marți, 9 aprilie 2024

***

 

Emil Cioran – artistul seducţiei şi al paradoxului, om de o rarisimă fineţe şi


inteligenţă


Motto: “Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nicio piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi” – poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri.” – Emil Cioran în „Îndreptar pătimaş” – anul 1945

Astazi, 8 aprilie, se împlinesc 112 ani de la naşterea marelui filosof român şi scriitor de limbă franceză, Emil Cioran, unul dintre cei mai importanți gânditori lumii din secolului al XX-lea, descris ca aristocrat al dubiului, dandy al metafizicii, sau stilist al disperării şi încadrat în generaţia interbelică a mentorilor, alături de Noica, Eliade şi Ţuţea.

Emil Cioran s-a născut la  8 aprilie 1911, la Rășinari, în comitatul – pe atunci – Sibiu, tatăl său, Emilian Cioran, fiind protopop ortodox, preot în sat și consilier al Mitropoliei din Sibiu – unul dintre cei mai respectaţi oameni din localitate, iar mama sa, Elvira, fiind fiică de nobil transilvănean originară din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș.

Cioran păşeşte în clasa I la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga, pe parcusrul primelor clase dovedindu-se „deplin corespunzător“ la purtare morală şi „distins“ la religie şi morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie şi celelalte.

Continuă învăţătura la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, una dintre şcolile de elită ale oraşului, atunci şi acum.

Pentru a participa la cursuri, Cioran a plecat din Răşinariul natal cu o tristeţe extraordinară, fiind nevoit să locuiască în gazdă, la Sibiu.

În liceu, Cioran se dovedeşte deosebit de silitor, cu calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, muzică şi restul.

La vârsta de 17 ani devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu.

În această perioadă, Cioran, bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, manifestând o înclinație spre agnosticism, sau cum spunea el ulterior spre „incoveniența existenței”. Începe să fie influenţat de operele lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire.

În ultimul an al facultăţii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în anul 1932, se înscrie la doctorat, în speranţa obţinerii unei burse în Franţa sau în Germania.

Un an mai târziu obține o bursă a Fundaţiei Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, până în 1935, unde intră în contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages.

În anul 1934, i se publică în România primul volum, „Pe culmile disperării“, pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români.

Un an mai târziu îi este publicată „Cartea amăgirilor“, urmată de „Schimbarea la faţă a României“ – în 1936 şi „Lacrimi şi sfinţi“ – în anul 1937.

Revenit în ţară în 1936, devine timp de un an profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, fără însă să fie atras de această latură pedagogică. Dealtfel Cioran le spunea studenţilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată.

În anul 1937, obţine o bursă a Institutului Francez din București şi pleacă la Paris, şederea sa aici prelungindu-se până în 1944.

În 1942 o cunoaşte chiar la cantina studenţească, când lua masa, pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soţie în acte, i-a stat alături până la plecarea în eternitate a filosofului. Se spune că Simone Boué este cea care, de fapt, a adus un real echilibru în viaţa lui Emil Cioran.

În această perioadă începe să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, încheiată în 1945, în acelaşi an Cioran stabilindu-se definitiv în Franța, în Cartierul Latin din Paris, unde a trăit ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste.

În anul 1949, îi apare „Précis de décomposition“ („Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la Editura Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărţilor sale. Volumul îi aduce în anul 1950 Premiul Rivarol, singurul pe care îl va mai primi, refuzând ulterior toate distincţiile şi premiile care aveau să îi fie acordate (între care Sainte-Beuve, Combat şi Nimier), dar şi remuneraţii de mii de franci.

Ulterior a trăit mult timp retras, nefiind atras de publicitate.

A urmat publicarea volumelor Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii) –în 1952, La tentation d’exister (Ispita de a exista) – în 1956, Histoire et utopie (Istorie şi utopie) – în 1960, La Chute dans le temps (Căderea în timp) – în 1964, Le Mauvais démiurge (Demiurgul cel rău) – în 1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut) – în 1973, Écartèlement (Sfârtecare) – în 1979, Exercises d’admiration (Exerciţii de admiraţie) – în 1986 şi Aveux et anathèmes (Mărturisiri şi anateme) – în 1987.

A pornit prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente, mereu preocupat de problematica morții și a suferinței, fiind atras de ideea sinuciderii ca idee de sprijin a supraviețuirii şi de tema alienării omului, prezentă la Sartre sau Camus, dar formulată de Cioran astfel: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”

La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional autor al genului.

Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o admiraţie intelectuală – şi nu numai –  profundă şi reciprocă, numită ulterior de Cioran „blestemul său indispensabil”.

În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.

În ultimii ani ai vieţii este chinuit de Boala Alzheimer şi este internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă.

Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Casa filosofului din comuna natală este acum proprietate privată, pe care se află un bust al filosofului. Anual aici au loc colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat încă îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase legende.

Lada cu manuscrise şi documente lăsate de Emil Cioran în grija părinţilor la plecarea la Paris în 1937, a ajuns peste ani în strada Dealului din Sibiu, pentru ca mai apoi să fie adjudecată, pentru 36.000 de euro, de Laurence Tacou, directoarea Editurii L’ Herne, şi fiica lui Constantin Tacou, unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran. Ulterior colecţia a fost cumpărată, cu 507.500 de euro cu tot cu taxe, la licitaţie, de omul de afaceri de origine română, George Brăiloiu, care a donat-o Academiei Române.

Mai mult, mai există 37 de manuscrise semnate de Emil Cioran, evaluate la peste un milion de euro, care au fost în dispută în justiţie între Universitatea din Paris şi o firmă  de curăţenie care le-a descoperit în urmă cu câţiva ani în pivniţa apartamentului lui Simone Boue, după decesul acesteia.

În februarie 1995, Simone Boue scria Cancelariei Universităţilor din Paris că vrea să doneze bibliotecii instituţiei mai multe manuscrise ale lui Emil Cioran, însă ea a decedat după doi ani, iar donaţia nu s-a mai realizat. În cele din urmă justiţia franceză a decis că firma de curăţenie va putea dispune în mod liber de aceste manuscrise.

Cioran a fost şi un om al contrastelor. Filosoful a scris cuvinte înfiorătoare despre români şi istoria lor, însă în anul 1989, după prăbuşirea dictaturii, ţopăia realmente pe stradă de bucurie şi striga că „ţara lui şi-a recăpătat libertatea”, în contextul în care el nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. A abandonat limba română motivând că nu dorea să scrie într-o limbă „pe care n-o înţelege nimeni”, dar a rămas până la sfârşitul vieţii cu sentimentul că, atunci când vorbeşte franceza, o „maltratează”.

În tinereţe se declara, într-un articol, admirator al lui Hitler și justifica provocator „Noaptea cuțitelor lungi”, manifesta vădite afinităţi legionare – ca şi prietenii săi Ţuţea şi Eliade -, dar şi clare idei antisemite, viziuni repudiate peste ani, cu furie și rușine, motivându-le ca fiind „inadmisibile rătăciri ale tinereții”.

Emil Cioran, om de o rarisimă inteligenţă şi fineţe, ne-a oferit însă lecţia unei existenţe în care a luptat neîncetat să arate că noi oamenii suntem prost alcătuiţi, o aglomerare de fragmente, în care se întâlnesc urâtul şi divinul, în schimb a indicat ca sublime muzica şi poezia – ca fiind singurele care ne pot duce în rai. Desigur că sensurile cele mai ascunse ale gândirii şi creaţiei sale, ni se vor arăta celor care vom avea „cutezanţa” să îi studiem impresionanta sa operă.

Însă cel mai bine tot Cioran îşi sintetizează propria viaţă şi operă: „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm. Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

***

 

Sara Montiel, diva secolului XX, a decedat pe 8 aprilie 2013...

Sara Montiel, pe numele său real María Antonia Abad Fernández, s-a născut pe 10 martie 1928 în Campo de Criptana, în regiunea Castilia-La Mancha, și și-a început cariera de actriță în 1944, când a primit un rol secundar în primul ei film, “Te vreau pentru mine”. În același an a fost distribuită în rolul principal din pelicula “A început cu o nuntă”, urmând apoi, “Don Quijote” și “Nebunie din dragoste”. În aprilie 1950, însoțită de mama ei, actrița s-a mutat în Mexic, unde a jucat în zece filme în mai puțin de cinci ani, inclusiv în cunoscutele “Women’s Prison”, „Red Fury” și „Cinnamon Skin”, realizate la începutul anilor 50.

Sara a primit apoi invitația de a juca la Hollywood, primul ei film american fiind westernul “Vera Cruz”, în regia lui Robert Aldrich, în care a apărut alături de Gary Cooper și Burt Lancaster.

Tinerei i s-a oferit apoi un contract standard pe o durată de șapte ani de către Columbia Pictures, dar l-a refuzat, temându-se de politicile restrictive ale studiourilor americane în privința hispanicilor. A acceptat, în schimb, un angajament cu Warner Bros și a fost distribuită în 1956 în filmul “Serenade” regizat de Anthony Mann, cu care s-a căsătorit un an mai târziu, apoi a colaborat cu casa de producție RKO pentru filmul “Run of the Arrow”.

Între noiembrie 1956 și ianuarie 1957 Sara a filmat la Barcelona musical-ul “The Last Torch Song”, o producție cu un buget foarte mic, care a devenit, în mod surprinzător, un mare succes internațional. Inițial, piesele din film urmau să fie interpretate de o cântăreață profesionistă, dar, din cauza restricțiilor financiare, Sara a decis să le cânte ea însăși, iar coloana sonoră, extrem de apreciată, a lansat-o în lumea muzicii.

În urma acestui succes, în iunie 1957 Sara Montiel a semnat un contract cu producătorul Benito Perojo pentru a realiza patru filme în trei ani, primul dintre ele fiind “The Violet Seller”, un musical cu un buget foarte mare pentru acel moment.

Aproape toate producțiile ei următoare (My Last Tango, Pecado de amor, The Lovely Lola, Casablanca, Nest of Spies, Samba, Variety) au avut mare succes combinând actoria, muzica și dansul, iar Sara Montiel a devenit cea mai bine plătită vedetă a filmului spaniol. În 1974, și-a anunțat retragerea din cinematografie, nemulțumită de modul în care evoluase industria care miza acum pe nuditate excesivă, dar a continuat să cânte live (la sfârșitul anilor ’60 a avut o serie de concerte și în România), să înregistreze albume și să prezinte diverse emisiuni tv. În mai 2011, după aproape 40 de ani de când apăruse în ultimul ei film, Sara Montiel a jucat lungmetrajul artistic „Abrázame” regizat de Óscar Parra de Carrizosa.

Actrița a fost căsătorită de patru ori, primul ei soț fiind regizorul și actorul american Anthony Mann, cel de-al doilea a fost avocatul José Vicente Ramírez Olalla, a urmat, apoi, jurnalistul José Tous Barberán, alături de care a adoptat doi copii, Thais și José Zeus, iar ultimul ei soț a fost Antonio Hernández, dar a avut și mai multe aventuri despre care a scris în cartea sa de memorii. Printre cele mai cunoscute relații au fost cele cu scriitorul Ernest Hemingway, cu actorul James Dean, cu dramaturgul Miguel Mihura și cu biochimistul Severo Ochoa, laureat al Premiului Nobel, despre care a mărturisit că a fost adevărata dragoste a vieții sale.

Sara Montiel a murit pe 8 aprilie 2013 în casa ei din Madrid, la vârsta de 85 de ani, din cauza unei insuficiențe cardiace și a fost înmormântată în cimitirul San Justo, presa spaniolă onorându-i cariera excepțională și scriind despre ea că a fost un „mit al cinematografiei” și „cea mai frumoasă femeie din Spania secolului XX”.

***

 Pledoarie pentru cultură generală 


Există părinți și elevi revoltați pentru că la școală s-ar învăța lucruri care nu folosesc în viață.

La ce-mi trebuie mie să-mi încarc mintea cu româna asta din liceu, când eu vreau să mă duc la facultatea de IT?

Sau invers, ce să fac cu știința când eu mă fac copywriter la agenție? Iată câteva răspunsuri.


Profilul real:

La ce e bun Caragiale? Să știi când ești ridicol.

La ce e bun Nichita? Să știi cum e când ești genial.

La ce e bun Bacovia? Să știi c-au fost alții și mai triști ca tine.

La ce e bun Călinescu? Să înțelegi c-a fost o Românie normală, altădată.

La ce e bun Boia? Să înțelegi că poate o istorie are nevoie și de un duș rece, nu doar de coroane și statui.

La ce e bun Ion Barbu? Să te lămurești că există algoritmi și geometrie și în cuvinte. Nu doar în cartea de mate.


Profilul uman:

La ce e bun Newton? Să începi să înțelegi că în Univers există legi pe care nu le poate încălca nimeni.

La ce e bun Pitagora? Să nu te prostească ăia care-ți vând prima casă.

La ce e bun Arhimede? Să înțelegi că și dintr-o baie și-o minte ascuțită poate ieși o idee care să rămână în istorie.

La ce e bun Carnot? Să descoperi că oricât ți-ar cere ăia pe BMW, înăuntrul motorului se întâmplă cam același lucru ca în Logan.

La ce e bun Einstein? Să te lămurești că și dacă tu nu pricepi un lucru, asta nu înseamnă că lucrul ăla nu există. E un bun exercițiu de smerire intelectuală.


Și, de fapt, la ce sunt bune toate astea? Foarte simplu: pentru ca atunci când simți nevoia să fii mândru de ceva și n-ai absolut nici un motiv personal, să te uiți în urmă și să înțelegi că toți oamenii ăștia mari de care ai învățat, care au scris, au descoperit și au dat ceva important omenirii, au ceva în comun cu tine. Sunteți membri ai aceleiași specii. Cea umană. O specie diferită de animale printr-un lucru sublim, pe care de obicei îl înțelegi la bătrânețe: e în stare să învețe fără nici un motiv lucruri care aparent nu-i folosesc la nimic, doar pentru A ÎNȚELEGE.

Altfel spus, cunoașterea e putere!

Savurează clipa la un pahar de vin Beciul Domnesc!

 

E primăvară iar și natura incepe să renască. Zi după zi ne înconjoară viața în toată splendoarea ei, într-o explozie de culoare și parfum unică și irepetabilă.

Este perioada când ne străduim să ne ridicăm dintr-o stare de epuizare in care ne-am afundat in timpul iernii, când ne-a doborât frigul și lumina insuficientă. Este perioada în care încercăm să restabilim relațiile dintre noi, să ne reîntâlnim fie cu o anumită ocazie, fie fără un pretext anume.

Îmi amintesc de vremea copilăriei. Mai ales de vremea când trăiau bunicii și erau în deplinătatea forțelor. Fie că ne doream, fie că nu, bunicii, la fel că toți din generația lor, ne țineau familia unită. Nu exista zi de naștere a vreunuia dintre noi sau vreo zi onomastică in care sărbătoritul zilei să nu primească urările de bine din partea tuturor membrilor familiei. Și nu exista nici o sărbătoare (Paști, Crăciun sau Anul Nou) care să nu fie petrecută în mijlocul familiei, de regulă la bunici. Eram atât de mulți încât noi, copiii, petreceam într-o cameră separată de cea a adulților, lângă care nu mai încăpeam la masă. Și se petrecea ore bune, cu mâncare, băutură și antren.

Au trecut anii. Bunicii sunt de mult o amintire. S-au dus pe rând, lăsând durere și un gol imens în suflet. Cu timpul durerea s-a ostoit și golul din suflet s-a umplut cumva. Sau poate că am învățat să trăim împăcați cu mersul normal al vieții.

Deși erau momente când aș fi preferat să nu mai particip la petrecerile cu atât de mulți participanți, acum îmi lipsesc acele momente. Îmi este dor de cei plecați dintre noi, de momentele petrecute alături de ei. Acum am rămas doar împreună cu tatăl meu, singurul rămas din generația lui din familie. Și în amintirea vremurilor de demult încerc să petrec fiecare clipă alături de el așa cum o făceam altă dată.

Se apropie sărbătorile Pascale. Deși mi-e dor de petrecerile de altădată, știu că voi petrece sărbătorile Pascale singură, doar împreună cu tatăl meu. Masa va fi una obișnuită, dar nu va lipsi un vin bun de pe masă.

Tradițională mesei de Paști este carnea de miel la care s-ar potrivi un vin Cabernet Sauvignon de la Beciul Domnesc, după principiul conform căruia la carne roșie merge un vin roșu. 

Vinurile de la Beciul Domnesc sunt vinuri de o calitate superioară, din soiurile nobile de viță de vie din podgoriile de la Odobești, Cotești, Huși și Panciu, o regiune viticolă de tradiție, unde atât terenul cât și climatul sunt prielnice culturii de viță de vie.

Nu o dată părinții mei, geografi fiind, au ajuns prin părțile locului. Călătoreau destul de mult prin țară în scopul de a studia atât mediul geografic natural cât și activitățile umane din fiecare regiune în parte. În zonele viticole, cu depozite de vinuri, se organizau sesiuni de degustare de vinuri, prin care studiau diverse soiuri de vinuri cultivate in zonele respective.

Acum de Paști, cu o sticlă de vin de la Beciul Domnesc pe masă, abia aștept să-l trag de limbă pe tatăl meu să-mi povestească despre degustările de vinuri de pe vremuri. De la el știu că vinul se studiază cu toate simțurile de care dispunem: vizual, privind vinul prin transparența paharului, olfactiv rotind ușor paharul și mirosind ușor aburii ridicați deasupra gurii paharului, gustativ, luând o cantitate mică de vin pe care o plimbăm prin toată gura pentru a-i simți aroma, și... auditiv, prin clinchetul paharelor ciocnite.

În principiu, vinurile se asociază frecvent cu mâncarea servită, atât ca și culoare cât și că gust, dulce sau sec, in funcție de cantitatea de zahăr conținută. Ideea este să se potrivească savoarea și proprietățile vinului la caracteristicile felului de mâncare servit...

Se apropie sărbătorile Pascale. Încă nu m-am hotărât asupra vinului pe care îl voi bea la masa de sărbătoare. Dar indiferent dacă va fi o fetească albă sau un cabernet sauvignon cert este că va fi un vin de calitate din podgoriile românești. Și asta pentru că vinurile românești sunt renumite in toată lumea pentru calitatea lor deosebită.

Ce pot să îmi doresc de sărbători? În primul rând sănătate, multă sănătate. Și să am familia aproape, atât cât a mai rămas din ea, pentru că nu este nimic mai important decât să fii alături de cei dragi in toate momentele importante ale vieții.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2024




***

 

#CAMIL_PETRESCU_130ani 💙💛❤️


Camil Petrescu (1894-1957) - A rămas orfan încă de la naștere.


„Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. Tatăl meu a dispărut înainte de a mă naște eu, iar mama s-a dus curând după el. M-am văzut copilul fără rude, fără familie, crescând de capul meu.”


A fost încredințat unei doici care s-a ocupat de educația lui.

A studiat la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, având rezultate bune la învățătură.


Între anii 1916-1918 a fost înrolat ca ofițer în Primul Război Mondial, iar experiența trăită atunci se regăsește în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Erou rănit în luptele de la cota 789 din 26 iulie 1917, Camil Petrescu a fost luat prizonier si internat în lagărele Sapronyek (Ungaria) si Plan (Boemia), de unde s-a întors la 10 aprilie 1918, în toată această perioadă, atât oficialitățile, cât si prietenii l-au considerat mort.


În timpul războiului, a explodat o bombă lângă el și a surzit. A purtat un aparat auditiv. „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici, unde totul se aranjează în șoaptă, eu rămân vecinic absent”, spunea scriitorul.


Operele lui semnificative sunt „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”, „Un om între oameni”, „Jocul ielelor”.


În 1939 a fost numit directorul Teatrului Național din București, unde a rezistat doar 10 luni.

În 1947 a fost ales membru al Academiei Române.


S-a îmbolnăvit de inimă. A avut două infarcte, iar ultimul i-a fost fatal. A decedat, iar romanul „Un om între oameni”, închinat lui Nicolae Bălcescu, a rămas neterminat.

I D E E A - Camil PETRESCU


Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele

Sunt pline

De tomuri grele

Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite

Legate-n marochine, 

În care zac orânduite

Ierarhic subt capitole şi titluri

Mii şi milioane de idei, 

În zeci de mii de tomuri, anexe

Şi opuscule

Cu pagini încărcate de calcule subtile

Ca mici desemne

-Arabescuri-

De cercuri seci, de semne

Şi magice majuscule.


Dar în ele

Nu sunt decât cadavre de idei, 

Căci scrisul tot

E doar gândire veşted conservată

Şi-nchisă subt formule şi subt chei.


Bătrânii în halaturi vechi, 

Cu ochelarii petrecuţi după urechi, 

Uscară

Insectele-n vitrină, 

Ca specii rare

Sălbatecii codri în ierbare, 

Pământul necuprins, în petece de hărţi, 

Ideile, în prăfuite cărţi.


Şi-acuma toate poartă cifre

Şi litere latine

În tomuri sigilate-n marochine;

Iar poezia lor, 

Astmatice avânturi de simboluri

Zadarnic încercând să urce-n goluri.


Dar eu,

Eu am văzut idei.


Întâia oara, brusc, fără să ştiu, 

De dincolo de lucruri am văzut ideea, 

Cum vezi, când se despică norii grei

Şi negri

Zigzagul de argint al fulgerului viu.


Şi de atunci

-Neliniştit de depărtarea suavă şi adâncă

De toate tâlcurile, cheile-

Ca un bolnav cu ochii ţintuiti de lună

Pe care norul o ascunde încă, 

Fără durere, fără bucurie, 

Eu caut în natură pretutindeni, ideile.


Atent şi răbdător

Deci le pândesc prelung stăruitor

Cum aşteptam pe când eram copil, 

Privind prin crăpătura gardului

Ograda şi ruina caselor pustii

Să văd cum se ivesc stafii.


Crescut din zilele de ieri, 

Neliniştit de marile tăceri, 

Pândesc şi azi prelung stăruitor, 

Căci şi acum din lucruri şi vederi

Ideea se adună

Străvezie, dar precisă şi întreagă, 

Aşa cum se încheagă

Subt privirea unui derviş, 

O figură, pe apa unui lac, 

În umbra limpezită de copac.


Dar de căte ori descopăr, uimit

Cu-nfiorări de veşti rostite-n şoapte, 

-Freamăt nocturn de ulmi-

Că ideile-s de mult

Alăturea de mine, culmi

Imense şi nebănuite, sosite-n noapte…


De-atâtea ori

Ca nişte munţi, coloşi de ghiaţă

Plutind subt apă, venind prin palele de ceaţă.


Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric, 

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.

luni, 8 aprilie 2024

***

 Moare un inginer şi ajunge la Porţile Raiului. Il caută Sfântul Petru prin catastife, prin hârtii, agende, caiete, da' nu-l găseşte defel, şi atunci îl trimite în Iad. 

Nu trece multă vreme, şi inginerul, sătul de mizeriile specifice Iadului, se pune pe treabă şi începe să proiecteze diverse îmbunătăţiri. 

Într-o bună zi, îl sună Dumnezeu pe Satana la telefon şi-l intreabă: 

- Ei, şi cum mai e pe la voi, cum merg lucrurile pe acolo jos? 

Îi răspunde dracul: 

- Suntem pe cale să ne certificăm ISO 9000, 14000, 18000, 21000, avem un sistem de control de flux al cenuşii, aer condiţionat, cuptoare de smoală cu alimentare automată, closete cu drenaj prin infraroşii, programe de siguranță şi prevenire a accidentelor, scări rulante cu limitatoare automate de sarcină, echipament domestic pentru eficienţă energetică, reţele de comunicaţii cu fibră optică, programe de mentenanţă predictivă, sisteme de control field bus şi Hart, acces pe bază de amprente digitale, Wi-fi, iPod-uri, Internet la liber... Până şi eu am publicat prima versiune a paginii mele web. La care Dumnezeu tună prin telefon: 

- Ceeeeeeee??? Vrei să spui că ţii cumva acolo la tine vreun inginer??? 

Scaraotchi, cu tupeu, îi raspunde: 

- Da! Da' de ce întrebi? 

- Aşa ceva nu se poate admite! Ce face un inginer în Iad? Locul lui nu este în Iad. Inginerii întotdeauna merg în Rai. Să mi-l trimiţi imediat, m-ai auzit? 

- Nici să nu visezi aşa ceva, zice dracul. Inginerul va rămâne cu mine pentru eternitate.

- Trimite-mi-l imediat sau... TE DAU IN JUDECATĂ! 

La care Satana începe să râda în hohote: 

- Nu zău, chiar aşa? ŞI... DE UNDE O SĂ SCOŢI TU UN AVOCAT?...

***

 Emil cel fără-de țară, Emil cel fără-de-linişte, Emil cel bolnav de insomnie si de Weltschmerz. A fost, nu ma indoiesc, cel mai central european intelectual român (dar si francez) al veacului XX. A trait o existenta sub zodia utopiei, a dilemelor identitare si a nevrozelor politice. Născut la Răşinari, in Imperiul Austro-Ungar, pe 8 aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini., un rebel imposibil de domolit. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică inghețată, s-a indoit de toate precum si de el insuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos si adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreț infrigurat. A pendulat ad infinitum intre rugăciune si anatemă.


A fost indrăgostit de neant, se simțea bine doar in acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia ii putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu impotrivă si mereu dezrădăcinat--Emil cel fără-de țara, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). Emil, auto-surghiunitul. A fost marele vagabond al unei metafizici imbătranite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Două genii ale marginalitătii. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o suprema, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este stramb alcatuită, suntem mereu dependenți de urgente obligații decizionale care se dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.


Cred că o cheie pentru ințelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan in 1934 in care ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolsevismului. Observa Nizan că in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de spaimă, de disperare, de refuzul masificarii, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stanga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingrețosat de atatea infamii, abdicări si trădări.


Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esența vietii umane se află in angoasă si disperare. Aceasta apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit că, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezintă o realitate pentru om… La intrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei si morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un raspuns in acceptarea totală si necondiționată a național-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat să invingă aceasta angoasa. El a aflat in acțiune, in orice fel de acțiune, forța pentru a o depăsi ori macar pentru a o putea ignora. Acțiunea il poate proteja pe individ impotriva disperării si angoasei…ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (textul lui Nizan a apărut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in grabă, cu porniri inflamat-justitiare, despre aceste destine intelectuale să mediteze la cuvintele lui Nizan…


Spre deosebire de un Georg Lukács care a rămas pana in ultima clipa fidel pariului său bolsevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a ințeles că a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. A expiat. Recomand dialogul ei din 2009 cu H.-R. Patapievici in emisiunea acestuia "Inapoi la argument". TVR Cultural l-a postat pe Youtube recent. 


Cioran a făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Si-a purtat crucea cu demnitate, a agonizat, a patimit, a sublimat supliciul in acele “silogisme ale amărăciunii” in absența cărora lumea noastră ar fi definitiv absurdă si insuportabil de mohorată. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi refulat al unei eterne neputințe, dar si al unei vesnice obligații de a găsi sens acestei lumi. 


Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămane “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de naluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Aceasta carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-as lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie. Impreună cu „Précis de décomposition”” din care aleg aici un citat de maximă intensitate morală: „Que l’homme perde sa faculté d’indifférence: il devient assasssin virtuel; qu’il transforme son idée en dieu: les conséquences en sont incalculables. On ne tue qu’au nom d’un dieu ou de ses contrefaçons. Les époques de ferveur excellent en exploits sanguinaires: Ste Thérese ne pouvait qu’etre contemporaire des autodafés, et Luther du massacre des paysans… Le diable paraît bien pâle auprès de celui qui dispose d’une vérité, de sa vérité. Les vrais criminels sont ceux qui établissent une orthodoxie sur le plan religieux ou politique, qui distinguent entre le fidèle et le schismatique. Lorsqu’on se refuse à admettre le caractère interchangeable des idées, le sang coule…”


"The importance of insomnia is so colossal that I am tempted to define man as the animal that cannot sleep. Why call him a rational animal when other animals are equally reasonable? But there is not another animal in the entire creation that wants to sleep yet cannot."


https://www.youtube.com/watch?v=zHrYYxH6Yrk

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...