$$$

 1848 — anul în care, pentru aproape treizeci de ore, Cascada Niagara a amuțit. Ce s-a întâmplat în acele clipe de tăcere nefirească?

Schimbările bruște și de amploare din natură trezesc, deopotrivă, uimire și neliniște. Este firesc: dispariția subită a unui lac ori secarea neașteptată a unui râu sunt semne tulburătoare, prevestind că rânduiala obișnuită a vieții poate fi răsturnată într-un chip imprevizibil. Poate de aceea expresia „Omul — stăpânul naturii” mi s-a părut dintotdeauna o ironie amară. Acești „stăpâni” se confruntă adesea cu forțe care le depășesc cu mult puterea de înțelegere și controlul.

Cred că majoritatea cititorilor cunosc Cascada Niagara. Dacă nu, voi aminti că nu este vorba despre un singur val de apă, ci despre un ansamblu grandios de trei căderi: „Voalul Miresei”, „Americană” și, cea mai impunătoare, „Potcoava”, aflată pe granița dintre Canada și Statele Unite, între provincia Ontario și statul New York.

Cea mai înaltă dintre ele măsoară aproape 53 de metri, iar lățimea râului, în acest loc, depășește un kilometru. Forța cu care apa se prăvălește este atât de mare, încât vuietul ei se aude de la zeci de kilometri depărtare.

De-a lungul vremii, cascada a fost un punct de atracție turistică de neegalat. Chiar și iarna, platformele de observație rămân deschise, deși țărmurile și porțiuni din curent sunt adesea înveșmântate în gheață. Și totuși, în istoria acestei minunății naturale, există un episod cu totul neobișnuit: în noaptea de 28 spre 29 martie 1848, apele Niagarei s-au oprit.

Trezindu-se în mijlocul unei liniști stranii, locuitorii aveau să povestească mai târziu cum torentele neostoite dispăruseră, lăsând doar fire subțiri de apă, care se spulberau în vânt înainte de a atinge stânca de dedesubt.

Minunea — sau poate amenințarea — i-a uluit nu doar pe localnici, ci și pe negustorii și meșteșugarii a căror muncă depindea de puterea curentului: morile și atelierele rămăseseră încremenite. Pentru prima dată în memoria oamenilor, râul Niagara putea fi traversat la pas, aproape fără ca apa să-ți atingă gleznele.

O dimineață a descoperirilor

La ivirea zorilor, mulți s-au încumetat să cerceteze albia dezgolită. Se spune că au fost găsite tot felul de relicve, inclusiv arme din veacul al XIX-lea — săbii, muschete —, rămase, probabil, de pe urma bătăliilor purtate în acele locuri. Unele dintre aceste comori au ajuns, mai târziu, în colecțiile muzeelor.

Un tâmplar întreprinzător, George W. Holley, ar fi străbătut cu căruța albia secată, pentru a aduna buștenii blocați de gheață — lemn ce, în vremuri obișnuite, ar fi fost imposibil de recuperat.

Nici proprietarul vasului turistic „Fecioara Ceții” nu a pierdut prilejul: potrivit zvonurilor, a angajat o echipă pentru a curăța de stânci sectoarele periculoase ale albiei, pregătind astfel un drum mai sigur pentru navigație.

Ecoul în comunitate

Cavaleria americană a sosit pentru a asigura ordinea și siguranța. Se povestește că, profitând de prilej, o parte dintre soldați au străbătut cu alură solemnă albia golită. În acea noapte, localnicii au aprins torțe și au pornit într-o procesiune ce avea să rămână în amintiri ca un spectacol straniu, aproape mistic. Strigătele și cântările lor răsunau prelung între stâncile de obicei acoperite de urletul apei.

Bisericile s-au umplut. Cutremurați de eveniment, oamenii îl vedeau ca pe un semn al sfârșitului și căutau alinare în rugăciune. Așa a întâmpinat comunitatea seara de 29 martie, sub o atmosferă de neliniște apocaliptică.

Întoarcerea apelor

După aproape treizeci de ore, pământul a început să vibreze, iar în depărtare s-a auzit din nou glasul apei. Nu a revenit domol, ci năvalnic, cu o forță pe măsura măreției sale. Din fericire, albia fusese părăsită, iar pierderi de vieți omenești nu s-au înregistrat.

Ziarele nu încetau să întrebe: ce a putut opri un asemenea uriaș?

Taina dezlegată: un zăgaz de gheață

Răspunsul avea să vină curând: un vânt cald dezghețase apele lacului Erie, împingând sloiurile spre gura de vărsare a Niagarei. Apoi, un ger năpraznic le-a înghețat din nou, formând un zăgaz uriaș care a oprit curentul. Când vântul și temperatura s-au schimbat din nou, gheața a cedat, iar cascada și-a reluat cursul neîntrerupt.

S-a repetat oare istoria?

Oprirea completă a apelor Niagarei a fost unică, întâmplându-se doar în 1848. În 1969, inginerii americani au deviat temporar unul dintre brațele cascadei pentru a consolida stâncile și a încetini eroziunea, însă curentul a fost repus în scurt timp în drepturile sale, iar Niagara și-a continuat neostoită cântecul.