$$$

 Se știe că arta karate-ului nu a fost dintotdeauna așa cum o cunoaștem astăzi. Nu este nici bine, nici rău – este pur și simplu o realitate de necontestat. Vremurile și moravurile erau altele, rânduielile diferite în chip radical de cele de acum, iar toate acestea dădeau naștere unui cu totul alt tip de artă marțială. Pe atunci, întrebarea „de ce te antrenezi?” ar fi stârnit mirare. Răspunsul era limpede: pentru a dobândi măiestria de a-ți transforma propriul trup în armă, pentru a-ți căli spiritul, pentru a învăța să-ți aperi viața și pe cea a apropiaților. Scopurile pur recreative ori de întreținere fizică nu aveau loc în această listă. Care era, așadar, viziunea maeștrilor de odinioară asupra artei marțiale?

Celebrului maestru Mochizuki Minoru îi aparține o frază devenită legendară: „În lupta reală am înțeles ce este eficiența. Eficiența înseamnă să știi să ucizi cât mai repede cu putință.” Cuvinte tranșante, de o claritate necruțătoare, caracteristice acelei epoci aspre.

În același spirit, marele luptător okinawan Motobu Chōki, întemeietorul stilului Motobu-ryū, afirma: „Nu există nimic mai rău decât artele marțiale ineficiente în autoapărare.” Stilul său se distingea prin sobrietate, simplitate și eficacitate. Atacând linia centrală a corpului, lovea cu forță năucitoare, adesea preferând lovitura cu mâna apropiată. Loviturile joase, puternice, de picior, îi frângeau cu ușurință picioarele adversarului sau loveau în zona inghinală. Abilitățile sale, Motobu le-a verificat în numeroase lupte de stradă.

Nakaima Kenkō, creatorul stilului Ryūei-ryū, își învăța discipolii, pentru cazul unei confruntări reale: „Dacă adversarul e mai puternic decât tine, înfige-i articulația degetului în coaste… Ține mereu minte loviturile în punctele vitale – chiar și o atingere ușoară în zona inghinală sau la ochi e de ajuns pentru a-l neutraliza.”

Maestrul chinez Zhou Zihe, mentorul fondatorului stilului Uechi-ryū, Uechi Kanbun, spunea: „Într-o luptă adevărată, există doar doi combatanți – cel rapid și cel mort.”

Maestrul Shuri-te Takemura, colector de impozite, întâmpina deseori împotriviri din partea țăranilor. Era adesea atacat, dar ieșea mereu biruitor, chiar și atunci când era depășit numeric de multe ori.

Takayuki Kubota, întemeietorul stilului Gosoku-ryū, și-a supus tinerețea unor încercări dure: vâna mistreți doar cu bețe și pietre și, lucrând la abator, omora porcii cu o singură lovitură de pumn. Această călire i-a permis antrenamente cu dăruire deplină și i-a adus, mai târziu, numeroase victorii în lupte reale. Respectul poliției din Tokyo – pe ai cărei agenți i-a instruit cu succes în arta luptei – a fost binemeritat.

Seiichi Hokama, maestru al stilului Tomari-te, remarca faptul că, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, mulți tineri pieriseră în încleștări din pricina unei încrederi de sine exagerate. Această observație oferă o imagine limpede asupra karate-ului din prima jumătate a secolului trecut.

Gōgen Yamaguchi, maestru al stilului Gōjū-ryū, în tumultuoasa sa tinerețe, a purtat multe lupte pe viață și pe moarte. Tehnicile sale favorite erau loviturile cu cotul și piciorul; după cum mărturisea, folosea în luptă și împunsăturile în ochi ori loviturile în zona inghinală. Karate-ul vechi, Yamaguchi îl numea „primordial”, fără nicio legătură cu „competițiile în care victoria se obține după reguli prestabilite”.

Masutatsu Ōyama, întemeietorul Kyokushinkai Karate, spunea: „Karate-ul este o luptă pe viață și pe moarte! A pierde înseamnă a muri!”

Campionul de full-contact karate Bob Wall povestea cum, prin anii ’60, participase la un turneu desfășurat după reguli extrem de dure. Luptătorii nu purtau echipament de protecție, iar meciul continua până la knock-out-ul unuia dintre ei.

Exemplele de mai sus arată limpede că, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și până în anii ’60 ai secolului XX, karate-ul a rămas o artă marțială aspră și eficientă, lipsită de sofisme ori de cuvinte goale. „Karate-ul nu are filosofie… Filosofia mea este să înving adversarul folosind o singură tehnică – o singură lovitură decisivă.” Aceste cuvinte aparțin lui Mikio Yahara, campion mondial la karate.