$$$

 

Când România producea oțel pentru jumătate din Europa - acum importăm cuie din China...

În anii '70 și '80, Combinatul Siderurgic Galați era o putere industrială care făcea România respectată în toată lumea. Cu peste 40.000 de muncitori, uneori ajungând la 50.000, era unul dintre cele mai mari complexe siderurgice din Europa, iar oțelul românesc ajungea în toate colțurile continentului.

Construit în 1966, Sidex Galați se întindea pe 1.600 de hectare, cu un perimetru de aproape 45 de kilometri - comparabil cu dimensiunea întregului oraș Galați de azi. În anii '80, producea 70% din oțelul național, iar o bună parte din oraș era angajată sau lucra în industriile conexe generate de activitatea combinatului.

Muncitorii plecau dimineața spre combinat cu mândria în piept. Nu erau doar angajați - erau constructorii României industriale. Fiecare tonă de oțel produsă era o victorie națională, fiecare comandă din străinătate era o dovadă că românii pot concura cu oricine.

"Noi făceam oțel pentru navele din Germania, pentru podurile din Franța, pentru căile ferate din Polonia," povestea muncitorul Ion, cu ochii strălucind de mândrie. "Când vedeam undeva în lume 'Made in Romania', știam că noi am contribuit la asta."

Combinatul era ca un oraș în oraș. Avea cămine, cantină, spital, școli pentru copiii muncitorilor. Familiile întegi trăiau din și pentru combinat. Copiii creșteau visând să urmeze părinții în marile hale industriale.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce înseamnă să fii mândru de industria națională - să știi că țara ta produce, creează, exportă, nu doar importă și consumă.

Un studiu din anii 2000 constata că din 300.000 de locuitori ai Galațiului, 200.000 avuseseră un loc de muncă legat de combinat. Sidex nu era doar o fabrică - era inima economică a unui întreg oraș, a unei întregi regiuni.

În epoca de glorie, combinatul era locul 6 în lume la producția de tablă groasă și producea aproape 8 milioane de tone de oțel anual. România avea independență industrială și era respectată ca putere siderurgică globală.

Fumul din coșurile combinatului nu era privit ca poluare, ci ca semn al prosperității. "Unde fumegă coșurile, acolo bate inima țării," spunea un motto de pe vremea aceea. Era fumul progresului, al independenței economice.

Oțelul românesc avea reputație internațională. Contractele se semnau pentru ani de zile în avans. Inginerii români mergeau în misiuni în străinătate să supervizeze construcțiile făcute cu materialele noastre. România era respectată ca putere industrială.

În hale lucra cea mai avansată tehnologie a vremii. Cuptoarele Martin-Siemens, laminoarele, convertizoarele - toate reprezentau vârful tehnologiei industriale. România nu era în urmă, era în fruntea progresului tehnic.

Muncitorii aveau salarii bune, apartamente garantate, vacanțe la mare. Combinatul asigura tot: de la locul de muncă la pensia de bătrânețe. Era siguranța unei vieți stabile într-o lume în continuă schimbare.

Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu puterea industrială de care eram atât de mândri? Pentru că acum România importă oțel din China, cuie din Turcia, și șuruburi din Polonia. Am devenit doar consumatori ai produselor făcute de alții.

După 1990, prăbușirea a fost dramatică. Producția pe stoc fără cumpărători, pierderea relațiilor comerciale cu blocul estic, managementul defectuos - toate au dus la colapsul unui gigant industrial. Numărul angajaților a scăzut de la vârfurile de peste 40.000 la câteva mii în prezent.

Astăzi, combinatul se confruntă cu probleme financiare grave, furnalele stau oprite luni întregi, iar România importă oțelul pe care cândva îl exporta. Din păcate, colosul industrial a fost în cele din urmă privatizat și vândut.

România a trecut de la a fi exportator de oțel la a importa până și sârmele pentru gard. De la a construi nave pentru toată lumea la a nu avea nici măcar o șantieră navală funcțională. De la independența industrială la dependența totală de importuri.

Generația tânără de azi nu înțelege ce am pierdut. Pentru ei, e normal să cumperi totul din import. Nu știu că cândva România producea aproape tot ce îi trebuia și mai exporta și la alții.

Pentru că atunci România nu era doar o piață de desfacere pentru altii - era o putere care producea, care conta, care se respecta prin ceea ce făcea cu propriile mâini. Acum suntem doar consumatori într-o lume produsă de alții.