l vadă pe Costică măcar elev la școala de telegrafiști a Căilor ferate, după absolvirea căreia s-ar fi bucurat de un salariu, de uniformă și, mai târziu, de pensie”, scriau autorii cărții Tănase. Băiatul se visa însă pe scena teatrelor, chiar dacă, atunci, nu avea idee cum putea ajunge acolo. Cu toate că a jucat ca figurant în diferite spectacole ale trupelor ce mai treceau prin Vasluiul lui natal, nu a primit o ofertă de a fi angajat și, cum a mărturisit, nici nu a avut curajul să ceară el să fie angajat.

Ca să-l îndepărteze de „mediul cenușiu al funcționarului de carieră”, mama lui l-a îndemnat să meargă la liceul militar din Iași. „Vizita medicală”, eliminatorie, era prima probă. Băiatul era bine făcut („bine legat”), drept, voinic, iar cât timp a fost la școala din Vaslui orele de gimnastică erau cele mai îndrăgite de el. S-a prezentat plin de încredere, mai ales la prima probă. Lângă el, era un băiat „cam adus de spate”.

„Eu, musculos și drept ca o lumânare, îi tot șopteam: «Țin’te drept, că te respinge». Rezultatul a fost însă că m-au respins pe mine.”

Cu ordinele primite de sus, medicul ofițer a făcut selecția rapid, fără să fie nevoie de măsurători. Băiatul „musculos și drept ca o lumânare” era fiul unui lucrător la o farmacie; băiatul cel „pirpiriu și cam adus de spate” era fiul unui colonel.

După mulți ani de la acest episod, continua să se minuneze cum de a putut să fie „picat” tocmai la vizita medicală.

Abătut de cele întâmplate, un prieten, viitorul scriitor Ion Adam, i-a propus atunci să fie învățător. Așa a fost numit învățător în comuna Cursești, unde nu a fost primit cu multă îngăduință, căldură ori simpatie. Oamenii îl priveau cu suspiciune pe noul învățător, care a venit „să le ia copiii de la alte îndeletniciri mai necesare”.

Nu a stat însă multă vreme pe acolo, deoarece ideile lui moderne nu se potriveau cu cele ale unui director de modă veche.

Ca să scape cât mai repede de îndeplinirea serviciului militar, a făcut cerere și a fost primit ca voluntar la „oștire”, la regimentul 1 geniu din București.

„Plăteam de multe ori oalele sparte și când făcea unul vreo poznă, se întâmpla ca tot eu să încasez”, povestea el. Iar cu „alinierile era bocluc”, pentru că nu erau niciodată perfecte. „Mă ăla cu nasu’ mare, n-auzi? Bagă capul înăuntru, că nu știu ce se întâmplă”, îi spunea „gradatul, înfoiat”.

Viața de cazarmă i-a fost însă și benefică. El a susținut că atunci și-a început cariera artistică și că a fost primul care a organizat un „teatru ostășesc”. A pus în scenă mai multe piese și, în deplasările pe care le făcea regimentul, dădeau diferite spectacole.

La sfârșitul lunii august din anul 1902, când avea 22 de ani, a părăsit cazarma, după ce și-a îndeplinit serviciul militar. S-a întors acasă să-și vadă părinții, apoi a pornit din nou la București, trimis de tatăl lui, să se înscrie la examenul de telegrafiști. A ajuns însă prea târziu, examenul se dăduse. Atunci s-a hotărât să-și urmeze visul lui, cel de a deveni actor.

După ce a dat de mai multe ori târcoale clădirii Conservatorului – pe atunci, se afla într-o casă de pe strada Brezoianu – „și-a luat inima în dinți și a intrat la secretariat”. Pe lângă actele necesare, trebuia să plătească o taxă. Nu avea nimic, nici documente, nici bani. S-a dus la directorul Conservatorului, atunci dirijorul Eduard Wachmann. Acesta i-a transmis secretarului să accepte cererea de înscriere, urmând ca actele să fie aduse ulterior. Cum însă nu avea nici banii necesari, a fost nevoit să plece fără să mai lase cerere de înscriere.

„Locuia pe atunci împreună cu Bîrlogeanu, într-o cămăruță, în dreptul podului Elefterie. Prietenii stăteau ceasuri întregi fără să-și vorbească, abătuți, lihniți de foame. Dar nu de foame suferea acum cel mai mult Tănase, ci de faptul că se apropia ziua examenului la Conservator și el nu se putuse înscrie.”

În ultima zi de înscrieri, a primit un mandat de acasă, cu cinci lei. Nu au ajuns pentru taxe, dar secretarul a fost binevoitor și l-a înscris.

La examen, s-a prezentat îmbrăcat în singurele haine pe care le avea atunci – uniforma militară pe care și-o „adaptase” pentru civilie. „Pe când noi toți eram agitați și înfricoșați de examenul ce ne aștepta, el părea sigur de sine și vorbea tare cu fiecare, de parcă ne-ar fi cunoscut de când lumea”, își amintea Ion Manolescu.

În comisia de examinare a fost și profesorul de artă dramatică, Constantin Nottara. Când a fost strigat, Tănase a răspuns ca la cazarmă, Zent!, stârnind zâmbete pe fețele celor din comisie. S-a apucat apoi să recite tot ce știa și cum învățase el singur, fabula Naiul, cobza și vioara, imitând vioara, țambalul, naiul. Când a fost întrebat dacă mai știe ceva, a provocat din nou râsete cu răspunsul lui sincer: „Ce să vă mint că mai știu?…” La final, Nottara a spus doar atât: „Ăsta are în el un comic natural, vorbește doar și râzi de el”. A fost admis și au urmat ani de sărăcie, cu multă muncă pentru a face rost lună de lună de câțiva bănuți și alergat la cursuri de la care nu lipsea. După trei ani, a primit diploma de absolvire.

A jucat în diferite trupe, inclusiv în cea alcătuită de Petre Liciu, și a umblat mai mult în turnee prin țară. În 1907, a făcut parte dintr-o trupă ce juca la grădina Ambasador, de pe strada Academiei. Acolo, după 12 ani, Constantin Tănase va deschide Cărăbușul.

Spectatorii din țară nu se înghesuiau deloc la teatru. Mai mergeau doar dacă era „teatru cu muzică” și atunci actorii improvizau ca să le fie pe plac oamenilor și să nu fie nevoiți să le dea „banii înapoi”. „Marile succese” treceau repede și aduceau bani puțini.

Războiul ce a urmat a avut influență și asupra teatrului. Mulți actori au fost trimiși să lupte pe front. Tănase a mers și el pe front un timp pentru a aduce un zâmbet pe chipurile soldaților.

După sfârșitul războiului, Tănase s-a reîntors în București și, în 23 mai 1919, a pus piatra de temelie a ceea ce, visa el, urma să fie „cel mai încăpător teatru și cu cea mai mare scenă din București” – teatrul botezat Cărăbuș.

A fost un teatru de vară destinat, în primul rând, genului revistei ce avea în România o veche tradiție. Deschiderea teatrului Cărăbuș, în 2 iulie 1919, a fost un eveniment al timpului și spectacolele de revistă, inspirate din actualitatea vemurilor, au fost atunci singurele ce au atras publicul.

„Cupletele lui Tănase răspundeau indignării maselor populare căreia i se alăturau. De aceea, marele actor era totdeauna ovaționat și cele rostite de el pe scenă se transmiteau din gură în gură, multă vreme după terminarea spectacolului.” – Din cartea Tănase.

În mai 1928, aflat la Londra, a văzut-o pe faimoasa cântăreață și dansatoare Josephine Baker, atunci în vârstă de 22 de ani, Sirena tropicelor, cum era supranumită. I-a făcut invitația de a veni și la București, plătind „un onorariu exorbitant”.

Teatrul lui Tănase nu a primit niciodată fonduri de la administrație, pentru că el nu voia să-și „asume vreo obligație în schimbul banilor”. Din acest motiv, s-a confruntat permanent cu lipsa banilor, însă niciodată nu s-a gândit să închidă Cărăbușul.

După zece ani de Cărăbuș și 30 de ani de actorie, Tănase și-a trăit perioada de glorie. A ales revista, gen socotit de mulți „ușor”, însă Tănase spunea că „nu există lucru ușor dacă-l iei în serios, există numai un fel ușor de a lua lucrurile…”

Pe lângă teatru, a făcut și film – în toamna anului 1932, a mers la Berlin, dorind să ajute la realizarea mai multor producții cinematografice în limba română.

Se spune că toți cei care îl vedeau prima dată jucând pe scenă erau uimiți de „simplitatea și firescul jocului său”.

„…nimic forțat, nimic «teatral» în toată ținuta și atitudinea lui pe scenă; gesturile, uneori largi, cuprinzătoare, alteori abia perceptibile, erau puține, dar întotdeauna pline de tâlc; Tănase mișca mâinile numai atunci când era nevoie, nefiind niciodată chinuit de ideea că n-are ce face cu ele; uneori le lăsa să atârne de-a lungul corpului, aproape imobile, și tot jocul continua din mișcarea degetelor și a ochilor.”

„Arta lui Tănase era nu numai talent, dar și dăruire și muncă, foarte multă muncă”, notau autorii cărții despre Tănase.

Într-o noapte din decembrie, în anul 1937, Cărăbușul a luat foc. Tănase a stat, a privit, a plâns și nu-i venea să creadă ce vedea.

Despre omul Tănase, Păstorel Teodoreanu, scria: „Expresia lui Tănase denunță o bunătate fără de margini. E vesel și bun. E vesel pentru că e bun” .

Era cumpătat – una dintre vorbele lui preferate, „Păstrează măsura băiatule, n-o lua razna” –, nu-i plăceau extravaganțele de niciun fel, ci lucrurile simple și sănătoase. După fiecare masă de prânz, își făcea siesta cel mult o jumătate de oră, de cele mai multe ori, tolănit într-un fotoliu, unde ațipea rapid, doborât de oboseală.

Iubea cafeaua, pe care întotdeauna și-o prepara singur. „Nu era ceva neobișnuit – în fond, un ibric cu coadă detașabilă, o spirtieră și ingredientele necesare –, dar felul cum prepara Tănase cafeaua, gesturile largi, ca la cine știe ce ritual, și comentariul care însoțea toate mișcările lui, îți deschideau pofta pentru cafea, oricât de necafegiu ai fi fost. Când cafeaua dădea în foc, Tănase executa ultima operație: «Și-acum să punem puțin rom», spunea el, răsturnând deasupra cafelei în clocot sticla cu rom, și lăsând-o așa, până ce ibricul se umplea. La Tănase, cafeaua cu rom era mai mult «rom cu cafea» – dar, trebuia s-o fi gustat!”

La fel de originală era salata de vinete pe care, la fel, o prepara singur. În vinetele coapte adăuga ardei grași copți, câțiva ardei iuți, copți și ei, și roșii coapte, puțină ceapă și usturoi, untdelemn, un strop de oțet – totul tocat nu prea mărunt. „Tănase te servea personal cu acest îmbietor amestec pe care-l întindea pe felii subțiri de pâine.”

Iubea mersul pe jos, însă niciodată nu se oprea pe stradă nici cu prieteni, nici cu admiratori ca să-i distreze cu glume, fiindcă actoria se făcea numai pe scenă. Pe stradă, comportamentul era sobru.

Evident, nu a fost un „om de afaceri”, îi lipsea „simțul banului”. La fel de nepriceput a fost și la condusul mașinii, fiindcă avea un defect capital: confunda frâna cu accelerația.

***

 Anița Nandriș, mărturii după 20 de ani în Siberia


Anița Nandriș s-a născut în anul 1904, într-o familie înstărită de țărani români din Bucovina, fiind singura fată dintre cei șapte frați. Satul natal, Mahala, făcea parte din Austro-Ungaria și în anii copilăriei copila a trăit din plin ororile Primului Război Mondial, linia frontului dintre Puterile centrale și Imperiul Țarist trecând de mai multe ori prin satul ei.

În 1917, în timpul ocupației rusești a satului, are loc un episod care avea să o marcheze pe viață: trei soldați au intrat în gospodăria familiei pentru a rechiziționa cei patru cai pe care îi aveau. Tatăl și frații mai mari erau plecați la război, mama s-a opus soldaților, dar a fost bătută cu bestialitate sub privirile celor patru copii mai mici, s-a îmbolnăvit și a rămas imobilizată la pat pentru tot restul vieții sale. Fetița a trebuit să renunțe la școală și să preia treburile gospodăriei și îngrijirea mamei, în timp ce frații ei mai mici au mers mai departe la învățătură. Anița s-a căsătorit cu Chirică Cudla, un țăran din Mahala, deși tatăl ei și-ar fi dorit să o căsătorească cu un băiat dintr-o familie mai bogată, dintr-un sat învecinat. Din acest motiv cuplul a primit zestre doar două hectare de pământ de la părinții ei și tot două din partea părinților băiatului, dar tinerii și-au întemeiat o gospodărie pentru care au muncit din răsputeri, Anița împărțindu-și timpul între propria casă și îngrijirea mamei. Mai târziu, după ce a născut primul băiat, a mutat-o pe mama sa la ea.

După ultimatumul sovietic din iunie 1940, administrația românească a părăsit Basarabia și Bucovina, mulți români și-au abandonat gospodăriile și s-au refugiat în grabă în Vechiul Regat, și la fel a intenționat să procedeze și familia Cudla. Anița și soțul ei au încărcat o parte din bunuri în căruță și au mers la Cernăuți, apoi s-au îndreptat spre graniță, însă în cele din urmă au hotărât să rămână pe loc pentru că soțului Aniței i-a fost greu să-și abandoneze întreaga agoniseală.

Cei doi au revenit în sat, dar decizia lor s-a dovedit a fi total neispirată deoarece curând au năvălit soldații sovietici care aveau ordin să-i deporteze pe toți etnicii români. Momentele au fost descrise de Anița Nandriș mai târziu: soldații opreau în fața gospodăriilor, înconjurau casele, apoi citeau numele celor care urmau să fie deportați de pe o listă. După câteva zile cei doi soți și-au auzit și ei numele și inițial pe lista deportaților s-a aflat și mama femeii, însă, văzând că este netransportabilă, sovieticii au lăsat-o singură în casă.

Drumul care a urmat a fost extrem de greu, în primul rând pentru că oamenii nu știau care urma să le fie soarta. În gara din care au pornit cu trenurile spre Siberia, aflată într-o localitate apropiată de satul Mahala, Anița și copiii ei, Toader, Vasile și Mitruță, care aveau 11, 14 si respectiv 17 ani, au fost separați de capul familiei, despre care Anița avea să afle mai târziu doar că a murit, fără niciun fel de alt detaliu.

Femeia a fost urcată cu băieții într-un vagon de vite umplut până la refuz cu etnici români și evrei din Bucovina, femei, bărbați și copii din satul Mahala și din satele învecinate. Ajunși în Siberia, deportații au fost supuși unui regim de muncă forțată și de înfomatare, fiind hrăniți doar cu cantități infime de pâine și apă. Primele ierni au fost cele mai grele, iar lipsa fructelor și a legumelor a provocat o epidemie de scorbut, boală de care s-au vindecat culegând iagode, un fel de dude.

Cu timpul s-au obișnuit cu frigul și traiul din Rusia, iar băieții ei au reușit să-și facă un rost. După cinci ani în Siberia, dincolo de Cercul Polar, Anița Nandriș a putut trimite prima scrisoare la rudele rămase acasă.

Femeia și-a revăzut pentru prima dată satul natal după 15 ani, în 1957, când a făcut o călătorie la Mahala împreună cu fiul ei cel mic. În 1960 a decis să se întoarcă de tot cu copiii în Bucovina, dar redobândirea fostei sale gospodării nu a mai fost posibilă și Vasile, unul dintre băieții Aniței, s-a întors în timpul următoarele veri la muncă în Siberia, pentru a-și putea susține financiar familia ca să-și construiască o nouă locuință.

Anița Nadriș a decis să aștearnă pe hârtie calvarul prin care a trecut în timpul deportării în Siberia, iar povestea acestei femei simple a devenit una dintre cele mai importante mărturii scrise despre Gulagul sovietic.

Manuscrisul a ajuns clandestin în România chiar în perioada regimului comunist, fiind trecut peste graniță în 1982 de Gheorghe Nandriș, nepotul Aniței, pe care l-a pus să jure că îl va aduce în țară. Editura Humanitas a publicat în 1991 volumul “20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”, după ce acesta i-a trimis o scrisoare impresionantă lui Gabriel Liiceanu. Anița Nandriș Cudla a murit pe 30 august 1986, la vârsta de 82 de ani, în satul ei natal, iar distinsul medic cardiolog Gheorghe Nandriș, care a fost mult timp şeful secţiei de cardiologie al Spitalului Judeţean Sibiu, a murit anul trecut, la vârsta de 87 de ani.

***

 Curiozități despre Sigmund Freud, psihanalistul „îndrăgostit” de cocaină


Exceptându-l pe Carl Gustav Jung, nimeni nu a făcut mai mult pentru interpretarea viselor decât neurologul și psihiatrul austriac Sigmund Freud (1856-1939).

Deși este cunoscut ca fondator al psihanalizei, multe aspecte ale vieții lui Freud sunt mai puțin amintite, cum ar fi faptul că a fost curtat intens de Hollywood sau că a avut o adevărată fascinație pentru cocaină. Iată, deci, câteva curiozități despre Sigmund Freud.


Cea mai cunoscută carte a sa a fost inițial un eșec

Freud este cunoscut în zilele noastre pentru dezvoltarea tehnicii psihanalizei, pentru teoriile controversate și discutabile despre dezvoltarea sexuală a omului și pentru înclinația pentru interpretarea viselor.


Un amănunt surprinzător este că volumul considerat acum cel mai de impact și catalogat de însuși Freud drept „cea mai semnificativă contribuție” a lui în domeniu, „Interpretarea viselor”, a avut nevoie de aproape opt ani pentru a se vinde (în condițiile în care tirajul inițial a fost de doar 600 de exemplare).


Cu toate acestea, pe măsură ce deceniile au trecut, interpretarea viselor în psihanaliză a devenit o practică tot mai frecventă, iar Freud a trăit suficient de mult pentru a-și vedea cartea devenind un succes cultural și comercial.


Lui Sigmund Freud îi plăcea cocaina

În timpul experimentelor sale cu farmacologia, Freud a fost fascinat de beneficiile unui nou „leac miraculos”: cocaina. A descoperit că atunci când consuma apă amestecată cu cantități mici de pulbere de cocaină îi creștea productivitatea, simțea că starea de spirit i se înseninează și îi sporea încrederea în sine.

A început chiar să o recomande pacienților lui, cu rezultate dezastruoase, deoarece mulți dintre ei s-au luptat cu drogul, iar un pacient a dezvoltat chiar o dependență în toată regula.

Când, de-a lungul anilor, tot mai multe decese și cazuri de dependență au început să fie asociate cu acest drog, Freud a încetat să mai pledeze pentru beneficiile cocainei pentru sănătate și, în cele din urmă, a renunțat el însuși la această substanță.


Trebuie spus că Sigmund Freud nu a fost singurul care a avut o pasiune pentru acest drog. Până în 1903, chiar și Coca-Cola se prepara cu frunze de coca, ca să nu mai vorbim de vinul cu cocaină, o băutură recomandată de Vatican.


Pe Freud nu l-au atras nici banii, nici faima de la Hollywood

De-a lungul vieții, Freud a refuzat mulți bani de la mai multe instituții care au încercat să obțină părerea celebrului neurolog despre diverse celebrități sau figuri istorice.


Într-o astfel de ocazie, Samuel Goldwyn, de la studiourile M.G.M., i-a oferit lui Freud 100.000 de dolari (peste 1.5 milioane de dolari, la valoarea de astăzi) ca onorariu de consultant de scenariu pentru niște filme de dragoste ce urmau să fie produse, cum ar fi „Cleopatra”. În pofida sumei, Freud a refuzat oferta din lipsă de interes.


De asemenea, a primit o ofertă de 25.000 de dolari de la Chicago Tribune pentru a-i psihanaliza pe Nathan Leopold și Richard Albert Loeb, care fuseseră acuzați de uciderea unui copil după ce au susținut că au vrut să realizeze „crima perfectă”, dar, din nou, Freud a refuzat cererea.


Freud era evreu, așa că atunci când regimul nazist a anexat Austria, la 13 martie 1938, psihanalistul s-a aflat în pericol, fiind direct vizat de regimul lui Adolf Hitler.

A scăpat cu greu, cu ajutorul prințesei daneze Marie Bonaparte, ea însăși o pacientă a lui și psihoterapeut (după un tratament de succes, prințesa i-a dăruit lui Freud celebra canapea).


Cu ani în urmă, naziștii arseseră în public cărțile lui Freud, în Germania, iar după începerea războiului i-au arestat o mare parte din familie. Patru dintre surorile sale au fost trimise în lagăre de concentrare, unde toate au avut parte de o moarte prematură.

Sigmund Freud, care reușise să fugă din Austria alături de soție și fiică, a murit la câteva săptămâni de la declanșarea conflictului.

***

 Alexandra, numele care aduce ghinion în familia Romanov. Micuța Alexandra Alexandrovna a murit la 6 ani și jumătate, iar alte trei Mari Ducese care au purtat acest nume au murit înainte de a împlini 21 de ani


Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei s-a născut pe 30 august 1842 în Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg și a fost fiica cea mare a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a primei sale soții, Maria de Hesse și de Rin, devenită țarina Maria Alexandrovna. 

Fetița a fost alintată "Lina" sau "Sashenka" în familie. Tatălui ei îi plăcea să-i țină companie în timp ce lucra în biroul său. Moartea ei din cauza meningitei la vârsta de șase ani și jumătate a fost devastatoare pentru părinți. Maria de Hesse plângea în fiecare zi și povestea despre fetiță la zeci de ani după moartea ei. Țarul Alexandru al II-lea a luat o floare de la una dintre coroanele funerare ale mucuței și a așezat-o între paginile jurnalului său la data de 10 iulie 1849, ziua dispariției micuței, pentru a marca doliul. 

Se spune că fantoma Alexandrei a apărut împreună cu cea a bunicului ei, țarul Nicolae I al Rusiei, de două ori la palat în anii 1860, în timpul sesiunilor de spiritism organizate de mătușa fetiței dispărute, Marea Ducesă Alexandra Iosifovna (căsătorită cu Marele Duce Constantin Nikolaevici, al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei). 

Țarul Alexandru și mulți nobili de la curtea imperială erau interesați de fenomenul spiritismului care era la modă în epocă, îmbrățișând spiritismul ca o explicație a realității și ca o formă de a comunica cu cei dispăruți. La una dintre întâlniri, masa de spiritism s-ar fi ridicat câțiva centimetri, s-ar fi învârtit și s-ar fi auzit cuvintele Alexandrei: "Dumnezeu să-l salveze pe țar!" 

Alexandru al II-lea și toți cei prezenți au susținut că au simțit atingerea degetelor fantomatice. Spiritele ar fi răspuns la întrebările adresate de Alexandru al II-lea, atingând literele alfabetarului care se afla pe masa de spiritism, iar țarul a transcris pe hârtie cuvintele. O doamnă de onoare a spus însă mai târziu că răspunsurile erau lipsite de sens și s-a întrebat de ce anturajul țarului era mai interesat să se joace de-a spiritismul decât să se roage pentru sufletul micuței dispărute. Mama Alexandrei a refuzat să vină la cea de-a doua ședință, după ce a declarat că fantomele sunt "spirite ale minciunilor" manipulate de diavol, iar fiica ei nu a apărut de fapt la prima sesiune de comunicare cu spiritele morților.

Alexandru al II-lea și Maria Alexandrovna au avut, în afara micuței Alexandra, încă șapte copii: Țareviciul Nicolae Alexandrovici, căruia în familie i se spunea Nixa și care a murit la doar 21 de ani de meningită cerebro-spinală, viitorul țar Alexandru al III-lea, Marele Duce Vladimir Alexandrovici, Marele Duce Alexei Alexandrovici, Marea Ducesă Maria Alexandrovna (care va deveni mama Reginei Maria a României), Marele Duce Serghei Alexandrovici și Marele Duce Paul Alexandrovici, a cărui prima soție, numită tot Alexandra, avea să moară la doar 21 de ani.

După durerea provocată de moartea timpurie a micuței Alexandra, Maria Alexandrovna și-a asumat un rol active în activități caritabile. Datorită ei a fost înființată Crucea Roșie în Rusia, care s-a transformat rapid în cea mai mare și mai bogată structură publică, a înființat 5 spitale, 12 case de caritate, 30 de adăposturi, 2 institute pentru fete, 38 de gimnazii, 156 de școli inferioare și 5 societăți de caritate private. 

O rochie albastră de mătase purtată de micuța Alexandra era încă expusă la Palatul de Iarnă la 50 de ani de la moartea ei, potrivit Margarettei Eagar, asistenta medicală a celor patru fiice ale lui Nicolae al II-lea și ale țarinei Alexandra Feodorovna.

Aceasta a mai spus că numele Alexandra era considerat ghinionist în familia Romanov începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, deoarece toate fetele Romanov care au purtat numele Alexandra au murit în adolescență. Spunea, de asemenea, că niciuna din fetele ultimului țar al Rusiei nu au purtat acest nume, în ciuda faptului că Alexandra era numele mamei lor, tocmai pentru că era considerat aducător de moarte, dând exemplul Marii Ducese Alexandra Pavlovna, al Marii Ducese Alexandra Nikolaevna și al Marii Ducese Alexandra Georgievna, toate decedate înainte de a împlini vârsta de 21 de ani.

Alexandra Pavlovna, prima fiică a Țarului Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții a acestuia, Sophie Dorothea de Württemberg, a murit la Viena, pe 16 martie 1801 de febră puerperală, la scurt timp după ce a născut o fetiță care a murit și ea în ziua nașterii. Alexandra avea numai 17 ani, iar moartea ei a avut loc în aceeași săptămână cu asasinarea tatălui ei. 

Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei a fost al patrulea copil și fiica cea mică din cei șapte copii ai Țarului Nicolae I al Rusiei și a soției lui, Prințesa Charlotte a Prusiei. Tânăra s-a căsătorit pe 28 ianuarie 1844, cu Prințul Frederic Wilhelm de Hesse la Sankt Petersburg și după nuntă cuplul a rămas la Sankt Petersburg din cauza sănătății Alexandrei care s-a înrăutățit rapid. Marea Ducesă a născut un fiu, Wilhelm, cu trei luni înainte de termen. Copilul a murit la scurt timp după naștere, iar Alexandra, după câteva ore, în aceeași zi. Părinții ei și întreaga familie au fost devastați. Alexandra Nicolaevna avea numai 19 ani.

Marea Ducesă Alexandra Georgievna a Rusiei a fost al treilea copil și prima fiică a regelui George I al Greciei și a reginei Olga. Când a împlinit 19 ani, s-a măritat cu Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei, al optulea copil al împăratului Alexandru al II-lea și al împărătesei Maria de Hesse. Cuplul a avut doi copii, Marea Ducesă Maria Pavlovna și Marele Duce Dmitri Pavlovici. Însărcinată în șapte luni cu al doilea copil, Alexandra a plecat la plimbare împreună cu prietenii ei cu o barcă pe râul Moscova, dar a căzut în timp ce sărea în ambarcațiune. A doua zi, s-a prăbușit în mijlocul unui bal cu dureri violente. L-a născut pe Dmitri, care a supraviețuit, dar Marea Ducesă a intrat în comă și a murit șase zile mai târziu, la doar 21 de ani.

***

 Cine a fost Pazvante Chioru' și legătura lui cu haiducul Iancu Jianu


Cel puțin o dată în viață orice român trebuie să fi folosit expresia „de pe vremea lui Pazvante Chioru’”. Cei mai mulți însă nu știu că personajul chiar a existat – în urmă cu peste 200 de ani făcea prăpăd pe teritoriul Țării Românești.

Pazvante, pe numele său real Osman Pazvantoğlu, a fost ienicer, devenit apoi pașă al provinciei Vidin (aflată astăzi pe teritoriul Bulgariei). El s-a născut în anul 1758, într-o familie cu stare, despre care unele legende spun că părinții săi ar fi fost români de pe Valea Timocului și că ar fi devenit musulmani doar pentru a fi scutiți de plata unor taxe și impozite. Pazvante a îndrăgit arta armelor la îndemnul bunicului său, dar nouțiunile dobândite le folosește pentru a devenit cămătar. Și cum această îndeletnicire este interzisă de Islam, Osman este arestat, închis într-o temniță din Sofia de unde, cu ajutorul bunicului său, reușește să scape și traversează Dunărea până în Țara Românească. Odată ajuns aici, își începe noua viață ca mercenar în slujba domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni 

La curtea lui Mavrogheni, Osman își câștigă respectul și urcă rapid în ierarhiei – în numai doi ani ajune șeful gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului fanariot. Însă nu era suficient. Condus de dorința pentru putere, el complotează cu alți boieri mazilirea lui Mavrogheni. Domnitorul află și ordonă decapitarea lui, însă este salvat din nou, de această dată de prietenul său, poetul grec Rigas Feraios, care și-a folosit relațiile sus-puse.

Osman nu renunță la ideea de a deveni conducător. Strânge o mică armată formată din turci și albanezi și se răscoală împotriva sultanului Selim III care îi refuză dorința de a deveni pașă. Osman îl învinge pe sultan într-o bătălie purtată în apropierea Vidinului și, victorios, se proclamă pașă al regiunii. Noul „stat” avea alte reguli decât pașalâcurile care răspundeau Porții; avea monedă proprie (cu chipul său pe o parte şi închisoarea din Sofia pe cealaltă) și relații diplomatice cu alte state, inclusiv cu Franța. Contrar așteptărilor, teritoriul era destul de mare pentru îndrăzneala unui mercenar: de la Dunăre până la Munții Balcani, și de la Belgrad până la Varna.

Sultanul nu putea accepta o asemenea îndrăzneală. În 1789 trimite 100.000 de soldați conduși de Husein Kukuc pentru a-l captura pe Osman. Armata nu reușește să cucerească Vidinul, însă sultanul este cucerit de ambiția și puterea tânărului lider. Așa că, în 1799 decide să îl numească oficial pașă de Vidin.

În ciuda relației apropriate cu boierii munteni, pașa Pazvante nu ezită să atace Țara Românească. La începutul secolului al XIX-lea el realizează una dintre cele mai violente expediții de jaf din istoria Țării Românești. Devastează, fură și incendiează toate satele și târgurile care îi ies în cale. Unul dintre cele mai crunte momente este atacarea Craiovei, în 1800, când din 8.000 de locuințe doar 300 mai rămân în picioare.

În 1802, Pazvantoglu și armata sa se îndreaptă către București. Îngrozit, domnitorul Mihai Suțu ordonă garnizoanei să apere orașul și fuge din capitală. Neplătiți suficient, albanezii din garda domnitorului refuză să lupte și astfel Bucureștiul cade pradă jafului și dezastrului – pazvangiii fraternizează cu cerșetorii și oamenii străzii.

Armata de la sud de Dunăre era nemiloasă, iar peste jafuri și incendieri se adăugau siluirea femeilor și uciderea copiilor și bătrânilor. În aceste condiții, în Țara Românească haiducii au început să se organizeze militărește, sub conducerea lui Iancu Jianu. După mai multe incursiuni de urmărire și pedepsire dincolo de Dunăre, oltenii incendiază Vidinul și Plevna, dar și raiaua turcească de la Turnu Măgurele – se spune că însuși Jianu aruncă în aer moscheea locală. În 1809 are loc marea confruntare dintre cele două tabere, când Ianu Jianu îi scoate un ochi cu iataganul adversarului său. Astfel, Osman Pazvantoğlu devine Pazvante Chioru’.

***

 Eroii de la Reduta Grivița. Ce a făcut Prințul Carol în ziua de 30 august 1877


Ziua de 30 august, ziua primei victorii de la Grivița, a fost sărbătorită zeci de ani de autoritățile din România cu mult fast. Poveștile trecutului sunt astăzi aproape necunoscute, deși, în anii de după obținerea Independenței, s-au publicat zeci de cărți despre faptele eroice ale armatei române conduse de principele Carol.


În iulie 1877, ruşii suferiseră două grave înfrângeri în faţa Plevnei. Chiar după prima luptă pierdută, țarul Alexandru al II-lea i-a cerut principelui Carol să treacă Dunărea. La a doua înfrângere apelul din 19 iulie al Marelui Duce Nicolae era disperat. Osman Paşa se întărise la Plevna cu 60 de mii de oameni şi dădea grave lovituri ruşilor. Soarta războiului ar fi fost cu totul alta dacă tânăra armată română nu ar fi trecut Dunărea la 20 august.


Principele Carol a primit comanda supremă a trupelor române şi ruseşti şi la 26 august a început bombardarea Plevnei. Primul atac al trupelor româneşti a fost încununat de izbândă: regimentul al XlII-lea de dorobanţi ajutat de un batalion din regimentul al V-lea de linie şi de o secţie de baterie au luat cu asalt, în 28 august, un redan turcesc, cea dintâi poziţie cucerită laPlevna.


În seara de 30 august, importanta redută Grivița era în mâinile românilor. După 282 de ani de la ultima biruinţă asupra turcilor, cea repurtată de români sub Mihai Viteazul. Dimineaţa a început atacul general asupra Plevnei, pe toate liniile. După mari pierderi în rândurile româneşti, tânăra oştire a Principelui Carol a izbutit, la al patrulea asalt, să ia reduta Grivița – izbânda acestui atac general. Un steag şi trei tunuri au fost cucerite de la duşmani.


,,Succesul durabil câştigat la 30 aparţine trupelor mele” scria Principele Carol către Elisabeta Doamna, vestindu-i această primă izbândă. Iar în ordinul de zi către ostaşi spunea: „Voi aţi dovedit că virtuţile străbune n-au pierit din rândurile oştenilor români. Eu, ca Domnul şi comandantul vostru, sunt mândru de voi şi vă mulţumesc!”


“Zi noroasă și cețoasă foarte puțin prevestitore de noroc! Toată noaptea a plouat și de cu zori se cerne o ploaie subțire. Drumurile sunt muiate și noroioase. Prințul Carol are prea puțina nădejde că ziua de azi se va încheia cu o izbândă.


La orele 8 părăsește Poradimul și se duce la punctul de observațiune. Atacul e fixat abia la orele 3 după amiaza, fapt care face pe prinț să creadă că ziua va avea mai degrabă un sfârșit rău decât bun, deoarece, în caz de pierdere, nu va mai fi timp să ia revanșa asupra dușmanului.


Canonada – în total din 25 de tunuri -, care a început de cu zori, pe la orele 9, se oprește, la 11 însă reîncepe. La orele 10 sosește și împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei cu întregul său stat major la punctul de observație. Felicitările ce i le aduce prințul cu prilejul zilei sale onomastice le primește în chip călduros. După un Te-deum sub cerul liber, se servește un dejun mic, la care prințul bea în sănătatea împăratului. Pe la orele 11 se aude din aripa stângă un zgomot de arme și tunuri, care se propagă până la centru, înspre Radicevo. Ce să fie? Sau că trupele au început atacul înainte de vremea fixată, ori că turcii au luat ofensiva!

Reduta Grivița


Din pricina ceții dese, situațiunea nu se poate lămuri , îndată însă mai mulți ofițeri sunt trimiși să aducă vești despre cele întâmplate. Generalul Crilov anunță că un batalion al avangardei sale, indus în greșeală, a izbucnit înainte de vreme. Pe la orele 1 sosește știrea din aripa stângă, că trupele puse sub comanda generalului Scobeleff sunt de două ore în focul luptei și că au avut a suferi pierderi însemnate.


Prințului i se pare cam curiosă această procedare personală a generalilor puși sub comanda lui supremă și crede că cu chipul acesta se împuțineză sorții de izbândă pentru ziua de azi. Pe la orele 2, Prințul Carol se desparte de împăratul Alexandru, care îl îmbrățișază, apoi, înconjurat de statul său major ruso-român, Prințul încalecă și cu toții pornesc înspre un punct în apropierea drumului, care duce la satul Grivița, de unde putea să cuprindă cu ochii o parte din câmpul de bătaie și de unde avea să diriguiască operațiunile pe ziua de azi.


În acest interval, cerul s-a mai limpezit și pe la orele 3 colonele de atac se îndreptă înspre șanțurile turcești în linie de bătaie; aripa stângă tot nu încetase încă lupta începută înainte de amiază. Cu tot focul ucigător, coloanele de atac înainteză în ordine, dar sunt silite să se oprescă în loc pe drumul pe care veniseră, acum însă acoperit de cadavre.


Ghiulele turcesti cad foarte în apropiere de Prinț. El se uită cu mâhnire la șirurile luptătorilor săi căzuți snop! De două ori în rând se reped șirurile românești până la șanțul aducătoarei de moarte redute Grivița, de două ori sunt respinse. Prințul nu mai poate îndura priveliștea de pe punctul său de observație, se repede iute jos, printre trupele sale, și cu prezența sa voiește să-i îmbărbăteze, le vorbește, le spune și-i încălzește la un nou atac pe soldați. “Trebuie să reușim! Jertfele aduse nu trebuie să rămână zadarnice! Acum e o datorie de onore să luăm reduta!”


Câmpul de bătaie e acoperit de morți și de răniți, mulți ofițeri au căzut. Soldații înconjoară pe Domnul lor și sunt gata din nou să se arunce în drumul ghiulelelor ucigătore. Prințul Carol ordonă colonelului A. Angelescu ca, cu puterile de care mai dispune, să dea un nou asalt și hotărăște ca generalul Schilder-Schuldner să țină gata o coloană de atac.


Foarte greu era pentru Prinț să conducă operațiunile trupelor ce se aflau în marș, pentru că distanța de la aripa dreptă a armatei române până la aripa extremă stângă a detașamentului Scobeleff era de 16 kilometri și fumul prafului de pușcă împiedica orice vedere. Insuccesul și pierderile cele mari ale aripei drepte veneau dintr-o greșeală fatală, în care au căzut cu toții și anume: nu era numai o singură redută Grivița, după cum indica harta rusescă, ci еrau două redute, și astfel trupele hotărâte pentru o singură redută luptau în același timp la amândouă redutele!


Reduta a doua se putea vedea numai după ce coborai în vale și urcai dealul ce se vedea îndată în față. Trupele care aveau să dea asaltul redutei a doua făceau parte din divizia a III-a. Un ofițer al statului major general, care sosise tocmai atunci, face Prințului următorul raport: Colonelul Ipătescu, căruia i se împușcase calul sub el, pornise focul cu brigada sa și se avântase înspre șanțurile inamicului, doi comandanți de batalione, anume Maiorul Șonțu și Căpitanul Valter Mărăcineanu, căzură și pierderile de ofițeri și trupe sunt mari, mai cu seamă în regimentul 8 (de sub comanda locotenentul-colonel Poenaru).


Elogii mari merită și trupele diviziei a IV-a, ale cărei rânduri de atac de sub comanda locot.-colonel Voinescu și căpitan Groza mergeau mână în mână, disprețuind mortea și înaintând cu o vitejie de eroi, cu toată pierderea de ofițeri și trupe, mai cu semă din batalionul 2 de vînători.


Prințul e mișcat foarte adânc de pierderile groaznice încercate și de moartea atâtor bravi ofițeri. Trebuie a renunța pentru azi la un al doilea atac asupra redutei Grivița No. 2. Prințul Carol se duce la locul răniților, cărora li se leagă rănile; ei zac încă pe câmpul de bătaie.


Aici sosește Prințului vestea zdrobitore că turcii au respins pe toată linia trupele române! Sunt orele 6 și jumătate. Prințul Carol se duce să comunice raportul Împăratului, care se află încă la Marele Duce Nicolae. De departe e recunoscut de împărat, care-l întâmpină cu întrebarea:


— Ce noutăți?


Prințul trebuie să recunoscă adevărul și să confirme împăratului că atacul n-a avut succes, dar că trage nădejde că azi va fi luată cel puțin reduta No. 1; în acestă privință a și dat ordin și e de așteptat că ziua onomastică a M. S. se va încheia dacă nu cu o victorie completă, cel puțin cu un succes.


În timp ce stătea încă de vorbă cu împăratul, care era mișcat de pierderile suferite, vine în zborul calului un ofițer de cazaci și anunță că cavaleria turcescă din garnizona Plevnei a pornit pe drumul înspre Grivița și năvălește cu furie!


Toți cei de față roagă cu insistență pe Marele Împărat să părăsescă în grabă punctul de observație și să se pună în siguranță în cartierul său general. Împăratul consimte și, însoțit de o escortă numeroasă, se duce la Radicevo; întregul său cartier, în 30 de trăsuri, îl urmeză.


Priveliște tristă pentru cei ce se uită la el! Impresiunea acesta nu se șterge nici la vestea ce se aduce în curând, că știrea ofițerului de cazaci nu era adevărată și că cavaleria turcescă nu înainta. Bubuitul tunurilor, zgomotul glonțelor, salvele puștilor urmeză mereu, cu toate că ziua a început a se îngâna cu noaptea. Prințul e mereu în așteptarea unei știri care să-i spună dacă atacul comandat de el e sau nu încoronat de izbândă.


Pentru paza Marelui Duce și a Prințului Carol se aduce din rezervă un batalion, și escortele care au dus pe împărat se întorc și ele. Se aprinde un foc mare și împrejurul lui se întind pe jos cele două înalte personagii, cu escortele lor. Toți sunt cuprinși de o oboseală în urma agitațiunilor zilei, și nimeni nu poate să spună ce va aduce clipa următore; fiecare tace și se gândește. Fără țintă, se încrucișează ideile în creierele pline de activitate ale celor doi șefi ai armatei și nici o conversație nu se poate închega.


Într-un târziu, pe la orele 9 seara, se aude tropotul unui călăreț. El aduce vestea îmbucurătore și mult așteptată, că pe la ora 8 și jumătate, în urma unui ultim atac, reduta Grivița, în fine, a fost luată de batalionul 2 de vânători, de regimentele 14 și 16 de dorobanți, și de al 5-lea de linie, și că le-a căzut în mână un drapel și trei tunuri turcești! De asemenea, 4 batalione rusești au purtat un atac cu izbândă înpotriva frontului de sud al redutei.


Știrea despre acestă izbândă neașteptată întârziase atâta pentru că cartierul general român nu știa bine încă unde Prințul va bivuaca și pentru că noaptea fusese neagră și drumurile grele, așa că ofițerul de ordonanță a putut veni cu greu numai. Știrea asta e ca o lumină în întunecimea nopții!


Prințul dă numaidecât de veste împăratului de cele întâmplate. De la aripa stângă comandată de general Scobeleff sosesc știri contradictorii, dar, după cât se pare, ar fi luat două redute, cu multe jertfe însă. El roagă pe Prințul

Carol să-i trimite în ajutor trupe din rezerva sa, dar Prințul e silit a refuza această cerere, deoarece depărtarea până la el e mare și e mare pericol ca trupele să nu se rătăcescă în întunericul des al nopții. De asemenea, nu poate să-i trimită nici un om, pentru că șirurile sale s-au cam rărit și trebuie să fie gata în orice moment la oricе atac de ofensivă din partea turcilor.


Bombardarea și salvele urmară toată noaptea; din depărtare se aud gemetele celor răniți, care aduc mult zdruncin în spiritele celor doi comandanți superiori, carec cu hainele ude leoarcă, așteaptă ivirea zorilor sub ploaia care cerne într-una.


Mai mulți ofițeri de ordonanță se întorc și aduc vești din ce în ce mai precise asupra diferitelor corpuri de armată în parte. Toate glăsuiesc că pierderile sunt enorme și câmpul de luptă e acoperit de cadavre. Mai cu sumă e mare numărul ofițerilor căzuți. Colonelul Schütter, aghiotantul împăratului, care comandă un regiment al diviziei 5 rusesc, a căzut în fața redutei Grivița; de asemenea, și generalul Rodionoff e greu rănit.


Prințul e în piciore la orele 4 diminăța; e o zi rece și plumburie. E o tăcere adâncă, numai de la aripa stângă se mai aude bubuiutul tunurilor. Rezultatul se cunoaște acum mai hotărât: Morți – 10.000, din care 2.000 – români!…


În acest timp iată că sosește maiorul Candiano Popescu, comandantul batalionului 2 de vânători cu drapelul turcesc; drapelul e purtat de soldatul care l-a smuls la atacul redutei Grivița. Mantaua și chipiul soldatului sunt ciuruite de gloanțe. Prințul Carol decorează pe acest erou cu «Virtutea Militară» și dispune a se transporta drapelul la București.


*** “Din viața Regelui Carol al României, însemnări de un martor ocular”, Stuttgart, 1897


Proclamațiunea M. S. Regelui după bătălia de la Grivița


Ostași,


În bătălia de la 30 August, ca și în luptele care au precedat și urmat această memorabilă zi, voi ați dovedit că virtuțile străbune n-au pierit din rândurile oștenilor români. Sub focul cel mai viu al inamicului ați înfruntat moartea cu bărbăție, ați luat o redută, un drapel și trei tunuri.


Țara vă va fi recunoscătore de devotamentul, de abnegațiunea voastră; iar eu, ca Domnul și Comandantul vostru, sunt mândru de voi și vă mulțumesc.


Deși am avut simțitoare pierderi, deși deplâng împreună cu voi bravii camarazi căzuți pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar: dintr-însul va rodi mărirea și independența patriei.


Dat în Domnescul Nostru Cartier General al Armatei de Occident,


Proclamațiunea M. S. Regelui cu privire la trofeele luate la Grivița


Ostași,


În ziua de 30 August, virtutea vostră a încununat cu victorie stegurile române. Regimentul 14 de dorobanți și Batalionul 2 de vânători, împreună cu trei batalione din glorioasa armată imperială rusă, au luat din mâinile inamicului reduta ce el apăra cu atâta înverșunare, și un drapel și trei tunuri au fost cucerite de trupele noastre.


Aceste trofee, Еu ordon a se trimite în capitala țării și a se păstră acolo ca o veșnică dovadă a vitejiei armatei românești. Drapelul se va așeza deocamdată în Arsenal, până se va hotărî definitiv locul unde are să se păstreze. Iar tunurile luate de la vrăjmași, două se vor așeza la ambele părți al statuii lui Mihai Vitezul. Umbra măreață a gloriosului Domn va vedea astfel că oștenii români au rămas până astăzi fii ai eroilor de la Călugăreni. Cel de-al treilea tun se va așeza înaintea marelui corp de gardă de la Palatul Domnesc, pentru a fi pururea pentru brava nostră armată un glorios exemplu de imitat.


Dat în Domnescul Nostru Cartier General al Armatei de Occident, în Poradim, la 5 Septembre 1877,


CAROL

***

 Caii Przewalski: 10 lucruri interesante despre ultimii cai „sălbatici” de pe Pământ


Iată o serie de lucruri interesante caii Przewalski, o specie care mai există azi doar datorită celor 12 strămoși capturați în stepele Mongoliei în urmă cu un secol.

Considerăm caii animale domestice. Nu este de mirare, dat fiind faptul că creștem aceste animale de milenii întregi. Caii sunt folosiți la vânătoare, la curse, la munci agricole și la tractarea căruțelor.

De-a lungul secolelor, unii cai s-au sălbăticit, precum celebrul mustang american, caii Camargue din Franța și caii Brumby din Australia. Îi considerăm cai sălbatici, dar, de fapt, nu sunt.

Caii Przewalski sunt o subspecie (amenințată de dispariție) a calului sălbatic și au fost botezați după exploratorul rus Nikolai Przewalski. 

Totuși, spre deosebire de cabalinele pe care suntem obișnuiți să le vedem la ferme și hălăduind pe dealuri, caii Przewalski sunt cu adevărat sălbatici, fără a fi fost vreodată domesticiți de oameni.

Însă concluziile surprinzătoare ale unui studiu genetic publicat în 2018 în revista Science au arătat că rasa considerată mult timp a fi ultima specie de cal complet sălbatic este, de fapt, descendenta primilor cai domesticiți de oameni.

Caii moderni nu pot fi legați de aceștia, ceea ce înseamnă că, la un moment dat, oamenii au domesticit caii pentru a doua oară.

„Suntem puțin triști, fiindcă credem că s-a pierdut din biodiversitate prin prisma faptului că nu mai există cai sălbatici. Însă realitatea este că au dispărut cu destul timp în urmă”, a declarat pentru NPR Sandra Olsen, arheolog la Universitatea din Kansas.

Fără a fi cu adevărat „sălbatic”, calul Przewalski, originar din stepele Asiei Centrale, este o specie în pericol de dispariție. Iată, deci, zece lucruri interesante despre acești cai și despre eforturile făcute pentru conservarea lor.

1. Calul Przewalski este o subspecie a Equus ferus și este considerat cea mai apropiată rudă a calului domestic. Este vărul zebrelor și al măgarilor sălbatici, care fac toți parte din familia Equidae. Caii Przewalski s-au desprins de strămoșii calului domestic cu 120.000 – 240.000 de ani în urmă.

2. Acești cai au fost botezați după colonelul Nikolai Przewalski, primul savant occidental care a descris specia în scris în 1878. Însă acest cal a fost văzut pentru prima dată de un european cu secole înainte, când Johann Schiltberger a consemnat faptul că văzuse un exemplar, la începutul secolului XV, în timpul unei călătorii în Mongolia sub prizonierat turcesc.

Toți caii Przewalski de azi sunt urmașii a doar 12 exemplare

3. Calii Przewalski au fost la un pas de dispariție. Foarte puțin exemplare aflate în captivitate au supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial, iar ultimul exemplar sălbatic a fost văzut în 1969.

În anii ’60, specia a fost listată ca fiind dispărută, până în anii ’90, când un exemplar a fost (re)descoperit în sălbăticie. Apoi, alte exemplare crescute în captivitate au fost reintroduse cu succes în sălbăticie.

În momentul de față, în jur de 400 de cai trăiesc în sălbăticie și circa 2.000 de exemplare în captivitate și în grădini zoologice. Specia este listată ca fiind amenințată de dispariție.

4. Toate exemplarele care trăiesc azi descind din doar 12 cai: 11 capturați și aduși din Mongolia în jurul anului 1900 și o femelă capturată în 1947. Înmulțirea în captivitate a crescut numărul exemplarelor de la circa 30 la cele aproape 2.000 de exemplare din ziua de azi.

Prima carte de pedigree a fost creată de zoologul doctor Erna Mohr, iar o listă detaliată privitoare la armăsari a fost întocmită și adusă la zi de atunci. Scopul este minimizarea consangvinizării și maximizarea diversității genetice.

5. În ciuda programelor de înmulțire în captivitate, o amenințare majoră la adresa speciei o constituie azi pierderea diversității genetice, și, drept consecință, apariția bolilor.

Numărul acestor animale a scăzut din cauza vânătorii, pierderii resurselor de apă în favoarea animalelor domestice și reducerii habitatului. Hibridizarea cu caii domestici a fost (și este) o altă amenințare.

6. Precum caii domestici deveniți sălbatici, caii Przewalski trăiesc în mici grupuri familiale, compuse dintr-un armăsar și haremul lui de iepe și mânji, și în grupuri de burlaci care încă trebuie să-și formeze (sau care și-au pierdut) propriile haremuri.

Însă aceștia au un aspect diferit: sunt mai scunzi, mai îndesați, au gâturile mai scurte, coame „țepene”, fără buclă pe frunte și culori similare cu cele ale strămoșilor sălbatici, inclusiv boturi și pântece de culoare deschisă, o dungă dorsală neagră și tipare dungate pe picioare.

Caii sălbatici prosperă la Cernobîl

În timpul iernii, acestor cai le crește un strat de păr gros și des, alături de niște bărbi lungi și păr pe gât. Această adaptare este importantă pe timp de iarnă în deșerturile reci, unde temperaturile pot coborî până la limita înghețului.

Când bat vânturi puternice, acești cai se întorc cu spatele la furtună și își bagă coada între picioare. Acesta ar putea fi un comportament de adaptare care îi ajută să-și ferească ochii și nările, protejându-și totodată zonele genitale sensibile de vânturile puternice și de furtunile de nisip din deșertul Gobi.

7. Cele mai mari patru rezervații în care se află astfel de cai sunt Le Villaret, din Franța, Buchara, din Uzbekistan, Parcul Național Hortobagy, din Ungaria, și zona de excluziune Cernobîl, din Ucraina.

Caii eliberați în zona de excluziune au prosperat, iar numărul lor a crescut până aproape de 200, însă în ultimii ani braconierii au redus acest număr la 60 de exemplare.

În 2019, cercetătorii de la Universitatea din Georgia au folosit camere cu senzori de mișcare pentru a capta peste 11.000 de imagini cu caii care foloseau locuințele abandonate din zonă drept adăpost. Studiul, publicat în revista Mammal Research, sugerează faptul că acești cai foloseau clădirile pentru somn, împerechere și drept refugiu.

8. Cei mai mulți cunosc specia după denumirea de „cai Przewalski”, însă mai există și alte denumiri: calul sălbatic asiatic, calul sălbatic mongol și „Takh” (sau „Takchi” la plural).

9. În 2013, a fost adus pe lume primul cal Przewalski conceput prin inseminare artificială. Este un mare succes pentru conservarea speciei și pentru posibilitatea de sporire a diversității genetice fără să fie nevoie să fie transportați cai între complexele de înmulțire în captivitate.

10. Dacă vrei să vezi cu ochii tăi un astfel de cal, îl poți găsi în mai multe grădini zoologice din America de Nord, inclusiv la grădinile zoologice din San Diego, Denver și Toronto.

Însă pentru a studia istoria speciei și a te afla în inima eforturilor de conservare, trebuie să mergi la grădina zoologică din Praga. Acolo trăiește Len, nepotul ultimului cal Przewalski capturat în sălbăticie.

***

 BOALA – MARIN SORESCU Doctore, simt ceva mortal Aici, în regiunea ființei mele Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele Iar noaptea lun...