***

 Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vitănești, județul Teleorman. Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928. , Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.

Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

În perioada 1932 - 1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Sub influența lui Nae Ionescu, toți prietenii lui Noica de la "Criterion" - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor deveni, mai devreme sau mai tîrziu, legionari dar, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară.

În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum” (adică „Sunt aici, sunt de față”), pe care o scrie singur și o publică din bani proprii.

În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.

În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.

Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).

In 1976, Constantin Noica îl întâlneste, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.

Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

***

 

Gara din Piatra-Neamţ, locul de unde România a intrat în Al Doilea Război Mondial

Una dintre cele mai frumoase gări CFR din România, dar şi cu o semnificaţie istorică deosebită este cea din Piatra-Neamţ, potrivit agerpres.ro.

Finalizată la începutul secolului al XX-lea, construcţia este opera unui cunoscut antreprenor italian al vremii, Carol Zani.

Peste timp, Gara CFR Piatra-Neamţ avea să devină punctul fierbinte al celui de-Al Doilea Război Mondial: de aici, generalul Ion Antonescu avea să transmită celebrul ordin ca Armata să treacă Prutul.

Un alt moment important care a avut în prim-plan Gara CRF Piatra-Neamţ a fost atunci când celebrul cineast Francis Ford Coppola avea să filmeze aici, în anii 2005 – 2006, mai multe scene din filmul “Tinereţe fără tinereţe”.

Despre necesitatea apariţiei noii gări din Piatra-Neamţ a povestit muzeograful Renata Gabriela Buzău, de la Complexul Muzeal Naţional Neamţ.

“La începutul secolului al XX-lea, Gara Veche din Piatra-Neamţ (din cartierul cu acelaşi nume), construită în 1885, era total inadecvată, din punct de vedere arhitectural, ca amplasare, dar şi ca dimensiuni, statutului de reşedinţă de judeţ pe care îl avea oraşul. Noua clădire a Gării din Piatra-Neamţ a fost opera antreprenorului italian Carol Zani, cel care a ridicat şi alte construcţii spectaculoase, precum Teatrul Tineretului sau actualul sediu al Muzeului de Artă Eneolitică Cucuteni. Lucrările au fost finalizate în anul 1913, edificiul, în prezent monument istoric, fiind înălţat pe un amplasament mult mai potrivit, având dimensiuni mari şi remarcându-se printr-un stil naţional, a cărui compoziţie de tip piramidal reprezenta o noutate în peisajul gărilor din România. Materialele de construcţie şi anumite motive decorative utilizate îi confereau un aspect pitoresc şi demonstrau o anumită individualitate, în materie de arhitectură feroviară, în ciuda tendinţei de uniformizare a opţiunilor în direcţia unui stil naţional centralizat. Clădirea se impune printr-un corp principal, central şi două corpuri secundare, laterale, de dimensiuni similare. Deasupra uşii de acces se impune un portal monumental, flancat de două turnuri scunde în raport cu întregul edificiu”, a declarat muzeograful Renata Gabriela Buzău.

Aceasta a amintit încărcătura istorică mondială a Gării CFR din Piatra-Neamţ.

“Acest impozant imobil urban prezintă şi o anumită încărcătură istorică, dacă ne raportăm la momentul ce a marcat intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial. In seara zilei de 21 iunie, generalul Ion Antonescu, alături de generalul Ioaniţiu şi mai mulţi ofiţeri ai Marelui Stat Major, a sosit la Piatra-Neamţ cu trenul special de comandament – ‘Patria’. După miezul nopţii, generalul von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, s-a prezentat viitorului mareşal, care a convocat Marele Cartier General şi, în mijlocul vagonului, cu o cupă de şampanie în mână, a ţinut o alocuţiune: ‘Vă anunţ că astăzi a sosit ceasul pentru a şterge pata dezonoarei de pe fruntea ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul ţării aşa cum ne-a fost lăsat de la Basarabi…’. În ciuda controverselor ce s-au ţesut în jurul mareşalului Ion Antonescu, acest eveniment, ce a avut loc în trenul ‘Patria’, staţionat în Gara din Piatra-Neamţ, a schimbat radical evoluţia istoriei ţării noastre”, a arătat Renata Gabriela Buzău.

Zeci de ani mai târziu, mai exact în 2005, regizorul Francis Ford Coppola a ales să filmeze mai multe secvenţe din pelicula “Tinereţe fără tinereţe” în gara din Piatra-Neamţ, pe peron şi în faţa clădirii.

Filmul, care l-a avut în rolul principal pe Tim Roth, a avut premiera doi ani mai târziu şi a fost realizat după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade.

La 100 de ani de la darea în folosinţă, în 2013, Gara CFR din Piatra-Neamţ – declarată monument istoric şi turistic – a beneficiat de o renovare completă cu fonduri europene în valoare de 25 milioane lei. În prezent, puţinele trenuri care poposesc în Piatra-Neamţ transportă călătorii spre Bicaz, Bacău sau Bucureşti.

***

 ,,Cum arată ziua unui român obişnuit ?  🤔

Se trezeşte de dimineaţă din cauza unor bubuituri : 

se crapă de ziuă!

O caută pe nevastă-sa prin pat şi n-o găseşte : o furase somnul!

Se duce la baie şi se uită în oglindă, dar oglinda se face ţăndări : aruncase doar o privire!

Se uită într-un ciob de oglindă şi se vede tot tăiat pe faţă : îl tăia pişarea!

Pleacă la serviciu şi pe drum vede două tipuri de oameni : unii care scădeau în înălţime (pe ăia îi rodeau pantofii) şi alţii care dispăreau pur şi simplu (pe ăia îi fura peisajul).

Ajunge la serviciu şi îşi vede toţi colegii lipiţi de tavan : purtau

discuţii la nivel înalt!

La un moment dat, se dezlipesc şi cad toţi deodată : căzuseră de comun acord!

Se enervează şi pleacă de la serviciu.

Pe drum, îl vede pe unul lipit de asfalt şi vreo doi care trăgeau de el să-l dezlipească : era sărac lipit pământului!

Mai încolo, îl vede pe altul căruia îi cădeau urechile, nasul, ochii : era putred de bogat!

Se hotărăşte să se sinucidă şi se aruncă de pe un pod în apă, apele se dau la o parte şi cade pe uscat : nu era în apele lui!

După aceea, se hotărăşte să se îmbete ; merge într-un bar, dar intră acolo cu capul tăiat în două : făcuse cum îl tăiase capul!

Mai apoi se auzi o bubuitură : căzuse seara !,,

***

 SĂ NU TE ÎNTRISTEZI

De vei vedea că nu mai pot

Pe umeri crucea să mi-o duc,

...din gură un cuvânt să scot,

Să știi că mult nu mai apuc.

- Copilul meu, tu să ții minte, 

Așa-mi spunea și mama mea,

Viața, va merge înainte...

Păstrează ce-i frumos din ea.

De vei vedea că nu țin minte

Dacă ceva rău ai făcut,

Tu să-ți aduci te rog aminte,

Nicicând eu nu m-am prefăcut.

Când o s-ajungi, o să-ți dai seama

Și o să spui cu mult regret:

,,Câtă dreptate avea mama,

Ce am greșit, nu mai repet!”

De vei vedea că sunt bătrână

Și nu pot ca să mai merg drept,

Să-ți faci timp...să mă ții de mână;

Cât voi mai fi, eu te aștept!

Iar de-o să vezi lumina stinsă,

Să nu te întristezi...(E greu!)

O stea, pe cer va fi aprinsă,

Te va călăuzi...mereu.

Angelica Grosu

***

 

Dragi prieteni, 

cu o zi întârziere,... după ce am sărbătorit "ziua iertării", să recitim

    Iertările 

      Adrian Păunescu

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,

Că ochii mei sunt când senini, când verzi,

Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,

Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.

Văd lumea prin lunete măritoare

Și văd grădini cu arme mari de foc,

Sub mâna mea deja planeta moare

Și în urechi am continentul rock.

Ai să mă ierţi că sunt labilitate,

Că trec peste extreme fulgerând,

Ai să mă ierţi, preablânda mea, de toate,

Eu sunt nemuritorul tău de rând.

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine

Și dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,

Mie, pierzându-mi-te, imi va fi mai bine,

Eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Ai să mă ierţi în fiecare noapte

Și-am să te mint în fiecare zi,

Și cât putea-va sufletul să rabde,

Cu cât îţi voi greşi, cu-atât te voi iubi. 

Și dacă nervii tăi or să cedeze 

Și într-o zi n-ai să mă poți ierta

Năpraznic voi ieși la metereze

Și puștilor străine mă voi da.

Și cum se-ntâmplă moartea să le spele

Pe toate-nnobilându-le fictiv,

Ai să te-apleci deasupra morţii mele

Și tot ai să mă ierţi definitiv.

   

( din volumul " Iubiți-vă pe tunuri" - 1981)

***

 Edith Fellows, actrița „orfană” în viață și pe scenă, a decedat pe 26 iunie 2011...

Edith Marilyn Fellows s-a născut pe 20 mai 1923  la Boston, în Massachusetts, și a fost singurul copil al lui Willis și Harriet Fellows, dar mama ei a abandonat-o la câteva luni după naștere. Cînd avea doi ani, tatăl și bunica paternă, cea care a crescut-o cu multă afecțiune, s-au mutat în orașul Charlotte din Carolina de Nord.

La sfatul medicilor micuța a fost înscrisă de la trei ani la lecții de dans pentru a i se corecta anteversia femurală (cunoscută și ca “degete de porumbel”), afecțiunea ortopedică de care suferea. Un an mai târziu Edith a fost remarcată de un individ care spunea că este impresar, bărbatul i-a cerut bunicii 50 de dolari și a susținut că i-a aranjat o probă de filmare.

Edith și bunica ei au plecat cu trenul la Hollywood, dar femeia a aflat că a fost păcălită și pentru o vreme a fost nevoită să se angajeze ca menajeră la o familie din oraș al cărei băiețel lucra ca figurant la un studio de producție. Bunica și drăgălașa fetiță au însoțit într-o zi familia la care locuiau pe platourile de filmare, iar cea mică, fără să i se ceară acest lucru, a început să cânte și să danseze în fața regizorului. Câteva zile mai târziu, când puștiul s-a îmbolnăvit, reprezentanții studioului a transmis familiei un mesaj „Trimiteți fata” și curând Edith a fost distribuită în scurtmetrajul “Movie Night” realizat de comediantul Charley Chase, în care a interpretat-o pe fiica actorului, apoi a jucat în alte câteva filme, printre care “Daddy Long Legs”, „The Rider of Death Valley”, „Shivering Shakespeare”, „Mush and Milk” și „Jane Eyre”.

În 1934 Edith a apărut în pelicula “Mrs Wiggs de la Cabbage Patch”, în rolul Australiei Wiggs, unul dintre cei cinci copii al unei familii sărace ce fusese părăsită de tată.

Un an mai târziu copila a fost distribuită alături de celebra actriță Colette Colbert în producția “Gregory La Cava’s She Married Her Boss”, iar rolul i-a adus un contract pe șapte ani cu Columbia Pictures. Au urmat, în perioada următoare, o serie de filme cu buget mai mare printre care “One-Way Ticket”, „And So They Were Married” sau „Tugboat Princess”, în care a fost ditribuită în roluri de orfană sau copil al străzii. În toamna anului 1936 a jucat alături de Bing Crosby în filmul „Pennies from Heaven”, devenind o răsfățată a publicului și a criticilor de film.

De-a lungul acestor ani în care devenise deja vedetă, bunica a fost foarte implicată, urmând-o peste tot, negociindu-i contractele și timpul pe care micuța urma să-l aloce pregătirii pentru roluri, dar, din păcate, bătrâna, care era bine intenționată, a neglijat un aspect. Edith era o fetiță nefericită care nu avea voie să se joace cu prietenii ei, fusese izolată de oricine ar fi putut avea o influență negativă asupra ei, inclusiv de tată, așa că a crescut înconjurată doar de adulții de pe platourile de filmare.

La mijlocul anilor 1930, după aproape un deceniu de când o părăsise, în viața celor două a apărut brusc mama lui Edith, care aflase că fiica ei devenise vedetă și a susținut că este îndreptățită să se ocupe de educația și de cariera ei în cinematografie.

În lunile următoare, a avut loc o bătălie dură pentru custodia copilei, eveniment despre care ziarele din Statele Unite au scris pe larg în vara anului 1936. Femeia a făcut afirmații scandaloase, spunând că fata a fost răpită de bunică, o acuzație care a fost luată în serios după ce întreaga Americă aflase cu patru ani în urmă despre răpirea lui Charles Lindbergh jr., și că tatăl ei încercase la un moment dat să o vândă unei școli de dans.

Edith Fellows va povesti mai târziu cât de traumatizată a fost în acea perioadă în care era pusă să aleagă între o bunică dominatoare și o mamă pe care nu o cunoscuse până atunci și care părea „rece și dură”. Când a fost întrebată de un judecător cu cine vrea să stea în continuare, copila a ales-o pe bunică, mărturisind că „nu este obișnuită să iubească străinii”. Tribunalul i-a acordat custodia lui Edith bătrânei și a dispus ca banii pe care îi încasa din aparițiile în filme să fie depuși într-un cont de care să nu poată dispune decât la majorat.

Edith Fellows a continuat să fie apară în diverse producții de la Hollywood până la începutul anilor 1940, dar deja nu mai era copil, iar studiourile nu căutau în acea perioadă adolescente, iar statura ei, foarte micuță, nu a avantajat-o deloc în următoarii ani. Tânăra și-a găsit de lucru la diverse studiouri intependente mai mici și a mai jucat în cîteva filme, printre care „Heart of the Rio Grande” și „Stardust on the Sage”, dar în 1943 a părăsit pentru o vreme lumea cinematografiei.

În 1946, s-a căsătorit cu impresarul Freddie Fields, cu care a avut o fiică, Kathy, după un an a apărut într-un spectacol de teatru pe Broadway, apoi s-a îndreptat spre televiziune, fiind distribuită din nou în câteva filme. La mijlocul anilor ’50 căsnicia ei s-a destrămat, iar Edith Fellows a început să sufere de depresie și făcea frecvent crize de panică. În 1958, în timp ce cânta într-un spectacol caritabil la New York, a fost atât de speriată, aproape paralizată de frică, încât nu a putut urca pe scenă.

Un psihiatru i-a prescris Librium, un medicament indicat pe termen scurt pentru controlul anxietății, dar a devenit dependentă de pastile și avea obiceiul să consume în același timp și alcool.

Boala a afectat-o din ce în ce mai mult, Edith devenise dependentă de tranchilizante și alcool, a încercat să își refacă viața alături de un alt bărbat, dar a eșuat, apoi a mai avut o încercare de a se întoarce în cinematorgrafie, dar nu a reușit să primească niciun rol, așa că a fost nevoită să se angajeze ca telefonistă, deși suferea în continuare de alcoolism și depresie.

La sfârșitul anilor 1970, actrița l-a întâlnit pe Rudy Venz, dramaturg și regizor la un teatru din Los Angeles, care i-a aflat povestea de la iubita lui, și ea fost copil-vedetă la Hollywood. Bărbatul i-a propus să-i transforme experiențele de viață într-o piesă de teatru, invitând-o să joace în spectacol. În 1979, Edith a revenit pe scenă pentru prima dată după multe decenii, reușind să-și depășească tracul și anxietatea.

Producția a adus-o din nou în lumina reflectoarelor, astfel că a fost invitată să joace în mai multe serialele de televiziune precum „The Brady Brides”, „Simon & Simon”, „Cagney & Lacey” sau „The Pursuit of Happiness”, ultimul ei show.

Actrița a decis să se retragă pentru a doua și ultima dată din industria show-biz-ului în 1995, iar în ultimii ani ai vieții a locuit, împreună cu cele trei pisici ale ei, într-un apartament de la Hollywood.

Edith Fellows, fostul copil-minue din epoca de aur a Hollywood-ului, a murit din cauze naturale pe 26 iunie 2011, la Motion Picture Country Home, la vârsta de 88 de ani.

***

 Stefan Luchian moare in zorii zilei de 28 iunie 1916...

„Este între morți și cadavre o deosebire, cadavrele continuă să moară și morții încep să trăiască.  Neașteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale și diabetul psihologic, de care suferă, sub pretext de rafinament și cumințenie obeză, inspirația și valoarea marelui partid economic și de bursă al turmei oficiale de pictori, părăsită de dânșii, înlăturând cadavrele din drumul lor, artiștii grupați sub steagul agil al Artei române s-au asociat însă cu un mort, cu cel mai tânăr, mai viu și mai revoluționar dintre morți, cu Ștefan Luchian, sfântul și mucenicul picturii românești”, scria cu elan Tudor Arghezi în prefața catalogului la expoziția grupului Arta română, din primăvara anului 1920. În acel an, se făceau patru ani de la moartea pictorului, cel supranumit cu afecțiune poetul plastic al florilor.

Născut la Stefanesti, Botosani, pe 1/13 februarie 1868, într-o familie avută, Ștefan a simțit de timpuriu chemarea penelului, mai mult ca pasiune, nu neapărat ca profesie.

Când avea cinci ani, familia s-a mutat în București, unde părinții lui au cumpărat o casă pe strada Popa Soare din pitoreasca mahala Mântuleasa.

Aici, se bucura de grădinile încărcate cu flori ale oamenilor și se întrista când le privea, la sfârșit de toamnă, cum păleau și mureau.

„Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile, când sunt presate în ierbar”, spunea.

La vârsta copilăriei, a primit de la o mătușă ca dar de Paște „o stea cu acuarele d-acelea proaste”: „Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…”

Cu toate că nu a fost un elev silitor, la desen nu avea concurență: „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani. Atât era tariful”.

După moartea tatălui, mama lui a crezut că i-a hotărât destinul: Ștefan va fi militar ca și tatăl său. Nu dorea să fie pictor, deoarece credea ea, nu e o meserie bănoasă. L-a avut ca exemplu pe tatăl soțului ei, tot pictor, care a ajuns sărac și nevoit să colinde sate ca să zugrăvească biserici pentru câțiva bănuți.

Așa că, l-a înscris pe băiat la Școala de Infanterie, însă, la examen, lui Ștefan, care nu se vedea chip militar, nu i-a fost greu să convingă comisia de examinare să-l pice. În acest fel, s-a înscris la Școala de Belle Arte, apoi a mers și a studiat la școli de artă din München și Paris.

În primii ani, când încerca să se facă și el cunoscut prin arta lui, scria Gabriela Rus, într-un studiu dedicat pictorului, Luchian a suferit imens pentru că nici colegii, nici ziariștii care vorbeau despre munca lui nu l-au înțeles și făceau afirmații de genul „un artist poate fi mai mult decât un pierde-vară, care lucrează la voia întâmplării”. Într-un articol din ziarul „Naționalul” din 1894, era numit „un leneș distins”.

Chiar dacă nu l-au fericit asemenea remarci, artistul a știut că va trebui să muncească mult mai mult și pentru a pune capăt unor asemenea prejudecăți.

Jurnalistul N. Petrașcu a fost primul care a observat și a scris în 1894 un articol despre prospețimea picturii lui Luchian: „Dacă e în lumea noastră o boală generală ce s-a întins și ne cuprinde, e boala tristă a platitudinii, a banalității corecte, reci și mute… Când se întâmplă de întâlnești un om cu o notă originală în viață, în gândire, în artă, te simți impresionat extraordinar. Simți răcoarea pe care ți-o dă dimineața zilei, ai impresia primăverii, ești în iluzia fericirii ce ți-o desfășoară închipuirea copilăriei”.

Poetul și criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești, care a susținut și promovat intens arta lui Luchian, a legat o prietenie cu pictorul și i-a oferit multe sfaturi constructive. El a scris numeroase articole în care și-a arătat entuziasmul față de pictura lui Luchian, spunând că, din generația lui, „extrem de banală”, a avut cea mai puternică personalitate.

„Suflet duios, inimă de poet, el este cam rebel tehnicii savante după un anume calapod… în operele sale este o mare intensitate de viață… La el, niciodată un tablou nu este o minuțioasă descripție a naturii… pentru el, arta nu este o simplă reproducție a vieții. El caută să puie în ceea ce face ceva din el, din sufletul lui, din ceea ce simte, fie o idee fie o senzație. Are o viziune încântătoare a naturii, dar întotdeauna adaugă la aceasta și nota sa personală, simțirea sa.”

Scriitorul elvețian Léo Bachelin, care în 1889 a venit în România și a ocupat funcția de bibliotecar al regelui Carol I, spunea că „Luchian încorporează lumina în culoare”.

Din 1901, primele semne de boală s-au făcut simțite. Bătălia pe care pictorul a dat-o pentru a îndura suferințe, lipsuri, tristeți, s-a simțit în lucrările lui din care răzbatea bucuria în fața naturii, cum nota Ștefan Dițescu în cartea Luchian.

Timp de aproape un sfert de veac a trăit modest, în cartierele sărace ale Bucureștiului, nevoit să se mute mereu și să înfrunte mizerie, frig și, ceea ce durea și mai rău, indiferența contemporanilor care spuneau că arta lui nu producea nimic și, în urma vreunei expoziții, nu câștiga mai mult ca un „lampagiu de la primărie”.

Bolnav, și-a păstrat totuși voioșia și optimismul și, ieșit din spital, era fericit că poate să picteze în continuare și nu era totul pierdut.

În martie 1904, a avut o lucrare la expoziția Tinerimii artistice, pe care a vizitat-o și Nicolae Grigorescu. Tot Grigorescu i-a cumpărat acel tablou și, impresionat, acesta a exclamat: „În sfârșit am un urmaș!”, dar nu un epigon.

În ultima lună din acel an a avut prima expoziție personală în București, cu 50 de lucrări. În urmă cu doi ani îi spunea bunului lui prieten, critic și colecționar de artă, Virgil Cioflec, într-o scrisoare: „Ca să vinzi pictură, fie în București sau aiurea, îți trebuiesc multe! Să fii introdus, să ai cunoștințe bune, să ai reputație și eu din toate astea nu am nici una” .

Mai nimeni nu a fost să-i vadă expoziția, ceea ce l-a făcut pe Virgil Cioflec să scrie: „Nepăsarea aceasta este o ofensă, un act de nedreptate față de un artist de valoare, bolnav și sărac, ce nu a umblat niciodată după milogeli”.

Tot el a povestit acel moment sfâșietor pentru artist: „Încărcăm tablourile să le ducem îndărăt. Pe-o dimineață tristă de iarnă, amândoi pășim după sanie, cu capul în pământ. Acasă, le răzimăm de zid, cu fața la perete. Babacu, prăpădit, foarte abătut, se suie-n pat, cu paltonul pe el. Întins pe spate, cu mâinile pe după ceafă, se uită fix în tavan. Geamurile sunt înghețate. În sobă, două crâmpeie de lemne sâsâie, încearcă să s-aprindă. Se face o tăcere lungă dureroasă.

– O să intru iar în spital…

Două lacrimi mari, ca două boabe, îi scapă printre pleoapele grele, peste obrajii nemișcați, palizi.”

Din 1909, nu s-a mai putut mișca, avea picioarele paralizate și o vedere tot mai slabă. A continuat însă să picteze. Singurul care i-a rămas mereu alături a fost Virgi Cioflec, cel care l-a sprijinit și material.

Spre sfârșitul vieții, când nu mai putea să meargă în mijlocul naturii și să picteze peisaje, florile i-au înviorat viața: „… pentru el, floarea vine ca un mesaj al acestui pământ, care rodește și cântă departe de fotoliul lui și înăuntrul câtorva buchete de mac și micșunele, îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri…”, scria Tudor Arghezi. Ultimele lui flori le-a pictat cu penelul legat de încheietura mâinii și cu ajutorul unor nepoți.

În 1915, a avut ultima lui expoziție personală. Dintr-o dată, toată lumea a descoperit pictura lui Luchian și părea să-l admire. Deși tot mai bolnav, a avut puterea să primească acasă bucuros pe oricine. Negustorii și amatorii de artă veneau tot mai des la pictor și tablourile lui au intrat, cum scria Tudor Arghezi, care l-a vizitat deseori pe pictor, „în casele în care artistul nu putuse să șadă”.

Înainte de a muri, vechiul lui prieten, Virgil Cioflec, i-a făcut o bucurie imensă. Luchian iubea muzica lui Enescu și a mers deseori la concertele acestuia. Imobilizat, regreta că nu mai putea să se bucure de muzica lui Enescu. După un concert, Virgil Cioflec l-a rugat pe George Enescu să-i facă o vizită lui Luchian. Au mers atunci împreună la locuința pictorului și George Enescu a cântat doar pentru pictorul Ștefan Luchian timp de două ore.

Gestul lui George Enescu a fost, scria Petru Comănescu, în cartea Ștefan Luchian, darul celui mai mare liric al muzicii noastre făcut celui mai liric dintre pictorii noștri și care i-a înviorat pentru multe zile sufletul.

În zorii zilei de 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian a încetat din viață. Virgil Cioflec a scris primul studiu monografic al pictorului Ștefan Luchian. După moartea prietenului său, el și Tudor Arghezi au scris o serie de articole pentru a-i promova arta și au organizat numeroase expoziții cu lucrările artistului.

După mai mulți ani de la moarte, Ștefan Luchian a început să fie prețuit la adevărata lui valoare artistică. În mare parte, tablourile lui se află în patrimoniul muzeal. În 2013, un tablou al pictorului s-a vândut cu 300.000 de euro, un rec ord pe piața românească de artă.