În ultimii 12 ani, să zicem cu aproximație, orașul în care trăiesc și lucrez a fost condus și administrat mai bine sau mai puțin bine de reprezentanții unei anumite formațiuni politice. De fapt aceeași oameni cameleonici care au trecut dintr-o formațiune politică în alta, după cum își simțeau șansele de a-și menține același scaun în postul de conducere, măcar același loc dacă nu unul mai înalt și mai confortabil. În timp ce noi încercam să supraviețuim la un nivel extrem de scăzut de trai.
Puteam să schimbăm situația la fiecare votare. Dar cei mai mulți erau cuprinși de o (in)explicabilă lehamite, de parcă ar fi spus: „Oricum nu am pe cine alege să mă reprezinte și să-mi reprezinte interesele. Indiferent dacă îmi exprim sau nu opinia tot ajung sus în posturile călduțe aceiași oameni!!!”... Vedeau mereu aceeași parte „bună” („Au făcut mult pentru oraș!”), uitând că eram cu toții trimiși acasă pe bani mai puțini sau fără nici un ban. Și nu a fost doar o situație de moment, căci banii lipsă se vor vedea și când vom fi cu toții pensionari.
Sunt de acord că în oraș s-au făcut oarecare investiții. Dar cine era oare „la butoane” atunci când erau trimiși acasă în concedii fără plată sau cu un sfert de salariu tăiat, deși acel salariu, chiar și întreg, nu era deloc extrem de mare? Să fim oare prinși de un sindrom Stockholm, lăudându-i și promovându-i tocmai pe cei care ne-au băgat în mizerie?
Au trecut anii și încercam să supraviețuim. Deși în principiu eram de acord să îndeplinim anumite sarcini în afara cabinetului, chiar dacă nu avea nici o legătură cu ceea ce cuprindea fișa postului, în momentul în care din motive mai mult sau mai puțin obiective încercam să refuzăm politicos, fie se umbla „la sentiment”, încercând să ne determine cu binișorul să acceptăm, fie se ajungea la amenințări. Citez din memorie: „Aș putea să vacantez toate posturile și să reorganizez concurs de angajare, punând condiția ca cei angajați să îndeplinească toate sarcinile pe care le încredințăm!!!”... Serios, domnule ex-primar, ulterior deputat? Pe ce bază legală? Și ați observat că tot de atâția ani sunt singurul medic școlar din oraș? Este adevărat că în ultimii 2-3 ani s-a scos la concurs câte (doar!) un post de medic școlar pe tot orașul, deși ar mai fi loc de încă 3-4 colegi medici generaliști ca și medici școlari, dar... ciudat... sunt tot singurul medic școlar pe tot orașul. Iar situația nu s-a schimbat, poate doar salariul a mai crescut, cel puțin pe hârtie. Deși recunosc că nu sunt nici pe departe perfectă, din păcate constat că în continuare am fost șicanată, uneori chiar mai puțin justificat. Nu sunt singura care greșește, doar sunt printre puținii care sunt văzuți că greșesc și chiar sunt oarecum forțați să greșească.
De pildă... A început pandemia... La un moment dat am fost trimisă pentru o săptămână la alt loc de muncă fără să mi se spună ce am de făcut. Evident mă expuneam unui risc, deși atunci putea fi destul de mic comparativ cu ce este acum. Pe lângă asta nici nu știam ce am de făcut și cum puteam să mă protejez. În plus, teoretic vorbind, nu știu dacă aveam competențele necesare pentru o activitate în acel loc, deci putea exista riscul unor greșeli. Mi-am asumat riscul să nu mă prezint și m-am ales cu o taiere de salariu fără să mi se explice de ce.
Ulterior am fost trimiși să efectuăm triajul la poarta spitalului. După cam o săptămână ni s-a comunicat că nu mai suntem doriți, Am fost prima care m-am retras discret. Am primit salariul întreg, dar fără sporuri și bonusuri. Tot era bine, deși iar mai pierdeam niște bani.
În mai am primit, pentru trei săptămâni altă îndatorire. Am povestit, pe scurt, aici, aici, aici și aici. Nu prea era treaba noastră să lucrăm acolo și acele lucruri, dar măcar aveam activitate, ne simțeam utili și am recuperat măcar indemnizația de hrană, nu și sporurile. Era un pas înainte, deși... personal lucrasem și fusesem pontată 8 ore pe zi ca și asistenții și cot la cot cu ei, deși programul meu de lucru era de 35 de ore pe săptămână, deci 7 ore pe zi, în medie. Deci lucrasem suplimentar o oră în plus pe zi. Dar măcar avusesem parte de liniște...
Credeți că cineva a ținut cont de asta? Eu nu am aflat nimic până acum. Prefer să cred că trebuie să fiu mulțumită că, cel puțin momentan, am parte de liniște, deși nu mi-a spus nimeni „mulțumesc” până acum în acest sens. Dar nici „îmi cer scuze pentru neplăceri”... Dar mă bucur de liniște, deși sunt sigură că sunt același NIMENI ca și până acum. Dar mă mulțumesc totuși cu un NIMENI neutru decât să mă aleg cu scandal.
De când cu pandemia citesc mult. Ascult prezentări medicale, particip la conferințe și simpozioane online. Am acumulat cât pentru 5-6 ani în tot anul acesta doar din manifestările creditate, deși am citit și urmărit înformații fără să fiu contorizată în acest sens. Doar pentru sufletul meu, căci nu întrevăd posibilitatea de a-mi folosi informațiile acumulate la ceva anume în activitatea de zi cu zi, cel puțin din câte am văzut până acum. Chiar mă gândesc ce aș vrea să demonstrez? Că îmi pot da oricând doctoratul, specializarea și primariatul? Este prea târziu pentru mine și nu mai am atâta putere să fac asta. Și nu știu dacă ar schimba cu ceva situația mea de până acum și imaginea mea în ochii celor din jur. Voi fi în continuare același NIMENI oricât de mult m-aș zbuciuma.
Pesimism? Sper că nu. Doar realism. Sper să se schimbe naibii toată situația asta, deși...
Timpul are răbdare întotdeauna. Noi nu știu dacă vom avea aceeași răbdare...
