marți, 23 iulie 2024

***

 IERTAȚI-MĂ


Diana SAVA DARANUTA


MĂ IARTĂ, piatră, dacă te-am lovit,

Când am trecut cu talpa peste tine,

Pe-o muchie de secol învechit,

Când răscoleam cărările din mine.


MĂ IARTĂ, iarbă, dacă te-am strivit,

Când alungam nălucile fugare,

În dimineți în care am pășit,

Prin roua strălucind, mărgăritare...


MĂ IARTĂ, floare, dacă te-am rănit,

Când trupul tău l-am smuls de la lumină

Și-apoi petala ta am risipit,

Când te stingeai în colțul de grădină.


MĂ IARTĂ, ploaie, dacă te-am gonit,

Când mi-aduceai din ceruri mângâiere

Și m-ascundeam atât de iscusit

În deznădejdea umbrelor rebele.


MĂ IARTĂ , glie, de te-am istovit,

Când tu rodeai cu holdele mănoase,

Iar eu luam fără să-ți dau nimic

Și îți lăsam doar miriști secetoase...


MĂ IARTĂ, soare, dacă am dormit

Când tu îmi dăruiai o nouă rază,

Iar eu mă rătăceam ca într-un mit,

Printre iluzii, care n-au amiază...


MĂ IARTĂ, clipă, că te-am osândit,

Când tu-mi veneai cu daruri de iubire 

Și-mi arătai un drum spre Infinit  – 

Iertați-mă, pentru neprețuire...

***

 


ADRIAN PAUNESCU - ar fi implinit azi 81 de ani.

 

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943,[4] Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova – d. 5 noiembrie 2010,[5][4] București, România) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.

Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă care însă l-a închis în cele din urmă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.


În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.[6][7]

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

Familia și educația

 

Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și, în 1960, Școala Centrală (la data aceea Zoia Kosmodemianskaia),[8] fiind coleg, printre alții, cu actrița Silvia Năstase. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.


Activitate


Scriitor


A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare.[necesită citare] Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.

Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".[9]


În Cenaclului Flacăra


• 17 septembrie 1973 - înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori[10]

• Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori

• În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități

• În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.

• 7 mai 1990 - înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999

Jurnalist și om de televiziune

În anii '70, Adrian Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra.

• 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.)

• Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992[judecată de valoare]) și TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.

• 27 martie 1998 - realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2

• 21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii. Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999[necesită citare]) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.

• 7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1

• Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara)

Om politic

Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989.

Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Ca membru al PCR, a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985.

După revoluția din 1989, s-a retras pentru scurt timp din viața publică, dar din 1992 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii (de orientare socialistă, absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia i-a devenit vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994; în legislatura 1992-1996, Adrian Păunescu a fost senator de Dolj din partea acestui partid. În legislatura 1992-1996, Adrian Păunescu a inițiat 3 propuneri legislative.

Ca senator, Adrian Păunescu a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).

În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.

În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.

Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 10 octombrie 2000, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România[11] (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, Adrian Păunescu a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză (grup al cărui președinte a fost), Republica Turcia și Republica Portugheză. În legislatura 2000-2004, Adrian Păunescu a inițiat 6 propuneri legislative din care 1 a fost promulgată lege.

În legislatura 2004-2008, Adrian Păunescu a fost senator de Hunedoara din partea PSD. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2004-2008, Adrian Păunescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Țărilor de Jos (Olanda), Irlanda și Republica Populară Chineză. Adrian Păunescu a inițiat 7 moțiuni și 17 propuneri legislative, din care 2 au fost promulgate legi.

Afilieri

• Președinte al Fundației "Iubirea"

• Președinte al Fundației "Constantin"

Cărți publicate

• Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)

• Mieii primi (1966, poezii)

• Fântâna somnambulă (1968, poezii)

• Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)

• Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)

• Viață de excepții (1971, antologie de poezii)

• Sub semnul întrebării (1971, interviuri)

• Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)

• Lumea ca altă lume (1973, publicistică)

• Repetabila povară (1974, poezii)

• Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)

• Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)

• Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)

• Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)

• Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)

• De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)

• Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)

• Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)

• Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)

• Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)

• Locuri comune (1986, poezii)

• Viața mea e un roman(1987, poezii)

• Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Păunescu)

• Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.

• Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)

• Româniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)

• Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)

• Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)

• Front fără învingători (1995, poezii)

• Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)

• Tragedia națională (1997, poezii, referințe ¬critice de Constantin Noica)

• Deromânizarea României (1998, poezii, texte introdu¬ctive de Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Grigore Vieru)

• Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)

• Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)

• Măștile însîngerate (2001, proze)

• Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)

• Până la capăt (2002, poezii, 3 ediții)

• Liber să sufăr (2003, poezii, 3 ediții)

• Din doi în doi (2003, poezii)

• Eminamente (2003, poezii, 2 ediții)

• Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)

• Întoarcerea pe Atlantida (2003, tradu¬cere în limba sârbă de Adam Puslojici și Radomir Andri, Belgrad, antologie de poezii)

• Logica avalanșei (2005, poezii, ciclul Zi de zi)

• Antiprimăvara (2005, poezii, ciclul Zi de zi)

• Muguri pe ruguri (2005, poezii, ciclul Zi de zi)

• Ninsoarea de adio (2005, poezii, ciclul Zi de zi)

• Încă viu (2005/2008, poezii, ciclul Zi de zi)

• Un om pe niște scări (2006, poezii, ciclul Zi de zi)

• De mamă și de foaie verde (2006, poezii, ciclul Zi de zi)

• Copaci fără pădure (2006, poezii, ciclul Zi de zi)

• Lehamite (2006, poezii, ciclul Zi de zi)

• Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie de poezii 1968-1990)

• Suntem pe mâna unor nebuni (2006/2008, poezii, ciclul Zi de zi)

• Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii, ciclul Zi de zi)

• Rugă pentru părinți (2007-2008, antologie de poezii)

• Generația '60 - Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (2007, teză de doctorat)

• Libertatea de unică folosință (2007, poezii, ciclul Zi de zi)

• Poezia patriotică în luptă cu homunculii (2009, studii critice)

• Vinovat de iubire (2010, roman)

• Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010)

Prezențe în traduceri și antologii

• Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – versiune bilingvă română și engleză – Daniel Ioniță (editor și traducător) asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews – Editura Minerva 2012 și 2015 (ediția a doua) - ISBN 978-973-21-1006-5

• Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) assisted by Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5

• Basarabia Sufletului Meu / The Bessarabia of My Soul - o colecție de poezie din Republica Moldova - bilingvă Română și Engleză - Daniel Ioniță și Maria Tonu (editori); Daniel Ioniță (traducător principal) cu Eva Foster, Prof.Dr. Daniel Reynaud și Rochelle Bews (asistenți la traducere) - Editura MediaTon, Toronto, Canada - 2018 - ISBN 978-1-7751837-9-2

• Testament - 400 Years of Romanian Poetry - 400 de ani de poezie românească - bilingual edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) with Daniel Reynaud, Adriana Paul & Eva Foster - Editura Minerva, 2019 - ISBN: 978-973-21-1070-6


Foto 2 Poetul Adrian Păunescu în tinerețe


Foto 1 Timbru poștal din Republica Moldova cu imaginea lui Adrian Păunescu

***

 

„Casa „Vasile Alecsandri” a fost deschisă publicului în anul 1928, sub egida Academiei Române și a fost inaugurată ca muzeu memorial la 9 iunie 1957.

Clădirea, construită între anii 1861 și 1867, sub supravegherea viitoarei soții a lui Vasile Alecsandri, Paulina Lucasievici, este locul unde poetul a trăit până la sfârșitul vieții. În cei 22 de ani petrecuți aici, „bardul de la Mircești” a compus cea mai mare parte a operei sale („Pasteluri”, „Legende istorice”, „Despot-Vodă”, „Fântâna Blanduziei”, „Ovidiu”, „Dumbrava Roșie”) și a fost gazda unor nume importante ale secolului al XIX-lea.

Cele cinci camere ale muzeului evocă personalitatea complexă a lui Vasile Alecsandri (1821-1890). Biblioteca amintește de plurivalența scriitorului (poet, folclorist, prozator, dramaturg), numerele din revista „Convorbiri literare” stau mărturie pentru apropierea poetului de Societatea „Junimea”, fotografiile actorilor reînvie faimoasele Chirițe jucate pe scenele teatrelor, cutia cupei de la Montpellier dovedește recunoașterea internațională a creației poetului („Cântecul gintei latine”), volumul „Ostașii noștri”, tradus în limba germană de regina Elisabeta, este semnul implicării în viața politică a bardului de la Mircești, dar și al aprecierii de care se bucura în interiorul Casei Regale a României, în timp ce cufărul de călătorie, decorațiile și bicornul din catifea ilustrează activitatea diplomatului Vasile Alecsandri.

În parcul din apropierea casei de la Mircești se află un mausoleu, ridicat, prin grija Academiei Române, în anul 1928, după proiectul arhitectului Nicolae Ghica-Budești, și pictat de Paul Molda. Aici odihnesc Vasile Alecsandri și soția sa Paulina, precum și părinții poetului, Elena și Vasile Alecsandri vornicul.”

Tematica a fost realizată de muzeograful Gheorghe Bodor (1929-2002).

Vasile Alecsandri (21 iulie 1821, Bacău- 22 august 1890, Comuna Mircești) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Sursa și sursa foto: Muzeul „Vasile Alecsandri” Mircești - Muzeul Național al Literaturii Române Iași

luni, 22 iulie 2024

***

 Păstorul din pădurea Somova


Ana: (cu gura plină de pâine) Gabriel, știi ce am visat azi-noapte?

Gabriel: Ce, Ana? Că ai mâncat toată ciocolata din lume?

Ana: Nu! Am visat că erai un prinț și te luptai cu un dragon uriaș!

Ionel: (râzând) Sigur că da, și eu eram prietenul dragonului, nu?

Mioara: Gabriel, poate dragonul era de fapt Ana când se trezește dimineața.

Ana: (se preface supărată) Ha-ha, foarte amuzant! Dar Gabriel chiar era curajos în visul meu.

Gabriel: (făcând pe eroul) Vedeți? Ana știe cine-i adevăratul erou aici.

Ionel: Da, eroul care nu și-a făcut patul nici azi!

Gabriel: (imitând un cavaler) Adevărații cavaleri nu au timp de somn, trebuie să salveze prințese!

Ana: (râzând) Atunci, cine salvează micul dejun de tine?

Mioara: Nu știu, dar mama sigur nu va fi impresionată când va vedea câtă pâine lipseşte!

Gabriel: (cu gura plină de pâine) E un sacrificiu necesar pentru a păstra pacea în regatul nostru!

Ana: Atunci, rege Gabriel, mai ai ceva planuri eroice pentru azi?

Gabriel: Desigur, să înving dragonul temut al temelor pentru acasă!

Ionel: Mult noroc cu asta! Să nu uiți să ceri ajutorul prințesei Ana.

Ana: (zâmbind larg) Cu plăcere! Dar mai întâi, să ne terminăm micul dejun. Aventurile pot aștepta!

Toți râd și continuă să mănânce, bucuroși de începutul unei noi zile pline de imaginație și veselie.

Gabriel, un băiețandru cu ochii mari și negri ce păreau veniți din alte lumi, trăia împreună cu familia sa într-o căsuță modestă din Maliuc.Erau foarte necăjiți din pricina traiului greu și a vieții pline de provocări pe care părinții lui, Maria și Vasile, se străduiau să o ofere atât lui, cât și fraților săi, Ionel, Mioara şi Ana.

Familia era destul de numeroasă și foarte săracă, dar plină de iubire. Maria și Vasile se zbăteau zi de zi pentru a pune pe masă mâncarea necesară și pentru a asigura copiilor lor cele necesare. În ciuda lipsurilor materiale, casa lor era mereu plină de râsete și voie bună, căci legătura dintre membrii familiei era neprețuită. Dragostea pe care și-o purtau unii altora părea să fie un dar divin, un semn pe care Dumnezeu i-l dăduse din plin.

Fiecare zi petrecută împreună, în ciuda greutăților, întărea legăturile dintre ei și le dădea puterea de a merge mai departe. Gabriel și frații săi învățau de la părinți valoarea muncii, a solidarității și a iubirii necondiționate, pregătindu-se fără să știe pentru rolul lor în marea poveste a veșniciei.

În serile liniștite, sub cerul înstelat al satului, Gabriel visa la o lume mai bună, o lume în care secretul nemuririi și iubirea eternă erau la îndemâna tuturor. Poate că într-o zi, povestea familiei sale avea să devină cunoscută și apreciată, aducând speranță și lumină în viețile multora.

În anul 1893, o epidemie de holeră a devastat Maliuc și împrejurimile, răspândind suferință și teamă în rândul locuitorilor. Străzile satului și satele din jur au fost cuprinse de panică, pe măsură ce numărul celor infectați creștea zilnic. Familiile se izolau în case, sperând să evite molima, în timp ce medicii și voluntarii încercau cu disperare să găsească soluții pentru a opri răspândirea bolii. Pădurea Somova devenea adăpost temporar pentru cei ce căutau refugiu departe de focarele epidemiei, într-o încercare disperată de a supraviețui acestei tragedii. Atunci se petrece acțiunea acestei poveşti, într-un timp de suferință și speranță, în Maliuc și împrejurimile sale.

Maliuc, un sat mic și izolat, așezat pe solurile nisipoase și sărate ale Deltei Dunării, părea, privit din acel loc, o livadă de pomi grizonați și triști. Roadele lor erau iriși de lumină, sticloși, iar frunțile acestor pomi semănau cu pletele unui moșneag ce aducea la chip cu un zeu bătrân și uitat.

Relieful sălbatic și mlăștinos al satului Maliuc, scufundat în inima Deltei, avea un farmec straniu, aproape gotic. Grindurile și plajele nisipoase se ridicau din apă ca niște insule fantomatice, benzi de teren care se întindeau de-a lungul brațelor și canalelor Dunării, ca niște răni deschise în inima naturii.

Zonele joase și îmbibate de apă, acoperite cu bălți misterioase, lacuri întunecate și mlaștini bântuite, adăposteau secretele apelor. Canalele și brațele sinuoase ale Dunării traversau satul, desenând o rețea complicată ce influența relieful și habitatul, asemenea unui labirint de oglinzi vechi și sparte.

Stufărișurile dense și vegetația specifică, adaptată la umiditatea ridicată, acopereau relieful cu o pânză de verdeață deasă și întunecată, ascunzând creaturi necunoscute și umbre ce păreau să vegheze asupra locului. Terenurile lutoase, caracteristice sedimentelor depuse de apele veșnic mișcătoare ale Dunării, adăugau un strat de mister peisajului, făcându-l să pară și mai variat și dinamic, influențat de fluctuațiile apelor și de procesele naturale de sedimentare și eroziune.

La doar 28 de kilometri de Maliuc se află pădurea Somova, o pădure misterioasă ce adâncește și mai mult senzația de taină și magie a acestui ținut. Somova este un loc unde copacii șoptesc povești străvechi, iar umbrele se preling pe solul umed și moale, ca niște spirite nevăzute. Pădurea pare să vegheze tăcută asupra Deltei, adăugând un nou strat de enigme acestui colț de lume suspendat între realitate și fantezie.

Maliucul părea un loc suspendat între lumi, o fereastră către trecut, unde natura își țesea poveștile și își murmura secretele în nopțile fără sfârșit.

De deasupra Pădurii Somova, o femeie vrăjitoare, o zburătoare, cobora pe un covor negru din pânză de in zdrențuită, de jur împrejurul căruia se aflau sfeșnice cu lumânări aprinse, în timp ce lumina din zorii zilei căpătase  culoarea sângerie.  

Femeia avea tenul măsliniu, tânăr, cu părul strâns în partea din spate a capului, lăsând să cadă peste pielea fină a obrajilor, cârlionți castanii.  Avea obrajii supți, și, deși apariția ei părea  malefică, chipul ei era frumos și trist. La atingerea pământului, privirea îi rămăsese neclintită, ușor neliniștită, iar în palme ținea un praf care curgea printre degetele ei subțiri și albe. Purta o rochie maro de catifea, strâmtă, model cu un corset în partea de sus, cu mânecile lungi și broderii la capete. În partea de jos, rochia aluneca, lărguță, cu un tiv cusut cu fir de mătase, și semăna  cu valurile liniștite ale unei ape după un naufragiu.

În picioare nu purta nimic. Avea tălpile curate și unghiile îngrijite, tăiate scurt. Praful din mână lua consistența lutului și din el se forma un ulcior care se înclina către sol. Din vas curgea apă strălucitoare ce picura peste picioarele ei magice de femeie din Cer. 

Fantasma privea spre prima casă din capătul unei ulițe prăfuite, cu asfaltul crăpat, unde locuia Gabriel.

Pe străduța unde locuiau, sătenii își mânau vacile și gâștele iar magazinul cu bec chior era singurul loc de unde își procurau câte ceva de-ale gurii, cu pâinea neagră ce mirosea a vatră.  La masă rupeau pâinea cu mâna, mama le împărțea în mod aproape egal bucățile de pâine ce miroseau a lemn ars și a cenușă. Cea mică obișnuia să plângă de fiecare dată la împărțirea pâinii de teamă că ei nu i se va da, dar îi trecea repede, deoarece era un copil vesel și găsea mereu un motiv să râdă și să se joace. Masa din bucătărie era din lemn murdar vopsit în bej și maro închis. Lemnul se coșcovise de la aerul uscat din casă și forma crăpături pe unde adesea se ascundeau fărâmițe de pâine.  Pe un scaun erau atârnate hainele de joacă murdare de pământ și praf. Mai toate aveau nasturii rupți ori cusuți și mânecile roase de șoarecii din pod, care invadau noaptea cămările cu alimente și odăile cu dulapuri vopsite în verde. Dar nu le prea păsa copiilor de sărăcie, atâta timp cât aveau o minge.

Mingea fusese primită într-un mod cu totul special. Într-o zi de vară, tatăl lor, Vasile, venise acasă cu o surpriză. Lucra din greu la o gospodărie mai avută din sat, tăind lemne și ajutând la treburile gospodărești. În acea zi, după ce își terminase munca, proprietarul gospodăriei, un om cu suflet mare, observase cât de greu muncea Vasile și cât de mult își dorea să aducă un zâmbet pe chipurile copiilor săi.

„Vasile, știu că e greu pentru voi,” i-a spus proprietarul, scoțând o minge frumoasă din magazie. „Ia mingea aceasta și dă-o copiilor tăi. Merită și ei o bucurie.”

Cu inima plină de recunoștință, Vasile a acceptat darul și s-a grăbit să ajungă acasă. Când copiii l-au văzut venind, au alergat spre el, curioși și nerăbdători.

„Tată, ce ai acolo?” a întrebat Gabriel, cu ochii mari de curiozitate.

„Am o surpriză pentru voi,” a spus Vasile, zâmbind larg. A scos mingea și le-a arătat-o copiilor, care au izbucnit în chiote de bucurie.

„O minge! O minge adevărată!” a strigat Ionel, sărind de fericire. Ana și Mioara au început să danseze în jurul mingii, râzând și aplaudând.

Din acea zi, mingea a devenit centrul tuturor jocurilor lor. Nu mai conta că hainele erau rupte sau că șoarecii roiau în pod. Copiii se adunau în fiecare zi pe pajiștea din fața casei și jucau fotbal, râzând și strigând de bucurie. Sărăcia părea să dispară în fața veseliei și a prieteniei lor, iar mingea era simbolul micilor lor victorii și al dragostei pe care o împărtășeau în fiecare zi.

Gabriel: Hai să vedem cine lovește mingea mai tare! Eu încep!

Ionel: Nu, Gabriel, lasă-mă pe mine primul! Mereu începi tu!

Mioara: Și eu vreau să încerc! Uite, Ana e portarul.

Ana: Eu portar? Ha! Doar dacă voi fi regina portarilor!

Gabriel: Bine, regina portarilor, pregătește-te! (dă cu mingea spre Ana)

Ana: (ridică mâinile) Asta-i tot ce poți, Gabriel?

Ionel: (râzând) Gabriel, te-a învins regina portarilor!

Mioara: Stai, stai! Acum eu dau! (trage tare și mingea sare peste gard)

Gabriel: Oh, nu! Mingea a ajuns la domnul Popescu!

Ana: (cu o grimasă) Iar trebuie să mergem să o cerem înapoi...

Ionel: Hai să trimitem pe Mioara! Ea e cea mai drăguță, poate îi face ochi dulci.

Mioara: (nervos) Nu sunt drăguță, Ionel! Dar bine, merg eu. (se apropie de gard)

Gabriel: (strigând) Domnule Popescu, ne dați mingea înapoi, vă rog?

Domnul Popescu Alin: (voce groasă) De data asta nu vă mai dau mingea, neastâmpăraților! (se auzea vocea groasă a domnului Popescu Alin, un bărbat încrezut care locuia într-o casă alăturată, frumoasă, cu garduri de fier forjat)

Ionel: Ei, neastâmpărați sau nu, mingea tot trebuie să ne-o dea înapoi.

Ana: Da, să vedem cine rezistă mai mult fără să joace cu mingea noastră!

Toți copiii râd și se gândesc la un plan pentru a recupera mingea, continuându-și joaca și glumele.

O după-amiază însorită se lăsa peste satul tenebros. Copiii erau pe ulițe și se jucau departe de griji și gânduri grele. Mioara cea deșirată cu obrajii plini de pistrui și părul roșcovan țipa de mama focului: 

- Să mergem după scovergi , copii, că am să leșin de foame.

- Mai așteaptă puțin, se auzea vocea răgușită a lui Ionel, un copil sfrijit cu părul creț și cu niște ochi mari și verzi de păreau a fi boabe necoapte de struguri. 

- Ceilalți doi s-au trântit pe iarba arsă, părând legănați de floarea-soarelui într-un tunel al astrului. Pruncii se odihneau simțindu-și genunchii juliți cu urme de sânge uscat. La casa cu numărul 10, se găsea brutăria satului și a copilăriei lui Ionel. Ionel iubea această brutărie, pufăind aburul de covrigi aromați și mirosul de vanilie prin țeava ruginită, ieșind ca un ciot din cărămida zidului. Copiii se aflau deja în fața porții care scârțâia, cu trepte înguste și chinuite.

- Gabriel: Hei, Ionel, ți-a mai rămas loc în stomac după toți covrigii ăia de ieri?

- Ionel: (râzând) Sigur că da! Întotdeauna e loc pentru scovergi.

- Mioara: Dacă totuși mâncăm prea multe, crezi că o să ne transformăm în scovergi?

- Ana: (cu ochii mari) Eu vreau să fiu o scovergă cu zahăr pudră!

- Gabriel: Atunci eu voi fi una cu brânză! Ce zici, Ionel, tu ce vrei să fii?

- Ionel: (cu un zâmbet șmecher) Eu o să fiu scoverga care mănâncă toate celelalte scovergi!

- Mioara: (râzând) Asta e cea mai mare scovergă pe care am auzit-o!

- Ana: Haideți, neastâmpăraților, să intrăm înainte să se termine toate scovergile.

- Gabriel: (împingând poarta) Uite, poarta scârțâie mai tare decât burta lui Ionel când îi e foame.

- Ionel: (pretinzând supărare) Foarte amuzant, Gabriel. Hai, intrați repede!

- Pe măsură ce se apropiau de brutărie, se vedea o mână de femeie întinsă prin fereastră, ținând un coș plin de scovergi aburinde.

- Brutăreasa: (cu un zâmbet larg) Haideți, copii! Am scovergi proaspete pentru voi! Cine vrea primul?

- Ana: Eu, eu! Vreau o scovergă cu zahăr pudră!

- Ionel: Și eu, și eu! Cu brânză, vă rog!

***

 Povestea femeii care, timp de 10 ani, și-a ascuns amantul în pod


Istoria crimei și a triunghiului amoros în care a fost implicată Dolly Oesterreich rămâne ciudată și sordidă chiar și azi, la un secol de la producerea evenimentelor. Deși a avut un soț și, de-a lungul anilor, doi iubiți, Dolly Oesterreich a continuat să-și țină amantul secret ascuns în pod.

Walburga „Dolly” Oesterreich era o gospodină de 33 de ani, căsătorită cu proprietarul unei fabrici de șorțuri din Milwaukee, SUA. Fred Oesterreich era un om de afaceri de succes și muncea foarte mult.

Totul a început cu mașina de cusut stricată

Dolly avea nevoie de atenție, însă Fred era prea ocupat sau prea beat ca să i-o ofere. Într-o zi din toamna anului 1913, Dolly a descoperit că mașina ei de cusut nu mai funcționa. L-a sunat pe Fred, care i-a spus că-i va trimite pe cineva s-o repare.

Tânărul care a venit s-o repare era Otto Sanhuber, în vârstă de 17 ani, un adolescent care lucra la fabrică.

Când a sosit la domiciliul soților Oesterreich, Otto a fost întâmpinat de o Dolly ispititoare, purtând doar halat și ciorapi. Astfel început aventura bizară a celor doi, care avea să dureze un deceniu întreg.

La început, Otto și Dolly și-au consumat legătura în mare secret, întâlnindu-se prin hoteluri ca să întrețină relații amoroase. După o vreme, întâlnirile au devenit o povară și cei doi au început să se vadă chiar la Dolly și Fred acasă.

Însă, în curând, vecinii curioși au început să-și pună întrebări legate de străinul care vizita casa familiei Oesterreich în lipsa lui Fred. Pentru a-i liniști, Dolly le-a spus că Otto era fratele ei vitreg.

Pentru discreție, „fratele vitreg” s-a mutat în podul casei

După ce și-au dat seama că începuseră să atragă atenția, Dolly a decis că Otto ar trebui să se mute în podul casei ei. Astfel, nu mai avea să fie văzut atunci când intra sau ieșea.

Otto a renunțat la locul de muncă de la fabrică și, cum nu avea familie, a început să-și petreacă tot timpul în ascunzătoare. Însă asta însemna că tânărul nu putea să părăsească niciodată podul, căci risca să fie văzut.

Așa că a rămas sechestrat acolo și a început să scrie povestiri, pe care spera să le poată publica.

„Noaptea, citea romane polițiste la lumina lumânării și scria povești de aventuri și erotice. Ziua, făcea dragoste cu Dolly Oesterreich, o ajuta la treburile casei și fabrica băuturi alcoolice”, avea să relateze presa vremii, potrivit Atlas Obscura.

A fost pasiune, urmează crima

Cei doi amanți și-au continuat relația timp de cinci ani. Așa că, în 1918, când Fred (tulburat de zgomotele tot mai ciudate pe care le auzea în prin casă) a informat-o pe Dolly că ar trebui să vândă casa și să se mute în Los Angeles, femeia s-a speriat.

Totuși, a reușit să găsească o casă care avea pod și l-a trimis acolo din timp pe Otto, ca s-o aștepte. Viața celor trei a continuat astfel timp de alți patru ani, până pe 22 august 1922, când Otto i-a auzit pe Dolly și pe Fred certându-se.

Amantul a dat buzna în camera în care se certau soții. Avea în mâini două arme. Fred l-a recunoscut pe fostul său angajat și a devenit excesiv de furios. Cei doi bărbați s-au luat la bătaie, iar pistoalele s-au descărcat.

Fred a fost împușcat și a murit pe loc, iar Otto și Dolly au intrat în panică. Otto a încuiat-o pe Dolly într-un dulap, aruncând cheia și ascunzându-se înapoi în pod.

Otto știa că vecinii aveau să cheme poliția și, astfel, Dolly avea un alibi: nu și-ar fi putut împușca soțul în timp ce era încuiată în dulap. Când polițiștii au ajuns la locul crimei, Dolly le-a spus că avusese loc un jaf și că hoțul îl împușcase pe Fred, luase niște obiecte de valoare și o încuiase în dulap înainte să plece.

Polițiștii nu au crezut povestea, dar nu au putut dovedi că era o minciună, așa că au eliberat-o pe Dolly. Acum că era văduvă, Dolly s-a mutat într-o casă nouă și și-a continuat viața.

Și-ar fi putut face publică relația cu Otto, permițându-i acestuia să ducă o viață normală. Totuși, nu a făcut-o. Între timp, Otto Sanhuber reușise să publice sub pseudonim câteva povestiri de ficțiune de slabă calitate și, cu banii primiți și-a cumpărat o mașină de scris pentru a continua să scrie.

În schimb, Dolly și-a găsit un nou iubit, pe avocatul Herman Shapiro. Dar, la fel ca fostul soț al lui Dolly, Herman își petrecea mare parte din timp plecat, din cauza meseriei sale. Astfel a intrat în scenă Roy Klumb, un nou amant.

Pe acesta, femeia l-a convins să se debaraseze de unul dintre pistoalele folosite de Otto pentru a-l împușca pe Fred. Klumb a aruncat pistolul într-un puț. Apoi, Dolly și-a convins un vecin să îngroape celălalt pistol în curtea lui.

Arestul și naivitatea avocatului Shapiro

După o vreme, Dolly s-a despărțit de Klumb, iar acesta, de supărare, a contactat poliția și a mărturisit ce a făcut. Pistolul a fost scos din puțul unde fusese aruncat, iar Dolly a fost arestată.

Vecinul ei a dezgropat celălalt pistol și l-a dus la poliție. Dar oamenii legii nu au putut face legătura între arme și Dolly, deoarece armele se degradaseră între timp.

În timp ce își aștepta procesul în închisoare, Dolly i-a cerut lui Shapiro să cumpere mâncare pentru Otto și să bată în tavanul din dormitor, ca să-i dea de știre că putea să iasă din ascunzătoare. Dolly a încercat să-l convingă pe Shapiro că Otto era „fratele ei rătăcitor”.

Dar Otto, care nu mai avusese o conversație cu un bărbat de ani de zile, abia aștepta să vorbească despre aventura sa amoroasă și i-a spus lui Shapiro adevărul despre relația sa cu Dolly.

Juriul nu a reușit să o condamne pe Dolly

Avocatul l-a dat pe Otto afară, iar „amantul din pod”, disperat, a fugit în Canada. Totuși, Shapiro a rămas cu Dolly. Ulterior, toate acuzațiile împotriva femeii au fost retrase.

După șapte ani, relația lui Shapiro cu Dolly a luat sfârșit. Supărat, căutând să se răzbune pe Dolly, avocatul a spus poliției ceea ce știa despre uciderea lui Fred Oesterreich.

Prin urmare, a fost emis un nou mandat de arestare pentru Dolly și, de data aceasta, și pentru Otto, care între timp revenise în SUA. Juriul l-a găsit pe Otto vinovat de ucidere din culpă, chiar și după ce apărarea a pledat că Dolly l-a transformat în „sclavul ei sexual”.

Procesul a devenit cunoscut drept „Cazul omului-liliac”, deoarece Otto fusese ținut atâția ani izolat în pod, ca un liliac în peșteră. Însă termenul de prescripție a infracțiunii de ucidere din culpă trecuse, așa că Otto era de acum un om liber.

Dolly a fost judecată pentru că ar fi plănuit comiterea crimei, dar a fost eliberată după ce juriul nu a putut ajunge la un consens. În 1936, acuzațiile au fost retrase. Dolly Oesterreich a mur it în 1961, la vârsta de 80 de ani.

***

 Testamentul Regelui Ferdinand I (integral)


În ziua de 21 Iulie 1927 s-a deschis la Sinaia Testamentul Regelui Ferdinand, care are cuprinsul următor:

Acesta este testamentul meu scris și iscălit de propria mea mână la 2 iunie 1925 în reședința mea de vară Sinaia.

În urma boalei de care cu vrerea lui Dumnezeu şi prin bunele îngrijiri ale medicilor noştri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi aşez dispoziţiile mele testamentare.

Luând hotărârile din urmă şi gândindu-mă la sfârşitul vieţii mele, îndreptez către Atotputernicul prinosul recunoştinţei mele că mi-a îngăduit să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, fără preget şi fără încetare, scopul vieţii mele. Neuitatul şi înţeleptul meu unchi, Regele Carol I, în lunga şi slăvita sa domnie a întemeiat puternic şi sănătos noul stat al României, dezvoltând minunatele însuşiri de muncă şi de progres ale poporului ei, redeştepând şi organizând în glorioasa ei armată străbunile virtuţi ostăşeşti ale neamului ei. Rezemat pe aceste virtuţi, la rândul meu am putut desăvârşi opera naţională şi am aflat în clipele celor mai hotărâtoare împrejurări credinţa neclintită şi eroismul neţărmurit al oştirii de care mă simt legat din adâncul sufletului.

A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea şi a dat dragostei mele de neam cea mai scumpă şi sfântă răsplată. Ridic până la ultima suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvânteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească iubitului meu fiu, viitorul rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, unind tot mai strâns puterile şi însuşirile românilor din toate ţinuturile şi din toate straturile sociale.

Cu inimă de părinte îndemn pe Carol să nu înceteze în orice clipă şi în orice împrejurare de a-şi închina toate puterile neamului şi statului în a căror slujbă îi este hotărât să trăiască. Multe şi grele sunt grijile domnitorului în truda neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simţul datoriei şi al jertfei de sine;iar în faţa greutăţilor, binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul sfetnicilor celor buni nu vor lipsi, precum nu mi-au lipsit în vremea domniei mele. Către aceşti sfetnici îmi îndreptez astăzi gândul recunoscător şi mulţumesc bunătăţii divine care mi-a îngăduit să pot preţui, neasemuit ajutor pentru suveran, sfatul celor credincioşi şi destoinici.

Dar mai presus de alţii recunoştinţa mea merge către aceea care mi-a fost tovarăşă nedespărţită şi sprijin prin sfat şi credinţă în toate vremurile şi în toate împrejurările. Dragostea ei de ţară şi inima ei de mumă îi însufleţi puteri noi pentru a-şi urma şi în viitor binefăcătoarea ei solicitudine. Sunt convins că uniţi în iubire frăţească copiii noştri o vor înconjura şi vor păstra legăturile scumpe care au făcut fericirea vieţii noastre, precum nu mă îndoiesc că poporul meu va avea pentru scumpa mea soţie şi după trecerea mea din viaţă aceeaşi dragoste neschimbată.

Rog a se lăsa ca reşedinţă soţiei mele, Regina Maria, Palatul de la Cotroceni, iar Castelul Pelişor de la Sinaia, împreună cu Casa pentru oaspeţi (Cavalierhaus) şi dependinţele ce ţin de Castelul Pelişor (locuinţa personalului, garajurile şi grajdurile) hotărăsc a rămâne în folosinţa soţiei mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voinţă de mobilele din Palatul Cotroceni şi din Castelul Pelişor.

Întreţinerea acestor reşedinţe este în sarcina succesorului meu la tron.

În privinţa părţilor cuvenite copiilor mei hotărăsc astfel:

Fiului meu Carol, Principele moştenitor al României, ca urmaş al meu pe tron îi las, pe lângă partea lui rezervatară, toată cotitatea disponibilă şi hotărăsc să aibă în partea sa de moştenire întreaga moşie Sinaia-Predeal împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi stabilimente, cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru Castelul Pelişor. Îi mai las casele şi clădirile din Bucureşti care sunt absolut necesare. Totodată el va fi dator să plătească legatele prevăzute pentru binefaceri.

Fiului meu Principele Nicolae al României îi las moşia Broşteni din Valea Bistriţei Moldoveneşti şi casele din Bucureşti din strada Imperială cu tot locul lor, unde se află acum Adminstraţia Domeniului Coroanei.

Fiicei mele Elisabeta, Regina Greciei, îi las moşia Zorleni din judeţul Tutova şi un imobil în Bucureşti.

Fiica mea Maria, Regina sârbilor, croaţilor şi slovenilor, îşi va lua partea în efecte şi în bani.

Ultimei mele fiice, Ileana, Principesă a României, îi las moşia Poeni din judeţul Iaşi şi un imobil în Bucureşti.

Toată averea mea în bani, acţiuni, obligaţiuni, fonduri de stat, după plata legatelor va complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei.

Împrejurările grele economice de după marele război şi greutăţile familiale nu mi-au îngăduit să-mi văd sporind averea mea personală şi de aceea cu mare părere de rău nu pot face tot binele ce aş dori. Totuşi las în grija fiului meu urmaş la domnie ca, după sfatul ce va lua de la Preşedintele Consiliului de Miniştri, Patriarhul Bisericii Române, Primul Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Ministrul Casei mele, să distribuie suma de cincizeci milioane lei (socotind leul după valoarea lui faţă de aur, de azi) următoarelor instituţii:

Fundaţiei Universitare Ferdinand I din Iaşi.

Orfelinatului Agricol Ferdinand de pe moşia regală Zorleni, care va rămâne neatins pe această moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României.

Academiei Române, pentru ca venitul să servească la un premiu pe numele meu pentru cercetări asupra unor chestiuni economice româneşti.

Societăţii Geografice Române.

Bisericilor Naţionale ortodoxă şi unită, Bisericii catolice, Bisericii protestante şi celei israelite.

Unei instituţii de ajutorare pentru ofiţeri.

Societăţii Astra din Sibiu şi unei societăţi de cultură naţională din Cernăuţi şi din Chişinău.

O sumă se va împărţi pentru săracii din capitalele tuturor judeţelor, după însemnătatea lor istorică şi numărul populaţiei lor.

Distribuirea sumelor de mai sus va fi începută numai după un an de la moartea mea, astfel ca toate dobânzile acestor sume să rămână disponibile.

Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor:

Întregul personal superior şi inferior al Curţii Regale, al Casei şi al Administraţiei mele centrale va primi:

Cei cu peste zece ani de serviciu, lefile pe un an întreg, după moartea mea, cum sunt prevăzute în bugetul meu, salariu şi spor.

Cei cu cinci până la zece ani de serviciu, lefile fără  spor pe un an întreg.

Cei cu unul până la cinci ani de serviciu, lefile fără spor pe jumătate de an.

Cei cu mai puţin de un an de serviciu, lefile fără  spor pe două luni.

Suma ce ar rămâne se va vărsa la fondul de pensii al Casei Regale.

Închei aceste ultime ale mele voinţe cu gândul care mi-a stăpânit toată viaţa, chemând binecuvântarea cerească asupra scumpului meu popor, şi mă închin cu smerenie în faţa hotărârilor lui Dumnezeu şi iscălesc:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Făcut în Sinaia, la două iunie una mie nouă sute douăzeci şi cinci.

A vroit Domnul să încerce Țara și pe mine și pe Regină cu o mare durere prin renunțarea la Tron a Principelui Carol. Până la sfârșitul vieții nu se va șterge din inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văznt silit să iau act de această hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură se impunea de interesele Statului și ale Coroanei, care în orice împrejurare am înțeles să mă stăpânească. Schimbarea astfel făcută în moștenirea Tronnlui și în familia regală prin noua situațiune a fiului Meu Carol, mă obligă să aduc următoarele modificări și adaos la testamentul Meu sus scris.

Anulez dispoziția mea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu Carol, toatá quotitatea disponibilă și hotărârea de a cuprinde în partea sa de moștenire întreaga moșie Sinaia-Predeal împreună cu castelul Peleș și celelalte castele, clădiri și stabilimente cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru castelul Pelișor, precum anulez și legatele caselor și clădirilor din București care sunt absolut necesare. Hotărăsc ca toată această quotitate disponibilä, atât imobile cât și mobilele de pe Valea Prahovei, cu sarcinile prevăzute ca și cele din București care sunt absolut necesare viitorului rege să revie urmașului meu la Tronul României din familia mea, iar în timpul minorității sale să se bucure de folosința lor iubita mea soție Regina Maria.

Vroesc ca partea rezervată ce se cuvine fiului meu Carol, s-o primească în bani și efecte. Luând aceste noi dispoziții, potrivit dorinței ce totdeauna am avut de a spori mijloacele noului Rege al României, rog Cerul ca să ajute pe iubitul Meu fiu Carol, în noua viață ce singur și împotriva voinței noastre și-a ales-o și să facă urmările acestei alegeri cât mai ușoare pentru el si pentru țară.

Făcut la București în 11 Ianuarie 1927, scris și iscălit cu propria mea mână.

FERDINAND


Sursa:

Realitatea ilustrată, Număr  special închinat memoriei Regelui Ferdinand I

***

 10 lucruri pe care nu le ştiai despre Ernest Hemingway

De-a lungul vieţii, Ernest Hemingway, nascut pe 21 iulie 1899 (d. 1961), a pescuit cu mare plăcere peştii-spadă, a iubit la nebunie pisicile polidactile şi a transformat un pisoar într-o fântână artizanală. Este autorul unor romane celebre precum „Bătrânul şi marea“, „Grădina Raiului“ sau „Dealurile verzi ale Africii“, a obţinut Premiul Pulitzer în 1953 şi Nobelul în 1954, fiind unul dintre cei mai important şi influenţi prozatori ai secolului XX.

Felul în care a ales să trăiască, dincolo de literatură, a fost de asemenea inedit. Şi nici moartea lui nu a trecut neobservată – nu l-a omorât nimic, nici numeroasele afecţiuni, boli şi accidente, ci propria lui mână, apăsând pe trăgaci.

A fost un spion KGB ratatÎn ultimii ani de viaţă, Ernest Hemingway devenise paranoic şi credea că autorităţile de la FBI sunt pe urmele sale. El a fost supus mai multor terapii cu electroşoc, în 1960, la recomandarea medicului personal. Mai târziu s-a descoperit că Hemingway chiar fusese supravegheat, fiind pus sub urmărire de Edgard Hoover (primul director FBI).

În 2009, apariţia volumlui „Spies: The Rise and Fall of the KGB in America“ aduce dovezi pentru care FBI a fost îndreptăţit să-l urmărească pe Hemingway, deoarece scriitorul se afla pe lista agenţilor KGB din America. Pe baza unor însemnări ale unui ofiţer KGB care a avut acces la arhivele ruseşti din perioada lui Stalin, cartea arată că autorul american a fost recrutat în 1941, înainte de a face o călătorie în China, primind porecla „Argo“.

Potrivit documentelor sovietice, Hemingway s-a întâlnit cu agenţii ruşi în anii 1940, în Havana şi în Londra, „exprimându-şi dorinţa de a-i ajuta“. În final, s-a dovedit că scriitorul american nu le-a fost de prea mare ajutor sovieticilor, deoarece nu le-a servit niciun fel de informaţie politică şi nu a depus niciodată „muncă practică“. În 1950, „Argo“ nu mai era un om activ al ruşilor. Unii spun că escapadele lui Hemingway ca spion KGB a fost mai degrabă un pretext pentru a căpăta inspiraţie artistică. Alţii spun că paranoia de care suferea şi din cauza căreia credea că este urmărit de FBI a fost şi motivul pentru care şi-a pus capăt zilele.

A luat un pisoar din baia barului preferat şi l-a montat în curtea casei

Nu este un secret că lui Hemingway îi plăcea băutura foarte mult. În momentul în care barul său preferat, Sloppy Joe's, şi-a schimbat sediul, scriitorul a luat unul dintre pisoarele din baia localului şi l-a pus în curtea casei sale din Key West, Florida. Motivul pentru care a făcut asta? Şi-a băut atât de mulţi bani în acel bar încât considera că vasul de toaletă îi aparţinea. Pisoarul s-a transformat într-o fântână de grădină din care se adapă pisicile lui Hemingway.

A avut o pasiune neobşunită pentru pescuit şi urmărirea submarinelor

Ernest Hemingway folosea o armă împotriva rechinilor pentru a-i ţine departe de peştii-spadă, care erau captura lui preferată. În 1938, scriitorul a dobândit un record mondial prin cei şapte peşti-spadă capturaţi într-o singură zi. De asemenea, Hemingway a petrecut o perioadă considerabilă de timp, din vara anului 1942 până la sfârşitul lui 1943, pe o barcă de pescuit realizată din lemn.

S-a plimbat pe apele în zona de nord a Cubei, „vânând“ submarinele naziste cu echipamente de identificare a direcţiei, precum şi cu arma folosită pentru a alunga rechinii şi cu grenade de mână.

A supravieţuit antraxului, malariei, pneumoniei, hepatitei, cancerului de piele, diabetului, accidentelor de avion, rupturii de splină, fracturii de craniu şi de vertebre...

În final, s-a dovedit că singurul lucru care l-a putut omorî pe Hemingway a fost chiar el însuşi. În 1954, scriitorul american a trecut prin două accidente succesive de avion care i-au adus vătămări aproape fatale. Se afla în Africa, împreună cu soţia sa, Mary, când au pornit într-un zbor de agrement, drept cadou de Crăciun pentru Mary.

Avionul s-a prăbuşit, iar Hemingway s-a ales cu o rană la cap, în vreme ce soţia lui a avut două coaste rupte. A doua zi, în timp ce se pregăteau să zboare spre Entebbe (Uganda), unde urmau să primească îngrijiri medicale, avionul a explodat chiar înainte de decolare. Scriitorul a suferit mai multe arsuri, dar şi o comoţie cerebrală destul de serioasă. Când au ajuns în Entebbe, presa locală relata deja povestea morţii lui Hemingway.

S-a sinucis cu arma preferată

Există două presupuneri cu privire la modalitatea în care s-a sinucis autorul american: fie şi-a pus cele două ţevi ale armei în gură, aşa cum le-a arătat cândva unor prieteni, pe când se afla în locuinţa sa din Cuba („Uitaţi, aşa o să fac... Cerul gurii este cea mai moale parte a capului“), fie şi-a trans un glonţ în frunte, chiar deasupra ochilor. Indiferent cum şi-ar fi plasat arma-cumpărată de la Abercrombie &Fitch şi folosită anterior pentru a împuşca porumbei – după ce a apăsat trăgaciul, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1961, rezultatul a fost devastator:sânge, creier, oase, dinţi, carne şi păr, împrăştiate peste tot în foaierul casei sale din Ketchum, Idaho.

Şi-a zburat creierii, literalmente. Hemingway fusese acaparat de depresie, nesiguranţă şi alcoolism, care-l chinuiseră timp de decenii. În loc să-şi încheie viaţa în deplină împlinire literară, militară şi sportivă, precum şi în lumina numeroaselor mituri create în jurul propriei persoane, sinuciderea sa a fost un contrapunct pentru celebrarea perpetuă a unui om recunoscut, atunci şi acum, drept cel mai influent – şi mai imitat, totodată – prozator al secolului XX.

A condus un grup francez în războiul contra naziştilor

Tânărul soldat Ernest Hemingway Hemingway a fost corespondent de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El a declarat totuşi că singura contribuţie în contextul războiului a fost în materie de sfaturi şi că titulaturile care i s-au adus au fost simple dovezi de afecţiune din partea soldaţilor. Potrivit declaraţiei scriitorului, a fost primul care a pătruns în Paris, împreună cu unitatea sa, după eliberare şi au cucerit Hotelul şi Barul Ritz de sub ocupaţia nazistă, cu o zi înainte ca forţele Alianţei libere să pătrundă în oraş.

Pisicile cu şase pernuţe, marca lui Hemingway

Casa lui Hemingway din Florida este locuită de 50 de pisici Un căpitan de vas i-a oferit lui Hemingway prima pisică cu şase pernuţe. Din acel moment, scriitorul a devenit cel mai mare iubitor al felinelor care au această particularitate. După 1961, anul morţii sale, casa lui Hemingway din Key West, Florida, s-a transformat în muzeu şi, implicit, în locuinţa pisicilor sale. În prezent, casa găzduieşte aproximativ 50 de pisici, dintre care jumătate sunt polidactile. Termenul de „pisica lui Hemingway“ desemnează tocmai pisicuţele cu şase pernuţe.

Verdictul asupra mărimii organului genital al lui Fitzgerald? „În limite normale“

După ce Zelda Fitzgerald i-a spus lui Scott că penisul lui nu ar putea face nicio femeie fericită, Hemingway a vrut să verifice acest lucru. I-a spus că totul este în regulă cu mărimea organului său genital. „Te priveşti de sus în jos şi de aceea pare scurt“, i-a explicat Hemingway lui Scott Fitzgerald, în romanul „Sărbătoarea continuă“.

Fratele său a fondat o comunitate din şapte persoane, locuind pe o plută

Formaţiunea creată de fratele lui Hemingway, Leicester, în 1964, se numea The Republic of New Atlantis şi era alcătuită din şapte persoane care locuiau pe o plută realizată din oţel şi bambus, ancorată în apele Mării Caraibilor. Mica lor comunitate avea monedă, timbre şi constituţie proprii.

A fost distrusă doi ani mai târziu într-o furtună tropicală. În 1982, Leicester s-a sinucis, la fel cum au procedat Ernest Hemingway însuşi, dar şi sora, tatăl, bunicul şi nepoata lui.

Există o comunitate a celor care seamănă cu Hemingway

Heminglookalikes.com este o grup virtual al oamenilor care arată ca renumitul scriitor american. Toţi participanţii sunt „purtători“ de păr şi barbă albe, exact cum arăta şi Hemingway. Periodic sunt organizate întâlniri cu toţi membrii şi anual are loc concursul care desemnează cea mai fidelă sosie a lui He mingway.

Sursa: adevarul.ro

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...